Tiroida

Tiroida este formată din doi lobi şi un istm. Histologic, se descriu foliculi tiroidieni ce conţin
coloid. Foliculii tiroidieni sunt formaţi din celule dispuse pe o membrană bazală, la polul apical
au microvilozităţi, iar în interior reticul endoplasmatic, mitocondrii, lizozomi. Între foliculii
tiroidieni sunt dispuse celule C, parafoliculare.
Tiroida este implicată în producerea hormonilor tiroidieni în foliculii tiroidieni (T4 = tiroxina
(prohormon) şi T3 = triiodotironina, hormonul activ) şi a calcitoninei, hormon hipocalcemiant,
de către celulele C.
Metabolismul iodului
- aportul minim de iod pentru menţinerea unei funcţii tiroidiene normale = 180 μg/zi;
aportul optim = 500 μg/zi.
- iodul circulă în sânge sub trei forme: a. iod anorganic; b. iod organic ne - hormonal
sub formă de MIT şi DIT c. iod organic combinat în hormoni tiroidieni (T3 şi T4)
- aportul alimentar de iod: plante (cereale) provenind din zone bogate în iod, săruri marine,
+animale marine
Biosinteza hormonilor tiroidieni
- are loc în celulele foliculare tiroidiene ce prezintă următoarele funcţii:
a. Captează iodul din sange şi îl transportă către coloidul tiroidian unde este utilizat
pentru sinteza hormonilor tiroidieni.
b. Sintetizează tireoglobulina (TG) şi favorizează captarea iodului în compuşi organici.
c. Secretă hormonii sintetizaţi – îi detaşează de tireoglobulină (TG) şi îi lansează în
circulaţie
Sinteza hormonilor tiroidieni include mai multe etape:
1. Captarea iodului (I-) - în glanda tiroidă iodul este de 50 de ori mai concentrat decât
în sânge. Captarea se realizează la nivelul polului bazal al tireocitelor printr-un proces
activ, contra unui gradient de concentraţie şi electric. Este mecanismul de transport
activ prin simport cu Na+ (transportorul NIS - 2 Na+ /I-), energia necesară transportului
fiind furnizată de hidroliza ATP-ului în prezenţa ATP-azei Na +/K+ dependente.
Transportul activ poate fi blocat, fie prin blocarea ATP-azei, fie prin inhibiţie
competitivă prin anumiţi anioni monovalenţi cu structură şi talie similară (exemplu,
perclorat) şi este stimulat de TSH-ul hipofizar. Iodul trece în coloid cu ajutorul

1
 schimbătorului de ioni (I-/Cl-) – pendrina- localizată în membrana apicală a
tireocitelor.

2. Oxidarea iodului (I-) la iod molecular (I2) sub acţiunea tireo peroxidazei (TPO).
Doar iodul molecular poate intra în compuşii organici şi poate servi la sinteza
hormonilor tiroidieni. Prin blocarea acţiunii peroxidazei se blochează sinteza
hormonilor tiroidieni.

3. Organificarea iodului – iodul este înglobat în compuşi organici – el se fixează pe

reziduurile tirozinice care sunt ataşate de tireoglobulină. Tireoglobulina se
sintetizează în ribozomii celulelor tiroidiene plecând de la aminoacidul tirozină. Apoi
este transportată la aparatul Golgi unde este împachetată în vezicule şi apoi este
eliberată în coloidul tiroidian prin exocitoză (în prezenţa TSH). Veziculele secretorii
cu TG conţin şi TPO integrată în membrana veziculară (cu domeniul catalitic spre
interior). Când veziculele fuzionează cu membrana apicală, domeniile catalitice sunt
expuse în lumen şi oxidează I- la I0 în prezenţa H2O2. E necesară şi prezenţa unei alte
enzime „dual oxidase 2” (DUOX2 e tot o proteină membranară).
Iodul se poate fixa în poziţia 3 a tirozinei formând 3 monoiodotirozina (MIT) sau se
poate fixa în poziţiile 3 şi 5 ale tirozinei formând 3,5 diiodotirozina (DIT). Acest
proces este activat de TSH.

