Definiție. Obiect. Conținut.

Interrelații

Psihologia medicala se refera la atitudinea fața de bolnav și boala, fața de sistemele de

ingrijire a sanatații, atat ale individului bolnav cat și ale celui sanatos, acest lucru incluzand logic
și atitudinea medicului și a celor ce lucreaza in domeniul medical fața de propria profesie.

In acest fel ne aflam in fața unei opoziții clasice și anume intre medicina care se ocupa de
boala și medicina care se centreaza pe omul bolnav intr-o viziune globala. Astfel, boala trebuie
ințeleasa ca expresia manifesta a unui dezechilibru ce afecteaza ansamblul personalitații
bolnavului.

Pe de alta parte, o abordare științifica a medicinii reclama metode de studiu riguroase,

care deocmadata provin din științele biologice și fizico-chimice. Pentru a dimensiona mai bine
factorul psihologic care personalizeaza o relație medic-pacient ar trebui sa existe cunoștințe
referitoare la sistemul cognitiv, relația dintre procesele psihice și activitatea psihica,
personalitate, caracteristicile stadiilor de dezvoltare, reprezentarea noțiunilor de boala și sanatate
sau relația dintre psihic și somatic.

Psihologia medicala se dezvolta azi din intrepatrunderea cu alte domenii de cunoaștere și

cercetare, și reprezinta astfel un studiu științific cu metode imprumutate din psihologie,
psihopatologie, sociologie, psihologie experimentala și neurofiziologie, filosofie, etc, ce se
adreseaza elementelor psihologice care conduc la crearea unei situații relaționale intr-un context
medical.

Obiectul specific al psihologiei medicale rezida din insuși procesul de comunicare, prin
natura mesajului, prin comportamentul și atitudinile mintale și incarcatura afectiva pe care o
vehiculeaza.

Psihologia medicala vs. Psihologia clinica

Situata la confluența psihologiei cu medicina, psihologia clinica iși afla sorgintea in

domeniul filosofiei al psihopedagogiei și sociologiei. Termenul de „clinica” vine sa sublinieze
caracterul sau medical avand ca element de referința omul bolnav sau aflat in stare de suferința.
 Spre deosebire de psihologia medicala, care cuprinde o problematica mai ampla și o arie
mai extinsa de preocupari, psihologia clinica are in vedere mai ales starea și situația pacientului
asupra caruia intervine nemijlocit, ilustrandu-și astfel caracterul sau aplicativ.

In epoca Renașterii, noțiunea de ”clinic” era folosita in sens pedagogic, instructiv spre a
ilustra invațamantul aplicativ, desfațurat in spital langa patul bolnavului.

Psihologia clinica vs Metoda clinica

Aceasta din urma vizeaza studiul individual al cazurilor normale și patologice sau
abordarea care permite ințelegerea aprofundata și intrinsec comparativa a individualului in raport
cu conjuctura socioprofesionala și familiala, cu experiența de viața, cu motivațiile și expectațiile
pacientului. Metoda clinica este deci orientata spre studiul singularului și simptomaticului, al
diferențialului și comparabilului (Fedida, 1968).

In acest sens, metoda clinica este utilizata nu numai in medicina, unde este consacrata ci
și in psihologie, ca și in domenii particulare de cunoaștere și investigare ca acelea ale
personologiei, psihanalizei, psihoterapiei, consilierii și orientarii școlare și profesioanle.

