LITER-CLUB. Revistă de Cultură, Anul III, Nr. 11, Iul. - Sep. 2018

1
Liter-Club
Revistă de cultură
Anul III, nr. 3(11),
iulie - septembrie
2018
Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

2
PRO DOMO
Biblioraft
Victor TELEUCĂ. O sută şi una de poezii,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2018,
356 p. Antologie, studiu introductiv şi
selecţia reperelor critice, de Theodor
Codreanu. Referenţi: acad. Mihai Cimpoi,
prof. univ. Adrian Dinu Rachieru. Redactor:
Magdalena Bedrosian. Tehnoredactor:
Liliana Lică. Coperta: Mariana Şerbănescu.
[Poezii].
Din Cuprins (capitole): Poetica verbului
biform (prefaţă: Theodor Codreanu); Schiţă
biografică; Notă asupra ediţiei; [Cicluri
lirice]: Îmblânzirea focului - 1971; Momentul
inimii - 1974; Catedrale; Rondoul tăcerii;
Încercarea de a nu muri - 1980; Ciclul italian
sau criza de timp - 1987; Piramida
singurătăţii - 2000; Ninge la o margine de
existenţă - 2002; Improvizaţia nisipului -
2006; Răsărit de Luceafăr - 1988; Repere
critice [20].
Ion Gheorghe PRICOP. Elegiile albastre,
Bârlad, Editura Sfera, 2018. Tehnoredactor:
Livia Andrei. [Poezii].
Din Cuprins (selectiv): I. Poezii pe de-a
dreptul (Poeme într-un vers; Distihuri; Terţine
dependente); II: Haiku (patru cicluri); III.
Elegiile albastre (O silabă să mai fiu; Nu mai
pot veni la tine; Ca o apă tulburată;
Adolescenţa; Tu pădure, grea pecete; Iarba;
Străbunii; Basmele; Astăzi nuntă nu mai este)
Panoplia revistelor contemporane

(din judeţul Vaslui)
„Academia Bârlădeană” – revistă editată de

Societatea literar-culturală Academia
Bârlădeană (Bârlad)
„Acta moldaviae meridionalis” – Muzeul
Judeţean (Vaslui)
„Arheu”, revista Centrului „Mihai Eminescu”,
(Bârlad)
„Baaadul literar” – revistă trimestrială de
cultură (Bârlad)
„Cadenţe peste timp” – revista cadrelor
militare în rezervă şi a veteranilor de război
din judeţul Vaslui (Huşi)
„Ecouri literare” – (Dodeşti, jud. Vaslui)
„Elanul” – revistă de cultură (Giurcani-Găgeşti,
jud. Vaslui)
„Liter-Club” – revistă de cultură (Huşi-Bârlad-
Vaslui)
„Lohanul” – magazin cultural-ştiinţific (Huşi)
„Memoria locului” – revistă de patrimoniu
local (Huşi)
„Meridianul cultural românesc” – revistă
„internaţionalizată” (Vaslui)
„Prutul” – revistă de cultură (Huşi)
3
Centenarul Marii Unirii
Ion Gheorghe PRICOP
Soaţa neamului român
Cu trăpaşi sub şfichi de bici

Printre văi, pe sub colnici,
Vreo cinci ghinări, mări, vin
Alba-Iulii de se-nchin',
(Mândra Unităţii noastre,
Cu ochii în zări albastre,
Şade albă între cline
Ca să vadă Ţara bine:
Jubilează, vis îi pare
Când o vede-aşa de Mare,
Cum o prevedeau bătrânii
Cu-un Carpat în colţul lunii,
Formă-naltă ca de nucu,
Cu tulpina dusă-n sucul
Mării Negre, iar cu vârful
Unde-şi papă vultur stârvu,
Sus, în colţ sânnicolau
Unde alte păsări stau,
Berze, prepeliţe, dropii
Sub umbrarul Europei…)
După ce a dat cu banul,
Zice-n of basarabeanul:
– Albă-Iulia de nea
Vrau să fii mireasa mea…
Îşi mai strânge-n piept sumanul
şi zice bucovineanul:
– Alba-Iulia eşti stea,
Eu te vreau nevasta mea…
Nu rămâne mai prejos
Nici munteanul cel spătos:
– Albă-Iulia eşti floare,
Hai să facem nunta mare!
Moldoveanul nalt cât colo
Lucitor ca un Apollo,
4
Zice: – Albă eşti, fătuca,

Hai cu mine la mămuca!
Ei, şi-atunci transilvăneanul,

Cu-n nas roş precum curcanul,
Decretează pe-un prichici:
– Ia lăsaţi-mi-o aici,
Unde-a fost tot să mai steie
Să-mi fie mie femeie.
Doamna Unităţii noastre
Cu ochi migdalaţi, de glastre,
Şi cu grai în româneşte,
Peţitorilor vorbeşte,
Fără să cadă-n sincopă:
– Eu nu sunt o Penelopă,
Cum am fost, aşa rămân,
Soaţa neamului român.
A doua horă a Unirii
Cine a văzut o horă

Ţărna ţarinei adoră,
O sărută şi-amiroase
De simte prin oase coase…
Cine a văzut o joacă
Pe sub crengi cu promoroacă,
Cu zăpezi dalbe pe ţară
Iz de cer poartă sub nară…
Cine a bătut bătuta,
Astăzi, când plinită-i suta
Ţării ce-i albă-n ghioc,
Sufle-i gura busuoc,
Că nu-i horă oarecare,
Ci un cerc între hotare,
Semnul sfânt cu munţi şi glii
Sigla Marii Românii…
Tricolorul
Da, steagul meu tot tricolor

Rămas-a printre vremi-restrişti,
E ca şi cum în cerc te mişti,
Şi te întorci iar la izvor…
Tot tricolor şi tot Unire
5
E scris pe clinul lui de fald,

Şi-acelaşi dor, şi-acelaşi cald
Te prind când el îţi stă-n privire…
De ce mă simt eu principal,
De ce mă simt verde român,
De munte brad şi de şes fân
Când pe catarg el face val?
Da, steagul meu pe toţi ne-adună

În al Unirii noastre vis,
S-aud şoptiri în paraclis
Şi cântecu-nvierii sună…
Petruș ANDREI
(Bârlad)
La Trianon…
La Trianon ni s-a făcut dreptate,

S-au răsplătit eroii și martirii
Ce s-au jertfit în numele iubirii
Pentru Ardeal și pentru libertate.
Suprema jertfă au adus Unirii
Când au mărșăluit cu arma-n spate,
La unguri au intrat cu demnitate
Semnând cu sânge actul dezrobirii.
Iar Franţa a fost sora cea mai mare,
De veacuri, soarele aici răsare
Și-aducem, pentru asta mulţumire.
Iar azi îi cerem iarăși ajutorul
Ca luminos să fie viitorul,
Și-i dăm și noi dovadă de iubire.
Le Grand Trianon
Paris, 23 iunie 2018
Inima Reginei Maria
Fiică-a Angliei și-a Rusiei, Maria

A devenit Regină-n România
Și câștigându-și dreptul neuitării,
Întreaga viaţă-a consacrat-o Ţării
A fost „mama răniţilor” în luptă
Ducând și ea o luptă ne-ntreruptă

6
Și dovedind nemargini de iubire,

A consfinţit astfel Marea Unire.
Apoi la Balcic a-nceput să scrie
Parcursul vieţii sale să se știe,
Precum din valuri se ivește-o stâncă,
În valul vremii, ea a fost româncă.
Era frumoasă și avea voinţă
Precum și „Bărbăţie și credinţă”.
Azi inima Reginei-i încă vie
Și bate pentru-ntreaga Românie.
Intrarea în Parcul Istoric din comuna Fălciu-

Bogdăneşti, jud. Vaslui, obiectiv istoric recent
inaugurat (23 iunie 2018).
Teodor PRACSIU
Lecţia celor 28 de ani
După aproape șase luştri de la

evenimentele sângeroase din decembrie
1989, am dobândit întrucâtva o perspectivă
istorică, o anumită detașare, care ne permit
să evaluăm lucrurile cu mai multă luciditate,
fără crispări partizane impure și fără accese
isteroide. Într-un târziu, am aflat și noi ceea
ce știau doar experţii militari și șefii
serviciilor secrete, precum și deţinătorii
pârghiilor politice decizionale: am avut o
revoltă populară alimentată de sărăcie și
disperare, conjugată cu o revoluţie violentă
ce a dus la schimbarea regimului politic din
România, iar în vârful piramidei a fost
orchestrată din timp o lovitură de stat
militară. Parchetul General a consfinţit cu
autoritatea sa juridică incontestabilă acest
din urmă adevăr tulburător. Dar istoria nu
mai poate fi reluată pentru ca un regizor-
demiurg să schimbe scenariul. „Nu-nvie
morţii, e-n zadar, copile!” (Eminescu –
Veneţia).
Acești 28 de ani sunt plini de învăţăminte
– unele amare – pentru societatea
românească actuală. „Gânditorul din
7
Dămăroaia”, Silviu Brucan, a avut dreptate:

pentru a înţelege și a înfăptui cu adevărat
democraţia este nevoie de mulţi ani, de
eforturi uriașe și de mari sacrificii.
În iureșul stihial al revoluţiei s-au produs
seisme socio-economice pe care le resimţim
și astăzi. S-au prăbușit industria și
agricultura, și pe fondul vidului legislativ, a
fost prăduită avuţia naţională, la un nivel și la
proporţii nemaiîntâlnite în istorie. Fabrici,
combinate, complexe agricole, bănci, ferme,
sisteme de irigaţii, păduri, amenajări
hidrotehnice au fost ruinate și volatilizate.
Nimeni nu va putea măsura vreodată
dimensiunile jafului naţional. Statisticile sunt
îngrozitoare pentru mintea lucidă și
neputincioase din perspectiva unei finalităţi
pozitive. Se poate spune cu o liniște fatalistă:
Nu mai este nimic de făcut! Singura
certitudine rămâne viitorul! Aceste adevăruri
crude sunt unanim cunoscute și au fost
rostite cu o tenacitate sisifică de către retorii
vremurilor noi și de către presă.
Timpul scurs de la revoluţie – o lungă și
dureroasă tranziţie – ne-a trezit din visare.
Construcţia democratică nu este ușoară și nu
vine de la sine. A fost nevoie de ani mulţi
pentru a înţelege că legităţile economice sunt
ineluctabile și dure și că a le ignora este
extrem de periculos pentru starea naţiei, că
ordinea internă depinde într-o măsură
însemnată de situaţia internaţională - mereu
complicată și iute schimbătoare - că marile
proiecte din domeniul economic, din
infrastructură și transporturi nu se pot
finaliza practicând hoţia și alte aranjamente
de culise, că primenirea clasei politice - idee
fixă în retorica publică – nu se poate produce
peste noapte. Cu prorociri defetiste, cu un
negativism contagios nu se poate edifica
nimic.
Privind în urmă, constatăm că avem mari
restanţe ce par să depășească puterile
generaţiei actuale: o nouă Constituţie,
reîmpărţirea administrativ-teritorială a ţării,
absolut necesară la exact 50 de ani de la
precedenta (februarie 1968), legile justiţiei
(ce nod gordian spinos!), sistemul de
sănătate, marile autostrăzi, transporturile
terestre și aeriene, sistemul de apărare,
cultura, reabilitarea monumentelor istorice
și a clădirilor de patrimoniu etc.
Lecţia celor 28 de ani a fost mai degrabă
amară în domeniul atât de sensibil al
educaţiei. Câte guverne post-decembriste au
avut viziune, căci a le fi pretins să fie
vizionare ar fi fost oricum prea mult? Câte
ministere ale educaţiei și câţi miniștri de
resort au avut clarviziune în decizii? Unele
voci analitice și exigente înclină spre pentru
Andrei Marga, dar nu știm cu precizie dacă

8
opţiunea a fost vreodată majoritară.

