Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

TITLUL I
TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN
STAT

1. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA TEORIEI SEPARAŢIEI PUTERILOR

ÎN STAT

„Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de

putere, trebuie, ca prin orânduiala statornicită, puterea să fie
înfrântă de putere” – afirma Montesquieu.
Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă
şi frecvent invocată.
Apărută în Secolul Luminilor, alături de alte teorii la fel de
tulburătoare şi penetrante, ea a fost îndreptată împotriva
obscurantismului (stare de înapoiere culturală; atitudine de împotrivire
la acţiunea de răspândire a ştiinţei şi culturii în popor) feudal şi a
închistării medievale, împotriva abuzului de putere.
Această teorie a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute,
considerată de drept divin, formă de guvernământ în care regele
concentra în mâinile sale puterea supremă, considerându-se ca o
personificare a statului de unde şi celebra formulă a lui Louis XIV : “L’
État c’est moi !”
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv, în
promovarea sistemului reprezentativ, adică valorificarea democratică a
relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul) şi organizarea
statală a puterii politice, în căutarea, în organizarea statală şi
funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi
cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor.
Considerată ca având vocaţia eternităţii, sursa sa se află în
Antichitate, acolo unde istorici precum Herodot, Tucidide, filosofii
Platon şi Aristotel au lăsat dovezi şi reflecţii cu privire la organizarea
puterilor.
Primul autor care a elaborat teoria separaţiei puterilor a fost
Aristotel – această enciclopedie a Antichităţii, acest miracol printre
atâtea miracole greceşti, în lucrarea sa “Politica”.
„În orice stat – scria Aristotel – sunt trei părţi, de care legiuitorul
se va ocupa, dacă e înţelept, să le rânduiască cât mai bine, având în
vedere înainte de orice interesele fiecăruia”.

1
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

Aristotel preciza: “…cea dintâi dintre aceste părţi este Adunarea

generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este
Corpul magistraţilor, căruia trebuie să I se hotărască natura,
atribuţiunile şi modul de numire ; a treia este Corpul judecătoresc”.
În pofida diferenţei de redactare faţă de terminologia modernă cu
privire la separaţia puterilor în stat, elaborată de Montesquieu, multe
elemente de gândire politică ale filosofului antic premerg principiului
care s-a încetăţenit ulterior şi este recunoscut astăzi în toate
democraţiile moderne: un corp legislativ, o putere executivă şi un număr
de judecători independenţi, chemaţi să împartă justiţia, în mod legal,
tuturor membrilor Cetăţii.
În Evul Mediu, dominat de puternice frământări sociale şi politice
(lupta pentru supremaţia puterii între Papalitate şi Imperiul Roman),
întâlnim o organizare a puterilor asemănătoare cu cea din Antichitate.
Deşi puterea politică absolută aparţinea regelui, care o exercita
potrivit bunului plac, complexitatea administrării regatului impunea însă
o distribuire şi o specializare a diferitelor activităţi de conducere. În
această perioadă, preocupările pentru inovarea celor mai bune modele
de guvernare se împletesc cu încercările partizane de a justifica virtuţile
monarhiei absolutiste şi pretenţiile suveranilor de centralizare în
mâinile lor a întregii puteri politice.
Jean Bodin susţine, în lucrarea sa “Les six livres de la
République”, că suveranitatea aparţine, din punct de vedere teoretic, fie
unei multitudini de indivizi (democraţie), fie unei minorităţi
(aristocraţie), fie unui singur om (monocraţie). Monarhul neputând,
însă, să guverneze nemijlocit, se înconjoară de un ansamblu de instituţii
care desfăşoară în numele Coroanei diferite activităţi cu caracter statal.
Revoluţiile burgheze din Anglia (din 1640 şi 1688) şi lupta
împotriva despotismului monarhic pe tot parcursul secolului al XVII –
lea au dus la o schimbare radicală a gândirii politice.
Remarcabilul gânditor al noului curent în filosofia politică a fost
filosoful şi omul de ştiinţă englez, John Locke. În lucrarea sa “Essay on
civil government”, Locke arăta că singurul remediu împotriva tiraniei
este limitarea puterii monarhului şi, în ultimă instanţă, dreptul de
insurecţie al celor oprimaţi. Locke susţine ideea existenţei în stat a trei
puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea federativă.
Locke considera că: “prima şi fundamentala lege pozitivă a tuturor
comunităţilor este de a constitui puterea legislativă….acest legislativ nu
este numai puterea supremă a statului, ci şi o putere sacră şi
inalienabilă în mâinile persoanei în care a aşezat-o odată comunitatea”.
Puterea legislatorilor fiind limitată la Binele public al societăţii.
Pentru că legile au o forţă constantă şi continuă şi au nevoie de o
executare permanentă, este prin urmare necesar, potrivit concepţiei lui
Locke, să existe o putere permanentă care să vegheze la executarea