4. Condensarea oxidativă (cuplare) – cei doi compuşi iodaţi se pot condensa unii cu
alţii – când o moleculă de MIT se cuplează cu una de DIT se formează T3 =
triiodotironina iar când se cuplează doua molecule de DIT se formează T4 =
tetraiodotironina sau tiroxina. Prezenţa TSH-ului este necesară pentru realizarea
acestor procese. T3, T4, MIT şi DIT împreună cu TG formează coloidul tiroidian.
TPO realizează şi cuplarea tirozinelor. Acţiunea TPO de cuplare a tirozinelor nu se
realizează dacă acestea nu sunt iodate. Hormonii tiroidieni sunt inactivi în coloidul
folicular, legaţi de TG, până cand sunt desprinşi prin hidroliză.

2
 5. Secreţia hormonilor tiroidieni - la polul apical al celulei tiroidiene are loc procesul
de captare a particulelor de coloid (T3, T4, MIT, DIT şi TG) prin endocitoza
veziculelor, proces ce necesită prezenţa TSH-ului. Aceste vezicule intră în celule şi se
deplasează spre polul bazal. De aceste vezicule se ataşează lizozomii şi îşi varsă
conţinutul enzimatic în vezicule, iar enzimele lizozomale detaşează hormonii (T3 şi
T4), MIT şi DIT de TG. Hormonii T3 şi T4 trec din celule în sânge, în prezenţa TSH-
ului. Mecanismul nu este cunoscut cu certitudine, dar se presupune că este vorba de
implicarea transportorului MCT-8 (monocarboxylated transporter 8).

MIT şi DIT suferă un proces de deiodare printr-o deiodaza (deiodinaza), rezultând iod
şi tirozină, care redevin disponibili pentru o nouă resinteză hormonală, şi sunt transportaţi
către coloid. Iodul este transportat către coloidul tiroidian de către pendrină. Valorile
normale în plasmă sunt de 8 μg % pentru T4 şi 0,15 μg % pentru T3.

Intervenţia TSH în reglarea biosintezei hormonilor tiroidieni

- concentraţia plasmatică a T3 şi T4 este relativ constantă
- TSH intervine în următoarele procese realizate în tiroidă:
a. Accelerează captarea iodului în celula foliculară
b. Intensifică sinteza TG
c. Intensifică sinteza MIT şi DIT
d. Intensifică sinteza T3 şi T4
e. Stimulează lansarea T3 şi T4 în circulaţie
f. Creşte fluxul sanguin în glanda tiroidă.
g. în exces, determină hiperplazia glandei

Mecanismul de acţiune al TSH-ului - este un hormon polipeptidic ce acţionează pe un receptor

situat pe faţa externă a membranei celulei foliculare, pe membrana bazală, cuplat cu proteina
Gαs, cu activarea consecutivă a adenilat ciclazei şi hidroliza ATP-ului în cAMP responsabil de
acţiunea hormonului.