Perindarea caleidoscopică a demnitarilor la
cârma Ministerului Educaţiei Naţionale a fost
rapidă, deconcertantă, iar efemeritatea
unora i-a plasat fatalmente sub zodia
nesemnificativului. Unii prezicători
apocaliptici – de care n-am dus lipsă
niciodată – au decretat apodictic: ”Cutare a
distrus învăţământul românesc! Cutare a ucis
școlile profesionale!”. Se poartă judecăţile
categorice și execuţiile în absolut.
Relativizarea și nuanţele sunt păsări rare în
comentariile colorate ale atâtor oameni de
bine din spaţiul naţional.
Într-o consecuţie strictă, la fel de aspru
sunt judecate inspectoratele școlare
judeţene, văzute drept copii fidele ale
ministerului congener. În presa acestor
decenii de libertate politică și de democraţie
n-am citit niciodată un elogiu deschis adus
unui ministru ori unui inspector școlar
general - detaliu mai grăitor decât o duzină
de argumente persuasive. Automatisme bine
fixate în mentalul colectiv ne dirijează
judecata și ne întreţin îndoielile cu privire la
calitatea guvernelor, a miniștrilor,
inspectorilor școlari, directorilor și
personalului didactic. Realităţile nu au
îngăduit, din păcate, judecăţi mai optimiste.
Au rămas agăţate în panoplia dezideratelor
calitatea deciziilor ministeriale, coerenţa,
transparenţa, consecvenţa, oportunitatea,
eficienţa lor. O ţintă de prim-plan la un
moment dat a căzut repede în desuetudine:
descentralizarea decizională. Experimental s-
au stabilit câteva judeţe-pilot, dar ideea s-a
volatilizat. Astăzi, totul se raportează la
minister din teritoriu, de la numărul de
absenţe ale elevilor și până la acte de
corupţie ori incidente disciplinare.
Învăţămintele acestor ani ne arată că
multe probleme au rămas în suspensie ori nu
au soluţii: motivarea morală și materială a
cadrelor didactice, permanenţa pe post - în
antiteză cu fluctuaţia haotică și cu migraţia
către Vest, starea disciplinară a personalului
didactic și a elevilor, absenteismul,
abandonul școlar și diversele forme de
infracţionalitate, absenţa unui curriculum
stabil și definitiv, mentalităţi vetuste – în
conexiune cu mentalităţi inconformiste,
excentrice în raport cu planul-cadru și cu
programele școlare. În această perioadă a
tranziţiei către final și a experimentelor în
lanţ s-a conturat un set de factori
perturbatori pentru educaţie, cărora nu li s-a
găsit deocamdată leacul: subfinanţarea
sistemului, politizarea învăţământului,
instabilitatea politică și economică,
incoerenţa și fluiditatea legislativă,
centralizarea accentuată a deciziei,

9
precaritatea pregătirii iniţiale de tip

universitar și oscilaţiile formării continue,
demonetizarea studiilor doctorale,
scepticismul endemic și lipsa coeziunii
naţionale, atrofierea sentimentului patriotic
și al apartenenţei la spiritul naţional. Am
rămas datori cu un proiect de ţară în
substanţa căruia să regăsim idealul nostru
educaţional, convergent cu al Europei
civilizate, dar conservând elementele
definitorii ale ethosului românesc. Ne
lipsește coeziunea necondiţionată în privinţa
educaţiei și ne măcinăm energiile în bătălii
sterile iscate de la teme nerezolvate încă: un
curriculum impecabil de la clasele
pregătitoare până la clasele a XII-a, așadar,
plan-cadru, programe și manuale, un
regulament școlar stabil și valabil cel puţin 5-
8 ani, fără peticiri succesive și contestat din
toate părţile, o finanţare compatibilă cu
aceea din ţările cu o educaţie performantă,
vitală pentru a stăvili migraţia entropică a
populaţiei și încă multe altele, prea bine
cunoscute și stagnante pe agenda publică.
Ultimii 28 de ani ne-au oferit o lecţie ale
cărei multiple sarcini sunt valabile pentru
alţi 28 de ani de aici înainte...
Gherghina TOFAN
(Torino, Italia)
Cu dor
E dureros să nu poţi face

Din tot ce ştii la tine-n ţară;
Să stai departe-n timp de pace –
Durerea ei să nu te doară.
Şi greu îţi este şi să taci
Când vorbele sosesc şuvoi...
Voind cu ele să împaci
Pe om cu om ori rosturi noi.
E trist, dar nu poţi accepta
Justificări în loc de adevăr;
Şi-n locul Ţării încerci aţi apăra
Mormântul tatei cu-al tău dor.
E dureros să nu poţi spune
Din câte ştii, fraţilor tăi...
Fiind departe, vei apune –
Mai înainte să ajungi la ei.

10
Însemnãri cu staif
Theodor CODREANU
(Huşi)
Numere în labirint
[2003]
11 268. După 140
de pagini din Priveghiul
profeţilor, Stelian Baboi
îşi arată faţa unui prozator excelent. M-a
convins să scriu un eseu cu titlul Romanul
kynic. Doar Nicolae Breban mai merge pe
atare pistă romanescă în proza actuală de la
noi. Tot azi, primesc de la Baboi o carte cu
titlul Spiritualitatea morală a poporului
român. În scrisoarea trimisă, pledează pentru
lansarea unei noi „şcoli literare” pe care el o
botează actualismul fiinţial. Ca de obicei, sunt
sceptic cu astfel de întreprinderi.
11 269. Franţa şi Germania (pe lângă ele,
Belgia) par a fi singurele ţări europene care
se mai gândesc la o politică a Europei în
raport cu Statele Unite, care au, prin George
Bush jr., trufia celui mare şi tare şi care crede
că doar „valorile” sale sunt valabile pentru
întreaga planetă. În raport cu noul ethos
transmodern, America s-ar putea să fie
„anacronică”, precum erau Germania sub
Hitler şi Rusia Sovietică sub Stalin, în
interbelic. Ar trebui să se ia aminte că
acestea au căzut rând pe rând. Alianţa
Europei cu SUA este vitală, dar nu cu preţul
vasalităţii.
11 270. Semnalul Papei Ioan Paul al II-lea:
America trebuie să-şi asume
responsabilitatea că, în eventualitatea
invadării Irakului, cei peste un miliard de
musulmani vor deveni duşmanii de
neîmpăcat ai creştinismului. Capii politicii
europene însă nu se sinchisesc, deoarece
Europa va fi ferită de anticreştinismul
islamic, dat fiind că ei, europenii, nu se mai
recunosc creştini!
11 271. Sunt condamnat ca în zilele de
sâmbătă şi duminică să muncesc cel mai
mult, în cursul celorlalte având o altă
condamnare, slujba de profesor.
11 272. Iată că Germania, Franţa şi Belgia
se opun ca NATO să asigure apărarea Turciei
în cazul declanşării războiului în Irak. Iritare
maximă la Washington şi criză în Alianţă. Un
comentator politic, Valentin Stan, e mâniat
împotriva Franţei şi Germaniei, invocând
similaritatea cu momentul când s-a permis

11
invadarea Abisiniei, care a favorizat

declanşarea celui de Al Doilea Război
Mondial. Exact, numai că aceia care vor să
joace rolul invadatorilor germani de atunci
sunt, acum, americanii.
11 273. Orice război e mondial, căci
loveşte, în mod direct sau indirect, în toată
omenirea, inclusiv agresorul.
11 274. Acum, se aşteaptă, mai întâi,
intimidarea Franţei, fiindcă are drept de veto
în Consiliul de Securitate. Franţa şi Germania
sunt acuzate că susţin interesele Rusiei şi ale
Chinei.
11 275. Celebrul imperativ moral kantian:
„eu nu trebuie să acţionez niciodată altfel
decât aşa încât să pot şi să voiesc ca maxima
mea să devină lege universală”. Cum şi un
dictator pretinde că acţionează ca o lege
universală, lesne se pretinde că dictatorii se
trag direct din Kant. Dar aceasta este o gravă
confuzie a punctelor de vedere, ca
precaritate a inteligenţei.
11 276. Hegel e foarte aproape de
ontologia oglinzii. Piatra de încercare a
filosofiei e întrebarea: cum de e posibilă
reflexia/oglindirea? Tocmai la această
întrebare n-a reuşit să răspundă vreun
gânditor până astăzi. Răspunsul de
purcedere ar putea fi: deoarece raţiunea nu a
putut sta niciodată faţă către faţă cu
Dumnezeu. Dar e abia numai un biet început.
11 277. În „Oglinda literară” din februarie
2003, Ioan Dumitru Denciu scrie despre
Fragmentele lui Lamparia: „Th. Codreanu e
un eminescian. Dar unul atât de adânc şi de
firesc – prin urmare ne-epigonic –, încât
devine comparabil cu Blaga, Mircea Eliade,
Cioran, Noica. Nu întâmplător a ajuns (şi) un
redutabil eminescolog. El «cade» în
Eminescu aproape din toate direcţiile, însă,
ca ultimii doi, îl «anexează» în special
dinspre filozofie.”
Să-l credem? Dar dacă are, totuşi,
dreptate?!
11 278. 13 februarie. Nu e zi cu ghinion
pentru regele Carol al II-lea, căci osemintele
sale vor fi aduse din Portugalia şi puse la
odihnă în cripta familiei regale de la Curtea
de Argeş.
11 279. Nu poţi vorbi adecvat despre un
geniu decât în tinereţe, căci numai tinereţea
este genială. Maturitatea e raţională, iar
bătrâneţea – înţeleaptă.

