1.

BIOMECANICA PASULUI ALERGĂTOR

Noţiunea de biomecanică provine din greceşte (bios – viaţă şi mechane –

maşină) şi este disciplina care studiază mişcările omului şi ale animalelor.
După A. Gagea (2004), biomecanica este disciplina care studiază mişcările
segmentelor sau ale corpului în ansamblul său, (incluzând de la caz şi accesoriile)
în activitatea sportivă, mişcările datorându-se în principal forţelor interne şi în
plan secundar, forţelor externe.
Tehnica alergătorilor, nu trebuie apreciată numai din punct de vedere
cinetic ( al succesiunii mişcărilor pasului) ci, mai ales, după forţele care intervin în
desfăşurarea ei, adică după dinamica acestora. Se poate afirma că, tehnica
înseamnă în esenţă exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi
dinamice.
Referindu-se în general la alergări, biomecanica studiază forţele care
acţionează asupra atletului în timpul alergării, direcţiile şi unghiurile pe care le
lucrează fiecare grupă musculară, efectele acţiunii unor factori externi asupra
centrelor de greutate ale segmentelor corpului sau asupra corpului în ansamblul
său.
1. ANALIZA TEHNICII PASULUI ALERGĂTOR

Unitatea ciclică a alergării – pasul alergător – poate fi luată în considerare

sub două forme:
 pasul alergător simplu
 pasul alergător dublu
Pasul simplu este cuprins între două sprijine succesive.
Pasul dublu este constituit din doi paşi simpli şi reprezintă unitatea
funcţională a alergării.

24
 Interesant este de observat că omul poate alerga cu o viteză mai redusă decât
viteza cu care poate merge.
Acţiunie pasului alergător dublu prezintă două ipostaze:
 perioada de sprijin;
 perioada de pendulare.

2.1. ANALIZA PERIOADEI DE SPRIJIN

cuprinde trei momente, care se succed la fiecare pas:
1. momentul amortizării ;
2. momentul verticalei;
3. momentul impulsiei.

 Momentul amortizării – are loc la terminarea zborului, când piciorul

ia contact cu solul.
Asupra solului :
FO (oblica) se descomp. = F.P.(perpendiculara) + F.T. (tangentiala/paralela)
Ca răspuns se va degaja în sens invers o forţă de reacţie FR, care se opune
direcţiei de alergare.
Apare o frânare a alergării, care va fi cu atât mai mare, cu cât contactul cu
solul va fi mai oblic.

25
 În activitatea practică se urmăreşte reducerea forţei tangenţiale, prin mărirea
unghiului de contact cu solul.
În faza amortizării contactul cu solul poate avea loc pe pingea, pe toată talpa,
pe călcâi.
 Momentul verticalei – este foarte scurt, iar musculatura depune o
activitate rezistentă, statică de fixare.
Momentul corespunde trecerii CGG al corpului prin verticala suprafeţei de
sprijin iar forţa de acţiune (F), orientată perpendicular de sus în jos, este egală ca
valoare cu forţa de reacţie (R), orientată de jos în sus.

26
  Momentul impulsiei, durează de la depăşirea verticalei de către CGG
al corpului, până la părăsirea solului.
Forţa aplicată asupra solului este oblică şi orientată înapoi – jos.
Forţa oblică (F.O.) se descompune într-o forţă perpendiculară (F.P.) şi una
tangenţială (F.T.).
Forţa de reacţie (R.O.), se descompune într-o forţă perpendiculară (R.P.)
orientată de jos în sus şi una tangenţială (R.T.) paralelă cu solul pe direcţa alergării.
Faza impulsiei este singura acţiune pozitivă, deoarece reacţia sprijinului se
produce în direcţia alergării.

