UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE
Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

CAUZELE PRĂBUŞIRII
U.R.S.S.

Coordonator ştiinţific:
Lect. Univ. Dr. MATEESCU Ioan Dragoş

Studentă: Mîrzea Diana Andreea

Anul II Grupa A (RI)

Bucureşti
2017
 “The threat from Soviet forces, conventional and strategic,
from the soviet domination , from the increase in espionage
and state terror remains great. This is reality. Closing our
eyes will not make reality disappear.” - Ronald Reagan, 1986

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ( URSS)a fost un stat întins

pe o mare parte din Nordul Eurasiei, și care a existat din 1922 până în
1991. Formarea sa a fost punctul culminant al Revoluției ruse din 1917,
cea care l-a îndepărtat pe țarul Nicolae al II-lea. URSS era constituită din
mai multe Republici Sovietice Socialiste (RSS-uri). Numărul acestora a
variat de-a lungul timpului; la data dezmembrării, URSS număra 15
republici componente. Rusia era, de departe, cea mai mare republică,
dominând în aproape toate domeniile: suprafață, populație, economie și
influență politică. Teritoriul URSS a suferit, de asemenea, variații mari; în
1990 corespundea Rusiei Imperiale, cele mai importante excepții fiind
Polonia, Finlanda și Alaska. Cu excepția unei scurte perioade chiar după
revoluție, organizarea politică a țării era definită de singurul partid politic
recunoscut, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
În 1917, revoluţiile naţionale au dublat protestele sociale din capitala
statului. Ele au fost determinate mai ales de război, ale cărui dificultăţi au
sporit neîncrederea faţă de centru şi au încurajat popoarele din Rusia să se
organizeze. Astfel, în septembrie 1917, la Kiev s-a desfăşurat un congres
al popoarelor, la care au participat 93 de reprezentanţi. Ei au căzut de
cord că Rusia trebuia organizată într-o republică democrată federală.
Desfăşurarea la Kiev a congresului nu era întâmplătoare. Ucraina
devenise în 1917 un teritoriu foarte activ în direcţia cererilor de
autonomie. În iunie, peste 2000 de ţărani au participat la Congresul
ţăranilor ucraineni, care cerea rezolvarea problemelor pământului şi
autonomie. Sub presiunea ţăranilor, Rada (Consiliul central, un fel de
proto-parlament, înfiinţat în februarie 1917) a declarat autonomia
Ucrainei, în iunie 1917. Guvernul provizoriu rus a fost obligat să
recunoască Rada ca reprezentant al naţiunii ucrainene, fiind pentru prima
dată când guvernul rus ceda o parte din putere unui organism naţional şi
recunoştea principiul naţional ca bază a unei unităţi administrative. Multe
alte grupuri etnice non-ruse s-au mobilizat pentru cereri politice şi
sociale. În mai toate cazurile, mişcările naţionale conduse de intelectuali
au fost forţate de masele de ţărani să ţină cont tot mai mult de scopurile
agrarienilor socialişti. Astfel, o serie întreagă de partide naţionale, care la
începutul lui 1917 înclinau mai degrabă către cadeţii liberali, s-au
apropiat, în toamnă, de revoluţionarii socialişti. În plus, socialiştii militau
şi ei pentru reorganizarea federativă a statului. Mişcările naţionale au fost
iniţial cucerite de promisiunile egalitariste ale bolşevicilor, dar au realizat
repede că erau doar discursuri de propagandă, pentru a câştiga sprijin
popular. Astfel, în ianuarie 1918, Finlanda, Estonia, Lituania, Ucraina
şi Basarabia s-au declarat independente. Războiul şi pierderile teritoriale
au complicat şi mai mult situaţia, aşa încât, la 6 luni de la preluarea
puterii, bolşevicii nu mai controlau nicio zonă de la periferia imperiului.