3
Transportul hormonilor tiroidieni în sânge – sunt legaţi de mai multe proteine: TBG = thyroid
binding globulin - ce aparţine fracţiunii α1 globuline, ce transportă 2/3 T4 şi parte din T3;
prealbumina (transtiretina, TTR) şi albumina. Doar hormonii liberi sunt activi şi pot penetra
în celule şi inhiba TSH-ul. Anumite medicamente pot bloca fixarea hormonilor tiroidieni pe
proteine de transport ca de exemplu salicilaţii, medicamentele anticonvulsivante,
imunosupresoarele şi antidiureticele.
99.98% din T4 şi 99,5% din T3 sunt legaţi în plasmă de proteine de transport. Legarea e
importantă pentru: crearea unui rezervor de hormoni tiroidieni circulanţi, astfel încât hormonii
activi să se schimbe foarte puţin în minute; creşterea T1/2 (T4 8 zile; T3 24 ore); rezervor de T4
în plasmă asigurând prohormonul disponibil pentru formarea T3.
TBG în sânge creşte în sarcină, terapie per os cu estrogeni, hepatită, consum cronic de heroină -
creşte cantitatea totală de T3, T4, dar sunt legaţi de proteine; scade în administrare de hormoni
glucocorticoizi, sindrom nefrotic (scade cantitatea totală de T3, T4).
! E nevoie de determinarea T3 şi T4 libere (care nu se schimbă în condiţiile menţionate anterior)
Cea mai mare parte a T3 provine din conversia periferică (deiodare) a T4, mai ales în ficat şi
rinichi. Importanţa deiodinării periferice (T4/T3) este evidenţiată la persoanele tiroidectomizate,
ce primesc T4 per os, iar nivelurile circulante de T3 sunt normale.
T3 – este de 2-4 ori mai activ decât T4 şi actionează mai rapid, T3 atingând efectul maxim în
câteva ore în timp ce T4 în câteva zile.
Mecanismul de acţiune
Hormonii tiroidieni pătrund în celulă prin difuziune/difuziune facilitată. T3, T4 se leagă de
receptori ai hormonilor tiroidieni, deja legaţi de elemente de răspuns la hormoni tiroidieni (TRE).
Receptorii sunt legaţi mai ales ca heterodimeri cu receptorul retinoid X (RXR). Modifică apoi
transcripţia anumitor gene (activare sau inhibare).
Pe căi genomice influenţează în ribozomi sinteza de enzime şi noi proteine: pompa Na/K, enzime
gluconeogenetice, enzime respiratorii, lanţuri grele de miozină, receptori β1-adrenergici, etc.
Pot acţiona şi pe căi non-genomice (pot creşte fosforilarea oxidativă mitocondrială, canale
ionice, mesageri secunzi, proteinkinaze)

Efectele hormonilor tiroidieni

4
 - au 2 efecte particulare: efectul calorigen (producere de căldură) şi efectul pe procesele
de creştere şi de diferenţiere celulară, dar acţiunile lor sunt extrem de variate,
influenţând numeroase şi variate celule ţintă

A. Efectul calorigen - hormonii tiroidieni cresc reacţiile oxidative (acţiune la nivelul

lanţului transportor de electroni) şi consumul de oxigen în toate ţesuturile, crescând
metabolismul celular (cu excepţia creierului, uterului, testiculelor, hipofizei, ganglionilor
limfatici şi splinei).
În celule hormonii tiroidieni produc: creşterea numărului şi dimensiunii mitocondriilor,
intensificarea activităţii enzimelor care participă la fosforilările oxidative, intensificarea sintezei
şi activităţii Na/K ATP-azei. T3 şi T4 cresc în general consumul de oxigen în cursul activării
schimburilor energetice şi favorizează producţia de căldură, având rol important în termoreglare.
Amploarea efectului calorigen depinde de concentraţia de catecolamine în plasmă şi de valoarea
iniţială a metabolismului bazal.
Hormonii tiroidieni cresc efectele termogenetice ale altor procese prin stimularea adrenergică
(nivelul hormonal e normal, dar sensibilitatea ţesuturilor la CA e crescută). În inimă, muşchi
scheletic, ţesut adipos, hormonii tiroidieni cresc expresia receptorilor β – adrenergici
(importanţă: administrarea de antagonişti β - adrenergici la pacienţi cu tireotoxicoză).
Catecolaminele singure, prin ele însele, nu au efect calorigen. În hipertiroidism sensibilitatea
organismului la adrenalină creşte, pentru că este stimulată sinteza de β adrenoreceptori. Datorită
intensificării metabolismului, în organism se produce o cantitate mare de caldură, se produce
vasodilataţie cutanată, cu reducerea rezistenţei periferice şi aflux venos crescut. Toţi aceşti
factori vor suprasolicita miocardul, produc tahicardie şi pot determina modificări ducând chiar la
insuficienţă cardiacă.
Creşte în acelaşi timp activitatea Na/K ATP-azei, prin creşterea sintezei de noi subunităţi şi
inserarea lor în membrană. T3 stimulează transcripţia genică pentru subunităţile α şi β ale Na/K
ATP-azei. Prin creşterea activităţii pompei se consumă suplimentar ATP. Creşte consumul de O 2
şi producerea de căldură. (În mod normal nu apar modificări ale Na şi K în plasmă, pentru că
apar compensator scurgeri de Na şi K).