27
 2.2. ANALIZA PERIOADEI DE PENDULARE
Durează de la desprinderea piciorului de pe sol, până la un nou contact cu
solul.
În timpul pendulării se succed trei faze:
1. pendulare posterioară;
2. momentul verticalei;
3. pendulare anterioară.
● Pendularea posterioară numită şi faza pasului posterior, începe când
piciorul părăseşte solul şi ţine până la momentul verticalei.
● Momentul verticalei corespunde încrucişării celor două coapse, ale
piciorului de sprijin şi piciorul pendulant.
● Pendularea anterioară numită şi faza pasului anterior începe de la depăşirea
momentului verticalei până la reluarea contactului cu solul, în noua fază de
amortizare.

28
 2. OSCILAŢIILE CORPULUI ÎN ALERGARE

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, oscilaţiile reprezintă

mişcări alternative şi simetrice ale unui corp sau a unor părţi ale acestuia, în raport
cu o anumită poziţie a sa.
Datorită trecerii alternative de pe un picior pe celălalt, CGG al corpului nu
descrie o traiectorie liniară.
trei tipuri de oscilaţii:
 oscilaţii verticale;
 oscilaţii laterale;
 oscilaţii transversale.
● Oscilaţiile verticale sunt datorate impulsiei oblice care produce faza de
zbor şi au loc în plan sagital. El sunt puse în evidenţă urmărind în timpul alergării
creştetul capului, care atinge înălţimea maximă la mijlocl fazei de zbor şi minimă
în momentul verticalei.
● Oscilaţiile laterale sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un
picior pe altul şi au loc în plan frontal. Ele se evidenţiază în alergare, în momentul
verticalei, când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin.
În practică, aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a axei
umerilor (centurii scapulare).
Aceste oscilaţii sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt
depărtate, dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează.
● Oscilaţiile transversale sunt datorate proiectării înainte sus a bazinului în
faza de impulsie, când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei
corespunzătoare piciorului de sprijin.
Au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare, în anumite
limite, pentru că favorizează impulsia în faza de alergare.

29
 3. BAZELE TEHNICII SĂRITURILOR

Ca mişcări locomotorii – săriturile atletice sunt aciclice, având un început şi

un sfârşit precis delimitate în spaţiu şi timp.
Săriturile atletice sunt compuse din patru faze:
1. elanul
2. bătaia
3. zborul
4. aterizarea.
Pentru toate săriturile atletice, bătaia este faza cea mai importantă, deoarece
determină traiectoria de zbor a CGG al corpului săritorului.
 ELANUL ca fază a săriturilor atletice
Este constituit dintr-o alergare accelerată, care în prima sa parte are ca scop
acumularea unei viteze orizontale, iar în partea a doua, pregătirea fazei de bătaie.
Ca formă, elanurile la sărituri pot fi:
1. liniar şi perpendicular pe pragul de bătaie;
2. liniar şi perpendicular pe ştachetă la săritura cu prăjina;
3. liniar şi oblic faţă de ştachetă la săritura în înălţime cu pășire și
rostogolire ventrală;
4. curbiliniu în raport cu ştacheta la săritura în înălţime cu răsturnare
dorsală.
Pregătirea pentru bătaie se face, la toate săriturile pe ultimii doi paşi ai
elanului, care prezintă raportul – lung-scurt. Penultimul pas fiind cel mai lung
dintre toţi paşii elanului, când C.G.G.C. coboară, iar apoi pe utilmul pas care este
cel mai scurt, C.G.G.C. intră într-o fază ascendentă.

30
  BĂTAIA – ca fază a săriturilor atletice
Bătaia este faza fundamentală a oricărei sărituri atletice, prin care se
valorifică viteza orizontală şi se dezvoltă o nouă viteză ascensională, iar din
îmbinrea celor două viteze, rezultă traiectoria C.G.G. al corpului săritorului.
Bătaie se compune din:
1. impulsia piciorului de sprijin
2. avântarea piciorului oscilant, a braţelor şi umerilor.
Bătaie trebuie să imprime o viteză de desprindere cât mai mare, iar modalitatea de
creştere a eficacităţii bătăii este legată de dezvoltarea forţelor, care iau parte.

