2.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE ENZIME

1. Natura chimică a enzimelor

2. Centrul activ şi alosteric al enzimelor
3. Activatorii şi inhibitorii enzimelor
4. Mecanismul acţiunii enzimelor

1.Natura chimică şi proteiă a enzimelor

Definiţia, natura şi constituţia enzimelor.
Enzimele sînt biocataliztori specifici, de natură proteică, care se prezintă în stare
coloidală, sînt produşi de organismele vii (vegetale şi animale) şi îşi pot exercita acţiu-
nea atît în celulele formatoare cît şi în afara acestora.
Enzimele sînt catalizatori biochimici propriu-zişi, care măresc viteza reacţiilor
chimice ce se desfăşoară în sistemele biologice, fără să se consume în cursul lor
Se presupune că în materia vie se produc circa 10 000 de enzime diferite, dintre
care circa 2 000 au fost izolate, şi stabilită acţiunea în diferitele procese metabolice .
Sinteza lor se face în toate celulele, nu numai în ţesuturi sau organe specializate.
Cu toate că în general activitatea enzimelor se manifestă în interiorul celulelor
formatoare, ele îşi păstrează proprietăţile şi dacă sînt scoase din acest mediu, deşi în
general puţine dintre ele sînt destinate circulaţiei şi efectului la distanţă de locul
sintezei.
În legătură cu activitatea enzimelor se utilizează denumirea de:
- Substratat;
- Metabolit
- Procese enzimatice:
- Sistem enzimatic sau echipament enzimatic
Ca substrat se denufinesc substanţele care sunt supuse transformătii (catalizării)
de prezenţa enzimelor.
Metaboliţi se numesc substanţele care rezultă dintr-o reacţie enzimatică. Una şi
aceeaşi substanţă poate fi metabolit pentru o reacţie şi substrat pentru altă reacţie.
Procese enzimatice se numesc transformările suportate de substrat catalizate
(generate) de enzime.
Prin Sistem sau echipament enzimatic se defineşte totalitatea enzimelor existente
în celulele organismelor vii care intervin în diferite reacţii (similare sau nu) ce au loc
în aceeeaşi celulă.
Din punct de vedere structural, enzimele se împart în două categorii:
— simple sau homoenzime - enzime de natură exclusiv proteică, constituite în
întregime din proteine (de exemplu: pepsina, tripsina, papaina etc.);
— Compuse sau heteroenzime - enzime de natură heteroproteică formate
dintr-o parte proteică (apo-enzimă) şi una neproteică denumită cofactor enzymatic
 (coenzimă). Cele două părţi separate sînt inactive catalitic; împreună formează
complexul molecular apo-enzimă:cofactor, respectiv holoenzimă care manifestă
activitate catalitică.
În structura holoenzimei, cofactorul determină specificitate de acţiune, respectiv
tipul şi viteza de reacţie catalitică, în timp ce apoenzima - determină substanţa asupra
căreia acţionează enzima.
Apoenzima, fiind de natură proteică, va manifesta proprietăţile generale ale
proteinelor:
 este termolabilă şi nedializabilă;
 stabileşte legătura enzimei cu substratul;
 manifestă grade diferite de afinitate (complementaritate, cuplare)
pentru cofactor;
 este susceptibilă de modificări conformaţionale în anumite limite.
Cofactorul (coenzima) enzimatic reprezintă componente neproteice, de natură
chimică foarte diferită, care sunt indispensabile pentru manifestările activităţii catalitice
a numeroase enzime.
După natura chimică şi modul lor de legare la apoenzimă, cofactorii se
clasifică:
 coenzimă;
 grupări prostetice;
 ioni metalici.
Coenzimele sunt compuşi organici, derivaţi din vitamine, care se ataşează
temporar la apoenzimă şi care sunt uşor disociabili de acestea. Ele trec uşor de la o
apoenzimă la alta, putând să participe la transformarea altor molecule de substrat după
terminarea unei anumite reacţii. Din ei fac parte: NAD+, NADP+, FMN, FAD, ATP, CTP,
acidul lipoic etc.
Grupările prostetice sunt substanţe organice fixate pe apoenzimă, care disociază
greu, deoarece sunt legate prin legături covalente. Aceste grupări sunt: TPP,
piridoxalfosfatul, hemul. Gruparea prostetică imprimă mecanismul unor procese
enzimatice: transportul de electroni, de grupări –NH2, acetic etc.
Ionii metalici sunt indispensabili pentru exercitarea funcţiei catalitice a unor
enzime, participând în calitate de cofactori sau de componente structurale ale acestora.
Ele se mai numesc metal-enzime, iar printre ionii care îndeplinesc rol de cofactor se pot
menţiona: Mg2+, Mn2+, Cu2+, Zn2+, Fe2+, Fe3+, Mo2+. Unele enzime pot conţine chiar doi
ioni metalici.

