PROTOCOALELE

KOGAIONULUI
– teze şi ipoteze –
despre
aşa numindu-l unii
HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA
ISBN 973–9132–75–7
PROTOCOALELE
KOGAIONULUI
– teze şi ipoteze –
consemnate şi autentificate de
ION COJA
pentru a se înţelege şi evalua corect
Contenciosul Româno-Evreiesc,
inclusiv – aşa numindu-l unii –
HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA
Uniunea Vatra Românească
Editura Ţara Noastră
Bucureşti, 2004

***
Luând notă de faptul că personalităţi evreieşti, importante şi reprezentative pentru evreimea
mondială, au făcut în repetate rânduri declaraţii explicite prin care acuză autorităţile româneşti,
pe români, de genocid, de uciderea a sute de mii de evrei în perioada 1939-1944,
Înţelegând astfel că aceste acuzaţii reprezintă de-acum punctul de vedere oficial, al guvernului
israelian şi al comunităţii evreieşti internaţionale, inclusiv al organizaţiei B’nai B’rith,
Aflând că pe baza acestor acuzaţii, niciodată dovedite, sunt emise totuşi pretenţii la despăgubiri
materiale imense, de zeci de miliarde de dolari, pe care ar urma ca românii să le plătească unor
instituţii evreieşti care oricum nu au nici o legătură cu pretinsele victime ale Holocaustului din
România,
Conştientizând pericolul „de moarte“ pe care aceste acuzaţii şi pretenţii îl reprezintă pentru noi,
românii,
şi
Resimţind cu indignare şi mâhnire postura de naţiune pe nedrept agresată în care ne pune astfel
cu spatele la zid comunitatea evreiască internaţională,
Ne vedem obligaţi şi îndreptăţiţi să renunţăm la menajamentele cu care noi, românii, am
răspuns până acum la astfel de acuzaţii şi, ca act de legitimă apărare,

1
Aducem la cunoştinţa tuturor următoarele teze şi ipoteze româneşti,
Întreaga răspundere pentru cele înfăţişate mai jos revenind celor care, din ticăloşie sau
nesăbuinţă, au inventat şi au mediatizatminciuna despre Holocaustul şi suferinţele cumplite
ale evreilor din România:

Holocaustul – între mitologie şi rigoarea juridică

§ 1. Marea tragedie a Holocaustului anti-evreiesc, a Shoah-ului, este un fenomen istoric atipic, în

care au fost implicate o mulţime de persoane, instituţii, guverne şi state, precum şi felurite idei,
doctrine, teorii. Adevărul integraldespre cei vinovaţi de această crimă oribilă trebuie stabilit ca
atare, integral, oricât de dureros ar putea fi azi preţul adevărului, şi aceasta nu numai din nevoia
de a face activă ideea de justiţie, dar şi pentru a se putea lua, pe plan mondial, măsurile
potrivite care să ne asigure că în viitor omenirea nu va mai trece prin situaţii cât de cât
asemănătoare. Considerăm, de asemenea, dată fiind gravitatea acuzaţiei, că în această situaţie
nici o instanţă omenească nu poate decide vinovăţia cuiva fără a respecta întocmai regulile
bunului simţ şi ale probaţiunii juridice, ştiinţifice. După părerea noastră aceste reguli nu au
fost întotdeauna respectate şi în mod deosebit nu au fost respectate de cei care, în ultimii ani, îi
acuză pe români de genocid anti-semit, de holocaust! La fel, nu e corect nici să fie respinsă o
acuzaţie fără examinarea senină şi imparţială a probelor şi a argumentelor invocate. Din
perspectiva acestor principii, procesul Holocaustului, declanşat cu o întârziere greu de justificat,
este departe de a se fi încheiat, departe de a fi ajuns la concluzii şi sentinţe definitive şi
incontestabile în ceea ce priveşte vinovăţia şi dimensiunile vinovăţiei celor implicaţi în
evenimentele istorice atât de tragice care au constituit contextul şi substanţa fenomenului
numit Holocaustul din anii 1939-1945.
Înainte de a face din Holocaust un capitol din istoria ultimului secol, ba chiar un capitol din
mitologia modernă, Holocaustul trebuia cercetat strict juridic, din perspectiva dreptului
penal şi civil, pentru a stabili, în primul rând la nivelul individului, gradul de implicare şi
de vinovăţie a fiecăruia, pentru a-i identifica în persoană atât pe criminali, cât şi victimele.
Deşi este regretabil de târziu, totuşi încă nu este prea târziu ca acest mod de abordare să fie cu
prioritate practicat, cât încă mai trăiesc martori importanţi ai acelor evenimente.
Un astfel de martor este bunăoară regele Mihai I al României, care a fost şeful statului român în
perioada 1940-1947 şi care, după câte ştim, nu a fost deranjat până acum de nici unul dintre cei
care acuză guvernarea României din acei ani de uciderea a sute de mii de evrei. Sunt o mulţime
de întrebări la care răspunsul lămuritor poate veni azi numai de la fostul rege. În plus, regele
Mihai a avut anumite răspunderi oficiale în acea perioadă care îl fac răspunzător, în mod solidar
cu mareşalul Antonescu, pentru o serie întreagă de abuzuri şi vexaţii anti-evreieşti, aceasta,
fireşte, dacă acuzaţiile aduse de activiştii Holocaustului la adresa românilor se vor dovedi
adevărate. Ni se pare suspect faptul că aceste acuzaţii ocolesc persoana regelui Mihai. Fără voia
noastră ne încearcă impresia, ne paşte gândul că aceste acuzaţii la adresa fostului rege nu vor fi
pronunţate atâta vreme cât regele Mihai mai este în viaţă şi se poate apăra.