5
! Producerea de căldură ar putea fi legată de influenţarea unei proteine mitocondriale,
termogenina (UCP – uncoupling protein 1), pusă în evidenţă la rozătoare, în ţesutul adipos brun,
şi care decuplează fosforilarea oxidativă de generarea de ATP. Această proteină este practic un
canal de H+ situat în membrana internă mitocondrială. Are rol în producerea de căldură la nou-
născut.
Efectul calorigen al hormonilor tiroidieni poate fi expolicat şi prin efectele pe care aceştia le au
asupra metabolismului intermediar.
Efectele metabolice ale hormonilor tiroidieni - ei acţionează pe toate metabolismele:
1. Metabolismul glucidic: hormonii tiroidieni cresc absorbţia glucozei în tractul
gastrointestinal, intensifică mobilizarea glucozei din glicogenul hepatic şi intensifică
gluconeogeneza (cresc disponibilul de aminoacizi şi glicerol necesari pentru gluconeogeneză
şi induc expresia unor enzime gluconeogenetice); în mod normal glicemia nu creşte, datorită
acţiunii compensatorii a insulinei.
2. Metabolismul lipidic - au un efect lipolitic prin degradarea trigliceridelor în ţesutul
adipos, cu formare de acizi graşi şi glicerol; au şi efect lipolitic indirect deoarece cresc
concentraţia plasmatică de AG şi oxidarea lor (prin creşterea efectului altor hormoni cum
sunt CA); reduc nivelul colesterolului şi trigliceridelor plasmatice. Cresc numărul de
receptori în celulele hepatice pentru lipoproteine cu densitate joasa (LDL) şi au şi efect
lipogenetic, deoarece cantităţi normale de hormoni tiroidieni sunt necesare pentru sinteza
normală a acizilor graşi în ficat. În cazul nivelurilor crescute de hormoni tiroidieni, efectul
lipolitic este predominat.
3. Metabolismul proteic – stimulează sinteza de enzime şi proteine dar in acelasi timp
intensifică catabolismul proteic mai ales în muşchi, efectul net fiind catabolizant. Datorită
catabolismului proteinelor musculare, la hipertiroidieni apare miopatia tireotoxică
manifestată prin senzaţia de oboseală, scăderea masei musculare, slăbiciune musculară,
creşterea eliminării urinare de azot.
4. Metabolismul vitaminelor – în ficat doar în prezenţa hormonilor tiroidieni carotenul se
transformă în vitamina A. În absenţa hormonilor tiroidieni carotenul se depozitează în piele
dându-i o coloraţie galbenă.
Alte acţiuni:
Tubul digestiv – favorizează tranzitul intestinal

