Evoluția naționalismului francez de la Revoluția Franceză la

fascismul anilor ’30

Puține cuvinte în vocabularul francez au avut o istorie atât de scurtă, dar în același
timp, atât de complexă și bogată în echivocuri ca naționalismul. De fapt, foarte târziu acest
termen apare în limba franceză. Fără îndoială este deja utilizat într-o lucrare a lui Mazzini în
limba franceză, publicată în 1836.1 Până la finalul secolului XIX, termenul se pare că nu a
cunoscut decât o utilizare restrânsă. Marea Enciclopedie a lui Marcellin Berthelot ( publicată
între 1885 și 1902) ignoră termenul, așa cum a facut-o și Littré. Dacă naționalismul apare în
Marele Dicționar Universal al lui Pierre Larousse, în 1874, cu toate acestea nu apare în a
șaptea ediție a Dicționarului Academiei Franceze, care datează din 1878. Deși nu prea a fost
folosit naționalimul ca termen în această perioadă, i se atribuie totuși două semnificații: este
folosit de unii pentru a desemna o expresie îngustă și exclusivă a patriotismului, sensul
confundându-se adesea cu șovinismul; a doua semnificație, mult mai răspândită, este folosită
pentru a desemna mișcările „naționale” care au scuturat vechile imperii europene (naționalism
polonez, sârb, boemian).2
Jean-Jacques Rousseau a fost cel care a stimulat creșterea și răspândirea
naționalismului francez discutând despre suveranitatea poporului și cooperarea tuturor pentru
formarea voinței naționale generale; de asemena vorbește despre oamenii de rând ca adevărata
sursă a civilizației. 3 Naționalismul revoluției franceze a fost mai mult decât atât: a fost
expresia triumfantă a credinței raționale în omenirea de rând și în progresul liberal. Faimosul
slogan „libertate, egalitate, fraternitate,” și Declarația drepturilor Omului și ale Cetățeanului
au fost și sunt valide nu doar pentru poporul francez, dar pentru toate popoarele. Libertatea
individuală, egalitatea, fratermitatea erau pietrele de temelie ale tuturor statelor liberale și
democratice. Sub influența acestora, noi ritualuri s-au dezvoltat, înlocuind în mare parte
vechile obiceiuri religioase, sărbători: festivaluri și steaguri, muzică și poezie, sărbători
naționale, și predici patriotice. Astfel, în forme variate a pătruns aproape fiecare aspect al
vieții cotidiene. Ca și în America, ascensiunea naționalismul francez a dat naștere unui nou

1
„Despre naționalitate”, publicată în Tânăra Eveție, nr. 79 din 30 martie 1839. Texte culese în Giuseppe
Mazzini, Scriti editi et inediti, vol. VII, Imola, 1910.
2
Raoul Girardet, „Pour une introduction à l'histoire du nationalisme français”, în: Revue française de science
politique, 8e année, n°3, 1958, p. 505-528.
3
Jean-Jacques Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Editura Nemira, București,
2007, p. 73-79.