Aceste regiuni şi-au păstrat un timp independenţa, fiind legate de Rusia
doar prin alianţe militare şi înţelegeri economice. Până în 1921, însă o
bună parte din teritorii au revenit la Rusia, bolşevicii speculând
antagonismele etnice şi sociale locale pentru a atrage vechile provincii în
graniţele noului stat. În 1922 s-a format URSS, prin includerea Ucrainei,
Bielorusiei şi a Republicii Transcaucaziene. În 1936, aceasta din urmă a
fost dizolvată şi s-au format 8 republici sovietice: Georgia, Armenia,
Azerbaidjan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan, Kazakstan şi
Kîrghîzia. Împărţirea noului stat federal se baza pe teritorii definite de
limbă şi naţionalitate. Aceasta nu doar că încălca principiul comunist,
conform căruia naţionalităţile trebuiau să dispară, dar ignora şi realităţile
demografice şi compoziţia etnică a zonelor. NEP-ul a fost acompaniat de
o politică flexibilă faţă de naţionalităţi. Una dintre primele măsuri a fost
de a înlocui principiul autodeterminării cu cel al egalităţii popoarelor din
URSS. Guvernul central a cooperat cu elitele non-ruse locale, atrase în
noile structuri de conducere comuniste, astfel încât, în anii 20-30, pe
fondul insuficienţei cadrelor ruseşti, evreii, georgienii şi armenii au fost
supra-reprezentaţi în structurile centrale ale partidului şi statului, la cel
mai înalt nivel. Tot în acea perioadă s-a pus în practică politica de
„indigenizare” a aparatului local, prin care creştea numărul de persoane
aparţinând altor naţiuni care ocupau poziţii de conducere şi
administrative. De exemplu, ucrainenii ocupau 59% din aparatul
birocratic din Ucraina, bieloruşii – 66% în Bielorusia, armenii – 95 % în
Armenia. În Asia centrală, din cauza nivelului scăzut de instrucţie,
majoritatea o deţineau europenii. Limbile neruse au devenit tot mai
utilizate în administraţie şi tribunale, iar pentru a combate analfabetismul
au fost acceptate şcoli cu predare în limba maternă. Aceste transformări
au dus la formarea unei elite neruse puternice, la multiplicarea numărului
de publicaţii periodice în limbile naţionale (în 1933 – 37% din publicaţii
nu erau în rusă) şi la
înflorirea literaturii. Regimul liberal privind naţionalităţile avea ca scop
crearea unei elite loiale faţă de noul imperiu şi de putere, abandonarea
tensiunilor dintre centru şi periferie, deci stabilitate internă şi
alfabetizatea în spiritul regimului, pe limba popoarelor, adică răspândirea
comunismului printre neruşi. Această linie, urmată până la mijlocul anilor
30 a avut efecte profunde: a permis difuzarea ideilor comuniste sau cel
puţin a neutralizat anumite grupări şi ideologii concurente şi a consolidat
naţiunile din cadrul URSS. Guvernul central a sperat că dând astfel de
drepturi va reduce sentimentele naţionale şi va contribui la crearea
sentimentului apartenenţei la URSS. Fenomenul a fost, însă contrar,
elitele neruse dorindu-şi treptat şi drepturi politice în stat. De la sfârşitul
anilor 30 a început un proces de lichidare (chiar şi fizică) a elitelor
politice şi intelectuale neruse. De exemplu, toţi membrii Politbiroului
ucrainean au dispărut şi din 102 candidaţi la Comitetul Central Ucrainean
au supravieţuit 3. Sovietele au fost plasate sub controlul deplin al
guvernului central, politica „indigenizării” a fost abandonată, noua
birocraţie era formată doar din cadre ruseşti, politicile culturale liberale
au fost oprite, iar sistemul de învăţământ unificat. A fost creată o nouă
ideologie a „integrării” , plecând de la cultul pentru patriotismul sovietic,
iar apelurile la solidaritatea internaţională au fost înlocuite cu dragostea
pentru URSS şi Stalin, formule care aminteau de propaganda ţaristă.
Stalin a profitat de război pentru a reface vechiul imperiu, căruia i-a
adăugat şi alte teritorii, pentru a deporta aproape 2 mil de cetăţeni
sovietici în Asia centală, din care o treime au murit şi pentru a aduce elită
rusă în noile teritorii ocupate. După moartea lui Stalin s-a revenit la
politica din anii 20, însă de la jumătatea anilor 70 măsurile restrictive au
fost reluate. Cu toate acestea, expansiunea sistemului educaţional şi
urbanizarea au permis crearea unei elite educate, care acţiona dincolo de
limitele impuse la centru. Aceaste elite au revigorat limbile, literaturile şi
învăţământul naţional şi au devenit tot mai critice faţă de politica de tip
paternalist şi de deciziile guvernului de la Moscova. Unul dintre
principalele efecte ale perestroikăi şi glaznostului a fost relaxarea
sistemului centralizat. Introducerea libertăţii de exprimare şi suprimarea
mijloacelor de represiune la scară largă au determinat o mişcare
reformistă în toate republicile unionale. În 1990, URSS era formată din
15 republici sovietice: Rusia, Letonia, Estonia, Bielorusia, Ucraina,
Moldova, Kazahstan, Kârghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan,
Azerbaidjan, Armenia, Georgia. Revoluţiile democratice au început în
statele baltice. La 23 iunie 1988, Prezidiul Sovietului Suprem din Estonia
a decis să restabilească drapelul naţional, iar în noiembrie a proclamat
suveranitatea Estoniei. Transformările din Lituania au început tot în 1988,
când mişcarea reformistă Sajudis a devenit în partid ce milita pentru
independenţa statului. La 8 oct. 1988 s-a hotărât arborarea propriului
drapel, s-a adoptat un nou imn şi s-a introdus lituaniana ca limbă oficială.