6
 În sânge – participă la reglarea hematopoiezei şi metabolismului fierului.
Pe aparatul CV – au efecte similare stimulării β-receptorilor adrenergici din miocard,
favorizând efectul cronotrop şi inotrop al catecolaminelor. Cresc debitul cardiac (creşte
frecvenţa cardiacă şi volumul bătaie prin intermediul receptorilor β1 adrenergici). În
miocard, hormonii tiroidieni controlează expresia unei izoforme specifice a lanţurilor grele
de miozină, asociată cu activitate crescută a actinei, Ca2+-ATPazei, cu o scurtare mai rapidă a
fibrelor miocardice şi o contractilitate crescută.
Aparat respirator - duc la intensificarea ventilaţiei pulmonare.
Efectele asupra altor hormoni – T3 şi T4 influenţează eficacitatea altor hormoni: în
hipotirodism insulina, glucagonul, TSH-ul şi adrenalina îşi pierd efectele stimulatoare asupra
schimburilor energetice. Din contră, în hipertiroidism sensibilitatea organismului la adrenalină
creşte.
Creşterea organismului – sunt sinergici cu STH-ul şi somatomedinele promovând creşterea
osului.
B. Efectele asupra creşterii şi diferenţierii celulare
T3 şi T4 stimulează creşterea şi maturarea celulară, în special pe celule cu un înalt grad de
diferenţiere cum sunt cele din sistemul nervos.
În SNC lipsa hormonilor tiroidieni la nou născut produce: reducerea densităţii neuronilor
corticali, anomalii în dezvoltarea sinapselor şi insuficienta mielinizare a nervilor.
Toate aceste modificări duc la retard în creştere şi maturare, la întârzierea dezvoltării nervoase
putând merge până la cretinism. Dacă hipotiroidismul este recunoscut şi tratat în 7-10 zile -1lună
după naştere, dezvoltarea, inclusiv cea mentală, se vor realiza normal. Dacă hipotiroidismul
devine manifest, anomaliile în SNC sunt ireversibile. La adulţi hipotiroidismul determină un
număr crescut de anomalii ca apatie, lentoare în mişcări, alterarea memoriei şi reducerea
capacităţii mentale.
Excesul de hormoni la adult duce la creşterea metabolismului bazal, scădere ponderală,
creşterea temperaturii corporale, transpiraţii, hiperfagie, tahicardie, tahipnee şi tulburări nervoase
(stări de iritabilitate, insomnie, fugă de idei, , anxietate, panică). Aceste ultime efecte se explică
prin faptul că hormonii tiroidieni sensibilizează formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral la
catecolamine. Sistemul nervos autonom – hormonii tiroidieni interacţionează cu SN simpatic,
unele dintre efectele lor sunt similare cu cele ale catecolaminelor pe receptorii β-adrenergici.

7
Reglarea secreţiei hormonilor tiroidieni. Concentraţia plasmatică a T3 şi T4 se menţine
constantă prin mecanisme de feedback negativ (ax de control hipotalamo-hipofizo –
tiroidian). În acest ax adenohipofiza îşi exercită controlul asupra tiroidei prin TSH, care la
rândul său este influenţat de TRH-ul hipotalamic.
TRH: produs în cea mai mare parte de nucleul arcuat şi eminenţa mediană din hipotalamus.
Receptorul TRH din adenohipofiză este cuplat cu proteină G determinand activarea fosfolipazei
C, cu eliberare consecutivă de IP3, eliberare de Ca2+ din depozite interne, creşterea eliberării şi
sintezei de TSH. TSH se leagă pe membrana bazală a celulelor foliculare, pe receptori cuplaţi cu
Gαs, cu activarea adenilat ciclazei şi formare de cAMP.
O creştere a concentraţiei de hormoni tiroidieni determină diminuarea sensibilităţii
adenohipofizei la TRH (prin scăderea receptorilor pentru TRH) cu scăderea secreţiei de TSH şi o
reducere a nivelurilor de T3 şi T4.
Feed-back negativ: există un senzor în celulele tireotrope adenohipofizare ce monitorizează
concentraţia T3 în celulele tireotrope. Mecanismele sunt directe (inhibă sinteza subunit α şi β ale
TSH) şi indirecte (scade numărul de receptori pentru TRH pe suprafaţa celulelor tireotrope).
Somatostatina şi dopamina inhibă secreţia de TSH, făcând celulele tireotrope mult mai sensibile
la acţiunea inhibitorie a T3 intracelular (rolul acestui mecanism este minor).
Secreţia de TRH poate fi egal modificată, de exemplu negativ prin T3 şi T4 (retroacţiune) sau
prin influenţe nervoase (efect pozitiv – frig, stres psihoemoţional).