1
fenomen în arta războiului: națiunea în arme. În America și Franța, armatele de cetățeni
voluntari, neantrenate, s-au dovedit mai eficiente și pline de o nouă fervoare care lipsea
armatelor profesioniste. Naționalismul revoluționar francez a dus la luarea de decizii libere,
individuale în formarea de națiuni. Acestea se nășteau pe baza unui act al auto-determinării
membrilor săi. Plebiscitul devine instrumentul prin care voința națiunii este exprimată.4
Cu toate acestea, naționalismul francez a permis nu numai răspândirea ideilor
revoluționare în Europa. Se naște ideea de Europă cosmopolită și particulară, opusă ideii de
Europă specifică Vechiului Regim. Declarația drepturilor Omului și Cetățeanului era
cosmopolită, războaiele napoleoniene au fost cosmopolite. Astfel, în mod lent, ideile
revoluționare naționaliste franceze au alunecat spre dominație și reorganizare „forțată” a
Europei.5 În 1816 Napoleon declara că scopul său era să „fondeze un sistem european, un Cod
european, o Curte Supremă pentru întreaga Europă, avea să fie un singur popor european, o
națiune cu adevărat unită, în care fiecare, indiferent unde călătorea, se afla pe teritoriul
propriu, al tuturor.” 6 În 1805 el declara că „ nu există suficientă uniformitate în sânul
națiunilor Europei. Trebuie să existe o putere superioară care să domine celelalte puteri, cu
suficientă autoritate încât să le forțeze să trăiască în armonie - și Franța este locul perfect
pentru acest scop.”7 Toate aceste proiecte eșuează, iar în 1816 Napoleon declara că „nu au
fost decât vise – urmărirea unei himere, beau idéal a unei civilizații care s-a dovedit deloc
practică într-o Europă divizată de naționalisme, sentimente conservatoare absurde si
ignoranță.”8
Evoluția naționalismului francez este cu totul alta spre finele secolului XIX. Din
septembrie 1870 până la izbucnirea Primului Război Mondial, umbra înfrângerii dezastruoase
de la Sedan a stagnat deasupra Republicii franceze, iar chestiunea Alasiciei și Lorrenei a fost
una din constantele vieții sale politice. Într-adevăr, în anii următori pierderii celor două
provincii, o nouă perioadă ia naștere în care naționalismul, în urma șocului înfrângerii, să fie
confundat cu conștiința națională ca întreg. Criza gândirii franceze a fost atât de adâncă, încât
răspunsul a fost un imens efort de regenare condus de Republică, mai ales de școlile
republicane. Schimbările ce urmau să apară erau atât de profunde, încât nu este o exagerare să

4
http://www.britannica.com/EBchecked/topic/405644/nationalism/66564/French-nationalism.
5
Martyn P. Thompson, „Ideas of Europe during the French Revolution and Napoleonic Wars”, Journal of the
History of Ideas, Vol. 55, No. 1 (Jan., 1994), p. 37-38.
6
J. Christopher Herold, The Mind of Napoleon (New York, 1955), 242-43, și Ernest Barker, George Clark, și P.
Vaucher (eds.), The European Inheritance (London, 1954), II, 279-80, apud. Martyn P. Thompson, „Ideas of
Europe during the French Revolution and Napoleonic Wars”, Journal of the History of Ideas, Vol. 55, No. 1
(Jan., 1994), p. 39-40.
7
Ibidem, p. 39.
8
Ibidem, p. 39.

2
vorbim despre o revoluție intelectuală, care va anunța și prefigura marile aspecte politice ale
secolului XX. În ceea ce privește marea schimbare de gândire în anii 1890, a fost înainte de
toate o mișcare de revoltă – împotriva lumii materiale și a rațiunii, împotriva materialismului
și pozitivismului, împotriva mediocrității societății burgheze, a dezordinii democrației
parlamentare. 9 Consecința principală a aceste crize a fost practic apariția unui naționalism
popular și autoritar, naționalism anti-burghez și anti-parlamentar, împotriva bogaților și a
nedreptății economice – practic un naționalism demagogic și quasi-socialist. 10 Astfel,
naționalismul de la sfârșitul secolului XIX prezintă trăsături care pot fi definite ca proto-
fasciste sau semnale ale fascismului. Este foarte apropiat de ethos-ul emoțional fascist; are
același cult al tineretului, aventură, eroism și aceeași ură a valorilor burgheze.
Un alt moment de criză al Franței a fost în anii ’30. O criză complexă care afectează
întreaga societate franceză din 1929 până spre 1938. Republica Franceză trece printr-o criză
invizibilă, generală (economie inegal dezvoltată și modernizată, societate care rezistă valului
de schimbări), economică, socială (puternice mișcări muncitorești, greve, șomaj), diplomatică
(problema reparațiilor de război, a dezarmării, atitudine față de Germania lui Hitler), colonială
(diversitatea imperiului francez, începutul naționalismului în colonii).Toate aceste fațete ale
crizei au dus la instabilitate politică, ideologică, chiar la o criză a Republicii.11 Naționalismul
francez în această perioadă continuă linia extremă pe care a căpătat-o la finalul secolului XIX.
O altă problemă specifică acestei perioade este fascismul francez; dacă putem vorbi oare de
un fascism francez în cadrul grupărilor și mișcărilor de dreapta.
După Marele Război, combatanții francezi păstrau o anumită nostalgie a frontului
unde se născuseră prietenii profunde pe care doreau să le regăsească. Această legătură
„sfântă” va fi unul din firele conductoare a ligilor naționaliste fondate între 1924 și 1927,
după alegera Coaliției de Stânga – Cartel des gauches: Tineretul Patriot(Les jeunesses
patriotes), Liga republicană națională, Fasciile (Le Faisceau), Revenirea franceză (
Redressement français) și Crucea de foc ( Croix-de –feu). Criza dreptei, neputința lui Tardieu
să o regenereze, responsabilitatea sa partajată cu stânga în fragilitatea regimului și
incapacitatea de a rezolva problemele epocii explică astfel proliferarea ligilor. Aceste mișcări
aveau toate în componența lor în anii ’20 membrii evrei și prin urmare nu puteau fi catalogate
ca antisemite. Noile ligi catolice ca La ligue des Droits des religieux anciens combattants