2
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

legilor valabile. Şi astfel, puterea legislativă şi cea executivă ajung

adesea să fie separate.
Puterea de a face război şi pace, ligi şi alianţe şi orice tranzacţie
cu orice persoană şi colectivitate fără comunitate poate fi numită
federativă.
Aceste două puteri, executivă şi federativă, deşi sunt cu adevărat
distincte între ele, una constând în executarea legilor locale a societăţii
în interiorul său, asupra tuturor celor ce sunt părţi ale ei, iar cealaltă în
administrarea siguranţei şi a interesului public în afară, cu privire la toţi
aceia care pot aduce beneficii sau daune acesteia, totuşi ele sunt
aproape întotdeauna unite. Deşi, acestea sunt într-adevăr distincte între
ele, totuşi ele sunt greu separabile şi imposibil de aşezat în acelaşi timp
în mâinile unor persoane distincte.
Reluând şi dezvoltând ideile lui John Locke, Montesquieu, şi după
el, toţi teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei
puterilor un mijloc eficace de a slăbi atotputernicia statului, împărţindu-
i atribuţiile.
Pornind de la ideea că există o înclinaţie naturală a omului care
deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat principiul
potrivit căruia: ”puterea trebuie să fie ţinută în frâu de putere”.
Montesquieu susţine că: „În fiecare stat există trei feluri de puteri
: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin
de dreptul ginţilor şi puterea privitoare la cele care ţin de dreptul civil”.
Autorul este interesat, în special, de separarea celor trei puteri, întrucât
de modul în care acestea sunt separate şi se exercită, se realizează sau
nu libertatea politică. Separaţia puterilor reprezintă singurul mijloc prin
care se poate asigura respectul legilor într-un stat în care este posibilă
existenţa unui guvern legal.
„Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale aceluiaşi
corp de dregători se află întrunite puterea legislativă şi puterea
executivă, nu există libertate, deoarece se poate naşte teama ca acelaşi
monarh sau acelaşi Senat să întocmească legi tiranice, pe care să le
aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate dacă puterea
judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea
executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra
vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi
legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea
avea forţa unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi
corp de fruntaşi, fie el al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste
trei puteri : pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire
hotărârile obşteşti şi cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre
particulari”.
Montesquieu a intuit că, separaţia puterilor aplicată în mod
absolut şi absurd, ar bloca, practic, procesul de guvernare. Dacă cele