8
Homeostazia fosfo-calcică
Osul este format dintr-o componentă noncelulară și o componentă celulară.
Componenta necelulară este organică în proporție de 30%, fiind alcătuită din substanță
fundamentală, acid hialuronic, condroitinsulfați și fibre de colagen, dispuse de-a lungul liniilor
de tensiune ale osului și anorganică în proporție de 70%, fiind formată din cristale de
hidroxiapatită, legate de fibrele de colagen, importante în conferirea rezistenței osului și diferiți
ioni.
Componenta celulară este formată din mai multe tipuri de celule.
Osteoblastele au rol în formarea permanentă a osului. Sunt plasate pe suprafața externă a osului
și în cavitățile osoase. Pot fi active sau în stare de repaus.
Osteoclastele, provenite din monocite și din celulele stem hematopoetice, au rol fagocitar. Pot
digera matricea organică a osului, prin eliberare de enzime, sau pot fi implicate în eliberare de
ioni prin degradarea componentei anorganice, în condițiile în care eliberează acizi.
Fiziologic, au rol în remodelarea osoasă, fiind active inclusiv în formarea calusului, după
fracturi.
Osteocitele controlează schimburile de calciu cu mediul extracelular, datorită prezenței unei
pompe de calciu.
Procese realizate la nivelul osului
1. Formarea/Calcifierea osoasă

Osteoblastele secretă colagen și substanța fundamentală. Prin polimerizarea colagenului se

formează fibrele de colagen. Osteoblastele captate în interior se transformă în osteocite. Sărurile
de calciu precipită la suprafața fibrelor de colagen, iar pentru transformarea sărurilor amorfe de
calciu în cristale de hidroxiapatită e nevoie de zile sau chiar săptămani.

2. Resorbția osoasă este mediată de osteoclaste.

În prima fază, de activare, se produce migrarea mononuclearelor parțial diferențiate în

preosteoclaste la suprafața osului. Prin fuziunea preosteoclastelor se formează apoi
osteoclaste.

9
 Ulterior, în faza de resorbție osoasă propriu-zisă, osteoclastele fixate pe suprafața osoasă
realizează o resorbție limitată a mineralelor și a matricei osoase de la nivelul suprafeței
trabeculare sau a corticalei osului.
În faza de revenire, mononuclearele se dispun linear la suprafața osoasă, formând un
strat bogat de glicoproteine peste suprafața resorbită. De acesta vor adera osteoblastele și
vor pregăti formarea noului os de către acestea.
Faza de formare a noii unități structurale osoase este faza în care osteoblastele se
depun în valuri succesive unele peste altele, cu înlocuirea completă a suprafeței osoase
resorbite.
Faza de repaus se desfășoară la sfârșitul fazei de formare. Suprafața este acoperită de un
strat de osteoblaste aplatizate, puțin active, până la un nou ciclu de remodelare.
Rolul calciului in organism
Concentraţia plasmatică a calciului este foarte precis reglată, valorile normale ale calcemiei fiind
următoarele: 9-10 mg/dl (9,4 mg/dl); 5 mEq/l; 2,5 mmol/L
Controlul fin e indispensabil datorită rolurilor pe care calciul le are în organism: contracţia
musculaturii striate, netede, cardiace; coagularea sangelui; transmiterea influxului nervos;
asigurarea permeabilităţii membranelor celulare; lactaţie; secreţie glandulară; diferite sinteze.
Celulele sunt foarte sensibile la variaţia calcemiei: hipercalcemia deprimă sistemul nervos, în
timp ce hipocalcemia duce la o excitabilitate nervoasă crescută.
Distribuţia calciului în organism explică necesitatea reglării fine a calcemiei, datorită cantităţii
scăzute care se găseşte în lichidele extracelulare.
Ca total din organism reprezintă aproximativ 1,5 % din greutatea corporală, în medie 1000-1200
g. Din acesta, 0,1% se află în lichide extracelulare, 1% în celule şi 98,9% în oase.
Calciul din oase este prezent sub 2 forme: calciu fix, greu mobilizabil şi calciu uşor mobilizabil,
reprezentând 0,4-1% din calciul osos şi aflat în echilibru permanent cu calciul plasmatic.
În sânge, calciul se gaseşte sub 2 forme: 41% (1 mmol/L) este calciu nedifuzibil, legat de
proteine, în timp ce 59% este calciu difuzibil. Acesta din urmă, la rândul său, se găseşte sub 2
forme: calciu neionizabil (9%), 0,2 mmol/L, reprezentat de calciul combinat cu anioni
plasmatici (citrat, fosfat); calciu ionizabil (50%), 1,2 mmol/L, 2,4 mEq/L, reprezentând jumătate
din concentraţia plasmatică totală de calciu şi fiind forma cea mai importantă funcţional a