9
Zeev Sternhell, „Paul Deroulede and the Origins of Modern French Nationalism”, în Journal of Contemporary
History, Vol. 6, No. 4 (1971), p. 47.
10
Ibidem.
11
Dominique Borne, Henri Dubief, La crise des années 30, 1929-1938, Nouvelle Histoire de la France
Contemporaine, Editions Du Seuil, 1989, p. 11-60.

3
(DRAC) și la Fédération nationale catholique (FNC) nu promovau antisemitismul. Doar
l’Action française, creată în timpul afacerii Dreyfus, se definește ca antisemită.12
Fondatorul Croix-de-feu, Maurice Hanot zis d’Hartoy, om de litere obscur, s-a distins
în timpul Primului Război Mondial. Acordând o atenție deosebită unei elite de vechi
combatanți, el creează la 25 ianuarie 1927 o nouă asociație, La Légion des décorés au péril de
leur vie numită Legionarii. Asociația adoptă ca emblemă un cap de mort pus deasupra
medaliei Legiunii de Onoare. În buletinul de asociere d’Hartoy ține să sublinieze caracterul
non-sectar al Legionarilor: „ Acest buletin, care nu aparține niciunei confesiuni religioase,
numără printre lectorii săi catolici, protestanți, israelieni.” 13 Pentru d’Hartoy toleranța
religioasă este fundamentală. Pentru el, ca și pentru majoritatea naționaliștilor francezi,
victoria nu a putut fi asigurată decât prin unitatea tuturor francezilor, fără distincție.
Participarea la război a membrilor tuturor cultelor a întărit respectul pentru diversele religii. În
urma unor neînțelegeri legate de eligibilitatea combatanților decorați, este înființată o nouă
asociație, Croix-de-feu (numele venind de la Croix de guerre gagnée au feu), in 1932
colonelul François de la Roque.
În ceea ce privește fascismul, ligile sunt un fenomen vechi, el este o noutate. 14
Fascismul aparține vocabularului de stânga. Pentru omul de stradă socialist, nu doar toate
ligile de dreapta sunt „fasciste”, dar și parlamentarii de dreapta Tardieu, Mandel, Louis Marin,
etc., prefectul poliției Chiappe, toți sunt fasciști. Socialiștii sunt pentru comuniști niște
„social-fasciști”. Cine este în dreapta cuiva este fascist.15 Nu puteau să fie fasciste vechile ligi
anterioare fascismului. L’action française nu era și nu putea să fie fascistă, având o ideologie
proprie: monarhistă, contrarevoluționară, xenofobă, antisemită și antiprotestantă, socialmente
conservatoare. Les Jeunesses Patriotes a lui Pierre Taittinger nu era decât continuarea
mișcărilor boulangiste și antidreyfusiste. În mod pur naționalistă și antiparlamentară, JP nu s-a
amestecat cu structuri economice și sociale. În 1929, JP se afla în declin. La acea dată, singura
mișcare care imita fascismul italian era cea creată de Georges Valois, le Faisceau, care
dispare, iar fondatorul său trece în tabăra adversă. Constatând vechimea valorilor ligilor,
istoricii francezi au respins pentru mult timp existența unui fascism francez. Anumiți savanți
străini au căutat dimpotrivă în gândirea franceză sursa tuturor formelor de fascism, mai ales