În 1990, au avut loc alegeri pentru Sovietul Suprem, iar candidaţii Sajudis
au obţinut majoritatea, proclamând ulterior independenţa Lituaniei.
Mişcarea letonă de democratizare a început în mai 1989, prin
introducerea letonei ca limbă oficială şi a culminat în iulie 1989, când a
fost proclamată suveranitatea statului. Gorbaciov era dispus să
republicilor drepturi mai largi, dar nu era dispus să accepte o secesiune
teritorială, mai ales că republicile baltice făceau parte din sistemul
defensiv al URSS. În aceste condiţii, în ianuarie 1991, armata sovietică a
intervenit în zonă, intervenţie care s-a soldatează cu zeci de morţi şi
răniţi. Protestele internaţionale şi amploarea evenimentelor l-au
determinat pe
Gorbaciov să decidă retragerea armatelor şi recunoaşterea independenţei
statelor. Dacă naţionalismele din zona Baltică s-au dezvoltat în paralel şi
cooperant, în zona Transcaucazului ele au avut un caracter antagonist şi
conflictual. Cea mai disputată problemă a fost a provinciei Nagorno-
Karabah, pe care şi-o disputau Armenia şi Azerbaidjan. În 1988,
în Armenia s-au declanşat manifestaţii care cereau alipirea regiunii aflate
în graniţele Azerbaidjanului, deoarece era populată în majoritate de
armeni. La 28 februarie, 32 de civili armeni au fost masacraţi pe ţărmul
caspic al Azerbaidjanului, fapt ce a amplificat tensiunea şi a declanşat o
rundă de ciocniri violente. În asemenea condiţii, armata sovietică a
intervenit, dar nu a reuşit decât să îngheţe conflictul pentru moment. O
altă problemă de nerezolvat pentru URSS a fost secesiunea celor două
minorităţi importante din Georgia – osetii şi abhazii, care în 1990 şi 1991
şi-au proclamat independenţa, provocând încă o criză în zonă. În
contextul valului de revoluţii democratice şi al procesului separatist, toate
celelalte republici transcaucaziene şi-au proclamat pe rând independenţa.
Ucraina era, după Rusia, cea mai mare, cea mai populată şi mai
productivă republică. La sfârşitul anilor 80 s-a conturat şi aici o mişcare
naţională, mai întâi cu caracter religios, prin ieşirea catolicilor din
clandestinitate, apoi cu aspect politic, prin înfiinţarea grupării numite
Mişcarea Populară a Ucrainei. Pe fondul valului reformist, prim
secretarul Vladimir Şcerbiţki (care guvernase 26 de ani) a demisionat, iar
la alegerile organizate în 1989 au venit la putere comuniştii ucraineni,
transformaţi peste noapte în naţionalişti, în frunte cu Leonid Krawciuk. El
a proclamat suveranitatea Ucrainei, la 16 iulie 1990. După 1988 mişcarea
de masă bielorusă a prins şi ea amploare, mai ales după descoperirea
mormintelor comune a victimelor represiunilor lui Stalin. În zona
musulmană opiniile în favoarea ruperii de URSS s-au exprimat mai puţin
violent. Mişcările naţionale şi islamice, însă, venite mai ales dinspre elite
şi fără o aderenţă masivă în rândul populaţiei, au intrat în conflict unele
cu altele. În zona uzbekă a regiunii Fergana populaţia turcă a fost
persecutată, iar kîrgîzii şi uzbecii îşi disputau sângeros teritorii.
