ANALIZA EXISTENŢIALĂ sau Drumul către sens

1.5 idei de baza pe care se bazeazaterapia existentiala

Omul, ca fiinţă liberă şi creativă, construieşte proiecte existenţiale şi apoi se angajează – pentru
devenirea întru fiinţă – pe drumul prevăzut şi cuprins în proiect. Eşecurile, blocajele sau orientările
greşite pe un astfel de „drum existenţial” îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l
spre sfera psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existenţial o punte
spre realitate, participă la eliberarea acestuia de teamă şi complexe afective, redându-i speranţa şi
libertatea. Psihoterapia conduce la o existenţă autentică şi entuziastă. „Ea propune o valorizare a
vieţii pe care nevroza o contestă” (I.Vianu, 1975, p.31).
Abordarea terapeutică existenţialista consideră omul ca fiind unic în felul său, o entitate sui
generis, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare. Se pune accent pe
autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului destin, pe creativitate, spontaneitate şi
autenticitatea fiinţei umane.
Nu există boală psihică în concepţia existenţialistă, ci numai situaţii problematice şi impasuri
existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei, ca urmare a scăderii şi reprimării
potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen ontologic, iar nevroza –
expresia disperării existenţiale. Anxietatea, teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar
datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane, fapt ce duce
la depersonalizare şi apatie, la „situaţii-limită” ce determină o existenţă umană alienată, absurdă,
izolată şi lipsită de sens.

2. Scopul terapiei existenţialiste este contracararea alienării, în felul acesta realizându-se atât
obiective intrapersonale (autenticitate, creativitate, echilibru spiritual), cât şi obiective
interpersonale (spontaneitate în relaţia cu semenii, percepţie şi integrare socială).
Terapia existenţialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun şi sănătos în
fiinţa omenească. În spiritul acesta, considerăm că nu trebuie distrus universul existenţial al
clientului, ci metamorfozat într-unul realist, autentic şi sănătos. Clientul trebuie să fie motivat pentru
schimbare, să dorească transformarea propriei personalități, să fie interesat şi capabil de relaţionare
terapeutică. Psihoterapeutul acţionează printr-o atitudine terapeutică deschisă, binevoitoare, autentică,
lipsită de concepte abstracte şi promisiuni nerealizabile. Analistul se implică în mod empatic, dar
clientul ia decizia schimbării, terapeutul centrându-se pe sentimente şi nu pe fapte. El se centrează pe
client şi nu pe problemele acestuia. Dialogul existenţial „se face”, nu neapărat se vorbeşte. Se folosesc
cuvinte potrivite, ştiut fiind faptul că Logosul are valenţe vindecătoare. „Cuvântul e o taină sfântă ce
trebuie administrată cu maximă delicateţe” (Ortega Y. Gasset,1993).
Psihologia umanist-existentialistă propune înlocuirea ideii de „boală psihică” cu cea de „problemă
umană”, de impas existenţial.
4.Factori ce pot genera impasul existential
Ipseitatea (Eu) reprezintă polul formal, funcţia energetică, imanentă şi creatoare, iar tuitatea (Tu)
reprezintă polul structural, funcţia antientropică, ordinea şi coerenţa. Ileitatea (El) este polul sistemic,
funcţia axiologică, valoare şi semnificaţie. Aceste funcţii (energetică, antientropcă şi axiologică)
asigură o existenţă triunghiulară în mişcare şi agitaţie continuă. Astfel se realizează o complementare
deplină, echilibrată şi spontană. Ipseitatea sau condiţia arhaică, primitivă ce garantează conservarea,
este energia secretă, vitală şi obscură. Prin tuitate se realizează identificarea (regăsirea), iar ileitatea