3
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

trei puteri nu ar coopera şi s-ar înfrâna reciproc şi ineficient ar ajunge la

inacţiune.
Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, nici una dintre
puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu îşi subordonează pe cealaltă şi
nu poate să-şi asume prerogative ce revin celeilalte.
Teoria separaţiei celor trei puteri în stat a revoluţionat gândirea şi
practica politică ale statelor lumii şi a generat un proces de reînnoire
constituţională atât în Europa, cît şi în America de Nord.
Realitatea politică cea mai apropiată de teoria lui Montesquieu era
în Europa, sistemul de guvernare din Anglia.
În schimb, războiul de independenţă câştigat de coloniile engleze
din America de Nord în 1776, în urma căruia acestea s-au desprins de
Imperiul Britanic, a permis ca noile state să-şi făurească sistemul politic
potrivit teoriei separaţiei puterilor.
În procesul de elaborare a Constituţiei S.U.A., constituanţii s-au
inspirat nu numai din opera politică şi filosofică europeană, dar şi din
tradiţiile de autoguvernare ale fostelor colonii engleze. Această
Constituţie a stabilit o separare rigidă a celor trei puteri şi o
independenţă strictă între acestea.
Unul dintre cei mai străluciţi constituanţi, James Madison a creat
un mecanism flexibil de echilibrare şi contrapondere a puterilor în cazul
în care vreuna din ele ar fi încercat să guverneze tiranic. Puterile
trebuie astfel distribuite şi echilibrate între diferite departamente, încât
nici una dintre ele să nu poată depăşi limitele stabilite de Constituţie.
James Madison susţinea: “Acumularea tuturor puterilor –
legislativă, executivă şi judecătorească – în aceleaşi mâini, indiferent
dacă acestea aparţin unei singure persoane, unor puţini sau la mai
mulţi, sau dacă aceasta ( acumularea) este ereditară, autonumită sau
electivă, poate fi considerată în mod justificat ca fiind adevărata
definiţie a tiraniei“.
În Franţa, Revoluţia din 1789 împotriva absolutismului monarhic, a
permis transpunerea teoriei separaţiei puterilor în stat în documente
politice. Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului a instituit un
fel de imperativ anatemă cu privire la viitoarele organizări de stat
precizându-se în art. 16 că: “Orice societate care nu asigură garanţia
drepturilor şi nu statorniceşte nici separaţia puterilor este lipsită de
Constituţie”.
Prima Constituţie a Franţei stabileşte o separaţie foarte strictă a
celor trei puteri. În schimb constituţia din 1793 a stabilit o separaţie
mai flexibilă a puterilor. Constituţia din 1958 a pus bazele unui regim
semi-prezidenţial, în care puterile sunt echilibrate.
În Principatele Române, principiul separaţiei puterilor în stat este
introdus prin Regulamentele Organice şi va fi reluat în constituţiile
adoptate în 1866, 1923, 1938. După 1945, principiul separaţiei puterilor

4
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

i se aduc limitări substanţiale. În 1948 s-a renunţat formal la principiul

separaţiei puterilor, acesta fiind înlocuit cu principiul unicităţii puterii.
Nici constituţiile din 1952 şi 1965 nu au prevăzut separaţia puterilor.
Regimurile politice totalitare au criticat principiul separaţiei
puterilor, susţinând că, de fapt puterea ar fi unică şi că ea ar aparţine
poporului şi, în consecinţă, nu ar putea în nici un caz să fie divizată. În
realitate, însă, prin ignorarea voită a principiul separaţiei puterilor şi
prin eliminarea sa practică din constituţiile fostelor state socialiste, a
fost favorizată concentrarea puterii în mâinile unor persoane şi negarea
practică a oricăror mecanisme de conducere colectivă. Principiul
„unicităţii” puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar a şi
subordonat practic întregul sistem al organizării politice dominaţiei unui
singur partid, împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziţiei politice,
negarea principiilor pluralismului şi, în final, îndepărtarea de la
principiile democratice ale dreptului constituţional, validate de întreaga
experienţă istorică.
Constituţia din 1991 nu a prevăzut în mod expres principiul
separaţiei puterilor .
Legea de revizuire a Constituţiei României din 18 decembrie 2003
a înlăturat criticile care s-au adus Constituţiei din 1991 şi anume lipsa
unui text care să consacre expres principiul separaţiei celor trei puteri
în stat – legislativă, executivă şi puterea judecătorească. Astfel art. 1
alin. 4 stipulează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă, judecătorească – în
cadrul democraţiei constituţionale”.
În decursul secolelor de aplicare, teoria separaţiei puterilor a luat
forme distincte în fiecare regim. În epoca actuală, acest principiu este
văzut ca o “regulă de artă politică”, de “oportunitate”, de “bună
organizare a puterilor”. “Soarta” principiului este disputată: unii cer
înlăturarea lui ca fiind “arhaic”, “perimat”; alţii pledează doar pentru
“adecvarea” sau “modernizarea” lui în favoarea unei “puteri forte”, de
regulă a Executivului.
Ne putem oare imagina organizarea statului în sec. XXI fără
reglementarea principiului separaţiei puterilor?
Răspunsul, considerăm, că este unul negativ. Nu putem vorbi
astăzi despre acest principiu aşa cum a fost el conceput de Locke sau
Montesquieu.
În societăţile contemporane este greu de imaginat o separaţie
rigidă a puterilor. Practica constituţională a demonstrat că o separaţie
absolută între puteri ar echivala cu un blocaj constituţional. Pentru a nu
bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţă
între puteri şi, chiar modalităţi de conlucrare şi colaborare între ele,
menite să asigure armonia procesului de conducere socială şi
împiedicarea abuzului unei puteri faţă de altă putere. În doctrină, un