2. Centrul activ şi alosteric

Exercitarea proprietăţilor catalitice ale enzimelor se realizează prin inter mediul
situsurilor catalitice — centrilor sau zonelor active — care reprezintă acea parte a a
molecule de proteină enzimatică ce se uneşte cu substratul (şi cofactorii) şi determină
manifestarea activităţii enzimatice ale moleculei (de exemplu, anumite resturi din
aminoacizii constituenţi ai lanţurilor polipeptidice şi cofactorii enzimatici, care vin în
contact direct cu substratul).
Centrii activi constau fie din:
- anumiţi aminoacizi (cuprinşi în lanţul polipeptidic) în cazul enzimelor de natură
holoproteică şi fără coenzime;
- fie din însăşi grupările prostetice, în cazul enzimelor de natură heteroproteică.
Se cunosc puţine date precise despre centrii activi, dar s-a putut constata că o moleculă
de enzimă poate poseda unul sau cel mult doi centri activi.
Fiecare centru activ posedă două funcţiuni:
- una cu rol de a fixa molecula substratului prin puncte de contact aşezate
complementar cu atomii substratului ce urmează a fi atraşi;
- iar a doua cu rolul de a modifica molecula substratului şi care se găseşte în
dreptul punctelor critice (de scindare sau îmbinare) a moleculelor substratului.

Centrul acivactiv

Se cunosc, de asemenea, aşa-numitele sisteme sau complexe multienzimatice

constituite din enzime intim legate prin interacţiuni necovalente, care participă la
realizarea unor secvenţe de reacţii biochimice consecutive şi înlănţuite, în care produsul
de reacţie al primei enzime devine substrat pentru cea de a doua enzimă, al cărui produs
de reacţie devine substrat pentru a treia enzimă etc., pînă la realizarea întregului şir de
reacţii prin care se metabolizează în celule un component biochimic. Astfel de sisteme
sau complexe multi-enzimatice sunt, în general, localizate în celule la nivelul diferitelor
formaţiuni sau organite subcelulare.
Centrul alosteric – reprezintă acea parte a enzimei ce cupleză metaboliţii cu
masă moleculară mică, modificînd astfel structura terţiară a proteinei enzimatice
inhibînd astfel activitatea catalitică a acestuia.

3. Activatorii şi inhibitorii enzimelor (efectori ai reacţiilor chimice)

Efectori ai reacţiilor enzimatice se numesc substanţele care, fără a fi enzime sau