Înţelegând dorinţa de libertate a acestor naţiuni, Gorbaciov a elaborat un
proiect al Uniunii, care să împace tendinţele separatiste cu necesităţile
centraliste ale Moscovei. Astfel, la 17 martie 1991 a avut loc
referendumul pentru menţinerea URSS sub forma unei federaţii de
republici suverane. Ideea a fost respinsă categoric de 6 state: cele trei
baltice, Moldova, Georgia şi Armenia. Celelalte 9 au cerut reformarea
sistemului federativ. De aici până la formarea CSI nu a fost decât un pas.
La 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei au
publicat o declaraţie conform căreia Uniunea Sovietică era dizolvată şi
înlocuită prin Comunitatea statelor independente; această Comunitate era
o entitate interguvernamentală compusă din 12 foste republici sovietice
(Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Kazahstan, Kîrghistan, Moldova,
Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina, Georgia – care a
părăsit ulterior CSI). Conform actelor constitutive de la Minsk şi Alma-
Atta, CSI era lipsită de personalitate juridică internaţională.
În încercarea de a-şi consolida puterile în detrimentul partidului,
Gorbaciov a determinat decizia Plenarei CC din februarie 1990 de a
abandona rolul conducător al PC, introducând multipartitismul şi punând
bazele unui regim prezidenţial. Prins de valul reformist, Gorbaciov a
anunţat trecerea la economia de piaţa, ceea ce însemna că se anulau
principiile economiei socialiste şi dogma marxist—leninistă, iar în iulie
1991, cu ocazia altei plenare se abandona şi principiul luptei de clasă.
Nemulţumiţi de aceste reforme, conservatorii au decis organizarea unui
puci, la 18 august 1991. Gorbaciov a fost arestat la reşedinţa sa de
46vară, iar puciştii l-au numit preşedinte pe Ianaev (care era atunci vice
preşedinte). Puciul a fost organizat de înalţi demnitari, şefi ai poliţiei,
armatei şi KGB, ceea ce indică în mod clar că reformele nemulţumiseră
profund categoriile ce se bucurau de privilegiile statului socialist.
Rezistenţa contra puciului a fost condusă de Boris Elţân, care a primit
sprijinul larg al populaţiei nu din admiraţie pentru Gorbaciov, ci pentru că
prinseseră prea tare gustul libertăţii şi nu doreau să se întoarcă la sistemul
comunist propus de pucişti. Deconcertaţi de această întorsătură a
evenimentelor, puciştii au abandonat lupta, fiind ulterior arestaţi. La 22
august, Gorbaciov a revinit din Crimeea şi şi-a reluat funcţia, numai că
populaţia şi-a continuat manifestaţiile anticomuniste, distrugând
simbolurile regimului – adică statuile lui Lenin şi Djerdjinski. Sub
presiunea populară Gorbaciov a demisionat din funcţia de secretar
general, Sovietul Suprem s-a autodizolvat, iar în fruntea noii Rusii s-a
instalat Boris Elţîn.
Prăbușirea uluitoare a Imperiului Sovietic în 1989-1991 a fost adesea
interpretată în Occident ca un triumf al capitalismului și democrației, ca și
cum acest eveniment a fost în mod evident, un rezultat direct al politicilor
guvernelor Reagan și Thatcher. Această analiză de autofelicitare are
puțină legătură cu faptele reale, circumstanțele și dinamica politică
internă care erau adevăratele cauze istorice ale deteriorării Imperiului
Sovietic și în cele din urmă a statului sovietic însuși. Discursurile politice
înflăcărate și situaţiile diplomatice dure fac teatru bun, dar ele sunt
ineficiente pentru forțarea transformării politice a țărilor totalitare, așa
cum este dovedit de persistența regimurilor comuniste, care devin tot mai
puternice în Cuba și estul Asiei după pedepsirea cu embargourile
comerciale. Cheia pentru a înțelege motivele dispariţiei Uniunii Sovietice
este de a nu căuta în discursurile politicienilor occidentali, ci în istoria
sovietică internă.
Uniunea Sovietică intrase deja în declin ca şi putere mondială încă de
dinainte de 1980. Orice iluzii pentru instaurarea unei hegemonii
comuniste globale s-au evaporat odată cu prăbuşirea relaţiilor chino-
sovietice din anii ‘60. Pe măsură ce administraţia Nixon a îmbunătăţit
relaţiile americane cu o Chină din ce în ce mai independentă, sovieticii au
văzut o necesitate strategică să intre în cursa armelor nucleare, care a
necesitat eforturi economice enorme. Amenințarea unei confruntări
nucleare a fost redusă în mod considerabil de rachetele anti-balistice
(ABM) și tratatele strategice de limitare a armelor (SALT) încheiate cu
administrația Nixon în 1972. Acestă reducere a tensiunilor a permis lui
Leonid Brejnev să se concentreze asupra economiei interne și dezvoltării
sociale, fapt ce a dus la creșterea popularității sale politice.