12
Poesis
Marcel MIRON
(Huşi)
Cateheză
Vă aștept
ca pe apostoli
să mă învăţaţi învierea
și clătinarea potirului
așezat pe pupa corăbiei
bătută de vânturile
Mării Roșii.
Când se varsă o lacrimă din pocal
ne îmbrăcăm în porfiră
ca fiii de împăraţi
magii de la răsărit
căutând urma stelei
spre umbra peșterii din Betleem.
Aici potirul
sângeră speranţă
cu apă și vin
pentru grădina
de pe tărâmul celălalt.
Chemare la botez
Vino să te botez
în apa de la marginea timpului
ultima apă din care să ieși
viu pentru dincolo.
Să-ţi botez mintea
privirea
și ultimul cuvânt
care să vorbească
peste zgomotul
asurzitor
al umbrei
Turnului Babel.
Nou botezat
în haină invizibilă
ca și timpul
așa cum ţi-a fost nevăzut
sufletul pe care
l-ai căutat
pe toate cărările pământului
pe toţi norii
și pe toate orizonturile albastre.
Te botez
și-ţi pecetluiesc
13
numele tău
cunoscut de Părintele ceresc
și pe care l-ai primit
când înotai
în ochiul lui Dumnezeu
din vechea biserică.
Martin CATA
(Huşi)
Iubirea ca apa
…ploile gândului au udat lacrimile

prelinse în scorbura suferinţelor mele
aflate în geamătul privirii tale…
…în pliuri se prelinge, în hăuri se adună,

în clocote când fierbe se risipeşte-n valuri,
tresare-n lumi polare, cu gerul în cunună,
o lacrimă de gheaţă tânjind, tânjind spre
raiuri!
Hei! O fantă în granitul iubirii năpădite,

de aprigă răcoare-n viscere alungată,
prin înflorirea firii-n abisuri insolite,
sămânţa cea din Eden, ivire-adânc udată!
He-hei! În umbră de meandre sărut uitat

şopteşte
în răstignire inimi, încolăciri pe praguri,
alungă zvârcolire, de haos vestejeşte,
rămase canioane pe suflete de faguri!
Muguri…
Ghicită adiere, un zâmbet spre furtună,

În bucla aţipită pe-o linişte de val,
O tremurare-n pleoape, surâs pe buze pal,
Vulcan alint în sânu-i, ivită faţă-n lună,
Se-nvăluie în şoapte pe suflet abisal,

În paşi de dans visează a ielelor cunună,
Mâini, calde cupe strigă şi lacrimi reci adună,
Înfriguraţi goi umeri cerşind albastru şal,
Pe flori de prun păşeşte, licornii să-i

privească,
Colinde spre ivire, în grai sorbind lucire,
Un gând de foc sfielnic zadarnic să strivească,
Acolo, roşul sacru voind să-l amăgească,

În zvâcnet se-mpresoară, surâs spre ispitire,
E doar un eros tânăr, zburdalnic să se nască!

14
Timp şoptit
Gri pâlpâiri ascunse în vii membrane fine,

Cuvânt grif-on în geamăt ascute pe-ndelete,
Secunde scânteiate din ascunzişuri pline,
De treceri, reîntoarceri şi în goniri regrete,
Căzută grea iubirea, grăbită-n şa şi crupă,

Uscată altoire zorind pe umed mugur,
Cânt nerostit în fugă un urlet să erupă,
Striviri răstălmăcite pulsând polen de flutur,
Nepreumblată fire, petale răsfăţate,

Secunde lin ivite, din amorţiri cuvânt,
Urcând lasciva scară vibrând eternitate,
Arcan în unduire, pe timp grif-on înfrânt.
Emilia ŢUŢUIANU DOSPINESCU

(Piatra Neamţ)
Volume publicate:
Poezie:
• Flori de măr, Ed.
Princeps, Iași 2002;
• În amurg, Ed. Timpul,
Iași 2004;
• Pentru tine, când vei
veni, Ed. Singur,
2017;
Interviuri:
• Convorbiri cu scriitorul Ștefan Dumitrescu,
Editura Singur, 2016;
• Azi… pentru mâine, dialoguri, Ed. Eikon, 2017
Labirintul
La început, în fiinţa-mi de lut
s-a pitit tainic iubirea..
Şi-n rădăcinile adânci ale ei,
viaţa a luat forma aripilor albe
Timpul, fără a-şi schimba măsura,
Ghemul Ariadnei l-a desfăcut,
încet, de la sine…
Şi, din Cunoaştere, a izvorât
lumina înţelepciunii,
Din Adevăr s-a zămislit
lumina dragostei,
Contopindu-se cu materia
Şi atunci a izbucnit
flacăra sufletului
Ca Persefona am străbătut labirintul,
şi am simţit în ceafă, răsuflarea-i rece
Şi cu fiecare pas cutezat, se deschidea
adânc, rana de sub pleoape..

15
De secera lunii am atârnat,

ispita „capitulării laşe”…
Şi-n inima mică, ca un fruct,
am adunat izvoare de cristale
Ce au săpat adânc, în suflet,
Cetatea Luminii!
Joc
De mică, am visat să merg pe valul apei

înspumat,
S-adun în ochi mişcarea lui şi reflectarea
cerului,
Să simt răcoare-i la picioare,
Să simt că-ntregul corp mă doare.
Şi într-o zi…
Priveam la droaia de copii care cântau voios,
săreau
Şi pietricele zvârlite departe, pe mal adunau
Erau zeci, sute şi mii şi albe şi negre, maro,
cenuşii,
Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere
Venind de departe, vorbind de alte ere.
***
M-am aplecat şi-am strâns şi eu…
Le-am aşezat chiar la uscat,
Le-am ridicat şi m-am jucat
Zvârlind în sus pe rând, mereu,
Una, două, trei, patru…dar au picat
Din nou în praf. S-au murdărit!
Şi-atunci iarăşi am pornit
Pe prundul aspru să găsesc
Doar pietre albe, negre, maro şi cenuşii…
***
Trecut-au anii…Te-ntâlnii pe malul apei
argintii
Eram ca doi îndrăgostiţi, ce-nlănţuiţi
Mergeam încet, călcând uşor,
Nisipul ridicând în zbor,
Dar, deodată am simţit intrând în tălpi
prundişul galben-cenuşiu,
Şi am strigat, ca şi atunci când pietricele
azvârleam
În apa în care mă scăldam;
Înnebunită am ţipat: Sunteţi aici? Nu m-aţi
uitat?
…………………………………………………..
Le-am strâns apoi pe toate-n mâini
albe şi negre, maro şi cenuşii,
Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere,
Venind de departe, vorbind de alte ere.
***
Strângeam, strângeam şi trupul mi-l simţeam
16
Plin de fiori şi de durere…

Dar nu ţipam; ci iar strângeam,
Mai tare, tot mai tare vream…
***
Şi sângele simţeam că-mi fierbe,
Ceream ceva şi nu ştiam
Că-n mâini s-a plămădit durere şi plăcere,
Şi pietrele-mi intrau în piele iar
sângele curgea şuvoi…
Iar mâinile lipsite de viaţă şi moi
se desfăcură încet, pe rând,
ca şi o vorbă dintr-un gând.
Pe degete, sângele-mi făcuse inele

iar ele, sfintele pietricele,
Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere
Venind de departe, vorbind de alte ere,
Nu mai erau: albe, negre, maro, cenuşii,
Ci roşu aprins, cu pete aurii
Şi-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.
***
Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ
Şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt
Ce-amarnică-i truda!…
Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat
Pietricele s-adun: albe şi negre, maro, cenuşii
Să le dau strălucirea, să le fac roşii-aurii….
Ana OPRAN
(Pădureni, Vaslui)
Prefacere
Stoluri de corbi coboară ceru-nsângerat
peste pământ,
plouă cu îngeri cu aripi topite, a scrum şi
gudron mirosind,
e întuneric şi e spaimă
Şi ce tăcere de eră glaciară…
Ce tăcere sparge timpanu’
Cu sfâşieri de dincolo de-auz!...
Am risipit
Vise cu straie croite din lună,
îmbujorate de soare.
cu mustul pământului curgând în artere
şi limpezimea-ntâilor izvoare.
S-au întors coşmaruri hidoase
Răsucite din fiere şi sare.
Un înger rătăcit neputincios şi blând priveşte
cu-amurgul viscolind sub gene
17
„Ce zgură, Doamne, peste pământ se cerne!...”
Sonet clipei
Oh, ce frumoasă este clipa

Răsfrântă în piatră şi apă
Din care cerul şi-adapă
Imensa, de-albastru, risipa!
Cu horbote de spumă valul

Îmbracă ţărmul în visare
E pură ora de splendoare
Ce-şi varsă peste tine harul.
Chiar dacă frumuseţea doare

Îi sorbi lumina şi nectarul
În cupa de rubin amarul
Îi distilezi în stropi de soare.

Poetul doar, prin timp hoinar,
Eternu’-nchide-n chihlimbar.
Oana ANDREI
(Londra)
Cuvintele
Cuvintele vin
și pleacă
mereu
ca o adiere
a sufletului meu.
Prind câteva
și le-aștern
pe-o hârtie,
construind
un fel de poezie.
Pe celelalte
le las să adie,
tot în iubire
învăluite,
ele-ajung
la tine-n suflet,
împlinite
Între bine şi rău
Am visat
că pluteam
pe apele lumii,
înainte şi înapoi,
fără teamă.
Oamenii nu aveau
maşini, vapoare,
nici măcar trup
nu aveau încă,
eram înainte
18
de ziua a şasea
si era,
în acelaşi timp,
foarte întuneric
şi foarte lumină
iar eu pe-atunci
reuşeam să fiu,
fără vreun efort,
îmbrăţişarea lor.
Ion PRĂJIȘTEANU
(Bacău)
Volume:
• Tăierea limbii, Iași,

Editura Junimea, 1995;
• Impozit pe cuvinte Bacău,
Editura Plumb, 2001;
• ,
Bacău, Editura Ateneul scriitorilor, 2009;
• Prizonierul cerului, Bacău, Editura Ateneul
scriitorilor, 2011
Pentru că e toamnă
Pentru că e toamnă
Fluturii se zbuciumă să moară
În lumina felinarelor somnambule
Cu mâna tremurândă
Le adun lacrimile
Căzute
Pe cărări neumblate
La ce bun toate acestea