coenzime, influenţează viteza reacţiilor enzimatice. Se cunosc două tipuri de efectori:
activatori inhibitori.
Activatori ai reacţiilor enzimatice sînt acele substanţe care intervin mărind viteza
reacţiilor enzimatice. Se cunosc următoarele categorii de activatori.
— Unele enzime din grupa peptihidrolazelor intervin în activarea altor enzime,
care sînt secretate sub formă de preenzime, precursori inactivi ai enzimelor. Acţiunea
acestora se manifestă prin scindarea hidrolitică a unei părţi din preenzimă cu
formarea enzimei.
— Unii ioni, mai ales cationi (calciu, magneziu, zinc, fier, cupru, cobalt,
nichel etc.) şi mai rar anioni (clorhidric), participă de asemenea ca activatori. Astfel,
de exemplu, cationul de calciu este activator al transformării pretrombinei (denumire
veche protrombină) în trombină. In cadrul metabolismelor se vor întîlni multe exemple
de ioni activatori.
— Unii aminoacizi;
— Substanţe care uşurează contactul dintre enzimă şi substrat. Astfel săpunurile,
sărurile acizilor biliari, glicocolicii şi taurocolici uşurând emulsionarea gliceridelor
uşurează acţiunea glicerolester hidrolazelor (lipazelor).
— Ionii de hidrogen şi hidroxil, pot de asemenea să activeze reacţiile enzimatice
prin stabilirea pH-ului optim.
— Unii hormoni, vitamine şi mediatori.
b. Inhibitorii reacţiilor enzimatice sînt substanţe care încetinesc sau chiar
împiedică reacţiile enzimatice. Se cunosc multe feluri de inhibitori ei putînd fi
clasificaţi în următoarele grupe:
— Substanţe cu structură analogă substratului sau coenzimei. În această grupă de
substanţe se încadrează:
1. Antimetaboliţii. Exemple cunoscute de asemenea substanţe sînt numeroase.
Astfel acidul malonic inhibă acţiunea enzimei succinat: acceptor oxidoreductază
(succinatdehi-drogenază), acidul florcitric inhibă acţiunea enzimei citrat hidroliază (aco-
nitază) etc.
2. Antivitamine.
3. Antibioticele şi antimicoticele.
— Substanţe care formează complecşi cu metalele ce intervin în procesul ca-
talitic. Aceste substanţe pot forma compuşi complecşi cu metalele din structura enzimei
sau a coenzimei sau cu metalele care intervin ca activatori. Astfel cianurile acţionează
asupra cuprului şi fierului din enzimele heminice, oxidul de carbon asupra fierului din
enzimele heminice, o-fen-antrolina asupra fierului din succinat: acceptor oxidoreductază
şi asupra zincului din numeroase oxidoreductaze etc. Dintre substanţele care acţionează
asupra activatorilor metalici fac parte şi florurile care împiedică acţiunea calciului şi
magneziului.
— Antienzimele, substanţe cu caracter de anticorpi obţinute prin imunizarea cu
enzimele. Antienzimele inhibă acţiunea enzimelor numai în cazul cînd centrul activ
face parte dintr-o grupare determinantă sau se află în apropierea acesteia.
Toţi inhibitorii interacţionînd cu anumite porţiuni ale enzimei inhibă activitatea
catalitică ale acesteia. Inhibiţia se poate produce prin reacţii: - reversibile - sau
ireversibile.
Ionii metalelor grele şi sărurile formate de acesteştea, acizii, cianurile provoacă
inhibiţia ireversibilă.
Inhibiţia reversibilă se caracterizează prin faptul că inhibitorul (ionii metalelor
grele) interacţionează cu grupele active ale centrului activ ai enzimei, formînd compuşi
complecşi nedisociabili - mercaptide, în consecinţă activitatea catalitică a enzimei este
blocată în ansamblu.
Mercaptidele manifestă acţiune selectivă asupra enzimelor. Cianura de caliu
formează compş’lecşi nedisociabili ci citocrom A 3 . Îi consecinţă citocromul nu mai
interacţionează cu oxigenul, sîngele fiind saturat cu oxigen intervine asfixierea
organismului
Inhibiţia reversibilă se caracterizează prin pierderea temporară a funcţiei
catalitice de către enzimă sub influenţa antivitaminelor,, antienzimelor, antibioticelor,
metaboliţilor.
Inhibiţia reversibilă la rîndul ei poate fi subîmpărţită cel puţin în două grupe şi
anume,
1. Inhibiţia competitivă este în cazul cînd inhibitorul reacţionează cu aceeaşi
funcţiune chimică sau cu acelaşi centru al enzimei ca şi substratul. În acest
caz, acţiunea inhibitorului poate fi micşorată prin creşterea concentraţiei
substratului.
2. Inhibiţia necompetitivă (alosterică) este cazul cînd inhibitorul reacţionează cu
o altă funcţie sau alt centru de pe suprafaţa enzimei decît substratul - şi nu
poate fi deplasată de către substrat.
3. Există şi cazuri mixte, cînd inhibitorul acţionează şi competitiv şi
necompetitiv.
 Specificitatea enzimelor este un atribut al părţii proteice (apoenzimei) atît în ceea
ce priveşte alegerea substratului (specificitatea de substrat) cît şi în ceea ce priveşte
alegerea reacţiei chimice (specificitatea de acţiune) şi se explică prin structura moleculei
şi anume prin natura şi dispoziţia poziţia spaţială a locurilor cu rol de fixare şi a celor cu
rol de modificare din centrii activi.