1
asigură diferenţierea, devenirea şi individualizarea. „Fără Tu, nu am şti niciodată dacă existăm sau nu.
Iar fără El, nu am şti niciodată dacă am murit sau nu” (Ed.Pamfil şi D.Ogodeşcu,1976, p.15).
Antropologia existenţialistă, fenomenologică accentuează pe diferenţierea fiinţei, pe individualitate
şi unicitate. Există situații psihopatologice înţelese ca momente limită ale individului, care evidenţiază
valoarea psihologiei antropologice în explicarea şi înţelegerea acestora, precum şi valenţele analizei
existenţiale în asistarea clienţilor aflaţi în impas existenţial. Uneori trăirile fundamentale ale omului
ca anxietatea, obsesia, tristeţea, sentimentul de vinovate, care au o intensitate mare, conduc la
comportamente aberante. „Dacă un om a ajuns să fie depăşit de forţe externe, interpersonale sau
intrapsihice (cu alte cuvinte de nevoi contradictorii) atunci, o vreme, armonia este pierdută”
(V.Coushed,1993, p.60).
În concepţia psihoantropologului Mircea Lăzărescu (1989) impasul existenţial este o stare de
minus energetic, ceea ce înseamnă o stagnare chinuitoare a funcţiilor psihice, o inhibiţie
temporară a unor funcţionalităţi, ceea ce duce la simplitate şi dizarmonie, la destructurarea
personalităţii şi la dezimplicare, individul nemaiînscriindu-se pe axa antropologică a devenirii.
Impasul existenţial înţeles ca situaţie de criză, poate duce şi la o regresie pe axa timpului
antropologic, la o cădere în fazele primare, infantile, la îngustarea câmpului libertăţii interioare, la
neputinţa creativă şi la diminuarea autocontrolului, la pierderea spontaneităţii şi la prăbuşirea
devenirii.
De asemenea se întâlnesc şi situaţii de deformare cognitivă a „testării realităţii”, care pot
determina, întreţine sau amplifica stări depresive, de suspiciune, obsesie sau anxietate. Acest fapt
se datorează învăţării patologice prin scheme cognitive distorsionate care va duce la fisuri în
structura personalităţii, la lipsa libertăţii interioare, iar mai târziu se vor manifesta prin răceală
afectivă, ambiguitatea mesajelor, neclaritatea rolurilor, în acest context am putea aminti şi imitaţia
anumitor patternuri comportamentale ale familiei de origine. „Primele modele comportamentale
de relaţionare cu sexul opus şi de conduită familială marchează, fără îndoială, evoluţia fiecărui
individ. Relaţia dintre părinţi devine astfel reper conştient sau uneori „inconştient”, mereu
reactualizat, cu voia sau fără voia adultului, în propriile lui relaţii maritaleDe cele mai multe ori,
deformarea realității este cauzată de existenţa unor falsuri în schemele cognitive constituite care
intervin activ în procesarea informației. Se vorbeşte chiar şi de existenţa unor scenarii cognitive de
viaţă (M. Miclea, 1994).
Consecinţele impasului existențial în plan antropologic sunt: sentimentul eşecului, senzaţia de gol
interior, amara nemulţumire de sine, crispare şi nelinişte, dezamăgire, anxietate, straneitate,
perplexitate. Cea mai „diabolică” sursă a impasului existenţial este eşecul unui proiect de destin
în care omul a investit speranţă şi energie, credinţă şi aşteptare, pentru care s-a zbătut si pentru care
a luptat şi care devenise un crez pentru împlinirea fiinţei sale.
5. lumea naturală. Se referă la setul de atitudini ale clientului faţă de hrană, sex și procreare, la felul
cum își percepe propriul cop (senzaţii fizice externe şi interne), la modul de raportare faţă de diferite
boli, slăbiciuni, etc. Deoarece existenţa umană este întotdeauna ancorată în mediul fizic (actual), într-o
lume materială, dimensiunea naturală este cea mai importantă. Una dintre cele mai importante sarcini
ale terapeutului este aceea de a asista clienţii în reflectarea propriilor evaluări asupra corporalităţii.
6.lumea publică. Conţine relațiile stabilite cu societatea, cu familia, cu rudele, cu casta socială din
care face parte, precum şi relaţiile cu alte grupuri sociale. De asemenea, se referă la ţara şi regiunea din
care face parte clientul, la limba pe care o vorbeşte, la cultura ţării sale, la munca prestată. Un rol