10
calciului, prin intermediul căreia se realizează funcţiile acestuia (acţiune cardiacă, asupra
sistemului nervos, de formare a osului....).
Fosfaţii anorganici în mediul extracelular se găsesc sub 2 forme principale: HPO 42- ( 1,05
mmol/L) şi H2PO4-(0,26 mmol/L). Se exprimă practic cantitatea totală de fosfaţi în mg de
fosfor/dl, reprezentând 3-4 mg/dl la adult.

Rolul fosforului: Component esenţial ol oaselor şi dinţilor; facilitarea comunicării intercelulare;

activarea vitaminelor din complexul B; component al membranelor celulare; producerea de
energie (ATP), diviziune celulară; funcţionarea a numeroase enzime.

Homeostazia calciului este un proces dinamic ce reflectă o balanţă perfectă între absorbţia de
calciu din tubul digestiv, excreţia urinară şi, la nivelul osului, captarea şi respectiv eliberarea de
calciu, în cursul proceselor de formare osoasă, cu participarea osteoblastelor şi de resorbţie
osoasă, cu participarea osteoclastelor.
Schimburile de calciu între diferitele compartimente tisulare
Aportul cotidian de Ca este de aproximativ 1000 mg/zi. Calciul bivalent e greu absorbit din tubul
digestiv, dar vitamina D va stimula această absorbţie.
În tubul digestiv, la un aport de 1000mg/zi, se absorb 350 mg/zi, se secretă 250 mg/zi, astfel
încât eliminarea digestivă este de 900 mg/zi. În schimb, fosforul este complet absorbit în sânge şi
apoi excretat în urină, cu excepţia celui eliminat în scaun cu calciul neabsorbit. Absorbţia de
calciu este inhibată atunci când acesta formează săruri insolubile cu acidul fosforic, oxalic, citric,
fitic, precum şi în prezenţa substanţelor alcaline, deoarece în mediu alcalin calciul reacţionează
cu lipidele şi formeaza săpunuri insolubile. Absorbţia calciului este favorizată de prezenţa
proteinelor, aminoacizilor, precum şi a alimentelor bogate în lactoză.
La nivel renal, se filtrează calciul nelegat de proteine , din care 90% se reabsoarbe în nefronul
proximal şi doar 100 mg/zi se excretă. Pentru restul de 10% intervine reabsorbţia facultativă în
nefronul distal sub acţiunea parathormonului (PTH).
Pentru fosfor, în cazul în care concentraţia sanguina a acestuia este <1 mmol/L, întreaga cantitate
de fosfat filtrată este reabsorbită. Pentru concentraţii >1 mmol/L în sange, fosfatul este reabsorbit
parţial în funcţie de cantitatea suplimentară adaugată.
La nivelul osului, formarea osoasă (500 mg/zi) şi resorbţia osoasă (500 mg/zi) sunt în permanent
echilibru.