4. Mecanismul acţiunii enzimelor.

Mecanismul catalizei enzimatice, Din punct de vedere al interacţiunii dintre

enzimă si substrat, al formării complexului reactiv enzimă — substrat şi transformarea
acestuia în produşi de reacţie, se bazează pe diferite interpretări, explicîndu-se prin
ipotezele:
- „broască-cheie";
- complementarităţii;
Desenul
Conform acestor teorii după principiul de complementaritate substratul
interacţionează cu centrul activ al enzimei (E) formează cu substratul (S) un complex
intermediar de tranziţie – enzimă-substrat (ES) foarte reactiv şi instabil, care se
transformă rapid, conducînd la eliberarea produsului sau produşilor de reacţie (P) şi a
enzimei ce poate relua reacţia, după schema generală:

E+S ES EP P+E

O serie de enzime catalizează reacţii în care pot interacţiona două sau chiar mai
multe substraturi. Aşa, de exemplu, sunt transferazele care catalizează transferul unei
grupări chimice funcţionale de pe un substrat (donor) pe alt substrat (acceptor),
realizîndu-se reacţii de simplă sau dublă deplasare.
 3. PROPRIEŢILE GENERALE ALE ENZIMELOR

1. Proprietăţile specifice ale enzimelor

2.Cinetica reacţiilor fermentative
3. Factorii care influenţează activitatea enzimelor
4. Izofermenţi şi profermenţi
4. Nomenclatura şi clasificarea enzimelor

1. Proprietăţile enzimelor

Indiferent că se au în vedere enzimele endogene, proprii materiilor prime sau cele

adăugate acestora, ele se caracterizează prin următoarele proprietăţi generale:
— sunt cei mai eficienţi catalizatori cunoscuţi astăzi;
— în concentraţii extrem de mici ( 10 -6 M sau chiar şi 10-9 M) determină
realizarea reacţiilor cu viteze extrem de mari;
— reacţiile catalizate enzimatic se produc în condiţii compatibile cu viaţa, la
temperatură şi presiune obişnuită, în mediu slab acid, neutru sau slab alcalin;
— manifestă specificitate de acţiune (determină producerea unui anumit tip de
reacţii, de exemplu de oxidorcducere, de hidroliză, de sinteză etc.) şi de substrat
(recunoaşte numai un anumit reactant – lactaza catalizează numai lactoza, sau un grup
limitat de reactanţi – Ex. amilaza catalizează toate tipurile de amidon, prin urmare toate
legăturile glucozidice );
— asigură coordonarea, reglarea şi controlul proceselor biochimice la care
participă şi care stau la baza metabolismului celular.
— Termolabilitate

2. Cinetica reacţiilor fermentative şi factorii care influenţează

activitatea enzimelor

Enzimele catalizează producerea reacţiilor chimice, termodinamic posibile, fără

schimbarea echilibrului de reacţie, prin scăderea energiei de reacţie a reactanţilor şi prin
creşterea vitezei de reacţie a reactanţilor (in vivo ele condiţionează desfăşurarea,
coordonarea şi autoreglarea reacţiilor biochimice ale materiei vii, prin care se realizează
procesele metabolice ale creşterii, dezvoltării, reproducerii şi tuturor activităţilor
celulare).
Într-o reacţie catalizată enzimatic, enzimă (E) formează cu substratul (S) un
complex intermediar de tranziţie (ES) foarte reactiv şi instabil, care se transformă rapid,
conducînd la eliberarea produsului sau produşilor de reacţie (P) şi a enzimei ce poate
relua reacţia, după schema generală:

E+S ES EP P+E

O serie de enzime catalizează reacţii în care pot interacţiona două sau chiar mai
multe substraturi. Aşa, de exemplu, sunt transferazele care catalizează transferul unei
grupări chimice funcţionale de pe un substrat (donor) pe alt substrat (acceptor),
realizîndu-se reacţii de simplă sau dublă deplasare.
Viteza reacţiilor catalizate enzimatic este dependentă de:
- concentraţia enzimei şi a substratului;
- afinitatea (cuplarea) enzimei faţă de substrat;
- temperatură şi- pH;
efectori (activatori sau inhibitori);
- potenţial redox, radiaţii etc.