De cele mai multe ori, se acorda noțiunii de psihologie medicala o accepțiune mai larga
decat celei de psihologie clinica, inscriindu-se in sfera ei in afara problematicii clinice concrete, a
personalitații bolnave și ansamblul datelor, observațiilor și regulilor desprinse din activitatea
practica. Astfel, se considera ca psihologia medicala studiaza problemele teoretice și practice
ale medicinii legate de psihologie și problemele psiholgice ale oamenilor bolnavi care fac parte
din sarcinile diagnosticului, tratamentului și profilaxiei bolilor. Pe langa aspectul teoretic
formativ, in alte definiții ale psihologie medicale, apare rolul analizei și cercetarii științifice,
aceasta din urma fiind privita ca domenii ale psihologiei aplicate, atașat colaborarii cu medicii in
ceea ce privește diagnosticul, tratamentul, reabilitarea și revenirea cat și cercetarea unor domenii
ca psihofarmacologia, psihosomatica și reacțiile emoționale la boala. Acceptand ca incontestabil
faptul ca psihologia medicala este in esența ei o psihopatologie clinica axata asupra relației
medic-pacient, se poate incerca realizarea unor distincții ale celor 2 domenii care fara indoiala
pastreaza arii comune:
 1. Astfel, se considera ca psihologia medicala prezinta un domeniu mai vast decat
psihologia clinica prin cuprinderea problematicii psiholoice, adiacente bolnavului:
a. Psihologia mediului terapeutic
b. Psihologia medicului și a personalului medical
c. Psihologia relațiilor profesionale din instituția medicala
d. Formarea terapeutica, psihologica și etica a personalului medical
2. Fara a renunța la caracterul aplicativ, psihologia medicala prezinta mari
posibilitați de esențializare și teoretizare a datelor, faptelor și observațiilor
izvorate din analiza clinica directa, concreta și imediata.
3. Pastrand ca aspect fundamental elemental relațional, psihologia medicala
depașește aria observației imediate, directe și individuale, propriu-zis clinice,
recurgand la observații medicale indirecte, obținute prin tehnici, teste și metode
de laborator, care confera conținut explorarii psihologice paraclinice.
4. Psihologia medicala pastreaza ample relații cu ale ramuri ale psihologiei:
psihologia experimentala, psihofiziologia, psihodiagnoza, psihoterapia, etc.

Dezvoltarea psihologiei medicale

Psihologia medicala e o disciplina relativ recenta, ea aparand in jurul anilor 40 – 50 deși

preocupari de psihologie medicala exista inca din secolul al XVII-lea cand se accentua pe
originea psihogena a bolii.

Spre sfarșitul seolului al XX-lea, au aparut primele lucrari de psihologie medicala, lucrari
de psihologie medicala, lucrari care au fost scrise de psihiatrie.

In secolul nostru, psihologia medicala seafirma atat in Europa cat și in SUA. Ca domeniu
clinic aplicativ psiohologia medicala iși are originea in SUA, unde L. Witner, in anul 1890. A
inființat o clinica de psihologie mediala in Pensylvannia, fiind considerat fondatorul psihologiei
clinice. Lui ii este atribuita și metoda clinica, care privește examinarea clinica a bolnavului,
evaluarea psihometrica, metodele recuperatorii și counseling vocațional.

In SUA s-au inființat laboratoare de psihologie clinica in cadrul spitalelor de psihiatrie,

sarcina psihologilor clinicieni fiind inițial de a realiza examinarea b9olnavilor doar prin teste. In
1931, s-a inființat in cadrul Asociației Americane de Psihologie (APA) o secție de psihologie
clinica ce avea drept scop coordonarea activitații psihologilor clinicieni.

Atribuțiile psihologului clinician american erau:

 Sa asiste prin consiliere copiii
 Sa susțina și sa trateze pacienții cu tulbutrari psihice

 Sa colaboreze cu psihologul de școala

 Sa colaboreze cu psiholgul din penitenciare

In Europa avem urmatorii reprezentanți:

 In Franța – A. Lamanche și P. Davost
 In Germania – Stern și Krestchmer
 In Anglia – M. Balint
 In Romania – psihologia medicala se contureaza și ajunge ca disciplina de studiu in jurul
anilor 60. Primul curs de psihologie medicala a fost susținut la catedra de psihologie a
Universitații București, de catre Gheorghe Ionescu, acesta predand disciplina intre 1967-
1977. Cursul cuprindea relația medic-bolnav și era dublat de activitatea practica susținuta
de Spitalul Gheorghe Marinescu. In anii urmatori, aceasta disciplina a fost susținuta și la
Universitațile din Cluj și Iași.

Pentru literatura de specialitate romaneasca, fundamentale sunt urmatoarele lucrari :

 Gh. Ionescu – Intorducere in psihologia medicala
 Gh. Ionescu – Psihologie clinica
 Gh. Ionescu – Psihosomatica
 Victor Sahaleanu și Alexandru Athanasiu – Elemente de psihologie medicala