Când ne pierdem în întâmplări
Unde nimicul e nimic
Şi lumina
Împrumutată de la stele
Vrea să rămână efemeră?
La ce bun
Sunt frunzele galbene
Răvășite sub pași
Și șoaptele lor uscate
Sunt avertismente
Că sfârșitul e tot mai aproape?
Toate se-ntâmplă pentru că e toamnă!
Destăinuire
În noaptea asta
Iubito
Doar cu tine voi fi
19
Ne vom iubi
Ne vom urî
Și ne vor şti vecinii
Trandafirii
Şi cireşul
Dezgolit de frunze
Pe la ora prânzului
Se vor dumiri
De felul meu de a fi:
Tocilar, iubăreţ în secret
Când vom ieşi în piaţa mare
Să-mi declam
Tăcerea în dragoste
Mila de mine
Teama de a trece strada
Prin locurile marcate
Cu îmbrăţişările noastre
În seara asta, iubito,

Nu voi mai fi singur…
Nicuşor DĂRĂBANĂ
(Huşi)
Eminescu... şi noi
Lui Theodor Codreanu

la a 70-a aniversare,
Huşi, 2015
Pe Eminescu noi l-am îngropat,

Noi care nu ne facem datoria
Şi care cu emfază am scuipat
Pe tot ce este sfânt în România.
În moartea lui civilă suntem toţi
Complici în cel mai sumbru cireşar
În care-am asistat ca idioţi
La smulgerea icoanei din altar.
Cămaşa lui de forţă am fost noi
Dezbinaţii ce nici azi n-au sfetnic,
Trăind în cercul strâmt - de suflet goi -
De milenii arşi în golul etnic.
Nu Maiorescu, Şuţu sau Brucan
Ci noi ce nu ne-oprim din temenele
Şi-n loc să cultivăm pe Bărăgan
Am devenit o hoardă de lichele...
Biletul doamnei Slavici, noi l-am scris
Noi, care am trădat întotdeauna.
O altă cruce şi un alt proscris!
În cer şi-acum plâng stelele şi luna!
Trăind în alte planuri n-am putut,
Uniţi s-avem acelaşi ideal
Şi cunoscându-ne, l-a tot durut...
20
Inadecvarea noastră la real.

Arheul îşi urmează drumul dat
Spre spaţiile care l-au născut,
Iar noi ne-om întreba neîncetat:
Ce-a vrut în fond acel necunoscut?
Pe Eminescu noi l-am îngropat,
Noi care nu ne facem datoria
Şi care cu emfază am scuipat
Pe tot ce este sfânt în România.
Arhim. Veniamin V.
BOŢOROGA
În drum spre Împărăţie
În drum spre Împărăţie

Eu, Doamne, vreau să fiu,
Prin vers, prin poezie
Te caut, să Te ştiu.
Mi-ai dat în dar cuvântul,
Prin el să Te slăvesc,
Prin el să-mi iau avântul,
Spre zborul cel ceresc.
Arvuna Împărăţiei
O iau de pe Pământ,
Ca semn al chezăşiei
Gust Raiul Tău cel Sfânt.
Filigranãri
Lina CODREANU
(linacod@yahoo.com)
Poeme după poeme
Nu se întâmplă ca
vreo întâlnire cu
veteranul pictor Ion
Daghi (n. 16 august
1936) să nu se termine
cu invitaţia în atelierul
său din Chişinău, unde
putem gusta celebra daghistamină dintr-un
păhăruţ cât degetarul croitoreselor. Atelierul
e îngust. Pe artist, autor de lucrări
monumentale (mozaicuri, picturi parietale,
vitralii), îl găsim în plină febră creatoare şi,
de aceea, ca-ntr-o catedrală, păşim atent
peste o compoziţie cu mozaic mărunt şi
colorat care trebuie să înfăţişeze coroana de
pe creştetul lui Iisus.

21
– „Pentru intrarea într-o biserică e

comanda”, precizează amfitrionul, arătându-
ne pe unde să sprijinim vârful încălţărilor
spre a nu tulbura duhul lucrărilor. Ne aşezăm
pe unde se poate…
Mărunt şi repede mişcător la cele opt
decenii, cu ochi vioi, atent pentru a nu pierde
din privire ceva, ne îmbie, oricâţi am fi
(odată eram vreo opt persoane), să gustăm
din cea mai autentică licoare, veche de când
lumea, cu grad sporit de tărie, de horesc
mărgelele pe marginea degetarului.
– Da-ghis-ta-mi-nă! Ei, ce ziceţi?
Nu zicem nimic, fiindcă limba stă agăţată

de cerul gurii. Pictorul crede că asta-i o
apreciere şi, văzând cum ne strâmbăm
(unii!), ne ia cu vorba, arătându-ne picturile
şi schiţele sale aşezate în sfioşenie prin nu
ştiu ce ungher al atelierului. Face cu noi un
curs de artă vizuală despre compoziţie,
fundal, cromatică vie şi ascunsă... Ne arată
oala cu peneluri şi mulţimea de sticluţe
plânse de vopseluri. Rosteşte calm nişte
poveşti, poveştile lucrărilor lui. Pe
neaşteptate, pare că îşi micşorează
dimensiunile şi ca un spiriduş intră în peisaje
ori dă deoparte faldurile magice ale
nourilor…
– Dar… Eminescu? Unde-s tablourile
inspirate din creaţia Poetului? – întreabă
ezitant o domnişoară cu ochi de in.
– Am treizeci şi nouă, dar niciunul aici.
Nu vând, rosteşte hotărât ca şi cum vreunul
dintre noi am dori să cumpărăm. Nu mă pot
despărţi de niciunul din ele. Am căutat să
redau gândul eminescian...
A doua zi, am ajuns la Centrul Academic
Internaţional „Eminescu”, unde am privit cu
interes expoziţia daghiană Eminesciana, cu
tablouri memorabile despre extincţia şi
pieirea universului, despre stihiile interioare
şi explozia vegetaţiei, despre poveştile de
iubire topite-n unica formă a împlinirii

22
pământene… Spaţiul celest zvâcnea pe pânză,

clipele rătăcite dintr-un abis cosmogonic
încremeniseră într-un strop de culoare.
Eminesciene!... Tablourile lui sunt poeme

după poeme. Titlurile metaforice provoacă
imaginaţia, încât privitorul descifrează
mişcarea formelor şi, simultan, „re-citeşte”
versurile poetului. Într-adevăr, Daghi a
descifrat, a dezalcătuit şi a recompus plastic
o lume imaginară. Pictorul a reuşit să facă
transferul sensurile cuvântului în limbajul
imaginii, filtrându-l prin formele gândirii
creatoare. Vestmintele filosofice ale gândirii
Poetului au fost preschimbate în forme şi
culori. O cutezanţă, desigur, dar care n-a
rămas la gradul de încercare. Sunt
interconexiuni de viziune artistică în care
Daghi propune o perspectivă holografică.
Fiecare tuşă de penel şi fiecare imagine
spiritualizată au un suport ideatic bine
definit. Tablourile lui au, individual, o
legendă iniţiatică a pătrunderii sensurilor
din creaţiile eminesciene, pe care, de altfel,
încearcă a le desluşi succint însuşi pictorul în
albumul Eminesciana plastică (2015).
Pictorul nu doar trage cu penelul pe pânza
şevaletului linii colorate pe muchie de gând,
el pune firul ierbii să respire, învârtejeşte
idei de adâncime pe pânza subţire a apei şi
zborul stelei îl odihneşte în afundul lacului.
Şi totuşi, nici un critic de artă, nici chiar
un pictor nu-şi poate „explica” opera într-
atât de strălucit, încât privitorului să nu-i mai
rămână nimic de imaginat. Faceţi o
experienţă şi-mi veţi da dreptate. Cu orice
artist, fie el muzician, poet, sculptor…

23
Scrisori inedite
Din corespondenţa inedită, două epistole ale
prof. univ. Constantin CIOPRAGA, istoric şi
critic literar din Iaşi, adresate poetului
Petruş ANDREI, fostul lui student.
Iași, 31 dec. 2005
Dragă domnule Petruș Andrei,
Cum mâine începe o pagină nouă, vă

adresez cele mai bune urări de mulţi ani, cu
realizări deosebite.
Vă mulţumesc, totodată, pentru mesajul
literar, mai precis pentru Cărţile noastre,
inclusiv pentru revista de la Puiești
[„Visătorii”, n.n.] în care se învederează
participarea dumneavoastră de suflet.
Binevenite sunt preocupările de critică
literară; acestea ar putea deveni profitabile
pentru creaţia poetică proprie, dacă exegezele
s-ar orienta spre autori mai prestigioși.
Oricum, scriind despre alţii îţi lărgești
orizontul intim.
În așteptarea unui reviriment stilistic, fie
ca anul care vine să însemne un moment
biografic notabil. Cu salutări cordiale, al
dumneavoastră,
Constantin Ciopraga

24
Iași, 6 august 2007
Iubite domnule Petruș Andrei,
Cele 101 sonete pe care mi le-ai trimis – și

pentru care îţi mulţumesc – mă îndreptăţesc
să afirm că te reprezintă mai convingător
decât cărţile precedente. Profilul dumitale e al
unui clasicizant (deschis prezentului) privind
cu rezerve inovaţiile extreme. Ca atare, a
crede în sonet e totuna cu a adera la norme și
canoane verificate. Sub aspect prozodic, și nu
numai ciclul de 101 sonete învederează o
desăvârșită decantare scriptică. Oricâte
mutaţii se produc în poezia lumii, sonetul își
menţine statutul.
Adaug laudelor meritate – cele mai bune
urări de succese viitoare. Al dumitale cu
prietenie,
Constantin Ciopraga
Cronica literarã
Theodor CODREANU
Între două lumi
Prozator şi poet din „generaţia ’70”,

membru al Uniunii Scriitorilor din 1982,
Adrian Costache este autorul a şaptesprezece
cărţi (treisprezece de proză şi patru de
versuri), apreciate, în timp, de Fănuş Neagu,
George Bălăiţă, Laurenţiu Ulici, Horia Gârbea,
Marian Drăghici, Dan Stanca, Geo Vasile, Paul
Dugneanu, Gabriel Rusu, Teodor Pracsiu,
Nicoleta Milea, Gh. Lăzărescu ş.a. Romanul de
debut Oraşul cel Mare (Editura Eminescu,
Bucureşti, 1971) a fost retras de pe piaţă şi
dat la topit. O latură a personalităţii sale, ca
25
profesor de limbă şi literatură română la

