SISTEMUL RESPIRATOR

Organele sistemului respirator realizează schimbul de gaze respiratorii dintre aerului

atmosferic și sânge (oxigenul trebuie sa ajungă la celule, iar dioxidul de carbon să fie eliminat
din corp). De asemenea se realizează filtrarea (purificarea), încălzirea și umidificarea aerului
ventilat, eliminarea odată cu aerul expirat a unor substanțe toxice pentru organism. Mișcând
continuu aerul spre interiorul și exteriorul corpului, sistemul respirator mai este implicat în
simțul mirosului și în fonație.
Din punct de vedere anatomic, sistemul respirator este constituit din cavitate nazala cu
sinusuri paranazale, faringe, laringe, trahee, bronhii și plămâni. Funcțional pot fi deosebite
căile respiratorii (de conducere a aerului) și zona respiratorie. Caile respiratorii, care includ
căile de pasaj ale aerului, inclusiv cele intrapulmonare pana la nivelul bronhiolelor terminale,
conduc aerul în zona de schimb gazos și în sens invers, condiționează aerul inspirat. Zona
respiratorie este reprezentata de acinii pulmonari, care conțin alveolele pulmonare, la nivelul
cărora se realizează schimbul de gaze dintre aer și sânge, precum și saci alveolari, ducturi
alveolare, bronhiole respiratorii.

1
 1. Cavitatea nazala și sinusurile paranazale

Cavitatea nazala este segmentul de pasaj al aerului care face legătura cu mediul
extern, continuându-se posterior cu faringele. Cavitatea nazala este împărțită în doua jumătăți
laterale printr-un sept nazal medial susținut de lama perpendiculara a etmoidului (superior și
posterior), vomer (inferior și posterior) și cartilajul septal (anterior). Fiecare jumătate a cavității
nazale prezintă doua zone: vestibulul nazal și fosa nazale.
Vestibulul nazal comunica cu exteriorul printr-un orificiu numit coana sau nara interna
și este căptușită cu doua tipuri de mucoasa: olfactiva (superior) și respiratorie (în rest).
Mucoasa respiratorie are epiteliul pseudostratificat ciliat, incluzând și celule cu secreție
mucoasa (celule Goblet), iar corionul este bogat în glande tubuloalveolare cu secreție mixta
(mucoasa și seroasa). Suprafața interna a foselor nazale este mărita de cele trei perechi de
cornete nazale ce pornesc de pe pereții laterali: superioare, mijlocii și inferioare. Primele doua
perechi aparțin de osul etmoid, iar cea inferioara este independenta. Concavitatea inferioara
a fiecărui cornet poarta numele de meat (superior, mijlociu, inferior). Datorită prezentei
cornetelor nazale curbate, aerul inspirat suferă o turbulenta în fosele nazale și astfel contactul
dintre mucoasa nazala și aerul inspirat crește.
Sinusurile paranazale sunt cavități cu aer situate în unele oase craniene (frontal,
etmoid, sfenoid, maxilare), care comunica cu cavitatea nazala și sunt căptușite cu mucoasa
respiratorie. Mucusul din aceste spatii drenează în cavitatea nazala. De asemenea sinusurile
reprezintă spatii de rezonanta pentru producerea sunetelor și astfel se explica de ce în cazul
inflamării mucoasei (sinuzita) vocea suna ciudat.

2
 2. Faringele

Faringele este o cale de pasaj comuna pentru aer și pentru alimente, făcând legătura
pe o parte intre cavitatea nazala și laringe, iar pe de alta intre cavitatea bucala și esofag.
Faringele este localizat la baza craniului, coborând pana în dreptul celei de a cincea vertebra
cervicala. Trei zone exista la nivelul faringelui: nazofaringe, orofaringe și bucofaringe.
Nazofaringele comunica cu cavitatea nazala servind numai pentru trecerea aerului –
în timpul deglutiției uvula este împinsă superior, închizând nazofaringele și prevenind intrarea
în cavitatea nazala. La nivelul nazofaringelui se deschid canalele faringotimpanice
(eustachiene) care fac legătura cu urechile medii.
Orofaringele realizează legătura cu cavitatea bucala, fiind o cale de pasaj comuna
pentru hrana și aer.
Laringofaringele de asemenea o cale comuna de pasaj, face legătura atât cu
laringele (anterior) cât și cu esofagul (posterior).
În peretele faringian exista câteva perechi de structuri limfatice, numite tonsile sau
amigdale:
 tonsilele nazofaringiene sau adenoide - situate în peretele posterior al nazofaringelui
(se hipertrofiază adesea la copii rezultând vegetațiile adenoide sau polipii)
 tonsilele palatine - situate în pereții laterali al orofaringelui (inflamarea lui este
cunoscută sub denumirea de amigdalita)
 tonsilele linguale – situate în partea posterioara a limbii
 tonsilele tubare – situate în urma deschiderii canalelor faringotimpanice (trompa lui
Eustache)

3. Laringele

De forma unui trunchi de piramida, laringele se intinde din dreptul celei de-a patra
pana spre cea de-a sasea vertebra cervicala. Superior se ataseaza de osul hioid și comunica
cu laringofaringele prin orificiul glotic (orificiu care este inchise de epiglota în timpul deglutiei),
iar inferior se continua cu traheea. Laringele nu este doar o simpla cale de pasaj al aerului, el
indeplinind și rolul de orfan fonator.