2
important îl are atitudinea acestuia faţă de autoritate şi lege. Dimensiunea psihică a existenţei este
deseori susţinută de evaluări polarizate referitoare la relaţiile cu ceilalţi. Aceste polaritaţi includ
constructe dualiste: răzvrătire versus supunere, acceptare versus rejecție şi dragoste versus ură.
Terapeutul ajută clienţii să extindă repertoriul de experimentare şi de înţelegere a lumii publice, îl
încurajează să-şi abandoneze limitele, cu / fără polaritățile pe care le au şi să se deschidă în faţa
numeroaselor posibilităţi existente în continuum pe аха supunere – dominație
7.lumea privată. Se referă la relaţia clientului cu sine şi la tot ceea ce este considerat ca parte a vieţii
private. Fără o experienţă solidă a sinelui, clientul se simte la voia întâmplării, fără scop şi fără direcţie
în viaţă. Trebuie să găsească un răspuns adecvat la întrebarea: „cine sunt eu?”. Se lucrează cu clienţii în
scopul deschiderii accesului la propriul EU. Aceştia au nevoie de propriile resurse interne pentru a-şi
descoperii propriile direcţii în viaţă (drumuri existenţiale). Oameni care nu-i interiorizează pe ceilalţi ca
pe o parte a personalităţii lor, se simt izolați şi despărțiți (rupți) de existență. Ei ajung să se raporteze
la lume prin prisma rolurilor şi a scenariilor sociale. Din momentul în care clienţii vor începe să
accepte o relație intimă şi securizantă cu ei înşişi, incluzând paradoxurile lor, puterile şi slăbiciunile lor,
vor începe să-şi clarifice modul în care ceilalți pot fi integrați în lumea lor interioară, ca o parte a
identității personale. Prin această deschidere şi dorinţă de a-i include pe ceilalți, clienții vor transforma
aceste relații din obligații personale în dragoste şi unitate.
8.lumea ideală. Această ultimă dimensiune se referă la normele, valorile şi idealurile clientului, la
credinţe, reguli etice şi spirituale, la ceea ce dă înţeles şi sens vieții umane. Această dimensiune este o
parte a esenţei fiinţei şi se distinge de codurile şi regulile lumii publice. De cele maj multe ori clienții nu
au o sferă de valori personale, şi de aceea se simt la voia întâmplării, neavând nici o direcţie în viaţă.
Terapeutul ajută la distincţia între valorile publice şi valorile care sunt expresia propriei interiorități.
După ce clienții devin conştienți de propriile idealuri, se va lucra cu ei în vederea reflectării şi
reconfirmării acestor credinţe, ajungând să construiască pe baza acestora direcțiile şi oportunitățile
pentru viaţă. (G.Corey, 1991, p. 92-94)
9.D.Polkinghome (în G.Corey, 1991, p.100-103) propune următorul plan de acţiune în analiza
existenţială:
Explorarea eului. Este o examinare amănunţită a celor patru dimensiuni ale vieţii clientului: lumea
naturală, lumea publică, lumea privată şi lumea ideală. Este descrierea propriei lumi, a memoriei,
sentimentelor şi reacţiilor proprii. Clientul este încurajat să recunoască şi să definească propria
experienţă aşa cum este ea în realitate, să accepte o poziţie criticist – constructivă pentru o înţelegere
clară a modului său de existenţă. Terapia se focalizează pe viaţa interioară a clientului şi pe felul cum
acesta îşi interpretează propriile experienţe. Astfel îi ajutăm să-şi recunoască şi să-şi identifice
principiile pe care se fundamentează acţiunile sale. De cele mai multe ori, clienţii sunt fascinaţi de
descoperirea propriului interior. Toate dimensiunile existenţei sunt dezvăluite prin investigarea eului şi,
de aceea, terapeutul va stimula clientul la explorarea interioară prin întrebări pertinente de genul: „care
este părerea ta despre acest lucru?”; .cum vezi tu asta?”; „ce înseamnă asta pentru tine?”; „care este
experienţa ta în acest domeniu?”; „de ce te simţi dezavantajat?”; „ce ai făcut tu pentru asta?”; „cum
răspunzi la acest lucru?”, „cum te afectează asta pe tine?”, etc.
Schimbarea direcţiei vieţii, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieţi. Terapeutul îl ajută pe
client să analizeze şi să evalueze toate alternativele posibile şi să selecteze apoi varianta optimă, în
felul acesta are loc o restructurare a sistemului axiologic prezent, chiar dacă vechile valori şi cutume
sunt adânc înrădăcinate şi peste ele s-a pus pecetea timpului. Noua viziune de viaţă care se