În faza de bătaie se formează următoarele unghiuri:

 unghiul de contact
 unghiul de bătaie
 unghiul de desprindere

31
 ● ZBORUL – ca fază a săriturilor atletice
Începe în momentul în care piciorul de bătaie părăseşte pragul. Din acest
moment traiectoria CGG al corpului nu mai poate fi schimbată, indiferent de
mişcările pe care le face săritorul în aer.
Această traiectorie a CGG este dterminată de modul în care se execută bătaia
şi depinde de:
 mărimea vitezei de deplasare;
 unghiul de desprindere.
În timpul zborului, apar unele mişcări în jurul CGG al corpului, acestea se
numesc rotaţii şi sunt de două tipuri:
 rotaţii compensatorii;
 rotaţii reale.
Rotaţiile compensatorii sunt produse de forţele interne, de segmentele
coprului. În cazul rotaţiilor compensatorii, bătaia este centrală, adică forţele trec
prin CGG.
Rotaţiile reale sunt determinate de forţele externe şi durează tot timpul
zborului, iar sensul nu poate fi modificat prin acţiunea forţelor interne.
Forţele externe sunt considerate: reacţia sprijinului (ascendentă şi superioară
ca valoare) şi forţa de greutate (descendentă şi inferioară ca valoare).

● ATERIZAREA – ca fază a săriturilor atletice

Aterizarea urmăreşte:
 amortizarea şocului la aterizare cu suprafaţa de sprijin;
 valorificarea la maximum a traiectoriei CGG al corpului.

32
 4. BAZELE TEHNICII ARUNCĂRILOR

După modul în care sunt aplicate forţele atletului asupra obiectelor deosebim
trei tipuri de aruncări:
 aruncări tip azvârlire, unde forţele sunt aplicate sub forma unei
tracţiuni liniare (aruncarea mingii de oină şi suliţei);
 aruncări tip împingere, unde forţele sunt aplicate sub forma unei
presiuni dinapoi înspre înainte şi de jos în sus (aruncarea greutăţii);
 aruncări tip lansare, unde forţele sunt aplicate tot sub forma unei
tracţiuni, dar pe o traiectorie curbilinie dinapoi spre înainte (aruncarea
discului, aruncarea ciocanului).

5.1. FACTORII CARE DETERMINĂ LUNGIMEA UNEI ARUNCĂRI

 viteza iniţială, - viteza cu care obiectul părăseşte mâna aruncătorului;
 unghiul de eliberare, - format între orizontală şi direcţia imprimată
obiectului;
 rezistenţa aerului, - suprafaţa opusă aerului în zbor;
 înălţimea de eliberare sau lansare, - înălţimea de la care se
eliberează obiectul în efortul final al aruncării.

5.2. STRUCTURA TEHNICĂ A ARUNCĂRILOR

Aruncările atletice cuprind două faze:
 elanul;
 efortul final.

33
 Elanul cuprinde ansamblul de acţiuni motrice rezultate din deplasarea
aruncătorului, spre direcţia de aruncare a obiectului.
Forma elanului este determinată de tehnica de aruncare, de forma obiectului
şi de prevederile regulamentare.
Distingem două forme de elan:
- elan liniar – sub formă de alergare (aruncările tip azvârlire) şi sub formă
de săltare (aruncări tip împingere).
- elan circular – sub formă de piruetă (aruncările de tip împingere şi tip
lansare).

Efortul final
Obiectivul efortului final constă din compunerea vitezei, dobândită de obiect
în faza elanului, cu o nouă viteză imprimată de atlet în efortul final al aruncării.
Efortul final cuprinde trei forme de mişcări:
1. mişcarea de ridicare, în care masa corpului şi a obiectului trec din
poziţie joasă în poziţie înaltă;
2. mişcarea de translaţie, în care masa corpului şi a obiectului se
deplasează de pe piciorul drept pe piciorul stâng;
3. mişcarea de rotaţie, în care axa bazinului şi axa umerilor se rotesc de
la dreapta la stînga.

34