DUMITRACHE SILVIU-CRISTIAN

Anul I, Master Pastorație și Viață Liturgică

Diacon Gheorghe I. Soare, Mitropolia în dreptul canonic ortodox,

București, Tipografia Carpați I, 1939, 60 p.

De-a lungul timpului, una dintre preocupările fundamentale ale Bisericii sub aspect
canonic-administrativ a fost înființarea unor structuri teritoriale ale comunităților de credincioși
care să permită o mai bună gestionare a vieții religioase de pretutindeni. Dacă în perioada
apostolică cetatea Ierusalimului reprezenta centru autorității întregii Biserici, pe parcursul
secolelor următoare, datorită dezvoltării și răspândirii credinței creștine în diverse spații
geografice, s-a creat contexul organizării Bisericilor și comunităților locale pe o seamă de
criterii indispensabile, precum cel etnic sau lingvistic. Necesitatea practică a înființării
eaprhiilor a fost favorizată și de contextul politic, Biserica ridicându-Se deasupra vremurilor,
însă fiind ancorată în realitățile momentului. Formele de organizare internă s-au suprapus într-
o oarecare măsură cu împărțirea administrativă teritorială, fiecare provincie cuprinzând mai
multe comunități episcopale, cu hotare delimitate, în limitele cărora își desfășurau activitatea
episcopii locali respectivi. Atenția deosebită față de modul în care Biserica a evoluat sub
aspectul apariției instituțiilor eclesiale a făcut obiectul multor cercerări și scrieri cu caracter
canonic, printre care putem menționa lucrarea părintelui Gheorghe I. Soare (1905-1971) cu
titlul Mitropolia în dreptul canonic ortodox. Făcând dovada unei ample cunoașteri a canoanelor
Bisericii Ortodoxe, părintele Soare descrie în opera sa parcursul istoric al instituției
mitropolitane și importanța sa pentru buna desfășurare a vieții religioase.

Lucrarea analizată în paginile următoare conține un tablou cu Prescurtări, patru capitole

în care sunt analizate diverse aspecte referitoare la mitropolie, precum și o scurte Concluziuni,
unde autorul face câteva remarci generale asupra celor expuse de-a lungul tratării și în care
subliniază că modelul mitropolitan a fost preluat ulterior în organizarea patriarhatelor.

Capitolul I, Scurtă privire asupra formării instituției mitropolitane (pp. 7-17),

debutează cu o mențiune asupra evoluției episcopiilor, fiecare țară sau popor începând, după
perioada apostolică, să aibă o Biserică locală proprie. Deși doctrina Sfinților Părinți arată
egalitatea dintre toate comunitățiile episcopale, unele dintre acestea au căpătat o semnificație

1
mai mare ținând cont de mai multe elemente printre care sunt amintite originea apostolică, dar
și însemnătatea orașelor reședință episcopală și influența pe care acestea o exercitau asupra
celorlalte (pp. 7-8). Astfel, unele metropole civile au devenit mitropolii bisericești, fiind
fondatoare ale altor comunități învecinate, care recunoșteau acum autoritatea Bisericii-mamă.

Autorul sesizează că acest raport de cinstire deosebită nu a schimbat concepția afirmată

de canoane încă de la început, că episcopii sunt egali între ei. Cu toate acestea, s-a impus o
anumită ordine între ei, fie după însemnătatea episcopului, fie după însemnătatea scaunului
episcopal. Prin urmare se crează două mijloace diferite de cinstire: unul care ținea cont de
vechimea în hirotonie și care s-a aplicat cu precădere în spațiul african, unde întâietatea se
schimba dintr-o cetate în cealaltă; altul care a ținut seama de împărțirea politică a Imperiului,
pe care și-a însușit-o și în plan intern – se observă de la bun început că cele trei mari cetăți
imperiale Roma, Alexandria și Antiohia vor deveni capitale bisericești, manifestându-și
autoritatea mai ales prin organizarea primelor sinoade episcopale (pp. 9-10).

În mod clar, cinstea scaunelor episcopale s-a impus, iar pe lângă orașele menționate, o
importanță deosebită au avut și Cartagina pentru Africa, Numidia și Mauritania (se va organiza
sinodul din 256 condus de Sfântul Ciprian), Lungdunul pentru Galia, Tars pentru Cilicia,
Cezareea pentru Capadocia, Bostra pentru teritoriile arabe. În Palestina se remarcă o situație
mai specială, episcopii Cezareei și Ierusalimului având întâietate în cadrul aceluiași teritoriu.
Cezareea nu putea fi ignorată datorită împortanței politice, iar Ierusalimul era considerat
Biserica-mamă a tuturor Bisericilor. Această situație se va perpetua până la Sinodul Trulan,
când se va stabili în mod canonic așezarea episcopului Ierusalimului pe aceeași treaptă cu
celelalte scaune patriarhale (pp 11-12).