2
Considerăm – cu valoare de principiu – că pretenţiile materiale pe care le formulează „partea“
evreiască, în frunte cu Elie Wiesel şi alţiieiusdem farinae, ne obligă să simplificăm radical
perspectiva noastră asupra Holocaustului, să abandonăm percepţia morală şi emoţională a
Holocaustului şi să reducem în mod automat problematica Holocaustului la unproces de daune,
ale cărui reguli de desfăşurare nu pot fi altele decât cele cunoscute, respectând întocmai
procedurile juridice practicate pretutindeni în lumea civilizată. Conform acestei proceduri,
înainte de a formula pretenţii de daune materiale, autorităţile în cauză sunt obligate să prezinte
actele care dovedesc realitatea şi identitatea atât a victimelor, cât şi a asasinilor. Nota bene: nu
este sarcina istoricilor, ci a juriştilor să examineze actele şi dovezile prezentate de reclamanţi, de
petenţi. Fără a prezenta actele şi probele cerute de practica judiciară în asemenea cazuri,
pretenţiile la daune materiale sunt nule şi neavenite.
Subliniem de la bun început că reclamanţii („partea evreiască“) nici până azi nu au putut
prezenta o listă cu numele victimelor Holocaustului din România, aceasta în condiţiile în
care toată arhiva comunităţii evreieşti din România acelor ani a fost transportată în Israel
şi este inaccesibilă pentru istorici, inclusiv pentru istoricii evrei cinstiţi.
Nu putem, în momentul de faţă, decât să tragem o singură concluzie: actele şi documentele din
arhiva Comunităţii Evreieşti din România contrazic teza Holocaustului şi contravin
pretenţiilor materiale formulate de anumite cercuri evreieşti, motiv pentru care accesul la
această arhivă este practic interzis.
Dar trebuie spus că acest motiv – interesul de a ascunde adevărul, dezonorează autorităţile
evreieşti, însuşi statul Israel, întreaga comunitate evreiască, pe care le decade din dreptul de a ne
mai acuza de Holocaust! Este o mare nedreptate, propriu-zis o abjecţie, să acuzi pe cineva de
crima cea mai odioasă şi totodată să ascunzi cu bună ştiinţă probele nevinovăţiei celui
acuzat. Numai în felul acesta poate fi interpretată strădania penibilă a „adversarilor“ noştri de a
împiedica cu orice preţ, inclusiv cu preţul dezonoarei, accesul la arhivele în care noi sperăm să
găsim dovezile nevinovăţiei noastre! Probele nevinovăţiei părinţilor noştri!
Adăugăm celor de mai sus „detaliul“, mereu uitat, că nici cadavrele celor 400.000 de victime
mereu invocate nu au fost găsite. Deşi nu s-a găsit după război nici o groapă comună cu
cadavre de evrei ucişi de români şi nici vreo instalaţie menită să facă dispărute cele patru sute
de mii de cadavre, istoricii holocaustizanţi nu catadixesc să explice de ce nu se găseşte nici o
urmă materială a hecatombei umane care a produs 400.000 de victime, de cadavre. Aşadar, nu
cunoaştem nici numele victimelor, şi nu au fost găsite nici cadavrele! Singurul lucru care se
cunoaşte este mărimea astronomică a daunelor şi a pretenţiilor. O mai spunem o dată: conform
normelor juridice, cei ce pretind daune trebuie să producă dovada săvârşirii faptelor
incriminate. Fără certificate de deces, fără cadavrele celor ucişi şi fără a se şti măcar numele
victimelor şi al asasinilor nimeni nu poate lua în serios pretenţiile evreieşti la
despăgubiri! Procedura juridică este incompletă şi total neconcludentă.
Menţionăm că în Basarabia şi Bucovina au fost totuşi găsite gropi comune, cu oameni ucişi în
perioada 1940-1944. Numai că victimele erau români, victime ale unor asasinate în masă comise,
o parte din ele, de concetăţeni evrei!
Când evreii au fost într-adevăr victime, ale ocupanţilor unguri, horthyşti, în Nord-Vestul
Transilvaniei, la Sărmaş şi alte localităţi, cadavrele lor au fost găsite şi identificate, la fel şi asa-
sinii! Şi a fost vorba de numai câteva sute de evrei, nu sute de mii de evrei! Repetăm: din cele
patru sute de mii de evrei despre care se afirmă că au fost ucişi de români, numărul cadavrelor
identificate nu reprezintă nici măcar 1 (unu) la mie!

3
Evrei vinovaţi de Holocaust?

§ 2. Lista celor vinovaţi sau suspecţi de a fi vinovaţi de tragedia evreilor ucişi fără altă vină decât
aceea că erau evrei, lista celor vinovaţi de cumplitul genocid care a vizat neamul evreiesc, este
azi departe de a fi completă. Această listă nici nu poate fi completă şi, deci, însuşi procesul
Holocaustului nu-şi va produce toate efectele aşteptate, atâta vreme cât de pe această listă vor
lipsi în continuare evreii (persoane, instituţii, doctrine) care, într-un fel sau altul, au făcut
posibilă existenţa, ascensiunea politică şi consolidarea la putere a lui Hitler şi a nazismului,
însăşi strategia şi derularea Holocaustului. Înţelegem, este probabil cel mai trist paradox din
istorie faptul că Hitler, el însuşi parţial evreu, a ajuns la putere şi şi-a consolidat controlul asupra
statului şi poporului german cu ajutorul, printre alţii, al unor evrei. Dar atâta timp cât cu privire
la acest aspect al vinovăţiei evreieşti nu este exprimat un punct de vedere al statului Israel şi al
comunităţii evreieşti mondiale, al celor care azi administrează şi valorifică în toate planurile
moştenirea Holocaustului, noi, românii, nu putem accepta ca un asemenea punct de vedere să fie
exprimat cu privire la vinovăţia românilor. Românii, ca popor şi ca stat, nu au avut nimic de
câştigat, ci numai de pierdut şi au avut imens de pierdut, de pe urma instaurării nazismului în
Germania şi a declanşării celui de-al II-lea Război Mondial. Castat victimă a sinistrei colaborări
nazisto-comuniste materializată prin pactul Molotov-Ribbentrop, România este îndreptăţită să
incrimineze ea toţi factorii, inclusiv pe cei evreieşti, care au lucrat în sprijinul nazismului, şi
să ceară recunoaşterea publică a acestei vinovăţii, a marilor prejudicii ce i s-au adus în
acest fel.
A sosit momentul – imposibil de amânat la nesfârşit, ca sionismul, evreimea în general, să-şi
asume răspunderea, atâta câtă este, pentrucontribuţia evreiască la instaurarea nazismului în
Germania, răspunderea – fireşte, parţială, atâta câtă este, pentru tot ce a urmat,răspunderea
evreiască pentru tragedia în care au fost târîte popoarele Europei, inclusiv poporul român,
şi în primul rând poporul evreu. Înţelegem cât e de greu pentru evrei să plătească acest preţ al
adevărului, dar dacă evreii nu sunt capabili să-i identifice, dintre fiii Israelului, pe cei vinovaţi de
suferinţele lui Israel, le va fi greu evreilor să le ceară altora, altor popoare, să-şi indentifice
criminalii, să-şi recunoască vinovăţia faţă de evrei. Aşadar, a sosit momentul ca oficialităţile
evreieşti (din Israel şi diasporă) să pună la stâlpul infamiei pe evreii (persoane, instituţii,
doctrine) care au sprijinit şi au salutat venirea la putere a lui Hitler, i-au aprobat şi justificat
ideologia şi au colaborat cu regimul său chiar şi atunci când lagărele de exterminare începuseră
„să producă“ din plin! (Printre alte surse de informaţii asupra chestiunii, a se vedea scrierile
evreilor Israel Shahak, Norman Finkelstein, Roger Garaudy.)
În mediile interesate şi cât de cât informate asupra celor petrecute în anii aceia, circulă teorii şi
teze care leagă chiar derularea Holocaustului de o complicitate evreiască, a unor evrei, a
unor lideri evrei, a unor interese evreieşti. Este exclus ca liderii evrei de azi să nu cunoască
aceste teze, care incriminează în modul cel mai sever cu putinţă. Opinia publică aşteaptă o
dezminţire categorică şi bine argumentată din partea evreimii, a celor în drept, dar şi datori s-o
facă, prin care să se pună capăt acelor speculaţii care dau Holocaustului o dimensiune încă şi mai
odioasă decât cea reală. Probabil reală!…
Avem în vedere pe cei care leagă desfăşurarea Holocaustului de teoriile rasiste la care au aderat
mulţi lideri de conştiinţă evrei, chiar înainte de instalarea la putere a nazismului, teorii potrivit
cărora omul trebuie să intervină pentru îndepărtarea din viaţă sau de la procreaţie a exemplarelor