In anumite limite, viteza reacţiilor catalizate enzimatic este direct proporţională

cu concentraţia enzimei, pentru ca, la concentraţii crescute ale enzimei, să devină
aproape constantă. Creşterea concentraţiei substratului determină iniţial o creştere
rapidă a vitezei de reacţie, pentru ca ulterior viteza de reacţie să crească lent, iar la
concentraţii mari de substrat să devină maximă, căpătând o valoare constantă (fig. 1).
Expresia matematică care defineşte relaţia dintre viteza de reacţie catalizată enzimatic
şi concentraţia substratului este dată de ecuaţia Michaelis-Menten :
vmax*[S]
V = -----------------
KM+[S]
în care: v- este viteza de reacţie la un moment dat;
vmax — viteza maximă de reacţie, corespunzătoare concentraţiei mari de
substrat, cînd enzima este saturată cu substrat ;
[S] —concentraţia substratului ;
kM — constanta Michaelis-Menten, moli/1.
Din punct de vedere grafic, ecuaţia Michaelis-Menten reprezintă o hiperbolă,
indicînd o tranziţie de la o fază în care viteza de reacţie este dependentă de concentraţia
substratului (fază în care reacţia este de ordinul 1) la o fază independentă de
concentraţia substratului (fază în care reacţia este de ordinul zero), în care viteza de
reacţie devine maximă, enzima fiind saturată cu substrat. La o viteză egală cu 1/2 din
viteza maximă corespunde o valoare determinată a concentraţiei substratului denumită
kM sau constanta Michaelis-Menten, care se exprimă în moli/1 şi care indică afinitatea
enzimei faţă de substrat; cu cît kM are o valoare mai mică, cu atît afinitatea (cuplarea)
enzimei pentru substrat este mai mare şi invers, cu cît kM are o valoare mai mare cu atît
afinitatea enzimei pentru substrat va fi mai mică.
Temperatura. În anumite limite (pînă la circa 60 ... 80°C), viteza reacţiilor
enzimatice creşte o dată cu temperatura (temperatura la care viteza de reacţie este
maximă corespunde temperaturii optime de acţiune a enzimei). La temperaturi mai
mari decît temperatura optimă, viteza de reacţie scade rapid, avînd loc un proces de
denaturare termică a enzimei (fig. 2). Temperatura optimă a enzimelor este influenţată şi
condiţionată de structura chimică a enzimei, a substratului, şi de concentraţia acestora în
sistemul de reacţie. In general, activitatea enzimelor scade la temperaturi peste 50 ...
60°C; totuşi există enzime care îşi păstrează încă în mare măsură activitatea şi la
temperaturi de peste 60°C, ca de exemplu: papaina, o protează vegetală activă la 80°C;
peroxidaza din hrean care rămîne activă şi după o încălzire la 100°C.
pH-ul. Activitatea enzimelor este dependentă de pH-ul mediului în care îşi
exercită acţiunea. pH-ul la care activitatea este maximă este denumit pH optim al
enzimei, iar pH-ul la care enzima îşi menţine activitatea în cele mai bune condiţiuni se
numeşte pH optim de stabilitate. Cele două pH-uri optime ale unei enzime, de
activitate şi de stabilitate, pot avea valori apropiate, pot să coincidă sau pot să fie
diferite (fig. 3).
 Efectorii. Activitatea enzimelor este, de asemenea, influenţată de prezenţa unor
efectori (diferite substanţe chimice) în mediul de exercitare a activităţii lor; activatorii
influenţează pozitiv, iar inhibitorii negativ activitatea enzimelor. In funcţie de natura şi
modul de acţiune al inhibitorilor, inhibiţia enzimatică este de mai multe tipuri:
ireversibilă, reversibilă (competitivă şi necompetitivă), şi alosterică (mixtă).