Din această adaptare a organizării Bisericii apare instituția mitropoliei, iar părintele
Gheorghe Soare identifică o seamă de elemente care au facilitat dezvoltarea autorității
mitropolitane:

a. Posibilitatea de conducere – prezența pe lângă conducerea politică precum și datoria

comunităților mai mari de a le susține pe cele mai slabe au creat Bisericilor din orașele
principale o autoritate și influență asupra celor mai mici. Episcopul unei comunități
principale devine supraveghetor și al celorlalte comunități, fără a știrbi autoritatea
canonică a episcopilor respectivi, ci doar pentru a îndruma, a sfătui și a aplana diferitele
conflicte care apăreau în anumite episcopii.

2
 b. Necesitatea unei autorități care să asigure unitatea de învățătură și disciplină – în
privința anumitor hotărâri administrative precum alegerea unui episcop sau
excomunicarea s-a impus o recunoaștere din partea Bisericii întregi, realizată doar prin
intermediul episcopului primului scaun.
c. Necesitatea dreptului de apel – confirmată inclusiv prin canonul 14 al sinodului de la
Sardica care dă dreptul mitropolitului să cerceteze cu temeinicie cauzele.

Așadar, încă din primele trei secole apare o oarecare ierarhie între episcopii provinciilor,
avându-se în vedere pe lângă titlurile lor și mijloacele prin care se putea contribui la bunul mers
al Bisericii.

Capitolul al II-lea, Prerogativele canonice ale mitropolitului (pp. 17-28), evidențiază

faptul că termenul de mitropolit, în sensul de cel dintâi dintre episcopi, apare abia în secolul al
IV-lea. Deși nu este folosit și în secolele II sau III, nu se poate trage concluzia că prerogativele
acordate acestui titlu nu au fost folosite și mai înainte. Autorul identifică principalele dispoziții
canonice referitoare la mitropolit și face o prezentare a prerogativelor speciale ale acestuia:

a. Convoacă sinodul mitropolitan pentru orice chestiune – încă din can. 34 apostolic se
remarcă dreptul și obligația mitropolitului de a convoca sinodul. Mai târziu, prin can.
25 al Sinodului IV ecumenic, mitropolitul are obligația în trmen de 3 luni să convoace
sindoul în cazul vacantării unei eparhii.
b. Conduce alegerea episcopilor – mitropolitul are datoria de a îi convoca pe toți episcopii
sufragani cu drept de vot, având grijă ca alegerea unui episcop să respecte toate
prevederile canonice. Nerespectarea acestei atribuții este sancționată și de can. 6 al
Sinodului VII ecumenic.
c. Întărirea alegerii de episcop – o atribuție ce revine mitropolitului prin can. 4 al Sinodului
I ecumenic, can. 19 al sinodului din Antiohia sau can. 13 al sinodului din Cartagina.
d. Examinează canonic epicopul ales, înainte de a fi hirotonit – examinarea cunoștințelor
teologice dar și viețuirea morală a unui episcop ales intrau în grija mitropolitului prin
can. 2 al Sinodului VII ecumenic.
e. Hirotonește episcopii sufragani – Can. 1 apostolic, completat de can. 28 al Sinodului IV
ecumenic prescrie ca episcopii să fie hirotoniți de către mitropolit.