cunoscutul Liceu „Sf. Sava” din Bucureşti,
apoi inspector în Ministerul Învăţământului,
sub diferitele lui denumiri, este aceea de
autor de manuale şcolare pentru liceu şi de
publicist pe teme pedagogice, de predare a
limbii şi literaturii române în şcoală, dar şi de
articole de critică literară, susţinând rubrici
permanente sau colaborări sporadice în
„Tribuna învăţământului”, „Revista de
pedagogie” „România literară”, „Luceafărul”,
„Ateneu”, „România liberă” ş.a. Trilogia de la
Sf. Sava (Regele sperietorilor de ciori, Editura
Cartea Românească, 1997, Apocalipsa după
Ian, Editura Art, 2007, Lista cu nume, Editura
Art, 2008) este opera care l-a impus în mod
deosebit în atenţia publicului şi a criticii
literare.
Un loc aparte în opera lui Adrian Costache
cred îl ocupă recentul său roman
Evanescenţă (Editura eLiteratura, Bucureşti,
2017), subintitulat Un roman fără acţiune,
având şi un moto argumentativ: Aproape
toate situaţiile narative au fost exersate până
la epuizare. Ceea ce rămâne scriitorului de azi
este doar frumuseţea cuvântului, a scrisului.
Observaţia ar putea să ne înşele sugerând fie
o reîntoarcere la calofilia de altădată, fie o
abordare parodică sub masca unui construct
postmodernist, ceea ce nu e nici una, nici
cealaltă. Bun cunoscător al tehnicilor
narative moderne şi postmoderne, Adrian
Costache, cu sobrietate şi cu o remarcabilă
economie de mijloace stilistice, evită „beţia
de cuvinte” textualistă, recapitulând,
concentrat, parcă, întreaga operă, provocând,
existenţial, metamorfoza rapidă a omului
postmodern care şi-a provocat propria
apocalipsă. Înspre acolo trimite, altminteri, şi
titlul cărţii, cuvântul evanescenţă însemnând
o dispariţie lentă însă a unor stări
condamnate să dureze puţin. Altfel spus, e
vorba de o apocalipsă eufeminizată la
maximum, rememorând, la nivel litotic însă,
acea dispariţie fără de urmă eminesciană,
survenită, la marele vizionar, cu mijloacele
hiperbolei cosmice. Aici, protagonistul
scrutător al evanescenţei este Pascal Bleotu,
destinul său uman fiind dezvăluit, dialogal,
de naratorul Liviu Petrescu, editorul care se
angajează să finalizeze editorial Cartea
interlocutorului său, conlucrând la ea printr-
o tehnică „dramaturgică”, la care, cândva, am
recurs şi eu în romanul de tinereţe
Varvarienii, tehnică nuanţată de Adrian
Costache nu numai cu alternanţa dintre
subiectiv şi obiectiv, dar şi cu inflexiuni ale
„fantasticului” eliadesc din La Ţigănci,
26
naratorul şi protagonistul fiind interşanjabili

din perspectiva metaromanului care se
construieşte sub ochii cititorului. Interesant
de observat că evanescenţa structural-
metafizică, disputată între două lumi, între
două paradigme socioumane, este oglindită
şi la nivel compoziţional: romanul are patru
părţi, ultimele trei în dezechilibru „spaţial”
flagrant faţă de prima, care cuprinde 135 de
pagini, pe când a doua – 14, a treia – 12, a
patra – 18, iar epilogul – o pagină şi cinci
rânduri, consfinţind evanescenţa, dispariţia
fără de urmă a lui Pascal Bleotu. Cu toate
acestea, evanescenţa avută în vedere de
Adrian Costache este nu a lumii lui Pascal, ci,
mai degrabă, se anunţă a fi a celei care se
conturează prin noile mentalităţi istorice.
Acest joc de perspective învăluitoare face
originalitatea romanului-eseu, ferindu-l de a
aluneca în tezism.
Romanul debutează cu vizita la spital a
naratorului, unde se afla internat Pascal, în
urma unei violente crize renale, survenită la
74 de ani. Naratorul şi protagonistul se
întâlniseră prima oară în localul din
Cişmigiu, numit „La Bibliotecă”, aflat în
preajma izvorului lui Eminescu. La a doua
întâlnire parafaseră deja cumpărarea casei
de la ţară a lui Pascal, casă veche posedată ca
ultim proprietar, devenită simbol existenţial,
pe care o vinde din pricina bolii, anunţătoare
a stingerii unei lumi. Cartea pune în faţa
cititorului contemporan o temă cu miză
majoră, probabil suprema temă, departe de
textualismul postmodernist la modă, anume
aceea a dispariţiei civilizaţiei europene şi a
omului european. Cioran o numise clipa
stingerii luminilor în grădina Occidentului,
prefigurată de celebra carte a lui Oswald
Spengler, Declinul Occidentului. Profesor
universitar la „Hyperion” (nimic întâmplător
în acest roman, începând chiar cu numele
protagonistului), unde a susţinut un curs de
sociologie aplicată, „Natura şi cultura la
români”, Pascal intenţionează să scrie Al
treilea declin al Occidentului, ca Nouă
Metafizică, pe care descoperă că deja o
scrisese altcineva, Chris Shilling, cel care,
între altele, statuase că postmodernismul
transformase totul în simulacre, încât până şi
corpul uman e „la rândul său un proiect”, că
nu mai este un dat şi, în consecinţă, poţi face
orice din el, încă din faza prenatală, „prin
diverse controale genetice, după care îl
modelăm”, conform dorinţei de a fi bărbat
sau femeie, sau şi una şi alta, inaugurând o
nouă eră, cea a civilizaţiei gay, anunţată încă
de Michel Foucault, e de adăugat (p. 102-
27
105). Noua lume, croită pe ştergerea

memoriei civilizaţiei milenare (tabula rasa),
se arată a fi cea mai „fericită” din istorie, fiind
„fără trecut”, efect al unei schizofrenii totale
(p. 105), favorizantă a divertismentului sans
rivages, într-o Europă „în cădere liberă”, o
Europă ce renunţă, de bună voie şi nesilită de
nimeni (contaminată de ideologia aberantă a
„corectitudinii politice”), la propria
identitate, într-un mediu cu „tot mai puţină
democraţie”, deşi toate se petrec în numele
acesteia (p. 20-21).
Pascal scrisese despre asemenea
simptome în mai multe articole din presă,
dar nimeni nu-l luase în seamă, chiar dacă
unii colegi acceptau că are dreptate, însă nu
şi studenţii, tot mai acaparaţi de „revoluţia
sexuală” şi de „avantajele” noii educaţii
fundate pe „joc” şi pe principiul Amusez-
vous!, asupra căruia atrăsese atenţia încă
Alain Finkielkraut, într-o carte din 1987. Aşa
se face că tinerii îl refuzau pe universitarul
Pascal Bleotu, acesta ajungând să aibă la curs
doar doisprezece studenţi, fapt care l-a şi
determinat să-şi dea demisia şi să se
pensioneze. Nu ştiu dacă Adrian Costache a
pornit de la un caz real, dar se cunosc situaţii
postdecembriste când eminenţi profesori
universitari au recurs la asemenea gesturi.
Într-o vizită la Văratec, doamna acad. Zoe
Dumitrescu-Buşulenga mi-a împărtăşit mie şi
soţiei că a renunţat să mai predea la
universitate în urma unui curs despre
tragedia antică. Disecând profunzimile
existenţiale dintr-un text sofoclian, un
student a întrerupt-o, reproşându-i că
asemenea „bagatele” nu mai interesează pe
nimeni, că Sofocle este anacronic prin
tragediile sale, ba chiar primejdios, moartea
şi crimele aparţinând unei lumi tribale.
Stupefiată, doamna academician nu va mai
reveni la cursuri, se va retrage într-un alt
nivel de Realitate, devenind Maica Benedicta
şi aflându-şi liniştea din urmă la Mănăstirea
Putna, unde, după moarte, a generat marea
mişcare spirituală a colocviilor anuale ce
stau sub semnul geniului eminescian, ca
formă de rezistenţă a geniului naţional prin
cultură creştină.
Tinerele generaţii, sub altă paradigmă
culturală şi politică, constată Pascal Bleotu,
nu mai au aderenţă la teme precum natura şi
cultura la români, el pomenindu-se „un
inamic nedeclarat al «postmoderniştilor» din
Universitate”. Uimitor, fiindcă, înainte de
1989, fusese un susţinător moral şi spiritual
al generaţiei postmoderniste,
convins/crezând că tinerii optzecişti luptă
28
pentru adevăr. Acum însă totul era declarat

relativ, începând cu adevărul şi cu toate
celelalte, instaurându-se anomia, nu
renaşterea, ci „criza Europei, criza ideilor
adevărate”, nebunia şi excesul, încât „ne-am
jucat de-a haosul în numele democraţiei,
libertăţii”, ajungând la o „egalitate infinită şi
canceroasă” (p. 23-24). Astfel, Pascal s-a
trezit în faţa unui timp „nou, inaugural,
evanescent pe care-l vedea în fiecare
dimineaţă la orizont”: „Or, acest timp, tocmai
acest timp, devenise un timp vag străin lui,
de nerecunoscut, care nu părea să aibă vreo
legătură cu el ca persoană şi pe care el nu-l
putea umple cu nimic…” (p. 26-27). Timpul
generase o nouă categorie umană, cu o viaţă
ce se producea nu în planul realităţii, ci în
altă parte: discoteci, televiziuni imbecile,
spunându-li-se tinerilor: „distrează-te cât
cuprinde”, fără memorie, fără trecut şi viitor.
Altfel spus, partea obscură a evanescenţei:
„Sentimentul inutilităţii lumii şi al vieţii va fi
totul şi absolut!...” (p. 43). Pascal însuşi
ajunge la îndoială, încercând să dea dreptate
postmoderniştilor asupra fericirii şi vieţii
survenite după înlăturarea ultimei piedici,
Dumnezeu, deşi, deocamdată, nu murise
pentru toţi, dar se cuvenea să moară pentru
noua fericire: „Noi nu căutăm!... Dumnezeu a
murit pentru toţi!... Şi astfel lumea s-a golit
de înţeles! E un gol imens în jur!... Asta n-a
fost niciodată!... Nici când au murit zeii!...
Fiindcă atunci a venit imediat Creştinismul!
Acum însă nu mai vine nimic. Nu mai are de
unde! Nimeni nu mai ridică ochii spre cer!...
Iar cineva a stins lumina!” (p. 46).
Notaţiile furnizate de Pascal, de pe patul
de spital, naratorului se întretaie cu
naraţiunea „obiectivă” a recuperării timpului
celuilalt, a vieţii trăite de erou în compania
grupului Candi, Gelu, Tania, Orbul
(Vasilache), Simona, Niki, Lena, toţi învăţând
să renască lucrurile de la momentul zero,
după pilda Orbului. Intertextual, Adrian
Costache invocă şi cartea portughezului José
Saramago, Eseu despre orbire. Stingându-se
lumina în lume, omul recăzut în păgânism
(Eminescu l-a numit semibarbarie) trebuia s-
o ia de la capăt, libertatea fără margini
aducând, în realitate, o nouă eră de sacrificii
(„jertfe pe altarul aşa-zisei libertăţi”, p. 67),
exemplul emblematic fiind tragedia de la
Colectiv. Orbul o ştie mai bine decât toţi ce-i
lumina sacrului, lumina echilibrului, nu a
excesului, asemănătoare cu lumina
echinocţiului de septembrie: „Lumina din
septembrie, lumina ireală, căzută, unghiul
acelaşi, etern, al sacrului, când ziua este egală
29
cu noaptea. Echilibrul nesfârşit. Egalitatea de