5
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

astfel de mecanism este cunoscut sub formularea: “checks and

balances” sau “poids et contrepoids”.
Viaţa socială şi statele occidentale se bazează, în general, pe ideea
de echilibru: echilibru între puteri, între partidele politice, între
patronat şi sindicate, între autoritatea publică şi drepturile omului.
Raţiunea care stă la baza echilibrului social este împiedicarea
manifestării hegemoniei unei puteri constituţionale în detrimentul
celorlalte, dar şi evitarea încălcării ordinii constituţionale stabilită prin
voinţa Naţiunii.
Pentru păstrarea acestui echilibru, societatea a creat diverse
mecanisme de reglare a potenţialelor dezechilibre.
Prin mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare se
înţelege ansamblul metodelor sau formelor prin intermediul cărora
instituţiile de guvernante, exercitându-şi prerogativele constituţionale,
concură printr-o strânsă interferenţă la înfăptuirea conducerii
sistemului social global.
Manifestarea principiului echilibrului între puteri se manifestă cel
mai bine în regimurile parlamentare şi semiprezidenţiale.

2. MIJLOACELE DE ACŢIUNE ALE PUTERII LEGISLATIVE

ASUPRA PUTERII EXECUTIVE

Rolul Parlamentului în formarea Executivului este foarte complex.

Parlamentul dispune de prerogativa de a alege şi revoca
Preşedintele statului.
Art. 83 alin. 1 din Constituţia Italiei dispune:
“Preşedintele Republicii este ales de către Parlament în şedinţa comună
a membrilor săi”.
Art. 54 alin. 1 din Legea fundamentală a
Republicii Federale a Germaniei: “Preşedintele Republicii Federale este
ales fără dezbateri de către Adunarea Federală”.
Acestei forme de intervenţie îi corespunde din
partea Şefului statului prerogativa de a dizolva Parlamentul sau doar
una din Camerele sale (de regulă Camera inferioară).
Art. 89. alin. 1 din Constituţia României dispune:
“După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor
grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve
Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru
formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi
numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură”
Art. 12 alin 1 din Constituţia Franţei:
“Preşedintele Republicii poate pronunţa dizolvarea Adunării Naţionale,
după consultarea Primului ministru şi a preşedinţilor Camerelor”.

6
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

Art. 88 alin 1 din Constituţia Italiei: “În urma

consultării preşedinţilor acestora, Preşedintele poate dizolva ambele
Camere sau numai una dintre ele”.