3
 Peretele laringian este captusit în cea mai mare parte de o mucoasa de tip respirator și
este susținut de noua cartilaje – trei neperechi (tiroid, cricoid și epiglotic), și trei perechi
(aritenoide, corniculate și cuneiforme). Cartilajele sunt legate intre ele prin ligamente și
muschi intrinseci. O serie de muschi extrinseci (sternotiroidian, tirohioidian, stilohioidian)
leagă laringele de alte elemente scheletice.
Mucoasa laringiana formeaza perechi de cute, susținute fiecare de câte o lama
fibroelastica. Se deosebesc doua tipuri de cute:
 ventriculare sau corzi vocale false, situate superior, prinse ventral pe cartilajul tiroid, iar
dorsal pe cartilajele aritenoide
 vocale sau corzi vocale adevărate, situate inferior, prinse pe aceleași cartilaje.
Deschiderea mediala dintre cutele vocale, prin care trece aerul, este numita „rima
glottidis”. La nivelul laringelui este produs sunetul glotic, acesta implicand eliminarea cu
intermitenta a aerului, închiderea și deschiderea glotei. În acest proces, lungimea corzilor
vocale și mărimea deschiderii mediale intre ele, prin care trece aerul, variaza sub acțiunea
muschilor laringieni intrinseci (mulți dintre ei miscand cartilajele aritenoide). Calitatea
sunetelor depinde însă și de alte structuri cu rol de rezonanta: faringele, cavitatea bucala,
cavitatea nazala, sinusurile paranazale. În vorbire, sunetele sunt modelate de faringe, limba,
palatul moale, buze, rezultand consoanele și vocalele.

4. Traheea

Traheea continua laringele, coborând prin gât, apoi prin mediastin. La capătul inferior,
traheea se continua, prin bifurcare, cu cele doua bronhii principale (primare). Peretele traheal
este format din mucoasa de tip respirator, submucoasa bine vascularizata, tunica fibro-
musculo-cartilaginoasa și adventice.
Tunica fibro-musculo-cartilaginoasa conține 16-20 inele cartilaginoase incomplete
posterior, solidarizate intre ele prin țesut conjunctiv dens bogat în fibre elastice. Deschiderea
posterioara a fiecarui inel cartilaginos conține un fascicul muscular neted, numit muschiul
traheal. Adventicea, constituita din țesut conjunctiv lax, delimiteaza la exterior traheea.

4
 5. Bronhiile

Creasta interna a ultimului inel traheal marcheaza bifurcarea caii respiratorii, din care
rezulta cele doua bronhii principale sau primare (stânga și dreapta). Fiecare bronhie primara,
după un traseu oblic prin mediastin, pătrunde în plamanul corespunzător prin depresiunea sa
mediala numita hil. După intrarea în plămân, bronhia primara se divide în bronhii secundare
sau lobare: doua pentru plamanul stang și trei pentru cel drept.
Bronhia lobara se ramifica în bronhii segmentare, apoi divizarile contiua rezultand
bronhii din ce în ce mai mici, de ordinul 4, 5, etc. (în total circa 23 de ordine de mărime).
Ramificatiile care au diametrul mai mic de 1 mm sunt numite bronhiole, iar cele cu diametrul
sub 0,5 mm sunt bronhiole terminale.
Pe măsura ramificarii bronhiilor și implicit a micsorarii diametrului, structura peretelui
se modifica (pornind de la una asemănătoare celei traheale, prezenta la nivelul bronhiilor
primare), în sensul simplificarii și diminuarii grosimii. Elementele cartilaginoase devin placi
neregulate, din ce în ce mai reduse, pana la disparitie; peretele brnhiolelor nu mai prezinta
suport cartilaginos.
Chiar de la nivelul bronhiolelor largi, muschiul neted formeaza un strat complex, care
se menține pana la nivelul bronhiolelor. Acest muschi asigura modificarea calibrului cailor în
funcție de diferiți factori (o contracție puternica a acestui strat muscular se produce în crizele
de astm, generand astfel dispeea expiratorie). Epiteliul mucoasei se subtiaza, trecând de la
tipul pseudostratificat la cel simplu prismatic, apoi devenind simplu cuboidal la nivelul
bronhiolelor. În epiteliul celor mai mici bronhiole nu mai apar nici celule ciliate și nici cele
producatoare de mucus.