aur a vieţii şi a morţii! EVANESCENŢA!...” (p.
68). Iată cum evanescenţa poate însemna,
deopotrivă, pieire şi renaştere. Ne aflăm în
punctul omega al viziunii stilistice a lui
Adrian Costache, o cale admirabilă de
părăsire a paradigmei postmoderniste şi a
atingerii, transdisciplinare, a ethosului
transmodern, acela al echilibrului
eminescian dintre antiteze. Sau, în limbajul
logicii dinamice a contradictoriului, de
sorginte Ştefan Lupaşcu, fenomenul
enigmatic al semiactualizării şi al
semipotenţializării antinomiilor. Regăsirea
lui Dumnezeu ca afectivitate, afectivitate de
joc secund barbian, concentrată în sintagma
lui Candi, soţia lui Gelu, care-l consideră,
ambiguu, pe Pascal, prietenul ei de o viaţă:
Breadly, iubitul meu. Astfel, timpul căzut al
amurgului poate deveni timp „nou, inaugural,
evanescent”, timp al dimineţii. Adrian
Costache devine un maestru al uneia dintre
cele şapte tipuri de figuri numite de moderni
ale ambiguităţii (William Empson). Pascal
consideră generaţia lui ca fiind romantică,
spre deosebire de cea postmodernă care a
uitat că iubirea nu-i pornografie (după care
„Nu rămâne nimic în urmă…”, p. 78), ci „vârf
de lance al lumii” (p. 75).
Aflat în căutarea timpului pierdut (Marcel
Proust), prin ultimele note lăsate editorului
său narator, Pascal ajunge la iubirea, aparent
stinsă (ca în La steaua eminesciană), pentru
adolescenta Iulia Heroiu, din strada Luigi
Cazavillan, unde, reîntorcându-se, după
atâţia ani, nu mai găseşte decât, „eliadesc”, o
bătrână, fiind judecat ambiguu de roşcată:
„Pe cine căutaţi dumneavoastră nu mai este!”
(p. 96). Cititorul poate intui că peste
adolescenta de 17 ani s-a suprapus Iulia altui
timp. Ultimele părţi ale romanului sunt
întoarceri nietzscheano-eminesciene,
precum întoarcerea lui Ulise în Ithaca, de
unde şi întoarcerile misterioase ale lui Pascal
la casa vândută naratorului, de unde şi
ambiguitatea că adevăratul stăpân al casei nu
este nici fostul proprietar, nici cel nou, ci
Câinele, cel care nu părăsise casa. Naratorul
înţelege că adevărata carte a lui Pascal este
aceea despre Casă, despre întoarcerea acasă,
care nu se vinde, vorba tulburătoare a lui
Grigore Vieru. Timpul vieţii şi al morţii, cel al
casei, se insinuează şi-n moartea lui Candi,
după al doilea atac survenit chiar în clipa
când i se cânta Mulţi ani trăiască! Murise, dar
continua să plângă! (p. 109). Poate că „Ar fi o
carte care ar aparţine de alt timp” (p.179) şi
care n-ar interesa pe nimeni, o carte despre
30
arheul pierdut, în sens eminescian: despre

căutarea identităţii (p. 195).
Naratorul încearcă pentru ultima oară să-l
întâlnească pe Pascal. Află de la vecini că
familia Bleotu vânduse şi plecase, Pascal însă
dispăruse, aflăm din epilog, mai înainte ca
Tania să vândă, că dispăruse fără de urmă,
poate la Magazinul de Plante Medicinale,
reîntâlnind, în moarte, iubirea din
adolescenţă.
Educationale. Opinii
Teodor PRACSIU
(Vaslui)
Cine (ce) vulnerabilizează

instituţia şcolii?
Meditând astăzi la destinul

şcolii româneşti ajungem
inevitabil la o întrebare gravă: Cine (ce)
vulnerabilizează şi destabilizează instituţia
şcolii? De peste 27 de ani învăţământul a fost
în atenţia publică incomparabil mai mult
decât înainte de 1989. Sporul de vizibilitate a
fost asigurat în principal de presa scrisă şi
audiovizuală, care a urmărit cu obstinaţie
drumul şcolii în aceste ultime decenii, marcat
de obstacole majore, eşecuri, derapaje şi
contestări statornice. De la legislaţie şi până
la calitatea cadrelor didactice, nimic nu a
scăpat neîncondeiat: prestaţia managerială a
miniştrilor din „Bertholt” (mulţi şi inegali),
filosofia educaţională promovată de aceştia
şi de echipele lor, competenţa /
incompetenţa arătate în timp, reformele
curriculare, calitatea programelor şi
manualelor, organizarea şi desfăşurarea
examenelor naţionale, evoluţia cadrelor
didactice la concursurile pentru titularizare
şi la examenele pentru promovarea gradelor
didactice, doctoratul ca apogeu al evoluţiei
profesionale (ce odisee spectaculoasă cu
final ratat!), investiţiile şcolare, dotarea
materială, prezenţa, calitatea şi
promovabilitatea elevilor, abandonul şcolar,
infracţionalitatea juvenilă etc., etc. Lista este
mult mai lungă. Din aceste teme derivă
evantaie de sub-teme, toate disecate,
analizate, puse sub o lupă neiertătoare,
realistă şi rece. Tabloul este complex şi
derutant. Într-un fel sau altul, toată
societatea a participat la construcţia
31
(luminoasă? sumbră?) a instituţiei şcolii:

politicienii, societatea civilă, ministerul,
inspectoratele şcolare, cadrele didactice,
părinţii şi rudele apropiate, elevii.
Cum arată astăzi? Vedem cu ochiul liber
că nu prea bine. Din ce cauză? Evident,
factorii destabilizatori sunt mai mulţi:
politizarea, subfinanţarea, şi, conex,
salarizarea încă modestă a cadrelor didactice,
sărăcia socială, neîncrederea în valoarea
şcolii şi educaţiei, mentalităţile şi
prejudecăţile oamenilor, inerţia factorilor de
decizie, vrajba, dihonia, ura dintre semenii
aflaţi pe baricade vecine ş.a. Despre politizare
s-au scris biblioteci şi tot nu am ajuns la un
liman. Desigur, avem în vedere nu actul
politic necesar şi benefic, ci acela în exces,
exercitat tendenţios şi în chip partizan. Un
exemplu intrat în tradiţia autohtonă:
numirea directorilor în învăţământul
preuniversitar, făcută adesea în interes de
grup, din raţiuni partinice, fără a se aşeza în
prim-plan competenţa profesională şi
managerială a competitorilor. Cunoaştem cu
toţii, din trecutul apropiat sarabanda şi
mascarada unor concursuri cu dedicaţie,
pentru ai noştri, care sunt cei mai buni, în
comparaţie cu ai lor, care sunt catastrofali. În
dulcele stil mioritic s-au proţăpit în fotolii,
câteodată, impostori cu patalama, activişti
ori simpatizanţi devotaţi ai partidului,
slujitori şi executanţi docili ai ordinelor „de
sus”. Nici inspectoratele şcolare n-au scăpat
de imixtiunea politicului, pentru că – nu-i
aşa? – în sistem şi mai ales în funcţiile de
coordonare şi control trebuie neapărat
oameni fideli. Despre subfinanţare... numai
de bine! A rămas poate cea mai spinoasă
problemă a perioadei postdecembriste cu
implicaţii profunde în evoluţia societăţii
noastre. Educaţiei i s-a alocat, cu o
consecvenţă demnă de o cauza mai bună, un
buget neîndestulător (2-3 % din P.I.B anual),
ceea ce s-a repercutat negativ asupra
calităţii şi eficienţei educaţiei. Salarizarea
personalului didactic a fost mereu plasată în
partea a doua a ierarhiei bugetarilor şi în
acest punct se află şi în prezent. Un ziar a
avut recent curiozitatea de a se documenta
cu privire la salariile deputaţilor din
Parlamentul României şi a dat articolului cu
pricina un titlu ironic – amar: „Salarii S.F.:
Preşedintele Camerei – 16.675 de lei;
vicepreşedinţii – 15.515 lei; secretarii şi
chestorii – 15.225 lei; deputaţii simpli –
13.050 lei. In faţa acestor cifre – vorba
cronicarului – „să sparie gândul”. Un cadru
didactic onest şi lucid va înţelege până la
32
urmă că totul ţine de fatalitatea destinului.

Nu toţi putem fi deputaţi, magistraţi ori
ofiţeri de rang superior.
Hidra sărăciei nu a fost încă ucisă, deşi s-
au făcut eforturi pentru a-i veni de hac. E un
dat obiectiv, o moştenire istorică devenită o
marotă a spiritului românesc, cu toate că
sărăcia nu seamănă în toate privinţele cu cea
din trecut. Dar şi astăzi avem salarii modeste
şi pensii modice pentru oamenii sistemului
de învăţământ, iar această realitate
inconfortabilă întreţine frustrarea, tristeţea,
sentimentul de umilinţă, deprimarea. Oricum
am întoarce-o şi sărăcia este un factor
destabilizator, mentalităţile şi prejudecăţile –
elemente ce ţin de conştiinţă, de raţiune, de
gândire, de filosofia de viaţă a fiecăruia
dintre noi – au un rol la fel de important în
stabilirea indicelui de sănătate al instituţiei
şcolii. Mentalităţile se schimbă greu şi în
durată şi este nevoie de argumente
persuasive puternice pentru a le înfrânge ori
reorienta în direcţia dorită. Prejudecăţile
sunt încă mai rezistente şi strategiile cele
mai sofisticate de a le învinge se pot dovedi
neputincioase. Manipularea care generează
mentalităţi şi prejudecăţi se dovedeşte astăzi
o armă redutabilă şi ea se realizează în
principal prin mass media şi cu deosebire
prin canalele de socializare ale spaţiului
virtual. A fost suficient ca o minte mai
înfierbântată să declare zgomotos că
auxiliarele didactice sunt vitale iar lipsa lor
ucide şcoala (exact în momentul când
ministrul educaţiei decisese stoparea
folosirii acestora şi instituirea unei comisii
care să le evalueze pe toate şi să stabilească
ferm care sunt valide şi care nu), pentru ca
un cor de susţinători foarte vocali să adopte
rapid un slogan elocvent: „Fără auxiliare
şcoala moare”! Stilistic vorbind, aici avem de-
a face cu o hiperbolă, cu exagerare
paradoxală şi şocantă, imposibil de înghiţit
pe nemestecate, oamenii normali ştiind
foarte bine că forţa şcolii este dată de
profesori şi elevi, de o curriculă flexibilă şi
coerentă, de instituţii moderne şi bine
dotate, de un plan-cadru riguros şi de
programe şi manuale în acord cu mersul
vremurilor. Uneltele ajutătoare (auxiliarele
fetişizate mistic şi isteroid) pot fi sau pot
lipsi, nu se face gaură în cer, edificiul şcolii –
figurat vorbind – va rămâne în picioare.
Vorbind tautologic, avem mentalităţi şi
mentalităţi după cum avem şi un set de
prejudecăţi bine cristalizate în mentalul
colectiv greu de clintit: dacă un ministru vine
dintr-o anumită zonă politică, pe care nu o
33
iubim (fie stânga, fie dreapta) orice ar face