12
Richard Millman, „Les croix-de-feu et l'antisémitisme”, în Vingtième Siècle. Revue d'histoire. N°38, avril-juin
1993, p. 48
13
„Pour nos camarades catholiques”, Bulletin des membres de la Légion d'honneur décorés au péril de leur
vie, janvier, 1928, apud. Richard Millman, „Les croix-de-feu et l'antisémitisme”, în Vingtième Siècle. Revue
d'histoire. N°38, avril-juin 1993, p. 48
14
Dominique Borne, Henri Dubief, op. cit., p. 92.
15
Ibidem.

4
Zeev Sternhell, citat mai sus pentru naționalismul secolului XIX, care descoperă fascism
„peste tot” și acuză în mod special stânga și extrema stângă. În ceea ce privește formațiunile
care au apărut sau s-au dezvoltat în anii ’30, în favoarea crizei, sunt ambigutăți în ceea ce
privește comportamentul. Coty subvenționase deja numeroase organizații de extremă dreapta
și puse bazele în 1928 cotidianului L’ami du peuple. Crease apoi în 1933 la Solidarité
française, condusă de Jean Renaud, cu o organizație-imitație a partidului nazist. Mari
autorități morale se implicau în aceste mișcări: mareșali veterani, o parte a ierarhiei militare,
academicieni. Cu toate acestea, notabilii rămân fideli dreptei clasice, iar clasele de mijloc sau
țăranii afectați de criză nu au votat niciodată cu agitatorii.16
Pentru a conclude problema fascismului, trebuie menționat că au existat în Franța
adevărate partide de factură fascistă subvenționate de Coty sau de alții din străinătate. Este
vorba de grupuri fără o audiență reală; au existat organizații ale dreptei tradiționale care au
admirat rezultatele obținute de Mussolini, dar care n-au fost influențate decât foarte puțin de
ideologia fascistă. Singura organizație de masă, înaintea Frontului Popular era cea a lui La
Roque, care eliminase toți fascizanții din mișcare, dar care cu toate acestea era considerată de
către stânga încarnarea fascismului, contribuind de asemenea, involuntar la separarea sa în
cadrul Frontului Popular. Vor apărea alte mișcări CSAR (Comité secret d’action
révolutionnaire) și PPF ( Parti populaire français).17

Bibliografie:
1. Borne, Dominique, Dubief, Henri, La crise des années 30, 1929-1938, Nouvelle Histoire de la
France Contemporaine, Editions Du Seuil, 1989.
2. Girardet, Raoul, „Pour une introduction à l'histoire du nationalisme français”, în Revue
française de science politique, 8e année, n°3, 1958. pp. 505-528,
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/rfsp_00352950_1958_num_8_3_3924
74.
3. Millman, Richard, „Les croix-de-feu et l'antisémitisme” în Vingtième Siècle. Revue d'histoire,
N°38, avril-juin 1993. pp. 47-61,
http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/xxs_02941759_1993_num_38_1_267
9.
4. Rousseau, Jean-Jaques, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Editura
Nemira, București, 2007.
5. Sternhell, Zeev, „Paul Deroulede and the Origins of Modern French Nationalism”, în Journal
of Contemporary History, Vol. 6, No. 4 (1971), p. 47, http://www.jstor.org/stable/259686
6. Thompson, Martyn P., „Ideas of Europe during the French Revolution and Napoleonic
Wars”, Journal of the History of Ideas, Vol. 55, No. 1 (Jan., 1994), p. 37-58,
http://www.jstor.org/stable/2709952 .

Diac Dragoș - Masterat Antropologie și Istorie Eurpeană anul II – sem I

16
Ibidem .p.95.
17
Ibidem, p. 96.