În jurul lui 1975, Uniunea Sovietică intrat într-o perioadă de stagnare
economică, pe care nu va mai reuşi să o depăşească. Din ce în ce mai
mult, URSS s-a orientat spre Europa, în principal spre Germania de Vest,
pentru a-i oferi finanțare prin împrumuturi masive, în timp ce SUA a
devenit un furnizor important de cereale. 1 În ciuda momentelor de
grandomanie anti-comunistă, americanii și europenii occidentali au
menținut relații comerciale cu Uniunea Sovietică, care s-a scufundat în
rezervele sale din epoca de aur a lui Stalin pentru a crește disponibilitatea
bunurilor de larg consum. Comerţul exterior şi reformele economice nu
au fost suficiente pentru a depăși ineficiența economiei sovietice, care era
înapoiată tehnologic și plină de corupție. Planificatorii economici au fost
de multe ori incapabili de a diagnostica și rezolva problemele şi
funcţionarii au întocmit rapoarte false care pretindeau productivitate.
Standardele de viață sovietice erau sărace în comparaţie cu cele
occidentale. Până în 1980, doar 9% din sovietici aveau mașini, ceea ce
era de fapt o îmbunătățire adusă de Brejnev. Informatizarea a fost redusă,
din cauza paranoiei de stat cu privire la utilizarea în scopuri
contrarevoluționare a telecomunicațiilor. URSS a fost în măsură să
suporte decalajul tehnologic pentru că economia a fost închisă, protejată
de competiție, dar capacitatea sa de a menține superioritatea militară a
depins din ce în ce mai mult de capacitatea de a ține pasul cu
modernizarea occidentală. La emisiunile radio din anii 1970, Ronald
Reagan s-a plâns de faptul că națiunile capitaliste au sprijinit regimul
sovietic intrinsec defectuos, în loc să îl lase să se prăbușească în mod

1
Din 1976 până în 1981, sovieticii au importat 69 milioane de tone de porumb şi 64 de milioane de tone de grâu,
40% dintre acestea importate numai din SUA: Timothy J. Colton-”The Dilemma of Reform in the Soviet Union’,
pagina 22
natural din cauza propriei ineficiențe și lipsei de umanitate.2 Spre
deosebire de agiografii lui de mai târziu, Reagan nu a impulsionat
înfrângerea Uniunii Sovietice printr-o forță de acțiune, dar în schimb el
şi-a dat seama că regimul se va prăbuși din propriile sale eșecuri odată ce
Vestul va retrage sprijinul financiar acordat pentru menţinerea vieţii
acestuia. Reagan s-a dovedit a fi cel mai capabil în diagnosticarea stării
URSS-ului. El nu a avut nevoie de un inamic străin să "înfrângă",ci a
început să se deterioreze din interior.
Deşi sfârşitul “destinderii” este deseori atribuit preşedintelui american
Reagan, cel responsabil este de fapt președintele Carter, care a avut mai
întâi o atitudine ostilă față de URSS în 1979 prin boicotarea Olimpiadei
de la Moscova, formarea gherilelor pentru a rezista invaziei sovietice din
Afganistan și folosind amenințarea sovietică drept o justificare pentru
creșterea cheltuielilor militare. Cu toate acestea, a fost tensiune relativ
ușoară în comparație cu începutul războiului rece. În același an, ambele
superputeri au fost de acord să respecte termenii discuțiilor SALT.
În primii ani ai președinției sale, Reagan s-a angajat în discursuri cu un
puternic impact despre "imperiul rău", adoptând o atitudine contradictorie
deschisă față de Uniunea Sovietică, ceea ce pare a fi o politica de
renunțare la destindere. Tonul lui conflictual i-a determinat pe mulți să se
teamă că lucrurile vor evolua spre o repetare a crizei rachetelor din Cuba.