3
 f. Conduce și supraveghează toate treburile bisericești din cuprinsul mitropoliei – conform
canonului 34 apostolic, unde nici un episcop nu poate face ceva mai de seamă fără
încuviințarea căpeteniei.
g. Dreptul de a vizita episcopiile din circumscripția lui – Can. 52/61 al sinodului din
Cartagina chiar obligă mitropolitul la o cercetare anuală a episcopiilor din subordine.
h. Primirea reclamațiilor împotriva episcopilor și îndeplinirea procedurilor pentru
judecarea lor – Can. 74 apostolic amintește ca episcopul acuzat să fie invitat în fața
celorlalți , iar can. 19 al sinodului din Cartagina precizează că episcopul din fruntea
provinciei trebuie să fie prezent.
i. Primește apelurile făcute împotriva unei sentințe date de episcop – Can. 5 al Sinodului
I ecumenic arată că cei ce se considerau nedreptățiți de episcop puteau apela la sinodul
provincial.
j. Acordă concedii episcopilor sufragani – conform can. 11 al sinodului din Antiohia.
k. Aprobă transferul episcopilor de la un scaun la altul – Can. 16 al sinodului din Antiohia
pedepsește episcopul care ar lua o eparhie fără știința sinodului complet.
l. Observă ca averea unei episcopii vacante să se păstreze intactă – Can. 25 al Sinodului
IV ecumenic, reînnoit prin can. 35 al Sinodului Trulan.
m. Are drept de devoluțiune – Can. 11 Sinodul VII ecumenic.
n. Dreptul de a fi pomenit la slujbă de către episcopii sufragani – datoria episcopilor
sufragani de a își pomeni mitropolitul este stipulată de can. 14 al sinodului I-II
ecumenic.

Cu toate aceste drepturi, mitropolitul nu are atribuții ilimitate, subliniază părintele Gheorghe
Soare. Canonul 34 apostolic face referire la o supraveghere reciprocă, arătând că nici
mitropolitul nu poate actiona fără încuviințarea celorlalți episcopi (p. 28).

Capitolul al III-lea, Dispozițiuni canonice generale cu privire la funcționarea

sinodului mitropolitan (pp. 29-41), prezintă principalele rânduieli canonice stabilite de Sfinții
Părinți în privința modului de organizare și a sferei de decizie a sinoadelor mitropolitane.
Întâlnit sub diverse denumiri – sinod eparhial (i tis eparhias sinodos), topic (sinodos topiki),
anual (sinodos episios) sau chiar tribunal (dikastirion) – sinodul miropolitan face obiectul a
numeroase canoane apostolice, dar mai cu seamă se află între principalele teme de discuție ale
sinoadelor ecumenice începând cu secolul IV (pp. 29-31).

4
 Autorul împarte textul în patru subcapitole care tratează aspecte privitoare la convocarea și
desfășurarea sinoadelor mitropolitane:

1. Obligația canonică de a se întruni sinodul mitropolitan (pp. 31-36)

Făcând trimitere din nou la canonul 34 apostolic, părintele Gheorghe Soare amintește că
episcopii aveau drept de hotărâre doar în chestiunile care priveau eparhiile lor, astfel că în
situațiile care depășeau drepturile lor de păstori ai comunității, ei erau datori să aștepte hotărârea
tuturor colegilor întruniți în sinod, sub președinția celui dintâi dintre ei. Raportul dintre episcopi
și sinod este reglementat prin mai multe canoane, printre care sunt amintite canoanele apostolice
37, care amintește de obligativitatea ca în fiecare provincie să se țină un sinod de două ori pe
an) și 74, care arată procedura de judecată efectuată de sinod în cazul unui episcop (p. 33). Tot
despre regularitatea întrunirii episcopilor în sesiuni de lucru vorbește și can. 19 al Sinodului IV
ecumenic, precum și can. 8 al Sinodului Trulan, care prevedea întrunirea cel puțin o dată pe an
a sinodului mitropolitan. Convocarea sinodului se face, în mod evident, de către mitropolit,
răspunzător pentru informarea tuturor episcopilor sufragani și pasibil de pedeapsă în caz de
neglijență.

2. Convocarea sinodului mitropolitan (pp. 36-37)

Autorul se referă aici la comentariul lui Balsamon pe care îl face la canonul 40 al sinodului
din Laodiceea arătând că fără o convocare oficială din partea mitropolitului, în calitate de cap
al Bisericii locale, episcopii nu se pot întruni în sinod. Numai în lipsa mitropolitului se poate
convoca sinodul de alt episcop, iar dacă între aceștia nu se poate face deosebire de grad să se ia
în calcul vechimea în hirotonie.

3. Președinția sinodului mitropolitan (p. 37)

Conform normelor canonice, nici un sinod mitropolitan nu putea fi complet fără participarea
mitropolitului (can. 16 al sinodului din Antiohia). De asemenea, sinodul nu poate lua nici o
decizie valabilă fără participarea președintelui acestuia, adică a episcopului celui dintâi al
provinciei (canonul 20 al sinodului din Antiohia).

