ARTA COMUNICĂRII

- STRATEGII DE COMUNICARE EFICIENTĂ

ÎNTRE ELEV-PĂRINTE-PROFESOR -

1. Comunicarea didactică
,,Învăţătura din constrângere nu e făcută să rămână,
dar cea care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă,
aceea rămâne acolo pentru totdeauna,,
( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Prin comunicare, folosind metode şi mijloace didactice, cadrul didactic urmăreşte schimbări
atitudinale şi comportamentale ale copiilor. Aceste schimbări trebuie să fie în concordanţă cu valorile
societăţii si cu idealul educaţional. În procesul comunicării didactice acţiunile de influenţă socio-
educaţională sunt reciproce. În aceste relaţii de comunicare , cadrul didactic exercită comportamente de
rol, cu impact pozitiv, distructiv sau neutru. Prin cuvinte, prin modul de a ne purta, prin atitudine, prin
capacitatea de a crea un context educativ pozitiv real sau imaginar pentru învăţare îi influenţăm
permanent pe elevi. Aceste influenţe pot fi vizibile , directe, coercitive, stresante, ascunse, discrete,
subtile. Ele se pot finaliza cu un succes sau cu un eşec. În fiecare demers didactic urmărim modificări
ale rezultatelor elevilor dar şi ale personalităţii lor. Aceste obiective pot fi repartizate pe trei planuri:
 Cognitive (perceperea, învăţarea, înţelegerea, memorarea şi formarea noţiunilor, judecăţilor,
raţionamentelor)
 Afective (afinităţi, sentimente, emoţii, aşteptări, satisfacţii)
 Comportamente ( reacţii specifice de răspuns, cooperare şi competiţie, participare, învăţare,,
responsabilitate )

2. Comunicarea şi relaţionarea părinţi – copii

1
 Comunicarea cu copiii cere anumite abilităţi. Părinţii trebuie să ţină minte că aceştia încă învaţă
şi cresc. De aceea este imperativ să fie capabili să comunice cu ei la acelaşi nivel. În special, părinţii
trebuie să folosească un vocabular ce poate fi înţeles de copil, un ton calm şi un limbaj corporal ce nu
va trimite mesaje ambigue. Ei ar trebui să îşi aloce de asemenea mult timp zilnic pentru a discuta cu
copiii lor şi să se implice în viaţa lor.
Din experienţa mea în activitatea didactică, am ajuns la concluzia că la baza comunicării
eficiente între adult şi copil, în mod special între părinte şi copil stau trei reguli simple:
1. Folosiţi un vocabular adecvat!
Folosirea unui vocabular adecvat în comunicarea cu copiii are două semnificaţii şi necesită atât
folosirea unui vocabular pe care copiii îl pot înţelege dar ăi a unuia acceptabil din punct de
vedere social. A ne apleca la nivelul ochilor copilului în timp ce vorbim cu el nu este numai un
semn de respect faţă de el, dar permite de asemenea părintelui să măsoare gradul în care
conversaţia este cu adevărat înţeleasă. In acelaşi timp părinţii trebuie să ţină minte că un copil
poate prelua foarte uşor vocabularul pe care îl folosesc adulţii, fapt ce înseamnă că în orice
împrejurări trebuie folosit un vocabular acceptabil din punct de vedere social.

2. Folosiţi un ton calm!

Pentru a putea comunica eficient cu copiii, părinţii trebuie să folosească un ton calm. Copiii
sunt foarte sensibili în ce priveşte mânia, astfel încât atunci când părinţii ridică vocea, copiii
neglijează adesea cele spuse concentrându-se asupra modului în care sunt rostite. Păstraţi
copilul atent prin folosirea permanentă a unui ton calm şi controlat.

3. Folosiţi timpul cu înţelepciune!

In fiecare zi părinţii au multe oportunităţti pentru a vorbi cu copiii lor. Chiar dacă este vorba
de câteva minute, părinţii ar trebui să exploateze aceste minute prin adresarea de întrebări,
permitând copiilor să vorbească fără a fi întrerupţi şi cerându-le opiniile. A vă crea timp
pentru a vorbi cu fiecare copil în parte este ideal, dar o discuţie de familie în timpul unei
mici plimbări sau al mesei va ajuta de asemenea la păstrarea legăturilor.

