Tema Nr.2 Elementele impozitului.

Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul de
aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. In acelaşi timp, însă sunt anumite elemente comune specifice
tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip de impozit, fără de care acesta
nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza. Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul
instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă soluţionarea următoarelor întrebări: în sarcina cui este
impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, caile de urmărire în caz de neplată,
sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:
1. Obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în
funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate
apărea:
• Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
• Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
• Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat
în cazul impozitelor indirecte;
• Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi înregistrare.
Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor,
soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea

(calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta.
Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în acelaşi timp şi
bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al
impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi element de
calcul
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de
valoarea acesteia.
3. Subiectul impozitului (contribuabil) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau realizatoare a
obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligată să contribuie o parte din venitul său la cheltuielile
publice, respectiv la constituirea veniturilor bugetare.
Frecvent se fac confuzii între “subiectul ” şi “plătitorul” impozitului, deaceea e necesar de unele precizări.
Subiectul impozitului este definit ca “persoana fizică sau juridică obligată prin lege la PLATA acestuia”. Spre
exemplu, la impozitul pe salarii, prin lege se prevede că: este subiect al impozitului este persoana fizică,
denumită contribuabil, ce obţine venituri. În cazul dat plătitor al impozitului este angajatorul ( unitatea la care
este angajată persoana fizică), adică cel care plăteşte salariile persoanelor fizice pentru munca prestată.
Plătitorii de salarii au obligaţia de a calcula, a reţine impozitul datorat de fiecare salariat şi de a-l vira la buget.
Plătitorul impozitului, este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata impozitului. Din
propoziţia menţionată mai sus e necesar de concretizat că, utilizarea termenului de “plata impozitului ” nu este
potrivită , din motivul că sensul cuvîntului “plată”, presupune achitarea contravalorii a unui bun sau serviciu
obţinut. Astfel, în cazul dat ,cel mai oportun, este utilizarea noţiunii “a vira”, deoarece determină exact
operaţiile financiare efectuate de plătitor. Conceptul de “virament ” nu reprezintă plata contravalorii unor
porduse sau servicii, ci numai modalitatea prin care agentul economic se achită de obligaţiile legale: de a
preda la buget banii pe care îi datorează salariaţii drept impozit, pe care I-a calculat şi reţinut conform legii.
4. Suportatorul (destinatarul, susţinător) impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă
impozitul (căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului
1
trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi
persoană fizică sau juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât
subiectul. În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre
exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această sarcină
fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite. Accizul are ca
subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse acestui impozit, însă
suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul procurării produsului sau mărfii
respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel
se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.
5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul (venit ori, excepţional, averea). Venitul ca
sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate apărea sub formă
de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe
venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu
coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării
(utilizării) averii respective.
6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică
leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de
transport etc.
7. Cota impozitului (cuantumul unitar, unitatea de evaluare) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit într-o cotă fixă sau în cote procentuale.
• Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură
• Cota procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate fi:
- proporţională
- progresivă
- regresivă

8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiectelor
şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat statului.
9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El apare ca:
• interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget
• dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate
10. Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se
referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
• Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu randament
scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii sociale de populaţie.
• Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile la
impozitul pe venit reinvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
• Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile
înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca bonificaţiile
să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de
cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este
avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
• Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea sumei de
plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
11. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în plus
caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate plătitorilor
ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau
sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care
nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să

2
intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi şi persoanelor juridice, în
cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia
dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.