4
umane tarate, biologic nereuşite. Nici un popor nu duce lipsă de asemenea „rebuturi“ umane.
Viaţa de ghetou a dus şi la apariţia unui mare număr de evrei degeneraţi, a unor „evrei de calitate
inferioară“. Ipoteză prezentată de BBC, cu ani în urmă şi aparţinând unui istoric englez, potrivit
căruia lagărele naziste de concentrare şi exterminare i-au „selectat“ îndeosebi pe evreii care nu
corespundeau unor parametri antropometrici anumiţi. Semnul de recunoaştere a acestor evrei de
calitate inferioară se pare că a fost în primul rând sărăcia, neputinţa de a accede la un standard
de viaţă cât de cât civilizat. Oricum, este bine cunoscut faptul că atunci când Hitler le-a cerut
evreilor să părăsească Germania, nu toţi evreii au putut şi au avut unde să plece. Se pare
că liderii comunităţii evreieşti au fost cei care au decis, prin liste înaintate oficialităţilor
germane, care evrei urmau să plece dinGermania, salvându-se astfel, şi care evrei
rămâneau în Germania, pentru a umple lagărele de exterminare! Ceva similar s-a petrecut şi
în Basarabia. Cu puţin înainte de declanşarea războiului au părăsit Basarabia zeci de familii de
evrei bogaţi, informaţi asupra faptului că urmează a se petrece în Basarabia evenimente grave,
scăpate de sub controlul legilor. La fel cum, în aceiaşi ani, plecarea în Palestina salvatoare nu era
accesibilă tuturor evreilor din România, ci se făcea după anumite criterii, inclusiv criterii
biologice: tinereţe, înzestrare fizică şi intelectuală, stare de sănătate perfectă etc., astfel că mulţi
evrei au fost consideraţi nedemni de a păşi pe pământul făgăduit de Dumnezeu evreilor. Dar nu
chiar tuturor evreilor!
Surse orale evreieşti acreditează ideea că printre evrei este destul de bine cunoscută această
cutremurătoare dimensiune a Holocaustului! Numai că interdicţia de a comenta în public această
stupefiantă eventualitate este absolută pentru evrei.
Cât priveşte teza (ipoteza) istoricului englez, acesta şi-a prezentat-o sub forma unei piese de
teatru care, a doua zi după premieră, a fost interzisă de cenzura britanică, gest care nu se mai
petrecuse de câteva secole în Anglia. În motivaţia intervenţiei, organele de cenzură au afirmat că
nu pun în discuţie interpretarea dată Holocaustului, asupra căreia numai specialiştii se pot
pronunţa, ci iau în consideraţiesensibilitatea celor care au suferit în Holocaust şi pe care îi va
răni prea dureros teza autorului. Din păcate, nici până azi specialiştii, în primul rând specialiştii
evrei în istoria Holocaustului, nu au dat un răspuns cumplitelor acuzaţii formulate de autorul
englez, al cărui text şi ale cărui argumente au rămas necunoscute, au fost scoase din circuitul
public al informaţiilor. Considerăm că este de datoria istoricilor holocaustizanţi să pună în
discuţie publică această teză, să repare astfel abuzul cenzurii britanice. Căci sensibilitate nu au
numai victimele holocaustului, ci au şi victimele unor acuzaţii nedrepte şi mincinoase de
participare la Holocaust! Iar victimele acestor acuzaţii sunt mult mai multe decât victimele
presupuse ale Holocaustului.

„Evreii sionişti poartă o parte din vina

Holocaustului“

§ 3. Examinarea integrală, repet: integrală a Holocaustului, a tuturor faptelor şi ipotezelor pe

care teza Holocaustului le include şi le presupune, ne obligă să dăm atenţie şi informaţiei că
însăşi deportarea evreilor în lagărele de concentrare s-a făcut, de (cele mai) multe ori, în
conformitate cu liste alcătuite de liderii comunităţilor evreieşti! Nu toţi evreii din spaţiul
controlat de nazişti au gustat experienţa amară, deseori atât de tragică a deportării! Alegerea între
evreii expuşi deportării şi evreii care rămâneau „acasă“ nu au făcut-o întotdeauna autorităţile, ci

5
mai des oficialii evrei, liderii comunităţii evreieşti. Dacă e să-i dăm crezare rabinului-şef Moishe
A. Friedman din Viena (vezi în Anexa nr. 6 interviul publicat în „Zur Zeit“, nr. 48/03 şi reprodus
în „Puncte cardinale“, nr. 1-2 (157-158) din 2004), a mai funcţionat la acea vreme şi un criteriu
religios, confesional, în „selectarea“ evreilor destinaţi deportării şi, foarte probabil, implicit
exterminării! Nazismul dovedindu-se pentru unii evrei mumă, pentru alţii ciumă! Dovedindu-se
o ocazie potrivită pentru a se găsi şi aplica soluţia finală unor divergenţe şi dispute religioase,
din interiorul comunităţii mondiale evreieşti. O ipoteză care va fi să fie verificată cu cea mai
mare atenţie, fiind binecunoscute din istorie ravagiile fanatismului religios, ale intoleranţei
religioase, sectare.
E timpul ca persoanele care administrează moştenirea Holocaustului, inclusiv beneficiile
acesteia, să ne lămurească asupra acestui aspect: care au fost criteriile după care s-a condus
comunitatea evreiască din Germania şi din alte ţări atunci când pe unii evrei liderii
comunităţii i-au sortit lagărelor de concentrare, iar pe alţi evrei i-au ajutat să se
salveze? Cât sunt de corecte şi de ce nu ar fi corecte acuzele pe care mulţi evrei, extrem de
credibili, le aduc mişcării sioniste şi unor lideri evrei, inclusiv acuzaţia de a fi participat la
Holocaust de aceeaşi parte a baricadei cu regimul hitlerist? (Cf. declaraţia rabinului Moishe A.
Friedman:„Evreii sionişti poartă o parte din vina Holocaustului şi dăunează extrem de mult
evreimii credincioase (s.n.) din întreaga lume. (…) Atât bolşevicii cât şi sioniştii nu aparţin în
nici un caz, ca oameni fără credinţă, poporului evreu. Evreimea strict tradiţionalistă a
fostmereu (s.n.) urmărită de cele două grupări.“) În mod deosebit atragem atenţia asupra
declaraţiei că în Austria „până în 1938 mulţi evrei credincioşi s-au separat din motive
religioase(s.n.) de acea Comunitate de cult israelită (J.K.G.) care a colaborat cu autorităţile
naţional-socialiste (s.n.) şi din rândurile căreia câteva mii de funcţionari au supravieţuit fără
nici o problemă celui de-al doilea război mondial, prin colaboraţionismul lor. Adolf Hitler
personal a dat ordinul de menţinere a J.K.G., spre deosebire de toate celelalte comunităţi de
cult. (s.n.) (…) Lui Adolf Hitler îi datorează această Comunitate de cult israelită privilegiul, pe
care nu-l are nici o biserică creştină, de a-şi lăsa neachitate contribuţiile de membru.“
Devine astfel de domeniul evidenţei că liderii evreimii mondiale, implicaţi în administrarea
moştenirii Holocaustului, au multe de ascuns, se feresc să facă cunoscute toate aspectele
legate de tragicul eveniment, escamotează şi ocultează integral chestiunea vinovăţiei unor
evrei, a unor instituţii evreieşti, în iniţierea şi desfăşurarea Holocaustului. În aceste condiţii
nu putem purta o discuţie sinceră şi serioasă pe tema vinovăţiei românilor faţă de evrei! Partea
românească şi-a dovedit în mai multe rânduri buna credinţă, seriozitatea şi sinceritatea,
disponibilitatea de a-i identifica pe vinovaţi şi de a-şi asuma răspunderea celor petrecute. E
timpul să se producă şi reacţia de reciprocitate din partea evreilor.
Astfel, cei care acuză regimul lui Ion Antonescu de politică criminală faţă de evrei, de
declanşarea unui genocid antievreiesc, a unui Holocaust care a produs sute de mii de victime
printre evrei, au obligaţia elementară să dea o explicaţie faptului că liderii comunităţii evreieşti
din România şi în primul rând liderii evreilor sionişti din România au avut tot timpul
excelente relaţii cu guvernul Antonescu, cu însuşi mareşalul Antonescu. Dacă regimul
Antonescu a produs sute de mii de victime evreieşti, atunci atitudinea unor lideri evrei ca
Filderman, Şafran, Benvenisti, Zissu, Gingold şi mulţi alţii trebuie corect încadrată moral şi
juridic ca act de complicitate la Holocaust, complicitate cu asasinii propriului neam, ca act de
trădare a intereselor evreieşti fundamentale. Sunt de neînţeles onorurile de care aceşti lideri evrei
s-au bucurat după 1945, din partea comunităţii evreieşti mondiale, a însuşi statului Israel, în

6
condiţiile în care aceşti evrei au avut excelente relaţii cu guvernanţii mareşalului Antonescu, iar
aceştia sunt acuzaţi ca asasini a sute de mii de evrei!