acesta este, ab initio, rău şi blamabil; este
bun numai acela care ne place nouă,
indiferent câte erori ar putea comite.
Extrapolând aşa, putem judeca orice
persoană aflată într-o funcţie publică:
inspector şcolar, director, deputat. Dintr-o
anumită perspectivă, şcoala ca instituţie
exponenţială este aidoma băncii: se
întemeiază pe încredere. Dacă a pierdut
încrederea oamenilor se prăbuşeşte. Auzim
destul de des opinii deloc măgulitoare la
adresa şcolii ca instituţie, afirmaţii sceptice şi
judecăţi severe: „Şcoala e în colaps! Şcoala
moare! Elevii îşi fac de cap! Nu mai e ce a fost
odată!” Cadre didactice tinere filozofează
defetist: „N- are sens să îmi bat capul cu nişte
loaze!” şi în consecinţă îşi caută rostul în alte
domenii. Cum se recâştigă încrederea în
şcoală? Greu. Este nevoie de timp şi de
efortul conjugat al educatorilor, elevilor,
părinţilor, al comunităţilor locale, al
diriguitorilor naţionali, al ministerului de
resort şi al guvernului pentru ca instituţia
şcolii să se bucure de respect şi să-şi
recapete demnitatea.
Nici viziune tragică şi catastrofistă, dar
nici sirop de trandafiri aruncat peste
realităţile şcolii de azi – aceasta este mediana
justă. Să sperăm că binele va învinge.
Ion NEDELEA
(Șeful promoţiei ,,Constantin Ciopraga”

– 1970, Facultatea de Filologie,
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași)
Cine suntem...
În 1970, la Iași, Alma Mater, după ce timp
de cinci ani ne hrănise mintea și sufletul cu
valori umaniste și ne înzestrase cu abilităţile
trebuitoare recunoașterii și promovării
acestora, și-a desfăcut braţele ocrotitoare,
trimiţându-ne în lume pentru a ne împlini
menirea și a ne urma destinul. Devenisem
un ansamblu unitar de individualităţi
închegat prin viaţa și preocupările comune,
prin prietenii frumos consolidate, prin
asemănări întemeiate pe stăpânirea
secretelor cunoașterii filologice, prin
credinţa în miracolele datorate cuvântului
inspirat și prin discernământul dobândit în
alegerea căilor tainice spre adevăr, bine și
frumos, cu deosebire cel literar. În anii care
au urmat, adunându-se în peste patru decenii
și jumătate, graţie energiei afective investite
34
de câteva colege cu suflet mare în acţiuni și

iniţiative care ne-au adus din nou împreună,
întâlniri și revederi de neuitat au întreţinut
sentimentul apartenenţei la un grup cu
identitate bine conturată: Promoţia 1970 a
Facultăţii de Filologie a Universităţii ieșene.
Prin ce se particularizează totuși această
identitate? Cine suntem, ce suntem, prin ce
ne asemănăm?
Ne definim, în primul rând, prin profesorii
noștri. Am avut șansa unor modele adevărate
și, astfel, în noi se regăsesc nu doar
cunoștinţele pe care ni le-au transmis, ci,
păstrând proporţiile, și calităţi ale lor. Ne
place să credem că, asemenea lor, opţiunile
noastre – rostite, urmate sau înfăptuite – au
fost și sunt pentru temeinicie, pentru idei
bine așezate, pentru edificii intelectuale
solide, pentru principii și valori tari,
autentice. Într-o lume în care se insinuează
pervers instabilitatea valorilor și, prin
aceasta, inerenta derută în plan axiologic –
se desfac și se refac ierarhii, se schimbă
canoane –, chiar dacă ne simţim capabili să
înţelegem și să gustăm spectacolul
postmodern atotcuprinzător, rămânem
credincioși raţiunii, construcţiilor inteligent
structurate, rânduielii bune, rosturilor clare.
De aceea s-a decis ca promoţia să poarte
numele „Constantin Ciopraga”. De aceea ne
bucurăm atunci când pe profesorii noștri îi
întâlnim, ca spirite directoare, în cărţile și
revistele la care avem acces. Citindu-le
contribuţiile – sau referinţele critice despre
ei – ne „recondiţionăm”, revenind, dacă ne-
am abătut cumva, la spiritul dominant în care
ne-am format. În bucuria de a-i reîntâlni
astfel – inclusiv în cărţile și articolele pe care
le-au lăsat în urmă plecând în eternitate – se
includ omagiul și recunoștinţa pentru
profesorii noștri.
În al doilea rând, ne conferă o identitate
colegii care s-au afirmat în lumea literelor, a
cercetării filologice. Suntem încântaţi și
onoraţi să putem spune că am fost colegi
cu..., și-i numim, ca prieteni, pe cei care și-au
valorificat talentul ori capacitatea de creaţie
știinţifică, semnând cărţi de poezie,
lingvistică sau din alte domenii umaniste. O
listă a lor aici n-ar putea fi decât aleatorie și
incompletă. O avem fiecare întipărită în
minte...
În al treilea rând, ne definim prin noi
înșine, prin ceea ce fiecare am făcut, poate
anonim, dar temeinic, prin valorile în care
am crezut și cărora le-am dat curs. Dacă nu
ne rămâne numele pe vreo carte pentru
35
memoria postumă este pentru că ne-am

măsurat corect puterile, ceea ce reprezintă
un merit în sine, pentru că am considerat că
nu avem lucruri excepţionale de comunicat,
pentru că am fost conștienţi că nu ne putem
ridica la nivelul celor la care ne-am raportat
ca modele, pentru că ne-am mulţumit cu
anonimatul – suprema castitate, cum îl
considera cineva. Dar...
...La catedră sau în alte profesii și
împrejurări – în managementul școlar, în
biblioteci, în media, în muzee, în edituri, în
turism... – am fost autori de fapte de care nu
ne este rușine; am socotit că, precum
Eminescu ne-a învăţat, limba română este
stăpâna noastră și am slujit-o ca supuși fideli;
ca iubitori ai literaturii române am trăit și am
cultivat admiraţia pentru ea; ceea ce ni s-a
dăruit ca studenţi am transmis mai departe.
Să ne bucurăm, aşadar!
Impresii de cãlãtorie
Livia ANDREI
(Bârlad)
„Creanga” prin Europa
Până la vârsta asta nu

prea am umblat creanga, dar
cum trebuie, în viaţă, să faci
de toate, iată-mă plecând, pe șoselele noastre
și pe autostrăzile altora, într-o călătorie fără
ţintă prin Europa. Eram nouă: liter-clubiștii
Livia și Petruș Andrei cu copii, nepoţi și
strănepot. Copiii aveau o ţintă – Disneyland-
ul, dar noi ne întrebam unde mergem?
Mai întâi într-o superbă staţiune balneară
Bad Tenach din Germania, o oază de liniște
și frumuseţe, iar la Stuttgart, la o semifinală
de tenis cu Roger Federer. De dragul celor
mici o zi întreagă am hălăduit prin parcul de
distracţii Legoland. Ajunși în Franţa, am stat
opt zile la Paris, un vis împlinit.
Catedrala Notre-Dame ne-a întâmpinat
sobră și impunătoare, Turnul Eiffel –
dominator și grav, Arcul de Triumf - solemn,
Muzeul Luvru – grandios și splendid, Palatul
Versailles – strălucitor și fastuos, iar
Trianonul păstra neschimbată sala în care s-a
semnat Tratatul, Champs-Élysées – elegant,
Sena – impasibilă, iar biserica Sacre-Couer –
falnică și sfântă.
36
Pe malul Senei
Am avut însă întâlniri inedite, neașteptate

și emoţionante. L-am regăsit pe Constantin
Brâncuși căruia francezii i-au „amenajat” un
Atelier de o rară frumuseţe și eleganţă, în
Centrul Cultural „Georges Pompidou”, un
omagiu adus românului de la Hobiţa, dovada
că francezii apreciază valorile iar în Cimitirul
Pere Lachaise se odihnea George Enescu
parcă ascultând un trio de clarinete de pe o
alee din apropiere.
Părăsind Parisul cu regretul că timpul a

trecut prea repede și nu am putut vedea mai
mult, ne-am îndreptat spre Viena, unde, după
ce am văzut Palatul Schönbrunn, unde Sissi
retrăia poveștile ei de iubire, cu o grădină
zoologică cum nu am mai văzut și una
botanică la fel de impresionantă, am avut cea
mai emoţionantă, mai frumoasă și
neașteptată întâlnire cu - EMINESCU. Pe
strada 3. Kollergasse în 26 iunie 2018, ora
3,50 p.m. am văzut prima locuinţă unde
Eminescu a stat pe când era student la Viena.
Ar fi multe de povestit, dar amănunte veţi
afla dintr-o tipăritură inedită cu fotografii,
întâmplări și poezii care se va intitula
„«Creanga» prin Europa” semnată de Livia și
Petruș Andrei.

37
Amicale, amicale…
Petruş ANDREI
Sonet
Maestrului și bunului prieten Ion Gheorghe

PRICOP și distinsei sale Doamne Lila
Mulţumesc, din suflet, prieteni dragi,

Și vă-nchin, cu plecăciuni, sonetul,
Că mult m-a bătut la cap poetul
Să fac lapte dulce cu ceva tocmagi.
Ca să pun într-însul epitetul
Și o mână de căpșuni cu fragi
La Timigeni, în umbra de sub fagi,
Să putem începe zafaietul.
Și o Șarbă, de-o avem la rece,
Atunci ţine-o, Pârleo, și petrece
Că toţi opt suntem mai mult ca fraţii.
Noi suntem cu toţii boieri ai minţii
Tot pe-atâta de pioși ca sfinţii
Și așa petrec aristocraţii.
29 iunie,
de Sfinţii Petru și Pavel
C o n e x i u n i. A l b u m
Cronica întrunirilor de club
• Huşi, 9 iunie 2018 – Casa Codreanu.