11
Vitamina D
Colecalciferolul (vitamina D3) se sintetizează în piele din 7-dehidrocolesterol, sub acţiunea
razelor ulraviolete (UV). În ficat, colecalciferolul e transformat in 25-hidroxicolecalciferol,
formă inactivă. În rinichi, sub acţiunea 1-α–hidroxilazei, se formează 1,25-
dihidroxicolecalciferolul, forma cea mai activă a vitaminei D3. Metaboliţii activi ai vitaminei D3
sunt încadraţi între hormoni deoarece se sintetizează în organism şi acţionează la distanţă faţă de
locul sintezei. Ei circulă în sânge legaţi de proteine plasmatice sau integraţi în chilomicroni. .

Activitatea 1 -hidroxilazei este controlată de PTH, nivelul calcemiei şi nivelul fosfatului

plasmatic. PTH, hipocalcemia si hipofosfatemia stimuleaza activitatea 1 -hydroxilazei, ducând
la creşterea nivelului vitaminei D. Scăderea PTH, hipercalcemia şi hiperfosfatemia inhibă
enzima, scăzând producerea de vitamina D. La rândul său, vitamina D inhibă hidroxilarea sa
renală.

Efectele globale ale vitaminei D active: creşte disponibilitatea calciului şi fosforului pentru
formare de os nou, şi previne creşterile sau scăderile anormale ale calcemiei şi fosfatemiei, ce ar
duce la hipocalcemie sau hipofosfatemie simptomatică.

Vitamina D3 favorizează absorbţia intestinală a calciului. Absorbţia calciului se realizează prin

mecanisme transcelulare în intestinul proximal (duoden), dependent de vitamina D şi prin
mecanisme paracelulare în rest (independent de vitamina D). În aproximativ 48 de ore de la
administrare (legare de receptor – VDR), prin sinteza de mARN, creşte formarea mai multor
proteine, incluzand TRPV6 in membrana apicală a celulelor epiteliale intestinale, precum şi o
proteina citosolică cu afinitate mare pentru legarea calciului (calbindina). De asemenea, creşte
formarea unei ATP-aze stimulate de calciu, PMCA1b, a schimbătorului de ioni Na/Ca, precum şi
formarea unei fosfataze alcaline în celulele epiteliale. Creşte absorbţia intestinală a fosfaţilor prin
creşterea numărului de cotransportori Na/fosfaţi.

La nivel renal, efectul vitaminei D3 este slab, dar are acţiune sinergică cu PTH, determinând
reabsorbţie de calciu în nefronul distal. Scade şi excreţia renală de fosfaţi.

12
La nivelul osului, în cantităţi mici, vitamina D3 favorizeaza mineralizarea oaselor, prin activarea
osteoblastelor şi a fosfatazei alcaline. În cantităţi mari, vitamina D determină resorbţie osoasă, cu
mobilizarea calciului din oase.

Acţiunile asupra osului sunt directe şi indirecte. Acţiunile majore sunt indirecte, prin stimularea
absorbţiei intestinale şi a reabsorbţiei renale de Ca cu creşterea calciului disponibil pentru oase.
În mod direct: VDR există pe osteoblaste şi precursorii osteoclastelor, a căror diferenţiere o
stimuleaza. Dacă vitamina D este în exces, determină resorbţie osoasă, deoarece osteoclastele
produc anumite proteine ce distrug matricea osoasă, iar vitamina D în exces creşte numărul
osteoclastelor mature.

În hipovitaminoza D3, matricea organica a oaselor nu se mineralizează, ca urmare , la copil,

apare rahitismul.

13