Aceste temeri s-au calmat după ce Reagan a făcut cheltuieli militare
masive, necesare armelor nucleare în special. Aici este de menţionat
Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI). SDI poate fi interpretat ca tentativa
lui Reagan de a face un război nuclear care "poate fi câștigat". În ciuda
aparentei agresivitatăţi a lui Reagan, el nu a atras Uniunea Sovietică într-
o confruntare care să implice intensificarea nucleară şi alertarea națiunii,
nici în vreo confruntare militară directă. Inițiativa lui de apărare strategică
nu s-a materializat niciodată, deși a fost luată în serios în cercurile
militare sovietice.3 Reagan a efectuat cheltuieli militare exorbitante, care
au lezat indirect economia sovietică, dar, de asemenea a consolidat
elementele radicale ale regimului. În timpul erei Reagan, cheltuielile
militare sovietice nu a crescut în mod apreciabil ca procent din PIB. 4
Președintele american îi susţinea pe extremişti împotriva reformelor lui
Gorbaciov și a pus mare accent pe armele nucleare sovietice și
dezvoltarea rachetelor balistice. Astfel, strategia lui Reagan a avut efecte
mixte asupra regimului sovietic, dar el nu a forțat în niciun fel mâna
sovietică. Ei au fost liberi să răspundă la amenințările sale într-o varietate
de moduri, și politica condusă de propria lor dinamică internă. Poate fi
2
Arhiva înregistrărilor audio din perioada respectivă
3
Consilierii lui Andropov credeau că SDI ar putea oferi o apărare parţială împotriva unei a doua greve prin care
vedeau ameninţată ICBM , cea mai mare parte din arsenalul nuclear sovietic: Mira Duric-”Strategic defence
initiative: US policy and the Soviet Union”, pagina 41
4
Cheltuielile militare sovietice au rămas în jurul valorii de 13% din PIB
adevărat că Uniunea Sovietică nu putea concura cu Statele Unite într-o
cursă a înarmării, sau cel puțin în unele aspecte ale unei curse ale
înarmării, dar acest lucru nu este suficient pentru a explica pierderea
rolului său în Europa de Est și chiar propria sa dizolvare.
Un front pe care Reagan s-a confruntat cu sovieticii are un câmp de
luptă în lumea a treia. Reagan a furnizat ajutor deschis și sub acoperire
gherilelor și mișcărilor de rezistență anticomuniste într-un efort de a
îndepărta guvernele prosovietice comuniste din Africa, Asia și America
Latină. Doctrina a fost concepută pentru a diminua influența sovietică în
aceste regiuni, ca parte a strategiei de ansamblu a administrației
Războiului Rece. Punctul culminant a fost implicarea militară a Uniunii
Sovietice în Afganistan. sprijinul SUA pentru gherilele afgane și arabe s-
au transformat conflictul într-o adversitate cu consecinţe grave pentru
URSS. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea și umilirea sovieticilor, cu
mari pierderi omeneşti. Aceste pierderi au fost absorbite de către armata
sovietică gigantică și nu a fost nevoia de recurgere la creșteri
semnificative ale bugetului operațional militar. Politica SUA în
Afganistan ar putea fi considerată în mod echitabil o politică de a preveni
expansiunea sovietică în Orientul Mijlociu, dar dacă luăm în considerare
faptul că în deceniile anterioare, aproape toate națiunile arabe erau clienți
sovietici, putem observa că imperialismul sovietic era deja în declin cu
mult înainte de dezastrul din Afganistan. Implicare indirectă a lui Reagan
în Uniunii Sovietice nu a adus un declin militar sovietic, dar a expus
punctele slabe deja existente. Represaliile militare și economice luate
împotriva Uniunii Sovietice în anii 1980 au fost mult prea ușoare pentru a
explica dispariția acesteia. Embargourile mult mai aspre au fost impuse
asupra regimurilor slabe: Coreea de Nord, Vietnam, și Cuba, dar toate
acestea au fost capabile să supraviețuiască. Singurele tensiuni
proporționale cu amploarea colapsului sovietic se găsesc în interiorul
Uniunii Sovietice și în sateliții săi est-europeni.