4. Numărul membrilor sinodului mitropolitan (pp. 38-41)

Nici un canon nu conține vreo prevedere cu privire la numărul sinodalilor. Cu toate acestea
s-a considerat că odată ce canonul 1 apostolic sau canonul 4 al Sinodului I ecumenic fac referire
la hirotonirea unui episcop de cel puțin trei, acesta să fie și numărul minim de participanți
necesari pentru validarea lucrărilor unui sinod. Canoanele cuprind însă precizări referitoare la
5
caterisirea episcopilor, așa cum este canonul 12 al sinodului din Cartagina care stipulează că un
episcop poate fi caterisit doar de întregul sinod sau de cel puțin 12 episcopi.

Capitolul al IV-lea, Competența sinodului mitropolitan (pp. 42-57), analizează atribuțiile

unui sinod provincial sub două aspecte, canonic și evanghelic.

În chestiunile canonice, părintele Soare identifică următoarele competențe:

a. Sinodul are dreptul de a supraveghe asupra întregii eparhii – în această privință, sinodul
trebuie să cerceteze dacă episcopii își exercită autoritatea conducătoare în raport cu
prevederile can. 34 apostolic.
b. Sinodul cercetează dacă episcopii administrează averea bisericească potrivit canoanelor
și legilor bisericești – conform can. 25 al sinodului din Antiohia.
c. Sinodul cercetează dacă hirotoniile au fost făcute de episcop potrivit normelor canonice.
d. Sinodul încuviințează înființarea unei noi episcopii în cuprinsul provinciei mitropolitane
– potrivit can. 98 al sinodului din Cartagina, hotărârea necesită prezența sinodului
complet.
e. Sinodul se ocupă de instituirea episcopilor – Can. 4 al Sinodului I ecumenic prevede ca
episcopul să fie așezat de întreg sinodul mitropolitan, cei absenți întărind alegerea prin
scrisori de recunoaștere.
f. Sinodul acordă concedii episcopilor din eparhie când aceștia trebuiau să lipsească din
eparhie și mai ales, aprobă transferarea episcopilor.
g. Sinodul poate lua orice măsură pentru înlăturarea abuzurilor și a dezordinii.
h. Sinodul are dreptul de a exercita puterea judecătorească în Biserică – conform can. 37
apostolic.

În baza ultimei atribuții, sinodul mitropolitan se constituie ca primă instanță de judecată sau
ca instanță de apel. Astfel, în primă instanță sunt judecate diverse situații cum ar fi neînțelegerile
dintre episcopi, neînțelegerile dintre un preot și un episcop, orice reclamație făcută împotriva
unui episcop precum și cazurile de autosesizare. Ca instanță de apel, sinodul examinează
cererile clericilor și laicilor care se socotesc nedreptățiți, dar și deciziile de excomunicare (pp.
51-56).

În chestiuni evanghelice sunt amintite următoarele drepturi:

a. Discutarea tuturor chestiunilor de credință, dogmatice și canonice.

6
 b. Lămurirea anumitor învățături bisericești – după cum arată can. 40 al sinodului din
Laodiceea.
c. Grija față de îndrumările pentru formarea clerului – Can. 2 al Sinodului VII ecumenic
amintește de cercetarea candidaților la episcopat.
d. Judecă și condamnă anumite abateri ale clerului și poporului în chestiuni de credință.
e. Supraveghează felul cum se săvârșesc Sfintele Taine și celelalte ierurgii.
f. Revizuiește cărțile liturgice și alte cărți referitoare la credință.
g. Înlătură introducerea învățăturilor rele și a celorlalte superstiții din popor.

Ultimele pagini (pp. 57-59) sunt dedicate evoluției ulterioare a instituției mitropolitane,
făcându-se referire la apariția exarhatelor și a patriarhatelor pe baza acelorlași principii: cum
Biserica mitropolitană este mama tuturor celorlalte biserici de pe teritoriul său, la fel și Biserica
exarhală sau patriarhală este mama tuturor bisericilor din subordinea sa.

Dând dovadă de o cunoaștere profundă a Sfintelor Canoane și a operei Sfinților Părinți ai

Sinoadelor ecumenice, autorul realizează o lucrare deosebită care are drept scop abordarea și
lămurirea conceptului de mitropolie în dreptul canonic ortodox. Scrisă într-un limbaj accesibil
oricărui cititor, cartea de față surprinde esența teologiei canonice răsăritene referitoare la
evoluția instituțiilor eclesiale de-a lungul timpului, aducând toate argumentele necesare pentru
a dovedi fundamentul apostolic și patristic al existenței mitropoliei ca formă de organizare a
vieții bisericești din toate timpurile.