3
structurează аcum îl va determina pe client să îşi accepte trupul său biologic, să accepte prezenţa
semenilor, să-şi construiască gânduri optimiste şi speranţe pentru viitor. Se conştientizează rolul său în
alegerea curentului existenţial în care se va angaja pentru a trăi o viaţă liberă şi responsabilă.
Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi se manifestă noul sistem axiologic. În această
etapă se stabilesc modalităţile de valorizare şi punere în acţiune a talentelor clientului, a abilităţilor şi
deprinderilor personale. Accentul este pus pe descoperirea talentelor şi nu pe indicații privind folosirea
lor, deoarece ceea ce suntem noi este rezultatul interacțiunii dintre intențiile, deprinderile şi
acţiunile naturale, precum şi al interacţiunilor cu medul exterior. Acum clienitul se aruncă în lupta
pentru construirea propriului destin şi de aceea trebuie încurajat. Dacă în faza iniţială subiectul este
trist şi depresiv, acum va fi plin de speranţă şi cu o actualizare a energiei psihice care îl va ajuta să se
elibereze de disconfort şi să evadeze din impasul existenţial, să regândească criza sufletească ca fiind
de domeniul trecutului şi ca având partea sa de umor şi de amuzament. Cu ajutorul analistului, clientul
descoperă libertatea fiinţei sale şi bucuria unei vieţi libere lipsite de constrângeri şi limite false.
Existenţa îngustă şi restrictivă se transformă într-o existenţă plină de sens şi libertate

10.G. Corey (1991, p. 105-109) propune focalizarea dialogului existenţial pe câteva teme mari
ale condiției umane în timpul analizei existenţiale:
a. Examinarea problemelor maritale. Se investighează relaţia cu partenerul de viaţă, cu familia
nucleară şi extinsă. Clientul este încurajat să mărturisească câteva din impulsurile şi gândurile care îl
frămîntă şi-l înfricoşează şi este încurajat să discute acasă cu membrii familiei problemele care îl
indspun şi-i provoacă anxietate.
b. Stabilirea unui nou sistem axiologic. Vechile valori care l-au condus la impas existențial sunt
înlocuite cu altele noi care îi conferă autenticitate şi libertate.
c. Tratarea anxietăţii. Se analizează cauzele anxietăţii clientului. Dacă anxietatea este resimtită ca un
fapt negativ, terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de schimbare. Acesta trebuie încurajat să ia
decizia pentru schimbare şi să-si asume responsabilitatea alegerii. De asemenea, trebuie
decodificate semnalele date de către anxietate.
d. Explorarea sensului morţii. Datorită anxietății, mulți clienţi resimt o iminentă apropiere a morții.
Subiectul trebuie ajutat să-şi evalueze sensul şi calitatea vieții şi să experimenteze sentimentul morții.
După o vreme, el va admite că anumite sfere ale vieţii sale sunt moarte și că va trebui să dezvolte
altele noi.

11.Tehnicile folosite în analiza existenţială, aşa cum am menţionat deja, diferă de la o şcoală la alta.
Se preiau o serie de tehnici terapeutice folosite şi în alte abordări. Cele mai întâlnite sunt:
intenția paradoxală;
dereflecția;
tehnici nonverbale;
tehnica fanteziei ghidate;
tehnici dramatice care presupun joc de rol cu imaginaţie dirijată;
fantezia şi reveria, preferabile exprimărilor seci;
relaxare musculară pentru conştientizarea senzațiilor de tensiune;
tehnici de educare a voinţei;
tehnici de concentrare a atenţiei;