Reformele în domeniul economiei stagnante și înlocuirea structurii
politice corupte nu au posibile atâta timp cât vechea gardă a lui Brejnev a
rămas în control. Dupa ce Brejnev a murit în noiembrie 1982, a fost
succedat de fostul șef al KGB Yuri Andropov, care a murit la începutul
anului 1984. Până atunci, al doilea la comanda, Konstantin Cernenko,
avea o sănătate instabilă în momentul în care a preluat puterea Partidului
Comunist, așa că exista o posibilitate reală ca o nouă forţă să preia
conducerea. Cernenko a murit martie 1985, și a fost imediat urmat de
Mihail Gorbaciov, un favorit al lui Andropov. Cu toate că el era un
marxist devotat, Gorbaciov a avut o istorie de gândire independentă, și a
fost educat în teoria politică occidentală. El a apreciat acum necesitatea
unei reforme serioase pentru a opri declinul economic al URSS, care a
amenințat atât obiectivele sale de politică internă și cât şi de politică
externă.
Gorbaciov a propus imediat o "restructurare" (perestroika 5) a
economiei, sub forma unor reforme concrete. În gândirea lui inițială părea
să fie necesară o îmbunătățire pur tehnică în planificarea economică
pentru a rezolva problemele economice ale Uniunii Sovietice. Până în
februarie 1986, Gorbaciov a anunţat nevoia de "reformă radicală", dar
încă fără a specifica şi modul în care trebuia realizată. Cam în același
timp, mai ales după dezastrul de la Cernobîl, în primăvara acelui an,
Gorbaciov a început să reducă gradul de control pe care statul în avea
asupra mass-mediei, și a încurajat dezbaterea intelectuală în mod deschis.
Ca semn al sincerităţii lui, el l-a eliberat din exil pe disidentul Andrei
Saharov în decembrie 1986. Acest program de încurajare a ideilor noi și
de liberă exprimare limitată a fost cunoscut sub numele de glasnosti
("deschidere"). Până în ianuarie 1987, pentru Gorbaciov a devenit clar că
performanța economică slabă a Uniunii Sovietice îşi are originea în
problemele sociale și politice profunde. În discursul adresat Comitetului
Central al Partidului Comunist, Gorbaciov a criticat în mod usturător cu
cinism şi apatie, politica şi corupția care a afectat societatea sovietică. El
a extins noțiunea de perestroika pentru a include și relațiile sociale și
sistemul politic, nu numai restructurarea economică. Recunoscând că
societatea sovietică s-a maturizat suficient pentru a justifica includerea
politică a cetățenilor de rând, Gorbaciov a căutat să reducă puterea
funcționarilor și creșterea responsabilității lor. El a propus alegeri prin vot
secret pentru soviete și organizațiile de partid, și acestea au pledat pentru
crearea unor grupuri de cetățeni, independenţi de partid. Pentru prima
dată, reformele economice au recunoscut în mod explicit necesitatea unor
relații competitive de piață. Acest lucru a fost prezentat ca o "lege cu
privire la întreprindere socialistă", în cadrul reuniunii Comitetului Central
din iunie 1987. Până la 1988, proprietatea privată a fost permisă în
anumite industrii de fabricație. În mod ironic, aceste reforme, de fapt au
impulsionat deteriorarea economiei sovietice. Întreprinderile private
neprofitabile au fost subvenționate de către stat. Lipsa de supraveghere a
statului asupra liniilor de alimentare dus la o penurie de alimente și
îmbrăcăminte, lucru care nu s-a întâmplat nici măcar în timpul lui

5
Perestroika (însemnând restructurare, reconstrucție) a fost elementul central al politicii adoptate de Mihail
Gorbaciov în vederea reformării economiei și societății sovietice. Astfel, ținând cont de stadiul deplorabil al
economiei Uniunii Sovietice, care era o economie centralizată, a vrut să sporească eficiența economiei și implicit a
partidului. Obiectivul lui Gorbaciov era deci reformarea PCUS, înlocuind mai mulți oficiali ai partidului aflați în
posturi cheie, ceea ce i-a asigurat un plus de putere și autoritate în cadrul partidului. Totodată, a provocat
resentimente în rândul elementelor mai conservatoare din cadrul PCUS ceea ce a condus la puciul din august
1991. În cele din urmă, perestroika nu și-a atins scopul pentru că Gorbaciov a încercat să corecteze problemele de
la nivelul statului și societății pe care PCUS însuși le crease. Prins între conservatori și progresiști, Gorbaciov a
pierdut tot mai mult din sprijinul politic inițial, astfel încât a devenit ultima victimă a perestroikăi. Mikhail
Gorbachev, Perestroika: New Thinking for Our Country and the World, 1988
Brejnev.6 Într-o oarecare măsură, reformele, au servit de fapt la slăbirea
legitimitatăţii guvernului, mai degrabă decât să o sporească.