Întrunirea „clubiştilor” pentru a doua ediţie
„La cireşe”. La cenaclu, au citit: Daniela Oatu,
Petruş Andrei, Teodor Pracsiu, Ion Gh.
Pricop. Dezbateri literare, fandaxii
gastronomice şi horitură estivală în preajma
cireşului.
• Galaţi, 14 iunie – Târgul de Carte „Axis

Libri”. Lansarea vol. Mihai Eminescu, O sută
38
şi una de poezii (2017), ediţia Theodor

Codreanu şi a vol. Răsfrângeri critice (2018),
de Lina Codreanu. Au prezentat: Zanfir Ilie,
Teodor Parapiru, Florin Dochia, Firiţă Carp.
• Fălciu, 22 iunie – inaugurarea Parcului

Istoric Naţional cu dezvelirea monumentului
dedicat eroilor români căzuţi la datorie, în
Bătălia de la Ţiganca, în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial. Participanţi: veterani
de război, reprezentanţi ai MAN, istorici,
oficialităţi şi localnici. La simpozion, Lina
Codreanu – alocuţiune despre participarea
tatălui la această luptă, menţionată în
memoriile olografe.
Şuletea - Bârlad, 7 iulie, Şcoala Generală

„Virgil Caraivan”. Concurs Naţional de
literatură „Virgil Caraivan”. Participanţi:
prof. univ. Laurenţiu Şoitu, scriitorii: Cassian
Maria Spiridon (preşedinte USR - Filiala
Iaşi), Theodor Codreanu, Lucian Vasiliu,
Marius Chelaru, Mihaela Grădinariu, Ioan
Ţicalo, insp. şcolar Gabriela Plăcintă ş.a.

39
Iaşi, 9-13 iulie – Tabăra de Creaţie şi Re-

Creaţie „Un deceniu de prietenie la Iaşi”,
organizată de Asociaţia „Universul
prieteniei” (dir. Rodica Rodean). Între
acţiuni: Omagiu „Horia Zilieru – 85”,
„Eminescu, mereu în actualitate” (Copou),
lansări de carte, „Obiceiuri şi tradiţii
româneşti” (pe malul lacului Ciric).
• Chişinău, 16 iulie, Universitatea de Ştiinţe

a Moldovei, Sala azurie: Conferinţă omagială
„Nicolae Dabija, poet şi savant la 70 de ani”.
Theodor Codreanu, susţinând comunicarea
Nicolae Dabija: „născocit de poeme”.

40
• Bârlad, 25 iulie, Centrul „Mihai

Eminescu”. Cenaclu literar cu lectură
publică: „La umbra teilor eminescieni”. Au
citit: Petruş Andrei, Simion Bogdănescu, Gh.
Clapa, Roxana Galan, Dorina Stoica. G. Strat.
• Mănăstirea Văratic (Neamţ), 27-28 iulie,

Centrul Cultural Spiritual „Văratic: „Un an
sub semnul lui Eminescu”. Th. Codreanu a
susţinut comunicarea Creştinismul
eminescian. Au fost acordate diplome şi
medalii fondatorilor Centrului, între care
Theodor Codreanu şi Petruş Andrei.

41
• Şuletea - Bârlad, 14 august – Inaugurarea

Centrului de Documentare şi dezvelirea
bustului „Virgil Caraivan”, simpozion,
vernisaj. Participanţi: Laurenţiu Şoitu - prof.
univ., artişti plastici, Lina şi Theodor
Codreanu, Elena Monu, cercetători de la
Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”
(Bucureşti), profesori, oameni ai locului…
• Duda-Epureni, 15 august – întrunire

culturală de ziua satului. Între activităţi:
simpozionul dedicat Centenarului „Marii
Uniri” (istoria satului în decurs de un veac),
lansarea cărţii poetului Ion Gh. Pricop
Elegiile albastre (2018). Între participanţi:
Petru Chirica – primarul comunei, Lina şi
Theodor Codreanu, Costin Clit, Livia şi
Petruş Andrei, Dumitru V. Marin, membri
din familia poetului (Elena, Adina, Iasmine şi
Nur), cadre didactice, oameni ai localităţii.

42
Erată la Notă îndoliată (în „Liter-Club”, nr.

2 (10)/2018): În loc de „închisoarea de la
Aiud” se va citi „închisoarea de la Jilava” –
locul unde părintele Mina Dobzeu l-a
convertit la credinţa ortodoxă pe marele
cărturar Nicolae Steinhardt (15 mart. 1960).
CUPRINS
B i b l i o r a f t ................................................ 2
Panoplia revistelor contemporane ................. 2
Centenarul Marii Unirii ................................... 3

Ion Gheorghe PRICOP ................................................ 3
Soaţa neamului român ............................................... 3
A doua horă a Unirii .................................................... 4
Tricolorul ......................................................................... 4
Petruș ANDREI .............................................................. 5
La Trianon… ................................................................... 5
Inima Reginei Maria.................................................... 5
Teodor PRACSIU........................................................... 6
Lecţia celor 28 de ani ................................................. 6
Gherghina TOFAN ........................................................ 9

43
Cu dor ................................................................................ 9
Însemnãri cu staif ......................................... 10
Theodor CODREANU ............................................... 10
Numere în labirint .................................................... 10
P o e s i s ........................................................ 12
Marcel MIRON ............................................................ 12
Cateheză ........................................................................ 12
Chemare la botez....................................................... 12
Martin CATA ................................................................ 13
Iubirea ca apa ............................................................. 13
Muguri… ........................................................................ 13
Timp şoptit .................................................................. 14
Emilia ŢUŢUIANU DOSPINESCU ........................ 14
Labirintul ...................................................................... 14
Joc .................................................................................... 15
Ana OPRAN .................................................................. 16
Prefacere ....................................................................... 16
Sonet clipei .................................................................. 17
Oana ANDREI .............................................................. 17
Cuvintele ....................................................................... 17
Între bine şi rău ......................................................... 17
Ion PRĂJIȘTEANU ..................................................... 18
Pentru că e toamnă .................................................. 18
Destăinuire .................................................................. 18
Nicuşor DĂRĂBANĂ ................................................ 19
Eminescu... şi noi ....................................................... 19
Arhim. Veniamin V. BOŢOROGA ......................... 20
În drum spre Împărăţie .......................................... 20
Filigranãri ...................................................... 20
Lina CODREANU ........................................................ 20
Poeme după poeme.................................................. 20
Scrisori inedite ................................................ 23
Cronica literarã ............................................. 24

Theodor CODREANU ............................................... 24
Între două lumi .......................................................... 24
Educationale. Opinii...................................... 30
Teodor PRACSIU........................................................ 30
Cine (ce) vulnerabilizează instituţia şcolii? .. 30
Ion NEDELEA .............................................................. 33
Cine suntem... .............................................................. 33
Impresii de cãlãtorie .................................... 35
Livia ANDREI .............................................................. 35
„Creanga” prin Europa ............................................ 35
Amicale, amicale… ...................................... 37
Petruş ANDREI ........................................................... 37
Sonet ............................................................................... 37
C o n e x i u n i. A l b u m ............................ 37
Cronica întrunirilor de club ................................. 37

44
„Naţiunea ta nu e numai
naţiunea de unde vii, ci
aceea din care meriţi să
faci parte”.
Nicolae Iorga
Liter-Club
Revistă de cultură
Fondatori:
Lina şi Theodor Codreanu,
Livia şi Petruş Andrei,
Daniela Oatu şi Teodor Pracsiu,
Elena şi Ion Gh. Pricop
Director: Lina Codreanu
Redactor-şef: Livia Andrei
Email: literclub2016@gmail.com
ISSN 2501-2525
ISSN-L 2501-2525
ISSN-L 2501-2525
În atenţia colaboratorilor:
Materialele trimise vor avea 1-2 pagini A4,

Times New Roman, cu literă de 12 la un rând
sau până la 1500 de cuvinte.
Manuscrisele primite nu se returnează
Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică
pentru conţinutul articolelor revine exclusiv
semnatarilor acestora ca persoane
individuale.

LITER-CLUB. Revistă de Cultură, Anul III, Nr. 11, Iul. - Sep. 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LITER-CLUB. Revistă de Cultură, Anul III, Nr. 11, Iul. - Sep. 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

Panoplia revistelor contemporane

„Academia Bârlădeană” – revistă editată de

Centenarul Marii Unirii

Ion Gheorghe PRICOP

Soaţa neamului român

Cu trăpaşi sub şfichi de bici

Zice: – Albă eşti, fătuca,

Ei, şi-atunci transilvăneanul,

A doua horă a Unirii

Cine a văzut o horă

Da, steagul meu tot tricolor

E scris pe clinul lui de fald,

Da, steagul meu pe toţi ne-adună

La Trianon ni s-a făcut dreptate,

Inima Reginei Maria

Fiică-a Angliei și-a Rusiei, Maria

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

Și dovedind nemargini de iubire,

Intrarea în Parcul Istoric din comuna Fălciu-

Lecţia celor 28 de ani

După aproape șase luştri de la

Dămăroaia”, Silviu Brucan, a avut dreptate:

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

opţiunea a fost vreodată majoritară.

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

precaritatea pregătirii iniţiale de tip

E dureros să nu poţi face

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

invadarea Abisiniei, care a favorizat

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

…ploile gândului au udat lacrimile

…în pliuri se prelinge, în hăuri se adună,

Hei! O fantă în granitul iubirii năpădite,

He-hei! În umbră de meandre sărut uitat

Ghicită adiere, un zâmbet spre furtună,

Se-nvăluie în şoapte pe suflet abisal,

Pe flori de prun păşeşte, licornii să-i

Acolo, roşul sacru voind să-l amăgească,

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

Gri pâlpâiri ascunse în vii membrane fine,

Căzută grea iubirea, grăbită-n şa şi crupă,

Nepreumblată fire, petale răsfăţate,

Emilia ŢUŢUIANU DOSPINESCU

Liter-Club Anul III, nr. 3(11), iul-sept. 2018

De secera lunii am atârnat,

De mică, am visat să merg pe valul apei

Plin de fiori şi de durere…

Pe degete, sângele-mi făcuse inele

„Ce zgură, Doamne, peste pământ se cerne!...”

Oh, ce frumoasă este clipa

Cu horbote de spumă valul

Chiar dacă frumuseţea doare

Îi distilezi în stropi de soare.

Între bine şi rău

• Tăierea limbii, Iași,

La ce bun toate acestea

În seara asta, iubito,

Lui Theodor Codreanu

Pe Eminescu noi l-am îngropat,

Inadecvarea noastră la real.