4
tehnici de relaxare.
12.Efectele terapiei existentaiale
Abordarea existenţialistă nu urmăreşte „vindecarea” tulburărilor sau rezolvarea problemelor ci, scopul
acestei modalităţi terapeutice este acela de a-i conştientiza clientei patternurile rigide şi limitele
acestora, precum şi de a o motiva să părăsească poziţia sa de victimă, terapeutului revenindu-i
sarcina de a provoca clientei insight-urile asupra unei vieţi limitate şi asupra descoperirii şi folosirii
libertăţii de care dispune. Se stimulează creativitatea clientei şi împreună, se tinde către o existenţă
responsabilă şi semnificativă. Toate aceste alternative existențiale au constituit miezul dialogului
terapeutic, ceea ce a condus treptat, la o mai bună clarificare de sine, la redimensionarea şi reevaluarea
propriilor resurse. Impasul emoţional a fost depăşit, iar evenimentele ulterioare (maternitatea,
finalizarea studiilor universitare) au găsit-o mai pregătită să le facă faţă.
13. Frustrarea existetiala Frankl.
Voinţa de sens a omului poate ş i ea să ducă ia frustrare, caz î n care logoterapia
vorbeş te despre „frustrare existenţ ială”. Termenul „existenţ ială” se poate referi
la trei aspecte: (1) la existenţa însăş i, respectiv modul specific uman de a fi; (2)
la sensul existenţei şi (3) la strădania de a găsi un rost concret î n viaţ a personală,
adică la voinţa de sens.
Frustrarea existenţială poate ş i ea declanş a nevroze. Pentru acest gen de
nevroze, logoterapia a stabilit termenul de „nevroze noogene”, î n opoziţ ie cu
sensul tradiţ ional al termenului de nevroză, respectiv nevrozele psihogene.
Nevrozele noogene îsi au originea nu atât î n dimensiunea psihologică a
existenţ ei umane, ci î n cea „neologică” (de la cuvântul grecesc noos, însemnând
„minte”). Acesta este un alt termen terapeutic care indică tot ceea ce se referă la
dimensiunea specific umană.
14. Logoterapia consideră că misiunea ei este de a ajuta pacientul să găsească
sensul vieţ ii sale. Întrucât logoterapia î l face conş tient de logosul ascuns al
existenţ ei sale, ea este un procedeu analitic. În această privinţ ă, logoterapia se
aseamănă cu psihanaliza. Totuş i, î n î ncercarea sa de a readuce un lucru î n
conş tiinţ ă, logoterapia nu-ş i restrânge activitatea la faptele instinctuale din
subconş tientul individului, ci se preocupă de realităţ ile sale existenţ iale, cum ar
fi sensul potenţ ial al vieţ ii pe care persoana î l are de î mplinit, precum ş i voinţ a
sa de sens. Orice tip de analiză, chiar ş i aceea care se abţ ine să includă
dimensiunea noologică î n procesul terapeutic, î ncearcă să facă pacientul să
conş tientizeze lucrul după care tânjeş te î n străfundul fiinţ ei sale. Logoterapia se
distanţ ează de psihanaliză prin faptul că ea consideră omul drept o fiinţ ă a cărei
principală preocupare este aceea de a-ş i atinge rostul, nu de a-ş i satisface
nevoile ş i instinctele, nici de a reconcilia cerinţ ele inconş tientului (id- ul),
egoului ş i superegoului, ş i nici de a se ajusta ş i adapta la societate ş i mediu.

15. Esenta existentei.Accentul pus pe responsabilitate este reflectat de

imperativul categoric al logoterapiei care sună astfel: „Trăieş te ca ş i cum ai trăi
a doua oară, iar prima dată ai fi acţ ionat la fel de greş it pe cât eş ti acum pe cale
să o faci!” Mi se pare că nimic nu ar stimula mai mult sentimentul de

5
responsabilitate ca această maximă care î i cere omului să-ş i imagineze mai î ntâi
că prezentul este deja trecut ş i mai apoi că trecutul poate fi î ncă schimbat ş i
î ndreptat. Un astfel de precept î l confruntă pe om cu finitudinea ş i finalitatea a
ceea ce face atât cu viaţ a sa, cât ş i cu sine î nsuş i.
Logoterapia î ncearcă să-l facă pe pacient să fie pe deplin conş tient de
responsabilitatea sa. De aceea î i lasă pacientului alegerea pentru ce anume, faţ ă
de ce sau faţ ă de cine anume î nţ elege el să fie responsabil. Acesta este motivul
pentru care, dintre toţ i psihoterapeuţ ii, logoterapeutul este cel mai puţ in ispitit
să impună judecăţ i de valoare pacienţ ilor săi, căci el niciodată nu va î ngădui
pacientului să-i transfere medicului responsabilitatea de a judeca.
De aceea, rămâne la latitudinea pacientului să decidă dacă trebuie să-ş i
interpreteze sau nu sarcina sa î n viaţ ă ca fiind responsabil faţ ă de societate sau
faţ ă de propria sa conş tiinţ ă. Există î nsă ş i oameni care nu-ş i interpretează viaţ a
î n termenii unei sarcini care le-a fost trasată, ci î n cei ai unei instanţ e care le-a
î ncredinţ at sarcina respectivă.