Protocoalele Kogaionului (4)

„Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler“

§ 4. Este şi mai greu de înţeles şi cu totul inacceptabil efortul pe care îl fac cei ce administrează
în mod oficial moştenirea Holocaustului pentru a ascunde „contribuţia“ sovietică la tragedia
neamului evreiesc. Atât în anii războiului (1939-1945), cât şi în alte perioade ale existenţei
URSS-ului, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi în mod deosebit I.V. Stalin a dezlănţuit
aprige persecuţii asupra evreilor, în buna tradiţie a pogromurilor din Rusia taristă. Înşişi
supravieţuitorii Auschwitz-ului eliberat de trupele sovietice în primăvara lui 1945 au fost, o parte
dintre ei, în număr de circa 150.000, deportaţi în URSS şi acolo li s-a pierdut urma… Este însă o
certitudine aceea că printre cei care au conceput, iniţiat şi executat aceste oribile represalii anti-
evreieşti s-au numărat şi importanţi lideri sovietici comunişti de naţionalitate evreiască,
împrejurare care, probabil, explică şi ea reţinerea oficialităţilor evreieşti de a cerceta acest
subiect. Din fericire, o serie de publicişti şi scriitori evrei, oneşti şi cu teamă de Dumnezeu, nu s-
au sfiit să spună adevărul despre dimensiunile apocaliptice ale Holocaustului evreilor din URSS.
După unii autori evrei, Stalin a omorît mai mulţi evrei decât Hitler.
În această ordine de idei ne punem câteva întrebări care nu pot să rămână fără un răspuns
limpede:
– unde a ajuns arhiva lagărelor naziste de concentrare şi exterminare, în special cea de la
Auschwitz?
– de ce nu se pune această arhivă la dispoziţia cercetătorilor?
– de ce deţinătorii acestor arhive nu sunt demascaţi ca tăinuitori ai adevărului şi astfel
complici la asasinatele naziste?
După informaţii uşor de verificat, arhivele de la Auschwitz se află în posesia Rusiei.
Mai mult, informaţii puse în circulaţie după 1990 şi până acum de nimeni contestate şi
dezminţite, susţin că Moscova „ameninţă“ cu publicarea acestor arhive, din care ar rezulta cu
totul alte cifre privind numărul real al victimelor Holocaustului. Pe cine şantajează Moscova în
acest fel nu este greu de înţeles. De aceea credem că Israelul şi comunitatea internaţională,
guvernele lumii, însăşi ONU, au datoria morală de a face toate demersurile pentru a pune la
dispoziţia publicului toate arhivele produse de lagărele de concentrare din anii celui de al
doilea război mondial. Asemenea lagăre, precum se ştie, au existat în ambele tabere ale
beligeranţilor, ceea ce impune o transparenţă deplină în reconstituirea faptelor şi stărilor din acei
ani.
Raportată la România, contribuţia URSS la holocaustul antievreiesc, corect evaluată, va fi să
demonstreze, probabil, că o bună parte dintre evreii contabilizaţi ca victime ale regimului
Antonescu sunt evrei care s-au refugiat în URSS sau au fost siliţi de autorităţile sovietice să
părăsească teritoriul românesc. Ce s-a întâmplat după aceea cu aceşti evrei, de cetăţenie română,

7
care au ales sau li s-a impus cetăţenia sovietică, este o chestiune care nu mai cade în răspunderea
românilor.
Ne declarăm dezgustul faţă de oportunismul „istoricilor“ evrei care încearcă să pună în
seama românilor crimele săvârşite de puterea sovietică, spre a nu supăra marea putere
rusească. Şi punem întrebarea: de ce la Muzeul Holocaustului de la Washington şi în alte
incinte similare nu apare nici o menţiune despre evreii exterminaţi în URSS?

Protocoalele Kogaionului (5)

(5) Omenia românilor faţă de prizonieri

§ 5. În această ordine de idei, ni se pare obligatoriu ca situaţia evreilor pe care autorităţile

româneşti i-au deportat în Transnistria să fie judecată şi apreciată prin comparaţie cu situaţia
românilor care, în aceeaşi perioadă, au avut parte de o soartă asemănătoare. Ne referim la
româniii din Ungaria, în mod deosebit la cei din Transilvania de Nord-Vest, cedată în august
1940 statului ungar prin Diktatul nazist de la Viena. De asemenea, îi avem în vedere pe românii
care au gustat din „omenia“ sovietică, în Siberia sau la Vorkuta mai ales, fie ca prizonieri de
război, fie ca populaţie civilă dislocată şi deportată din Bucovina şi Basarabia în perioada iulie
1940-iunie 1941. Va trebui să se ia în calcul, pentru comparaţie, şi soarta pe care au avut-o în
România prizonierii de război aliaţi (sovietici, englezi şi americani), de la care ne-au
rămasnumai mărturii pozitive, de recunoştinţă pentru tratamentul de care au avut parte,
tratament literalmente fără pereche de umanitar, de omenos. Numai aşa, într-un tablou complet,
cu toate datele pe masă, putem să apreciem omenia sau lipsa de omenie a românilor, făcând un
calcul global şi comparativ al situaţiilor în care, în acei ani, românii au fost victime nevinovate,
ale unor abuzuri şi nedreptăţi criminale, sau au produs ei abuzuri asupra unor victime nevinovate.
Considerăm că încă nu este prea târziu pentru a se efectua un studiu comparativ între statele
lumii angajate în cel de al II-lea Război Mondial cu privire la felul cum s-au comportat cu
populaţia civilă în zonele de ocupaţie şi cu prizonierii de război. Disponibilitatea românilor de a
aduce azi reparaţii morale şi materiale celor pe care, în mod nedrept, i-au făcut să sufere nu poate
funcţiona decât în paralel, în reciprocitate cu disponibilitatea de a da socoteală de faptele proprii
a celor ce au făcut din români victime nevinovate în aceeaşi perioadă, în anii celui de al II-lea
Război Mondial.
Atragem în mod deosebit atenţia asupra omeniei singulare, excepţionale, rar sau nemaiîntâlnită la
alţii în timpul celui de al II-lea Război Mondial, a omeniei cu care românii i-au tratat pe
prizonierii de război ori s-au comportat ca armată de ocupaţie. Ca români, dar şi ca oameni,
istoricii noştri se fac vinovaţi de ignorarea acestui subiect, de totalul dezinteres arătat unei
ipostaze omeneşti deosebit de onorantă pentru însăşi speţa umană. Ar merita dezvăluit şi cercetat
însuşi faptul că s-au găsit în România activişti comunişti, activişti şi profesionişti ai minciunii,
mulţi dintre ei evrei comunişti, care au decis că trebuie ascunsă această dimensiune a prestaţiei
româneşti în istorie: românii ca armată de ocupaţie, în URSS, Ungaria şi Cehoslovacia şi românii
ca gazde ale unor importante contingente de prizonieri de război. Cităm în acest sens consemnul
după care aviatorii anglo-americani acţionau atunci când erau nevoiţi să se salveze prin
paraşutare: să facă tot posibilul să cadă prizonieri la români, nu la germani! Era bine cunoscut la
Londra şi Washington modul civilizat şi omenos în care românii, dintotdeauna, îşi tratează