 Altă formă de participare a Parlamentului la constituirea

Executivului o reprezintă desemnarea membrilor acestuia, inclusiv
a Primului ministru de către Şeful statului din rândul
parlamentarilor (ex. Marea Britanie).
Responsabilitatea politică a membrilor Guvernului şi a Guvernului,
în totalitatea sa reprezintă o trăsătură esenţială a regimurilor
parlamentare. În regimurile prezidenţiale, miniştrii sun numiţi de
Preşedinte şi răspund din punct de vedere politic numai în faţa acestuia
(art. 83 din Constituţia Rusiei).
În limbaj juridic, prin responsabilitate, în sens larg, înţelegem
obligaţia de a suporta consecinţele anumitor acte.
Responsabilitatea politică este cea care este angajată conform unei
proceduri pur politice, adică printr-un simplu vot al unei Adunări.
Responsabilitatea poate fin individuală sau colectivă (este cazul cel mai
frecvent).
Responsabilitatea poate fi pusă în joc sau angajată, fie din
iniţiativa parlamentarilor (art. 113 alin. 1 din Constituţia României:
“Camera Deputaţilor şi Senatul, şedinţă comună, pot retrage încrederea
acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor”. Art. 49 alin 2 din constituţia
Franţei: “Adunarea Naţională va putea pune în cauză responsabilitatea
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură…”art. 95 alin 2 din
Constituţia Italiei: “ Miniştrii sunt responsabili solidar pentru actele
Consiliului De Miniştri şi individual pentru actele departamentelor lor”),
fie din iniţiativa proprie a Guvernului, atunci când supune un text, un
proiect de lege sau o declaraţie votului parlamentar.
Această tehnică este denumită în literatura de specialitate
“chestiune de încredere” (Michel Troper), deoarece Guvernul cere
Parlamentului să-şi manifeste încrederea sa cu privire la un text, pe care
acesta (Guvernul) îl consideră indispensabil pentru politica sa (art. 114
alin 1 din Constituţia României: “Guvernul îşi poate angaja răspunderea
în faţa Camerei Deputaţilor şi a senatului, în şedinţă comună, asupra
unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect
de lege.” Art. 49 alin. 3 şi 4 din Constituţia Franţei: “primul Ministru va
putea, după ce va fi fost adoptată o hotărâre în acest sens în Consiliul
de miniştri, să angajeze răspunderea Guvernului în faţa Adunării
Naţionale asupra votării unui text…primul ministru va avea dreptul să
ceară Senatului aprobarea unei declaraţii de politică generală”.
Parlamentul dispune astfel de o armă echivalentă ca eficienţă
împotriva Executivului, el putând să provoace demisia Guvernului fie
7
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

printr-un vot de neîncredere expres, fie prin refuzul de a vota un proiect

de lege propus de Guvern.
 Cât priveşte intervenţia Parlamentului în activitatea Executivului
putem evidenţia constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii
unor departamente ale Executivului; întrebările şi interpelările adresate
membrilor Guvernului, dar şi Primului ministru, dreptul la informare al
Parlamentului prin solicitarea de informaţii sau documente de la Guvern
şi de la celelalte organe ale administraţiei publice.

3. SISTEMUL DE “CHECKS AND BALANCES” ÎN RAPORTUL

DINTRE PUTEREA EXECUTIVĂ ŞI CEA LEGISLATIVĂ

Putem evidenţia aici următoarele aspecte:

Desemnarea unor parlamentari de către executiv:
Potrivit art. 59 alin. 2 din Constituţia Italiei, Preşedintele
Republicii poate numi senatori pe viaţă cinci cetăţeni care au servit
patria prin acte sau realizări deosebite în domeniul social, ştiinţific,
artistic şi literar;
Regina şi Primul Ministru britanic au dreptul să confere
titlul de lor unor personalităţi proeminente din lume ştiinţifică, politică,
artistică;
Potrivit art. 181 din Constituţia Irlandei, din cei 60 de
membri ai senatului, 11 sunt numiţi de şeful Guvernului, care astfel îşi
asigură o susţinere majoritară în acest corp legiuitor;
iniţiativa legilor poate fi conferită deopotrivă
Parlamentului, dar şi puterii executive:
Potrivit art. 74 alin. 1 din Constituţia României, iniţiativa
legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau
unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot;
Art. 71 din Constituţia Italiei stipulează că, iniţiativa
legislativă este de competenţa Guvernului, a fiecărui membru al
Camerelor şi organelor şi instituţiilor care sunt învestite cu acest drept
de către legea constituţională. Poporul exercită dreptul de iniţiativă a
legilor prin propunerea unui proiect redactat pe articole, prezentat de
cel puţin 50 000 de alegători;
Potrivit art. 39 alin. 1 din Constituţia Franţei, iniţiativa
aparţine Primului Ministru şi membrilor Parlamentului; art. 87 alin. 1
din Constituţia Spaniei stabileşte competenţe în domeniul legislativ
Guvernului şi Congresului Deputaţilor şi Senatului.