16.Sensul suferintei. Nu trebuie să uităm niciodată că putem găsi un sens î n
viaţ ă chiar ş i atunci când suntem confruntaţ i cu o situaţ ie deznădăjduită, când
avem de î nfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce
contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţ ial uman la cotele sale
cele mai î nalte, care constă î n a transforma o tragedie personală î ntr-un triumf,
î n a transforma o nenorocire î ntr-o realizare omenească. Când nu mai putem
schimba o situaţ ie - gândiţ i-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un
cancer neoperabil - atunci suntem provocaţ i să ne schimbam pe noi î nş ine.
Într-un fel, suferinţ a î ncetează să mai fie suferinţ ă din clipa î n care î ş i găseş te un
sens, ca de pildă sensul sacrificiului
Desigur, n-a fost vorba despre o terapie î n sensul adevărat al cuvântului, pentru
că, î n primul rând, disperarea sa nu era o boală, ş i î n al doilea rând, eu nu
puteam să-i schimb soarta; nu puteam să-i readuc la viaţ ă soţ ia. Dar din clipa î n
care am reuş it să î i schimb atitudinea faţ ă de soarta pe care n-o mai putea
schimba, el a putut cel puţ in să vadă sensul suferinţ ei sale. Aceasta este una
dintre tezele de bază ale logoterapiei, anume că preocuparea principală a omului
nu este aceea de a-ş i satisface plăcerea sau de a evita durerea, ci mai degrabă de
a vedea că viaţ a lui are sens. De aceea, omul este gata ş i să sufere, cu condiţ ia -
negreş it - să fie sigur că suferinţ a lui are un sens.
Daţ i-mi voie să spun cât se poate de clar faptul că suferinţ a nu este sub nici o
formă necesară pentru a găsi sensul. Dar insist asupra faptului că sensul este
posibil î n pofida suferinţ ei, dacă, desigur, suferinţ a este inevitabilă.

17. Până acum am arătat că sensul vieţ ii se schimbă mereu, dar că nu î ncetează
să existe. Conform logoterapiei, putem găsi sensul î n viaţ ă pe trei căi diferite:
(1) creând sau î nfăptuind ceva; (2) experimentând ceva sau cunoscând pe
cineva; (3) prin atitudinea pe care o avem î n faţ a unei suferinţ e inevitabile.

6
Prima dintre aceste căi - aceea prin care realizăm sau î ndeplinim ceva - este
destul de evidentă.
Urmând cea de a doua cale, putem găsi sens î n viaţ ă experimentând ceva – de
pildă bunătatea, adevărul ş i frumosul, admirând natura, bucurându-ne de cultură
sau, nu î n ultimul rând, cunoscând o altă fiinţ ă omenească î n unicitatea ei, prin
iubire.
18.19.20.21. Anxietate anticipatorie, intetie fortata, atentie excesiva,
intentie paradoxala.
O teamă reală, precum teama de moarte, nu poate fi potolită printr-o interpretare
psiho dinamică. Pe de altă parte, o teamă nevrotică, precum agorafobia, nu
poate fi vindecată printr-o î nţ elegere filozofică. Totuş i, logoterapia a pus la
punct o tehnică specială pentru a trata ş i astfel de cazuri. Pentru a î nţ elege ce se
î ntâmplă când este folosită tehnica respectivă, să luăm ca punct de plecare o
tulburare care se observă frecvent la indivizii nevrotici, respectiv aş a-numita
anxietate anticipatorie. Caracteristic pentru această teamă este faptul că produce
exact lucrul de care pacientul se teme. De pildă, persoana căreia î i este teamă că
va roş i când intră î ntr-o sală unde va da ochii cu o mulţ ime de oameni va fi de
fapt mult mai predispusă să roş ească î n astfel de î mprejurări. În acest context,
am putea modifica zicala „dorinţ a este maica gândului” î n „teama este maica
evenimentului”.
Ca o ironie a sorţ ii, î n acelaş i mod î n care teama face să se î ntâmple exact lucrul
de care omul se teme cel mai tare, tot astfel, intenţ ia forţ ată face imposibil
tocmai lucrul pe care omul ș i-l doreş te cu tot dinadinsul. Această intenţ ie
excesivă sau, aș a cum o numesc eu, „hiperintenţ ie” poate fi observată î n special
î n cazurile de nevroză sexuală. Cu cât un bărbat î ncearcă mai mult să-ş i
demonstreze potenţ a sexuală sau cu cât o femeie î ncearcă din răsputeri să-ş i
dovedească capacitatea ei de a experimenta orgasmul, cu atât mai puţ in reuş esc
amândoi s-o facă. Plăcerea este ş i trebuie să rămână un efect secundar sau un
sub produs, fiind nimicită ş i distrusă cu atât mai mult cu cât devine un scop î n
sine.
Pe lângă intenţ ia excesivă descrisă mai sus, atenţ ia excesivă sau
„hiperreflecţ ia”, aş a cum o numim î n logoterapie, poate să fie ş i ea patogenă
(adică să ducă la boală). Următorul raport clinic va demonstra ceea ce vreau să
zic. O tânără s-a prezentat la mine plângându-mi-se că este frigidă. În copilărie,
fusese abuzată sexual de tatăl său. Totuş i, nu această experienţ ă traumatizantă o
condusese la nevroză sexuală, după cum s-a putut evidenţ ia foarte uş or, căci a
ieş it la iveală faptul că pacienta, citind cărţ i psihanalitice de uz general, trăise î n
mod constant cu teama anticipatorie că experienţ a traumatizantă din copilărie î ş i
va cere tributul. Această anxietate anticipatorie a dus-o atât la intenţ ia excesivă
de a-ş i confirma feminitatea, cât ş i la o atenţ ie excesivă î ndreptată asupra sa
î nsăş i, î n loc să o fi direcț ionat î nspre partenerul ei. Acestea au fost de-ajuns să
o î mpiedice să experimenteze plăcerea sexuală maximă, deoarece făcuse din
orgasm atât obiectul intenţ iei, cât ş i al atenţ iei sale, î n loc ca el să rămână un