8
prizonierii. E greu de imaginat de ce românii ar fi avut un comportament diametral opus faţă de
evreii strămutaţi în Transnistria, dedându-se la crime dintre cele mai înfiorătoare, crime pentru
care nu avem altă dovadă decât relatarea unor indivizi exaltaţi, marcaţi de un discernămînt
precar, ale căror depoziţii în mod vizibil nu au calitatea de mărturie juridic valabilă.
Este trist şi deprimant să constaţi că guvernul american, Senatul şi Congresul SUA, nici până azi
nu s-au învrednicit să rostească cuvenitul cuvînt de mulţumire şi recunoştinţă faţă de poporul
român, faţă de însuşi Ion Antonescu, pentru condiţiile de prizonierat pe care le-au avut în
România cei aproximativ 1000 de aviatori americani şi britanici. În schimb, aceleaşi autorităţi
americane îl judecă cu toată asprimea pe Ion Antonescu şi implicit poporul român pentru fapte şi
crime nici până azi dovedite că s-au petrecut!
Este şi mai deprimant să citeşti literatura, recent concepută de mercenari ai scrisului, despre
închipuite suferinţe evreieşti pricinuite de români în Transnistria. O sub-literatură angajată
în strategia neruşinată a vânătorilor de daune şi despăgubiri de pe urma unui Holocaust
inventat! Vreme de 50 de ani, cât timp martorii – în primul rând evrei, erau în viaţă şi puteau să
confirme sau să infirme, nici unul dintre numeroşii şi talentaţii scriitori evrei din România sau
plecaţi din România nu au scris despre Transnistria ca despre un tărâm al sălbăticiei şi neomeniei
româneşti! Şi nu au acuzat nici autorităţile româneşti de genocid, de holocaust! Abia în ultimii
ani, pe urmele lui Elie Wiesel, care i-a acuzat pe români chiar şi de crimele săvârşite de
autorităţile de la Budapesta, au apărut câteva cărţi penibile, mincinoase, care profită de dispariţia
cvasi-totală a unor martori autentici ai acelor ani. Dar chiar şi aceste cărţi – căci există şi-n
minciună o limită, aş numi-o instinctivă – citite atent, dezvăluie, fără voia autorilor, că
dimensiunile celor petrecute în Transnistria nu justifică nicicum ideea de genocid, de holocaust,
şi mai ales nu justifică cifrele apocaliptice puse în circulaţie de propaganda holocaustizantă.

Protocoalele Kogaionului (6)

Săpun din trupul evreilor exterminaţi…

§ 6. Consemnăm, cu jena cuvenită, mărturiile făcute de persoane aparent onorabile, în frunte cu

Simon Wissenthall, despre săpunul pe care germanii nazişti l-au fabricat folosind ca materie
primă organică trupurile evreilor deportaţi şi ucişi. Bestialitatea umană, dovedea astfel că a
depăşit toate limitele imaginabile. O crimă mai demenţială nu se mai produsese în istoria lumii!
O batjocură mai cutremurătoare la adresa fiinţei umane şi a numelui de om era imposibil de
conceput!
Această idee, fără pereche de cinică în toată istoria lumii, de a transforma corpul omenesc în
săpun, face serie cu isprava acelor nemţi care şi-au confecţionat abajururi pentru lampadare şi
veioze din pielea unor semeni, a unor oameni, a unor evrei! Există o literatură şi o filmografie pe
acest subiect! Ca şi pe seama evreilor pe care românii i-au ucis în ianuarie 1941 şi i-au atârnat la
Abator în cârlige. Încă nu s-a făcut literatură, dar timp mai este, pornind de la relatarea unui
„martor“ evreu care a văzut sau a aflat că în Basarabia ţăranii români ucideau evrei şi ungeau
roţile căruţei cu sângele acestor evrei, ca să nu scârţâie! Relatarea aparţine lui Matatias Carp,
care consemnează şi faptul că germanii, mai bine dotaţi tehnic decât românii, s-au priceput să
exploateze „în scopuri industriale părul, dinţii şi grăsimea umană“.
9
Maeştri ai acestor scenarii apocaliptice s-au dovedit scriitorii evrei Ilya Ehrenbourg şi Elie
Wiesel. Scriitori, ce-i drept, de mâna a doua. Dar nici autori ca Saul Bellow nu s-au ruşinat să ia
în serios asemenea fabulaţii, interesante numai sub aspect patologic!
Pe la mijlocul anilor ’70, cineva a avut ideea, atât de anti-semită (sic!), de a supune unei analize
bio-chimice săpunul evreiesc. Analiza a fost repetată la mai multe universităţi, cu acelaşi
rezultat: nici urmă de ADN uman în vestitul săpun evreiesc! Din păcate, după aceste
analizenu a apărut nici o dezminţire în presă, la televiziune sau în filmele de la Hollywood
despre săpunul evreiesc! Azi, majoritatea oamenilor ştiu mai departe că persecuţia evreilor a
atins şi acest prag, veritabil nec plus ultra al abjecţiei umane: să fabrici săpun din trupul
adversarilor ucişi mişeleşte!
La fel, lumea ştie mai departe despre obiectele confecţionate din pielea evreilor ucişi în lagărele
naziste, deşi încă din anii ’60 abajururile respective au fost retrase din muzee, ca şi bucăţile de
săpun evreiesc, dar cu discreţie, lăsând să apese mai departe, asupra speţei umane, vina de a fi
născut asemenea monştri precum germanii care au jupuit fiinţe omeneşti şi din pielea unor
semeni şi-au confecţionat mănuşi, curele de ceas, abajururi şi câte altele!
E greu să faci un comentariu potrivit acestor inepţii care frizează patologia cea mai tristă a
comportamentului uman. Este însă greu de înţeles de ce evreii normali, cu discernământ moral,
care în mod sigur alcătuiesc majoritatea printre evrei, nu reacţionează la aceste grosolane şi
deşucheate diversiuni! Aceste scorneli infame se cuvenea a fi fost respinse încă de la bun
început! Iar ele circulă şi azi, bântuie prin mintea unor oameni cinstiţi şi nevinovaţi, producând
viziuni groteşti, apocaliptice, întru nimic adevărate.
Acuzăm în acest caz de comportament aberantpe activiştii Holocaustului deoarece:
a – pe cei care au demonstrat că săpunul evreiesc nu este evreiesc îi acuză de anti-semitism;
b – nu au făcut nimic pentru a mediatiza adevărul despre aşa-zisul săpun evreiesc, pentru a
dezminţi „literatura“ publicistică lansată despre acest săpun;
c – pe cei care încearcă să răspândească adevărul despre „săpunul evreiesc“ îi acuză de anti-
semitism şi le blochează accesul în mass-media.
Comportament aberant, pe care omenirea nu are nici un motiv să-l suporte la nesfârşit!
Comportament pentru care activiştii Holocaustului se cuvine să-şi ceară iertare de la
întreaga omenire şi să-şi propună singuri sancţiunea potrivită!

Participarea evreilor la Holocaustul roşu

§ 7. Omenirea nu poate discuta şi condamna în mod instituţionalizat şi sistematic Holocaustul

nazist anti-evreiesc fără a se pronunţa cu aceeaşi vehemenţă, cu aceeaşi energie şi cu aceeaşi
logistică împotriva bolşevismului, a doctrinei dictaturii proletariatului, care, în numele luptei şi al
urii de clasă, a mutilat istoria popoarelor din aşa-zisul lagăr socialist. Numărul victimelor pe care
comunismul le-a pricinuit pe aproape toate continentele lumii depăşeşte, din păcate, toate
„performanţele“ nazismului.Holocaustul „roşu“, conceput ca fenomen unitar, desemnează