Participarea la dezbaterile parlamentare a membrilor

Guvernului;

8
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

Adresarea de mesaje Naţiunii prin intermediul

Parlamentului:
Art. 88 din Constituţia României precizează că, Preşedintele
adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii;
În sistemul constituţional britanic, monarhul pronunţă în
Camera Lorzilor, la începutul sesiunii anuale a Parlamentului, un
“Discurs asupra Tronului”;
Art. 87 alin. 2 din Constituţia Italiei precizează că
Preşedintele poate să adreseze mesaje Camerelor;
Art. 18 alin 1 din Constituţia Franţei stipulează că
Preşedintele Republicii comunică prin mesaje, cu cele două Camere ale
Parlamentului, care sunt citite şi care nu sunt urmate de dezbateri;
În S.U.A., din când în când, Preşedintele va informa
Congresul asupra Stării Uniunii şi îi va recomanda spre a fi avute în
consideraţie măsurile pe care el judecă a fi necesare şi oportune.

Prerogative în finalizarea procesului legislativ – promulgarea

legilor sau sancţionarea acestora şi dreptul de veto (adică dreptul de a
împiedica, printr-o manifestare d voinţă, intrarea în vigoare a legii
adoptate de Parlament):
Preşedintele României promulgă legea într-un termen de 20
de zile - art. 77;
Art. 10 din Constituţia Franţei precizează că Preşedintele
Republicii promulgă legile în cele 15 zile care urmează comunicării
către Guvern a legii adoptate definitiv;
Art. 87 alin. 5 din Constituţia Italiei stipulează că
Preşedintele promulgă legile şi decretele cu putere de lege, precum şi
regulamente;
Potrivit art. 62 din Constituţia Spaniei, Regele sancţionează
şi promulgă legile.
Această prerogativă îi conferă Preşedintelui posibilitatea de a
supune legea unei ultime verificări cât priveşte conţinutul ei (este vorba
de reexaminarea legii sau a unor articole ale ei de către Parlament) şi
chiar, constituţionalitatea sa.

Delegarea legislativă
Tendinţa Parlamentelor de a delega puterea legislativă celei
executive are caracter aproape general, deşi există şi opinii contrare
utilizării acestui procedeu. Împuternicirea executivului cu atributul de a
“legifera” a fost determinată de necesitatea adoptării rapide a unor
măsuri legislative pentru rezolvarea unor probleme acute. Trebuie să
menţionăm faptul ca această delegare se face în condiţiile stabilite chiar
de Parlament printr-o lege de abilitare:

9
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

Art. 115 alin. 1 şi 2 din Constituţia României stabileşte că,

Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului
pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor
organice. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi
data până la care se pot emite ordonanţe.
Art. 82 din Constituţia Spaniei stabileşte că Parlamentul
poate abilita Guvernul să emită norme cu rang de lege, în materii care
nu sunt incluse în art. 81.
Art. 38 alin. 1 din Constituţia Franţei evidenţiază că pentru
îndeplinirea programului său, Guvernul poate să ceară Parlamentului
autorizarea de a adopta pe calea unor ordonanţe, măsuri care în mod
normal sunt de domeniul legii, pe un termen limitat.
Art. 76 din Constituţia Italiei stipulează că exercitarea
funcţiei legislative nu poate fi delegată Guvernului decât dacă sunt
determinate principiile şi criteriile directoare, şi numai pentru o
perioadă limitată şi pentru anumite domenii definite.
Într-o decizie a sa, Curtea Constituţională a definit delegarea
legislativă ca fiind o procedură excepţională de substituire a Guvernului
în prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât prin ordonanţă
Guvernul să reglementeze primar, să modifice sau să abroge o
reglementare existente (Decizia nr. 340/1997).
Calitatea Parlamentului de “unică autoritate legiuitoare” nu este
suficientă pentru ca acesta să deţină monopolul legislativ. Structura,
compoziţia, caracterul pluralist, ritmul de lucru periodic şi greoi al
Parlamentului, confruntate cu exigenţele de rapiditate şi promptitudine
ale conducerii statale au impus acest procedeu al delegării legislative.
Prin delegare, Guvernul primeşte competenţe care aparent sunt
egale cu puterea legislativă parlamentară, dar nu devine egalul
Parlamentului, nu se substituie acestuia, Guvernului lipsindu-i calitatea
de a reprezenta Naţiunea.