Izoenzimele reprezintă “forme multiple ale uneia şi aceleaaşi enzime”, au

acelaşi mecanism de acţiune, adică catalizează una şi aceeaşi reacţie, au şi o
specificitate de substrat identică însă diferă prin o seie de proprietăţi fizico-chimice,
cum ar fi componenţa de aminoacizi, mobilitatea electroforetică, parametrii cinetici
(viteza reacţiei, constantele).
Pentru o serie de enzime (lactatdehidrogenaza, malatdehidrogenaza,
creatinkinaza, aminotransferaza, fosfataza alcalină etc.) s-au stabilit existenta unor
forme moleculare multiple sau izoenzime, care catalizează realizarea aceleiaşi reacţii
biochimice, dar care diferă între ele prin configuraţii spaţiale diferite (compoziţie în
aminoacizi), prin proprietăţile lor fizico-chimice (pH sau temperatură optimă, cinetică
de reacţie, comportare faţă de inhibitori sau activatori etc.). imunologice etc.
Numeroase izoenzime sînt bine studiate: Lactatdehidrogeneza există în ţesuturile
şobolanilor sub 5 forme: (1 – ficat; 2 – muşchi; 3 – diafragmă; 4 – inimă; 5 – rinichi).
Deşi toate aceste forme catalizează una şi aceeaşi reacţie se deosebesc cert prin mărimea
Km – ului pentru toate substraturile şi din două tipuri diferite de catene.
 Clasificarea şi nomenclatura enzimelor.

Recenta clasificare şi nomenclatură a enzimelor se bazează pe principiile şi

regulile stabilite şi publicate în anul 1964, revizuite şi republicate în 1973 de Comisia
de Enzime a Uniunii Internaţionale de Biochimie (I.U.B.) şi a Uniunii Internaţionale de
Chimie Pură şi Aplicată (I.U.P.A.C.). In acest sens, enzimele au fost clasificate în 6
clase (numeroase subclase şi sub-subclase) şi anume:
— oxidoreductaze — catalizează reacţiile de oxidoreducere prin transfer de hidrogen
sau electroni, sau prin combinarea unui substrat cu oxigenul molecular ;
— transferaze — catalizează transferul diferitelor grupări chimice de la un substrat
donator la un alt substrat acceptor;
— hidrolaze— catalizează scindarea hidrolitică a diferitelor substraturi, prin adiţia apei
la nivelul diferitelor grupări chimice;
— liaze — catalizează adiţia sau îndepărtarea unor grupări chimice din substraturi, prin
mecanisme diferite faţă de hidroliză;
— izomeraze—catalizează rearanjări intramoleculare ;
— ligaze sau sintetaze — catalizează sinteza unor noi legături prin unirea a doi compuşi
într-unul singur, folosind ca sursă energetică nucleozidtrifosfaţii.
Avînd în vedere numărul mare al enzimelor şi varietatea transformărilor chimice
în care intervin, Comisia pentru Enzime a Uniunii Internaţionale de Biochimie, a
propus un sistem de nomenclatură, clasificare şi nu merotare a enzimelor după
sistemul de clasificare zecimală. În acest sistem, fiecare enzimă cunoscută primeşte un
număr de cod format din 4 cifre despărţite prin puncte.
Pentru nomenclatura enzimelor se folosesc nume uzuale sau tradiţionale,
(recomandate de Comisia de Enzime) formate din numele substratului sau
substraturilor şi tipul de reacţie catalizat, urmat de terminaţia - ază, însoţite de un cod
(alcătuit din patru cifre care reprezintă clasa, subclasa, sub-subclasa şi numărul de
ordine), precedat de EC (Enzyme Commission). Cîteva exemple, privind numele unor
enzime importante pentru industria alimentară:
E.C. 3.2.1.2 α-1-4-Glucan maltohidrolaza ( β-amilaza)
E.C. 3.1.1.3. Glicerol ester hidrolaza (lipaza)