7
efect al dăruirii neintenţ ionate ş i al predării necondiţ ionate faţ ă de partener.
După un scurt tratament logoterapeutic, atenţ ia ş i intenţ ia ei excesive de a
experimenta orgasmul au fost „dereflectate”, ca să introducem un nou termen
logoterapeutic. Când atenţ ia pacientei a fost redirectionată către obiectul
potrivit, adică î nspre partener, orgasmul s-a instalat de la sine î n mod spontan .
Logoterapia î ş i fundamentează tehnica numită „intenţ ie paradoxală” pe un
dublu fapt, ş i anume că frica produce tocmai lucrul de care persoana se teme, iar
hiperintenţ ia face imposibil tocmai lucrul pe care omul ş i-l doreş te. În textele
redactate î n limba germană am descris intenţ ia paradoxală î ncă din anul 1939.În
această abordare terapeutică, pacientul fobie este invitat să intenţ ioneze, chiar ş i
numai pentru o clipă, să facă tocmai lucrul de care se teme. Intenţ ia paradoxală
poate fi aplicată ş i î n cazul tulburărilor de somn. Teama că nu poate dormiduce
la hiperintenţ ia de a adormi care, la rândul ei, face ca pacientul chiar să nu poată
adormi. Pentru a depăş i această frică, sfătuiesc de obicei pacientul să î ncerce nu
să doarmă, ci mai degrabă să î ncerce să facă pe dos, adică să stea treaz cât mai
mult timp posibil. Cu alte cuvinte, hiperintenţ ia de a adormi, care se naş te din
teama anticipatorie a pacientului că nu este î n stare să doarmă, trebuie î nlocuită
cu intenţ ia paradoxală de a nu adormi, care va fi urmată curând de somn.
Deş i intenţ ia paradoxală nu este un panaceu, rămâne, totuş i, un instrument util
î n tratarea tulburărilor obsesiv-compulsive ş i fobice, î n special î n cazurile
marcate de anxietate anticipatorie. Mai mult, ea este un instrument pentru
terapia de scurtă durată. Totuş i, nu trebuie să se tragă concluzia că o astfel de
terapie pe termen scurtare î n mod necesar efecte terapeutice temporare. Una
dintre „cele mai obiş nuite iluzii ale ortodoxiei freudiene”, ca să î l cităm pe Emil
A. Gutheil, „este că durabilitatea rezultatelor depinde de lungimea terapiei”. În
fiş ierele mele se găseş te de pildă un raport medical despre un pacient î n cazul
căruia am folosit intenţ ia paradoxală cu mai bine de 20 de ani î n urmă, î nsă
efectul terapeutic s-a dovedit a fi permanent.