10
regimul politic cel mai criminal din istoria lumii, doctrina politică cu cele mai nefericite
consecinţe în planul existenţei reale a popoarelor şi a indivizilor.
Raportându-ne la comunism, noi, românii, avem motive să ne considerăm una dintre victimele
predilecte ale propagandei şi acţiunii bolşevice, comuniste. Fără a intra în detalii, afirmăm că în
acelaşi timp românii au avut o contribuţie de jertfă voluntară dintre cele mai consistente pe
frontul luptei şi al rezistenţei anti-comuniste. Dacă după succesul loviturii de stat bolşevice din 7
noiembrie 1917 încercările bolşevismului internaţional de a extinde spre Vest „revoluţia“
comunistă nu au reuşit, aceasta se datorează în primul rând clarviziunii româneşti, deopotrivă a
politicienilor români şi a soldaţilor români jerfitori în prima linie a frontului.
Din păcate, puţini sunt istoricii care cunosc şi recunosc această participare românească la
rezistenţa anti-comunistă.
În schimb, este bine cunoscută şi de nimeni contestată participarea unor importanţi şi numeroşi
factori evreieşti (persoane, organizaţii, doctrine) la naşterea mişcării comuniste şi mai ales la
„victoria“ comunismului în Rusia şi în celelalte ţări socialiste. Felul cum s-a organizat societatea
comunistă, modul în care noua ordine socială a afectat viaţa a sute de milioane de oameni, de
cele mai multe ori pentru a le pricinui suferinţe şi nedreptăţi de o violenţă fără precedent în
istorie, constituie un subiect care angajează vinovăţia criminală a mii de persoane. Printre cei mai
vinovaţi de „holocaustul roşu“, comunist, un număr mare îl constituie evreii, inclusiv evrei din
New York, din Occident, cu ai căror bani a fost finanţată Marea Revoluţie Socialistă din
Octombrie! Un număr mare de evrei aflându-se şi printre liderii comunişti din Rusia şi din
majoritatea partidelor comuniste.
Evreii din România, prin cel mai de seamă reprezentant al lor, Wilhelm Filderman, preşedinte al
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în perioada anilor ’40, au propus principiul
potrivit căruia evreii care îmbrăţişează tezele bolşevice, comuniste, încetează prin asta de a mai
fi evrei! Se pare că acest principiu şi l-au însuşit şi liderii de mai târziu ai evreimii, astfel că din
partea acestora se practică şi se propagă până azi un dezinteres total pentru un subiect imposibil
de ignorat atunci când discutăm despre suferinţele prin care a trecut omenirea în secolul al XX-
lea: contribuţia evreilor la Holocaustul roşu, în diverse ipostaze, inclusiv cea, „clasică“ pentru
evrei, de victime. Dar şi în ipostaza de autori şi beneficiari ai unor crime înfiorătoare!
Dezgustătoare! Revoltătoare!
Dreptul de a acuza este un drept pe care îl recunoaştem oricui. Chiar şi atunci când acuzatul este
propria noastră persoană, propria ţară sau propriul popor.
Acuzaţiile de holocaust anti-evreiesc aduse autorităţilor româneşti sunt, în fond, acuzaţii adresate
poporului român. Aceste acuzaţii nu pot fi susţinute ignorând suferinţele prin care a trecut
poporul român în secolul al XX-lea, ignorând cine se face vinovat de aceste suferinţe. Ca victimă
a Holocaustului comunist,poporul român are dreptul la tot adevărul despre identitatea celor
care l-au asuprit şi despre scopul urmărit de aceştia. Are dreptul să-i acuze pe autorii şi
beneficiarii holocaustului roşu! Suntem gata să discutăm măsura în care românii sunt
vinovaţi de suferinţele pricinuite în cadrul a ceea ce se numeşte holocaust anti-evreiesc,
dar pretindem să se evalueze corect şi responsabilitatea evreilor, a unor evrei, pentru
suferinţele îndurate de români ca victime ale holocaustului comunist.
Cu titlu de ipoteză, facem afirmaţia că în perioada 1939-1945 numărul românilor a căror
moarte a fost cauzată, direct sau indirect, de evenimentele politice şi militare internaţionale –
război, operaţiuni militare, deportări, execuţii, boli contractate pe front sau în lagăre de

11
concentrare etc., depăşeşte cu mult cifra de un milion. În acest calcul, alături de militarii morţi şi
răniţi pe cele două fronturi, de Est şi de Vest, îi avem în vedere şi pe românii care au căzut
victime ale guvernanţilor unguri (circa 150.000 după Raoul Şorban, Chestiunea maghiară,
Editura Valahia, Bucureşti, 2001), precum şi pe românii civili ucişi sau deportaţi de Armata
Roşie. Şi, nota bene, este vorba de evenimente internaţionale care s-au produs fără nici un
amestec decizional al românilor, evenimente la care românilor li s-a impus să fie implicaţi, să
participe, neavând de ales. În felul acesta este foarte posibil ca numărul românilor, victime
nevinovate ale perioadei 1939-1945, să fie mai mare decât numărul victimelor nevinovate
evreieşti. Căci pretenţiile evreieşti la imense despăgubiri materiale ne forţează mâna şi ne obligă
să examinăm cu toată seriozitatea ipoteza potrivit căreia numărul real al evreilor pieriţi în acea
perioadă este mult mai mic decât cifra oficială, vestitele şi mereu pomenitele şase milioane, cifră
tot mai greu acceptabilă. Se vehiculează şi cifre sub un milion pentru a-i înregistra pe evreii
victime propriu-zise ai celui de al II-lea război mondial. Nu putem uita, în această ordine de idei,
că unii evrei au fost implicaţi ca agresori în declanşarea catastrofalelor evenimente din anii
1939-1945, purtând astfel o parte, cât de mică, dar parte din vina pentru ceea ce s-a petrecut.
Vina pentru declanşarea celui de al doilea Război Mondial! Situaţie în care nu se află nici un
român…
În aceste împrejurări, a căror confirmare nu este deloc exclusă, pretenţiile evreieşti la despăgubiri
din partea românilor ar putea deveni incalificabile în termenii limbajului uman şi ai
„jurisprudenţei“, al precedentelor oferite de istorie. Căci – ceea ce este aproape sigur, autorităţile
evreieşti, din Israel sau internaţionale, cunosc bine cifra reală a victimelor evreieşti, deţin toate
mijloacele pentru a dovedi această cifră pe care, deocamdată, o ţin secretă… Un secret care, ca
orice secret, nu poate dura o veşnicie! Dacă evreii nu pot aduce dovezi pentru cei 400.000 de
evrei ucişi de români este pentru că dovezile pe care le deţin evreii privesc un număr mult
mai mic, practic un număr infim de evrei pentru care conştiinţa noastră, de români, se
poate socoti încărcată şi vinovată.

12
Proiectul Israel în România

§ 8. Puşi literalmente cu spatele la zid sub acuzaţia de genocid, acuzaţi astfel de crima cea mai
odioasă cunoscută în istorie şi consideraţi buni de plata unor daune astronomice pentru cei
400.000 de evrei ucişi de regimul mareşalului Ion Antonescu, noi, românii, ne vedem azi nevoiţi
să renunţăm la orice menajamente şi să dezvăluim tot ce avem de spus în apărarea noastră. Mai
întâi adevărul că, dacă vorbim de genocid în România, mai degrabă evreii se fac vinovaţi de
genocid, de intenţia de genocid faţă de noi, românii. Când spunem asta avem în vedere mai
întâi proiectul evreiesc de a constitui un stat evreiesc, Israelul, pe teritoriul României.
Realizarea acestui proiect ar fi însemnat dispariţia din istorie a statului şi a poporului român.
Acest proiect, deopotrivă criminal şi demenţial, proiect „fără de seamă în analele istoriei
lumii“ (Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, discurs în Senatul României), a fost imaginat în
deceniul al 3-lea din secolul al 19-lea şi a demarat efectiv după Pacea de la Adrianopol (1829),
producând de-a lungul anilor importante evenimente istorice, cu consecinţe extrem de dureroase
pentru poporul român. De atunci şi până în preajma celui de al II-lea Război Mondial, de la
câteva sute de persoane, numărul evreilor din România a crescut întruna, într-un ritm nefiresc de
accelerat, ajungând să pună în primejdie nu numai dezvoltarea normală, ci însăşi existenţa
statului român, a societăţii româneşti. După un cunoscut scriitor şi publicist evreu, Mihail
Sebastian, precum şi din alte surse de informaţie, numărul evreilor din România atingea aproape
două milioane la sfârşitul anilor ’30. În Bulgaria vecină, la aceeaşi dată trăiau 9.000 de evrei.
După alte surse, 40.000 de evrei. Dar nu mai mulţi! Pe scurt, în anii ’30 România era, pe planeta
noastră, ţara cu cei mai mulţi evrei, ca proporţie demografică.
Dintre aceşti evrei, cei mai mulţi intraseră în România, de-a lungul anilor, pe căi ilegale, forţând
autorităţile să-i accepte ori chiar să-i recunoască drept cetăţeni români. La sfârşitul anilor 1930,
sute de mii de evrei trăiau în România în mod ilegal, sustrăgându-se de la înregistrarea lor în
actele oficiale. Presiuni internaţionale din partea marilor puteri, exercitate constant asupra
guvernanţilor români, de cele mai multe ori pe căi oculte, ascunse opiniei publice, inclusiv prin
şantaj, i-au obligat pe politicienii români să legitimizeze prezenţa în România a acestor veritabili
invadatori, „lipitori ale satului“ românesc, cum i-au numit oamenii de rând.
Nu a fost vorba de o banală emigraţie în masă, cum au mai fost atâtea în istoria lumii, ci de o
veritabilă invazie, agresivă şi perfidă, laşă, lentă şi tenace, care a atentat la fiinţa naţională a
românilor nu prin declanşarea unor operaţiuni şi confruntări militare, ci printr-o stratagemă
complexă şi de lungă durată, care urmărea să mascheze adevăratele intenţii. Obiectivul principal
al acestei diversiuni criminale îl constituia proprietatea funciară, acapararea acesteia prin orice
mijloace. Aşa cum semnala Vasile Alecsandri, evreii urmăresc „să devină proprietari ai