În adolescenţã, centrul de greutate al comunicãrii se deplaseazã de la nivelul exclusiv al

familiei la nivelul grupului de colegi şi prieteni. În perioada furtunoasã, frumoasã şi tumultuoasã,

2
 plinã de mari inegalitãţi psihosociale, tânãrul devine un veritabil ,,participant” la dialog, de multe ori
fãrã sã comunice nimic adultului şi cel mai adesea pãrinţilor.
În secolul 19 se considera cã pentru viaţa subiectului uman, copilãria reprezintã un segment
deosebit de important, fapt reflectat în multitudinea abordãrilor, studiilor, scrierilor, domeniilor; în
secolul 20 aprecierea importanţei a trecut pe palierul adolescenţã (între copilãrie şi viaţa adultã)
-fenomen complex care, de multe ori s-a asociat, limitativ, cu „rebeliune", „criza de identitate" etc. În
culturi diferite studiile unor autori ca: Jodelet,D. (1989); Gergen, K.J. & Davis, K.E. (1985) au arãtat
drept cea mai importantã achiziţie în dezvoltarea copilului: structurarea motivaţiei pentru
independenţa şi comunicarea ulterioarã a adolescentului. Dacã, dimpotrivã, copiii sunt respinşi de
pãrinţi (reacţiile sunt diferite tatã/fiu, mamã/fiicã) ei au mai multe şanse sã evolueze la pubertate şi
adolescenţã spre: delincvenţã, agresivitate, conduite nevrotice, conduite atipice (schizofreniforme).
Se degajã câteva idei principale pentru stilul în comunicare pãrinţi-copii, pentru înţelegerea
profundã a perioadei adolescenţei:
 Pentru adolescent este apreciatã ca beneficã „supravegherea democraticã". Este de
preferat o abordare permisivã, egalitarã a adolescentului faţã de una autoritarã, de respingere;
în alte condiţii minorii nu ezitã sã spunã cã „pãrinţii uitã cã au fost şi ei tineri" şi „nu îşi cunosc
limitele".
 Comportamentul pãrinţilor caracterizat prin cãldurã afectivã, rãsplata acordatã pentru
merite. Aceasta are consecinţe favorabile în achiziţionarea de cãtre adolescent a unor itemi
structurali ai personalitãţii lui, a independenţei de a avea o identitate, auto-evaluãrii etc.
 În familiile cu dezvoltare normalã adolescenţii sunt mult mai cooperanţi, sunt veseli,
învaţã sã spunã glume, sã râdã ţi sã se bucure. S-a constatat cã aceşti adolescenţi învaţã cu
mai multã uţurinţã sã stocheze ţi sã distribuie informaţia, faţã de adolescenţii cu tulburãri de
comportament la al cãror viraj pãrinţii şi grupul asistã de multe ori fãrã sã ştie cum şi de ce sã
intervinã.
Intercomunicarea, stabilirea de relaţii sociale, de legãturi puternice este o artã, este - dacã putem
afirma - "arta de a reuşi în viaţã!".

3. Structura optimă de comunicare

3
 Situaţia optimă de comunicare desemnează situaţia „în care cel ce se exprimă nu se simte
judecat, analizat, interpretat, ghidat de sfaturi, manipulat, hărţuit prin întrebări, ci el se simte pur şi
simplu ascultat”. În situaţiile în care oamenii se simt realmente ascultaţi, ei se exprimă cel mai bine,
adică cel mai autentic. În analiza situaţiei optime de comunicare, se pot distinge cinci principii care
stau la baza definirii acestei structuri:
3.1. Principiul non-interpretării se poate deduce din examinarea atitudinii de interpretare şi
presupune că dacă un individ doreşte să îi permită interlocutorului său să se exprime în mod autentic, el
trebuie să evite interpretarea. Cu cât acesta interpretează mai mult, cu atât se diminuează posibilitatea
celuilalt de a se exprima personal şi într-un mod caracteristic acestuia.
3.2. Principiul non-evaluării corespunde atitudinii de evaluare şi afirmă că, cu cât o persoană
evaluează mai mult o altă persoană, indiferent dacă este o evaluare pozitivă sau negativă, cu atât îi
îngustează şi micşorează posibilitatea de exprimare, conform propriilor credinţe, sentimente, opinii.
3.3. Cel de-al treilea principiu este cel al non-consilierii sau al non-ajutorului care
menţionează că o consiliere sau un ajutor oferit cuiva diminuează şansa acestuia de a se exprima în
mod real. Acest principiu nu trebuie înţeles greşit: nu se afirmă faptul că este total interzis orice sfat sau
ajutor, dar propunerea unor astfel de idei trebuie să vizeze ca solicitantul să-şi poată exprima şi expune
în mod optim problemele sau cererile. Dacă partenerul de comunicare va avea posibilitatea de a se
exprima, iar consilierul va asculta cu atenţie afirmaţiile acestuia, el va deţine mai multe elemente
pertinente pentru a-l putea ajuta şi sfătui. Acest ajutor treebuie să fie perceput, nu ca o propunere de
soluţii, ci ca o asigurare a condiţiilor pentru dezvoltarea internă şi externă a reflecţiei şi expresiei
solicitantului. Toate acestea vor determina, într-un final, asumarea de către subiect a problemelor sale.
3.4. Următorul principiu este cel al non-chestionării sistematice care presupune utilizarea
minimală a întrebărilor, iar atunci când se dovedesc indispensabile, ele trebuie formulate, într-o
manieră cât mai deschisă. Adresarea multor întrebări determină micşorarea şansei celuilalt de a se
exprima într-un mod liber şi profund.
3.5. Comprehensiunea, cu mecanismele pe care le utilizează (non-canalizare, invitaţie la
aprofundare, climat relaţional favorabil) este cel de-al cincilea principiu.