5
 6. Plamanii

Cei doi plămâni (drept și stâng) ocupa părțile laterale ale cavității toracice. Fiecare
plămân este acoperit de o formatiune seroasa numita pleura, constituita din doua straturi –
pleura parietala și pleura viscerala – separate de un spațiu numit cavitate pleurala cu lichid

6
pleural.
Pleura parietala captusescte suprafața interna a peretelui toracic, suprafața superioara
a diafragmului și suprafetele laterale ale mediastinului. Pleura viscerala acoperă suprafața
externa a fiecarui plămân. La nivelul hilului se realizeaza continuitatea intre cele doua pleure.
Morfologie externa
Fiecare plămân are forma unui con, având vârful (apexul) rotunjit, orientat superior
spre claviculă, iar baza concavă, sprijinită inferior pe diafragm. Feţele orientate anterior,
lateral și posterior constituie suprafața costală a plămânului, convexă în contact cu peretele
toracic.
Faţa mediala, numita şi suprafață mediastinală, prezintă spre mijlocul ei o depresiune-
hilul, prin care pătrund / ies în/din plămân vase sangvine și limfatice, bronhia primară, nervi.
Două margini pot fi indentificate – anterioara şi posterioară – ele separând cele două
suprafeţe pulmonare (costală şi mediastinală).
Datorită poziţiei pe care o are inima în mediastin (vârful orientat spre stânga), îintre cei
doi plămâni există o diferenţă de formă şi mărime: cel stâng este puţin mai mic şi prezintă o
deviaţie a marginii anterioare numită depresiune cardiacă.
Suprafaţa externă a fiecărui plămân este străbătută de şanţuri adânci (fisuri), care
delimitează lobi. Astfel, plămânul drept prezintă trei lobi (superior, mijlociu şi inferior),
delimitaţi între ei prin fisuri (orizontală şi oblică), iar cel stâng are doi lobi (superior şi inferior),
separaţi prin fisura oblică.
Un lob, la rândul său, conţine mai multe segmente bronho-pulmonare (în total 10
segmente pentru fiecare plămân), separate între ele printr-o foiţă subţire de ţesut conjunctiv
dens. Fiecărui segment îi aparţine o bronhie segmentară. Un segment bronho-pulmonar
conţine mai mulţi lobuli. Lobulul apare la suprafaţa plămânului de formă aproximativ
hexagonală (spaţial apare aproximativ piramidal), fiind cea mai mica subdiviziune vizibilă cu
ochiul liber. Lobulul pulmonar este servit de o bronhiolă mare şi ramificaţiile sale; separarea
îintre lobuli se realizează prin ţesut conjunctiv.

Structură
Două componente apar în structura plămânului: parenchimul pulmonar şi arborele
bronhic.

7
 Parenchimul pulmonar este format din stromă conjuntivă, bogată în fibre elastice şi
puternic vascularizată şi totalitatea alveolelor pulmonare (suprafeţelor de schimb respirator).
Arborele bronhic este contituit din totalitatea ramificărilor celo doua bronhii principale.
Partea terminală a arborelui respirator este reprezentată de acinii pulmonari. Acinul are o
bronhiolă respiratorie (desprinsă dintr-o bronhiolă terminală), care conduce spre ducturi
alveolare, continuate cu saci alveolari.
Sacul alveolar are în peretele său numeroase alveole pulmonare. Alveola pulmonară
are peretele foarte subţire, constituit dintr-un epiteliu simplu pavimentos, susţinut de o
membrana bazală delicată. În peretele alveolar, printre celulele epiteliale aplatizate, numite şi
alveocite de tipul I, apar şi celule cuboidale, de tip II, care secretă lichidul surfactant, necesar
pentru împiedicarea colabării alveolelor în timpul expiraţiei. Macrofage alveolare se mişcă pe
suprafaţa internă a alveolelor, acţionând asupra celor mai mici particule străine inhalate şi
nereţinute de mucus.
Peretele alveolar prezintă pori prin care se realizează interconectarea alveolelor
adiacente, pentru a se egaliza presiunea aerului în plămân.
Alveolele sunt acoperite la eexterior de o reţea densă de capilare sangvine şi fibre
elastice fine. Peretele alveolar împreună cu cel capilar, având membranele bazale fuzionate,
constituie bariera aer-sânge, numită membrană respiratorie, prin care trec oxigenul şi dioxidul
de carbon.

FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI

Totalitatea proceselor care privesc transportul O 2 din atmosfera la ţesuturi şi a CO2

rezultat din oxidările celulare în sens invers, alcătuiesc respiraţia.
Mişcările respiratorii reprezintă forma cea mai accesibilă de explorare a activităţii
sistemului respirator. Frecvenţa respiratorie este de 14-18 cicluri respiratorii/min. Durata unui
ciclu este de circa 3 secunde, iar raportul dintre durata insiraţiei şi a expiraţiei este de 1:2.
Reglarea nervoasă a mişcărilor respiratorii se realizează de către centrul respirator,
situat în substanţa reticulată bulbară. Neuronii acestui centru prezintă proprietatea de
automatism și se află sub controlul unor centri localizaţi la diferite niveluri encefalice, inclusiv
în cortex. Prin schimbările lor, factorii de mediu determina adaptarea continuă a respiraţiei,

8
proces ce se produce prin modificări reflexe: impulsurile aferente pleacă de la receptorii
pulmonari şi de la alte categorii de receptori ai organismului.
Reglarea umorală a respiraţiei este declanşată de către factori chimici specializaţi,
care acţionează asupra chemoreceptorilor din centrul respirator sau de pe traseul aparatului
circulator. Cea mai mare influenţă asupra respiraţiei o are excesul de CO 2 şi deficitul de O2 .
Calea eferentă de la centrul respirator ajunge la motoneuronii din coarnele anterioare ale
măduvei spinării de unde pleacă comenzile către musculatura respiratorie.
Pneumografia
înregistrarea grafică a variaţiilor perimetrului cutiei toracice care au loc în timpul fazelor
actului respirator se face prin metoda pneumografică, iar curba obţinută se numeşte
pneumogramă. Metoda pneumografică permite:
✔ înregistrarea frecvenţei mişcărilor respiratorii
✔ stabilirea duratei actului respirator (a inspiraţiei şi expiraţiei)
✔ observarea modificărilor adaptative ale respiraţiei în timpul unor activităţi (efort, râs,
citit, etc)
Volume şi capacităţi respiratorii
în timpul unei respiraţii normale sau forţate se introduc şi se elimină din plămâni
cantităţi caracteristice de aer, care se împart în volume (cantităţi de aer în anumite momente
ale respiraţiei) şi capacităţi (combinaţii de volume).
Volumul curent sau aerul curent (AC) este cantitatea de aer respirator inspirată sau
expirată într-o respiraţie normală. În mod curent, valoarea AC este de 500 ml aer.
Volumul inspirator de rezervă (VIR) este cantitatea de aer inspirată forţat după o
expiraţie normală. În mod normal, valoarea VIR este de 3000 ml aer.
Volumul expirator de rezervă (VER) este cantitatea de aer expirată forţat după o
expiraţie normală. În mod normal valoarea VER este de 1100 ml aer.
Volumul rezidual (VR) este cantitatea de aer rămâne în plămâni după expirarea VER.
În mod normal, valoarea VR este de 1200 ml aer şi se compune din:
✔ volumul de colaps – este aerul care iese din plămân când se produce un pneumotorax,
adică deschiderea spaţiului pleural, când plămânul se retrage în jurul hilului
✔ volumul minimal – este ceea ce rămâne în plămân după pneumotorax. Acest volum
este important pentru medicina legala, unde se face proba docimaziei. Docimazia este

9
pozitivă când plămânul conţine aer minimal, deci pluteşte, ceea ce înseamna că individul a
murit înainte de a fi aruncat în apă; şi negativă când plămânul nu conţine aer minimal, deci
nu pluteşte, ceea ce înseamnă că moartea a survenit prin înecare, la fel ca plămânul unui nou
născut care nu a respirat niciodată.
1. CAPACITATEA VITALĂ (CV)cuprinde volumele expirate forţat după o insipaţie
maximă şi este alcătuit din:
CV = VIR + AC + VER
Valoarea CV la om depinde de înălţime, vârstă, sex şi poate fi obţinută şi prin calcul:
➢ pentru bărbat : CV (litri) = înălţimea (cm) x 0,052 – vârsta x 0,022 – 3,6
➢ pentru femeie: CV = înălţimea x 0,041 – vârsta x 0,018 – 2,68
2. CAPACITATEA INSPIRATORIE (CI) cuprinde AC + VIR
3. CAPACITATEA REZIDUALĂ FUNCŢIONALĂ (CRF) este suma volumului rezidual
şi a volumului respirator de rezervă.
CRF = VER + VR
4. CAPACITATEA PULMONARA TOTALĂ (CPT) cuprinde toate volumele menţionate,
fiind cantitatea de aer care se găseşte în plămâni la sfârşitul unei inspiraţii forţate:
CPT = AC + VIR + VER + VR

10