13
pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi“, urmăresc „a
se substitui locuitorilor acestei ţări pentru a face din întreaga ţară o proprietate israelită“. Cel
care a făcut aceste aprecieri în şedinţa amintită a Senatului României a fost poetul şi diplomatul
Vasile Alecsandri, spirit european, deschis la ideile politice moderne, francmason, deci bine
informat, o persoană echilibrată, care a dus o viaţă exemplară din toate punctele de vedere.
Consemnăm că însăşi zestrea genetică, biologică a românilor ne-a fost ameninţată şi afectată de
practicile şi acţiunile la care s-au dedat în mod deliberat mulţi, foarte mulţi, mult prea mulţi
dintre evreii stabiliţi în România. (Cf. Nicolae
Partajeaza:

Protocoalele Kogaionului (10)

Republica Socialistă Sovietică Evreiască

§ 10. Faptul că „evreii vor să-şi facă un stat al lor în România, cu alte cuvinte să stabilească
aici Palestina mult aşteptată şi anunţată de Talmud“(Vasile Conta, în Senatul României, la 7
octombrie 1879), a determinat reacţia de apărare a intelectualilor români, a clasei politice, a
opiniei publice, reacţie naturală a unui popor aflat în legitimă apărare. Trebuie precizat că aceasă
reacţie nu a îmbrăcat formele violente pe care ar fi fost de aşteptat şi uneori ar fi meritat să le
stârnească insolenţa şi cinismul proiectuluiIsrael în România. Încrezători în justiţie şi în
Dumnezeu, dar şi „prin aplicarea unor fatale şi absurde teorii umanitare“ (Vasile
Alecsandri,ibidem), românii s-au limitat la dezbateri principiale, doctrinare, potrivite firii noastre
tolerante, conciliante, dispusă să lase „în plata Domnului“ abuzurile şi fărădelegile ale căror
victime se mai întâmplă să ajungem. Atitudine total neproductivă pe termen scurt, în planul
existenţei fizice, pământeşti, lucru vădit şi în comportamentul liderilor evrei care s-au simţit
încurajaţi de „nepăsarea noastră“ şi au perseverat şi perseverează şi azi în strategia lor
antiromânească, în promovarea proiectuluiIsrael în România, din nou actual în gândirea politică
şi strategică a liderilor evrei.
Apariţia în public la sfârşitul secolului XIX a sionismului şi a proiectului de a reface Israelul în
Palestina s-ar fi cuvenit să slăbească presiunea exercitată de emigraţia evreiască în România. E
drept, liderii sionişti ai evreilor din România au avut, cel puţin aparent, excelente relaţii cu
autorităţile guvernului Antonescu. Din păcate, evreii sionişti au avut în România un adversar
mult mai redutabil decât naţionaliştii români. Este vorba de evreii comunişti, al căror proiect –
revoluţia mondială a proletariatului şi transformarea României în republică sovietică, părea că
intră în contradicţie cu visul sionist. Astfel că proiectul unui stat evreiesc în jumătatea de Est
a României nu a fost abandonat de evrei, fiind preluat de evreii comunişti, sperând ei că
acest stat evreiesc va intra în componenţa Uniunii Sovietice. Ocuparea Basarabiei de trupele
sovietice la sfârşitul lui iunie 1940 a declanşat printre evreii comunişti din România, majoritatea
tineri îndoctrinaţi de ideile bolşevice, o adevărată nebunie, din convingerea că s-au creat astfel
condiţiile pentru a declara Basarabia românească drept stat evreiesc, republică socialistă
sovietică evreiască, parte componentă a URSS! Agreat şi de Stalin la început, acest proiect a
fanatizat comportamentul multor tineri evrei şi i-a împins la săvârşirea unor crime abominabile
împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina, în perioada iunie 1940-iunie 1941. Pentru

14
crimele de atunci şi pentru comportamentul inuman, barbar şi dezgustător, a mii de evrei,
liderii evreimii mondiale nu şi-au exprimat niciodată regretul, dezicerea şi desolidarizarea
de evreii criminali, de proiectul lor nelegiuit.
Afirmăm, prin textul de faţă, în mod solemn, obligaţia pe care comunitatea evreiască
internaţională şi înseşi autorităţile din Israel o au, în faţa românilor, obligaţia (1) de a-şi
asumaresponsabilitatea şi vinovăţia pentru proiectulIsrael în România, care a pricinuit
românilor atâta suferinţă în ultimii 150 de ani, şi (2) de a-şi afirma disponibilitatea pentru aflarea
uneiformule reparatorii faţă de români, atât pe plan material, cât şi pe plan moral.
Suntem profund şocaţi şi indignaţi de cinismul şi neruşinarea acelor evrei care, dimpotrivă, ne
acuză pe noi, românii, de crime şi atrocităţi cumplite şi ne pretind, pentru aceste suferinţe
imaginare, despăgubiri de zeci de miliarde de dolari!
Nu concepem ideea că poate exista o religie şi un Dumnezeu care să agreeze şi să accepte
agresiunea – atât de degradantă pentru făptuitorii ei, la care evreimea mondială i-a supus pe
români în ultimii 150 de ani! Agresiune care nu s-a purtat cavalereşte, bărbăteşte, în confruntare
militară deschisă, ci s-a purtat de către evrei cu cele mai perfide şi mai necinstite procedee. Pe
cât de laşe şi de netrebnice, pe atât totuşi de eficiente în încercarea scelerată a evreilor de a
submina şi anula suveranitatea şi însăşi existenţa statului român, a naţiunii române, de a lovi
permanent şi sistematic în interesele româneşti.
Protocoalele Kogaionulu (12)