Toate aceste principii caracterizează structura optimă de comunicare, iniţiată şi dezvoltată de

C. ROGERS, numită atitudine de ascultare activă, fundamentată pe următoarele patru atitudini:

4
 Acceptarea necondiţionată a celuilalt presupune refuzul oricărei judecăţi cu privire la ceea ce
exprimă celălalt şi consimţirea la o eventuală tăcere din partea acestuia, acceptarea spuselor lui, a
manierei în care le-a exprimat sau a faptului că nu doreşte să exteriorizeze un anumit sentiment.
 Neutralitatea binevoitoare nu reprezintă o atitudine pasivă şi nu se poate construi pe refuzul
anchetatorului de a se implica. Acesta trebuie să se angajeze în comunicare, fără a judeca, iar angajarea
lui trebuie să fie pozitivă şi bazată pe atenţia acordată celuilalt, fiind un interes dezinteresat.
 Autenticitatea este o condiţie esenţială pentru dezvoltarea unui climat optim; pe intervievator
trebuie să îl intereseze cu adevărat ceea ce exprimă vorbitorul. Autenticitatea interesului acordat
celuilalt ne face disponibili pentru acesta, pentru ceea ce spune. Este o condiţie sine qua non.
 Empatia poate fi privită atât ca o calitate, cât şi ca o aptitudine, ca o voinţă. Este, probabil, cel
mai greu de pus în aplicare pentru că presupune hotărârea şi capacitatea de a-ţi controla propriile reacţii
socioafective şi, astfel, de a deveni disponibili pentru celălalt. Acest proces constă în a te scufunda în
lumea subiectivă a partenerului de comunicare, pentru a vedea situaţia cu ochii lui. Empatia se
defineşte prin două componente: receptivitatea la sentimentele trăite de celălalt şi capacitatea verbală
de a comunica această comprehensiune.

În concluzie:
ARTA COMUNICĂRII EFICIENTE = ARTA FOLOSIRII LIMBAJULUI POZITIV

Cea mai pregnantă caracteristică a oamenilor care folosesc forţa limbajului pozitiv este aceea că
proiectează aşteptări pozitive, atât în ceea ce-i priveşte, cât şi în privinţa celorlalţi. Probabil că deja
cunoaşteţi conceptele gândirii pozitive prezentate în binecunoscuta carte a dr. Norman Vincent Peale,
Forţa gândirii pozitive. După părerea lui, „Când vă schimbaţi gândurile, vă schimbaţi viaţa." Dar nu
este suficient să staţi retras într-un colt şi să gândiţi pozitiv — asta nu va produce nici o schimbare.
Trebuie să interacţionaţi cu ceilalţi într-un mod pozitiv. Sunt de acord cu sfatul dr. Peale referitor la
gândirea pozitivă şi vă recomand să faceţi un pas mai departe.
Pe lângă a gândi pozitiv, este important să vorbiţi pozitiv. Vorbind pozitiv, veţi gândi doar pozitiv
şi astfel vă veţi schimba semnificativ viaţa.

BIBLIOGRAFIE
1. Abric, Jean Claude, 2002, ,,Psihologia comunicării », Editura Polirom, Iaşi;
2. Amado, Gilles, Guittet, Andre, 2007, Psihologia comunicării în grupuri, Editura Polirom, Iaşi ;
3. Băban, Adriana - ,,Consiliere educaţională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenţie şi
consiliere”, Imprimeria ,,Ardealul”, Cluj-Napoca, 2001
4. Roşca, Liviu, 2000, ,,Tehnici de comunicare profesională” (note de curs), Ed.
Universităţii ,,Lucian Blaga”, Sibiu