Nu putem vorbi de echilibru între puteri fără a aduce în ecuaţia

principiului separaţiei puterilor şi puterea judecătorească, şi
raporturile acesteia cu celelalte două puteri. Pentru realizarea ţelurilor
statului de drept deosebit de importantă este existenţa unei justiţii
independente.
Activitatea jurisdicţională are ca unică preocupare înfăptuirea
legalităţii. Potrivit principiului independenţei justiţiei, instanţele sunt
ţinute să soluţioneze litigiile întemeindu-se exclusiv pe normele juridice
în vigoare, fără ca instanţele superioare sau puterea legislativă ori cea
executivă să le poată influenţa.
Caracterul independent al justiţie presupune şi o specializare a
jurisdicţiilor.

10
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

O garanţie a independenţei şi a imparţialităţii justiţiei o reprezintă

inamovibilitate judecătorilor, incompatibilitatea funcţiei de judecător cu
orice funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior, interdicţia ca judecătorii să facă parte din
partidele politice, subordonarea judecătorilor numai legii.
Intervenţia puterii executive o întâlnim în numirea judecătorilor de
către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturi, în posibilitatea Preşedintelui României de a participa la
lucrările Consiliului, pe care le şi prezidează atunci când participă (art.
133 alin. 6 din Constituţie).
Intervenţia legislativului se face simţită atunci când Senatul
validează 14 magistraţi ce vor face parte din Consiliul Superior al
Magistraturii, dar şi atunci când Senatul alege doi reprezentanţi ai
societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului pentru a participa la
lucrările în plen ale Consiliului Superior al Magistraturii. Autoritatea
executivă nu poate, în principiu, să soluţioneze nici un proces, ea nu
poate să împiedice cursul judecăţii şi nu poate să se opună executării
hotărârilor judecătoreşti. Cât priveşte autoritatea legislativă, aceasta nu
poate adopta legi interpretative al căror scop ar fi să furnizeze soluţia
unui proces în curs.
În procesul dezvoltării constituţionale pe baza principiului
separaţiei puterilor, independenţa justiţiei se dovedeşte a fi un factor
stabilizator deosebit de important, mai ales atunci când, în practică,
echilibrul dintre puterea legislativă şi cea executivă se clatină, balanţa
înclinând în favoarea fie a uneia, fie a celeilalte.
Prin cele expuse mai sus am exemplificat o parte din mijloacele
posibile de interferenţă şi colaborare între puteri, fără a ne aroga
deplinătatea expunerii acestora.
Teoria şi practica separaţiei puterilor în prezent se îndepărtează
de forma iniţială a principiului şi capătă forme noi de transpunere.
Aceasta nu înseamnă că Guvernantul nu ar mai vedea în acest principiu
antidotul tiraniei. Dimpotrivă, statul de drept, din această perspectivă,
este indisolubil legat de separaţia puterilor.
Separaţia şi echilibrul puterilor nu este numai un principiu
constituţional, dar şi un principiu politic, de artă a guvernării.
Principiul separaţiei şi al echilibrului este fundamental pentru
înfăptuirea statului de drept, dar şi a democraţiei constituţionale care,
privită în ansamblul ei, cuprinde şi confruntarea politică dintre diferitele
concepţii şi curente de idei din societate.
Nimeni nu poate exercita întreaga putere, nimeni nu poate
pretinde că deţine adevărul absolut, astfel, oricât de înverşunate ar fi
forţele politice într-o societate democratică, acestea nu pot fi decât
adversari asociaţi în vederea realizării obiectivului fundamental al
oricărei democraţii – Binele comun.

11
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

12
 Drept constituţional I

CURS 5 – TEORIA ŞI PRACTICA SEPARAŢIEI PUTERILOR ÎN STAT

Conf. univ. dr. Claudia GILIA
An universitar: 2013-2014

COLABORAREA INTRE PUTERI IN ROMANIA

13