Proiectul Israelul în România mereu actual

§ 12. Aceste procedee şi practici, atât de incorecte, de necinstite, precum şi multe alte gesturi
similare, nu pot fi înţelese decât din perspectiva unui adevăr extrem de neplăcut şi de
grav: proiectul Israel în România nu a fost abandonat de liderii evreimii! În variante noi,
adaptate la realitatea zilelor noastre şi la exigenţele viitorului previzibil, acest proiect vizează în
continuare România şi Republica Moldova, ca teritorii de rezervă şi de refugiu, ca pe un teritoriu
al cărui control politic şi economic evreii deja l-au dobândit după „evenimentele“ din 1989,
urmând să şi-l consolideze şi să-l permanentizeze.
Există deja o înţelegere între guvernele României şi Israelului, semnată în 1994, prin care
România este gata să ofere găzduire unui număr de 300.000 (trei sute de mii) de refugiaţi evrei
din Israel. Cunoscute fiind ameninţările şi primejdiile cu care se confruntă statul Israel, este de
înţeles că autorităţile israeliene îşi iau asemenea măsuri de prevedere. Ar fi inconştienţi dacă n-ar
proceda astfel. De asemenea, ni se pare corectă poziţia guvernului român, în cea mai bună
tradiţie a omeniei româneşti!
Avem însă prea multe dovezi că strategii de azi ai iudaismului nu se mulţumesc cu atât şi-i
implică pe români, ca victime, în planuri care nu mai au nimic acceptabil şi justificabil între
oameni normali. Astfel, propagarea tezei holocaustului din România, din Transnistria, nu o
putem considera o simplă eroare a unor istorici sumar informaţi. Această teză, învinuindu-i pe
români de uciderea sălbatică a sute de mii de oameni, urmăreşte să introducă în mentalul
românesc un sentiment de grea vinovăţie faţă de evrei, pentru a-i face astfel pe români să accepte
mai uşor plata unor reparaţii materiale colosale, pentru evreii ucişi în holocaustul „românesc“, ca
şi pentru averile evreieşti confiscate de autorităţi de la evreii ucişi.

15
Din păcate, avem motive să credem că acestă teză, falsă, mincinoasă, a participării românilor la
Holocaustul antievreiesc, urmăreşte deopotrivă să facă posibilă revenirea în Româniaa unor
importante contingente evreieşti, evrei pe care societatea românească să-i accepte fără nici o
rezervă, cu sentimentul de căinţă pentru faptele părinţilor noştri, cu sentimentul că evreii, prin
suferinţele îndurate de la români, şi-au dobândit drept de cetate pe pământul românesc!
Această strategie produce semne şi dovezi tot mai vizibile, pe care conştiinţa publică românească
nu le mai poate ignora! Dar nu va întârzia această strategie să producă în România şi reacţia de
apărare, atât de normală şi de naturală, pe care însă ştim bine că se va găsi cine s-o taxeze drept
anti-semitism! Un antisemitism inevitabil însă şi legitim, firesc, sănătos şi salvator, salutar. Un
antisemitism la care suntem constrânşi de comportamentul perfid şi duşmănos al unor lideri
evrei. Un anti-semitism care ne impune să facem tuturor cunoscută părerea noastră că nu merită
să trăiască în România, ca cetăţeni români, nici unul dintre evreii care în toţi aceşti ani nu s-au
învrednicit să manifeste public nici o reacţie, nici un gest, nici un cuvînt de delimitare, de
respingere ori desolidarizare faţă de acuzaţiile ticălos de mincinoase pe care, în numele tuturor
evreilor, liderii sionişti le-au pronunţat împotriva mareşalului Ion Antonescu şi a poporului
român. România nu poate găzdui astfel de oameni care, prin tăcerea lor, se fac nu numai
complici la minciuna, la calomniile şi diversiunile anti-româneşti, dar şi beneficiari ai proiectelor
demente de subminare până la desfiinţare a neamului românesc, a statului român!
Protocoalele Kogaionului (13)
Unde sunt asasinii?

§ 13. Este important de subliniat şi faptul căteza holocaustului din România este de dată
recentă, despre un asemenea genocid nu s-a spus nimic nici la Nürnberg, nici la Conferinţa
pentru pace de la Paris, 1947. Dimpotrivă, avem din anii de după război nenumărate mărturii
evreieşti, ale celor mai importanţi lideri evrei, precum şi ale unor oameni de rând, prin care este
consemnată excepţia pe care Antonescu şi România au constituit-o în anii războiului, ai ocupaţiei
germane, în ceea ce priveşte tratamentul aplicat evreilor. Abia după 1990 teza unui holocaust
anti-evreiesc produs în România (sau din cauza autorităţilor româneşti din Transnistria) a fost
intens mediatizată şi însuşită de oficialii evrei. Dacă acest holocaust s-ar fi fost petrecut într-
adevăr, este de neînţeles lipsa de reacţie a mediilor evreieşti la data producerii holocaustului şi în
anii imediat următori, când se aflau în viaţă atât presupuşii vinovaţi de holocaust, cât şi victimele
persecuţiilor anti-evreieşti şi supravieţuitorii holocaustului. Cine i-a împiedicat pe liderii de la
New-York sau de la Tel Aviv ai evreimii să ceară încă de atunci, din anii ’50-’80, dreptate pentru
evreii ucişi în România. Ce explicaţie să dăm faptului că acest subiect este deschis practic abia la
50 de ani după ce s-a produs „holocaustul din România“?
Şi cum să interpretăm, altfel decât diversiune cinică şi neruşinare, recompensa de mii de dolari
oferită în zilele noastre pentru identificarea românilor care au asasinat evrei?! De ce nu s-au
oferit asemenea recompense cu ani în urmă, pentru a scoate astfel România de pe lista ţărilor în
care agenţii lui Wissenthall NU au avut nici un motiv să acţioneze, nu au avut pe cine să caute şi
nu au putut identifica nici o persoană, nici un român angajat în uciderea sistematică a evreilor.
Cum se explică faptul că vestita comisie a lui Simon Wissenthall vreme de 60 de ani nu a căutat
şi nu a identificat nici un român vinovat de uciderea evreilor? După 60 de ani asemenea încercare
nu are drept scop aflarea adevărului, ci, dimpotrivă, ascunderea adevărului. Ascunderea
adevărului că poporul român nu a zămislit ucigaşi în masă ai unor oameni nevinovaţi şi necăjiţi!

16
După război a apărut Cartea Neagră a lui Matatias Carp, care încerca să prezinte tabloul general
al suferinţelor îndurate de evrei în România anilor 1940-1944. Puţinele documente autentice pe
care le prezintă autorul în cele trei volume, corect interpretate mai degrabă intră în contradicţie
cu teza autorului. Celebră printre autorii holocaustizanţi, Cartea Neagră este cea care a dat tonul
la minciunile şi calomniile adunate de atunci şi până azi pe seama românilor, a soartei evreilor
din România. Autorii holocaustizanţi care i-au urmat lui Matatias Carp nu au adăugat nimic
important la probatoriul propus de M.C. şi au continuat, pe aceeaşi tradiţie, să ignore şi să nu
comenteze documentele care dovedesc propriu-zis ceva, şi anume dovedesc că dreptatea este de
partea evreilor „serioşi“, a unora ca Wilhelm Filderman ori Moshe Carmilly Weinberger, N.
Gingold sau Mişu Benvenisti. Evident, nu din partea acestor evrei vin pretenţiile la despăgubiri
de zeci de miliarde de dolari pentru suferinţele sutelor de mii de evrei holocaustizaţi de români.
Aceste pretenţii, pe cât de arbitrare pe atât de imorale, au de-acum, din păcate, şi sprijinul
autorităţilor evreieşti, al Israelului, ceea ce pune România într-o situaţie deopotrivă absurdă şi
primejdioasă.
Ştiute fiind dificultăţile economice în care se zbate România, este evident că românii nu-şi vor
putea plăti aceste „datorii“ faţă de evrei, situaţie pentru care Israelul va avea toată înţelegerea,
drept care s-a şi declarat dispus să renunţe la plata în cash şi să accepte echivalentul în
proprietăţi imobiliare, terenuri mai ales, cât mai întinse, inclusiv câteva staţiuni balneare, precum
Vatra Dornei, Slănic Moldova, Moeciu ş.a. Fireşte, experienţa pe care evreii au căpătat-o în
Palestina îi va ajuta pe evrei să nu mai săvârşească în România acele greşeli care le vor fi fost
fatale în Palestina…

17