S-a manifestat o opoziţie la reformele lui Gorbaciov din ambele
părţi. Democratizării și descentralizării politice s-au opus cu forța
extremiștii de partid din Biroul Politic, condus degor Ligaciov. Între timp,
alții s-au plâns că reformele au fost aplicate prea încet. În octombrie
1987, Boris Elțîn și-a exprimat protestul său de demisia din funcția de
membru al Biroului Politic și în calitate de șef al Partidului Comunist din
Moscova. El și alți politicieni reformatori au început să perceapă că
disidența ar putea fi exprimată numai din afara structurii partidului.
În 1988, Gorbaciov a reușit să-şi depășească adversarii și să treacă
la aplicarea reformelor sale politice. În luna iunie, Conferința de partida
aprobat alegerile libere prin vot secret, pentru deputații Congresului și
guvernatorii regionali, precum și limitele pe termen lung pentru
funcționarii aleși și reducerile birocrației de partid și de puteri economice.
În septembrie, Gorbaciov a reorganizat secretariatul partidului și a trecut
la eliminarea altor adversari din Biroul Politic, înlocuindu-i cu moderați,
ca parte a unui compromis politic aparent. El a fost capabil să ofere
sprijin pentru reformele sale prin impunerea limitărilor asupra tipurilor de
alegeri care să permită mai mulţi candidaţi precum și norme privind
nominalizările, astfel încât partidul să poată rămâne forța dominantă în
politică sovietică. Perestroika și glasnost nu a reușit să asigure partidului
legitimitatea în totalitate. O nouă clasă politică nu a apărut doar în Rusia
ci și în alte republici sovietice. Această clasă politică tot mai mare a
inclus multe dintre aceleași persoane care ulterior vor fi direct
responsabile pentru dizolvarea Uniunii Sovietice. Naționalismul lui Elțîn
și al omologiilor săi din alte republici a fost motivat nu numai de dorința
de a distruge mecanismele puterii Partidului Comunist, dar propriile lor
aspirații politice.
Reformele politice şi economice din URSS a încurajat şi alte ţări ale
Pactului de la Varşovia să facă cereri similare. În 1988 prin vizita sa în
Polonia, Gorbaciov a arătat clar că nu avea nici o intenție de a folosi forța
militară pentru a sprijini regimul comunist acolo. El a continuat cu un
discurs remarcabil la ONU în luna decembrie a aceluiași an, promițând
să-și retragă zecile de mii de trupe sovietice, tancurile și sistemele de
artilerie din Europa de Est, pentru a se asigura lumea că URSS nu mai
avea pe scară largă capacitateaa militară ofensivă în Europa. Această
schimbare a politicii sovietice a slăbit poziția de negociere a Partidului
Comunist polonez, care a fost de acord să lase uniunea independentă
Solidaritatea (Solidarnosc), să candideze împotriva lor în alegeri libere, în
aprilie 1989. Solidaritatea a primit mult timp un sprijin financiar și
consultativ sub acoperire de la Vatican și de la Statele Unite ale Americii,
6
Gorbachev’s Economic Programs: The Challenges Ahead, 1998
care i-au permis să supraviețuiască suficient de mult pentru a ajunge la
această realizare.7 În cele din urma rezultatul a fost în mâinile
electoratului polonez, care era de aşteptat să sprijine majoritatea
comunistă. În schimb, candidaţii de la Solidaritatea au câștigat în mod
şocant. Cu toate că administrația Reagan a jucat cu siguranță un rol
important în sprijinul Solidarităţii, au existat puține așteptări ale unui
efect de domino imediat la fel de dramatic ca ceea ce sa întâmplat în
realitate. Serviciile de informații în acel an nu au dat nici un indiciu că
răsturnarea regimului în Germania de Est ar fi fost o posibilitate realistă.
Într-adevăr, au trecut luni înainte de căderea Zidului Berlinului, care a
fost catalizatorul imediat al revoltelor similare din Ungaria, Cehoslovacia
și România. URSS-ul a refuzat să intervină în oricare dintre aceste
revoluții, așa cum deja se angajase în retragerea unilaterală din Europa de
Est. SUA are o istorie lungă în provocarea unor lovituri de stat și a
crizelor economice printr-o varietate de metode, dar cu un succes limitat,
chiar și în țările relativ mici. Resurse masive ar fi fost necesare pentru a
orchestraun colaps în Europa de Est. O astfel de operațiune nu a putut
rămâne invizibilă pentru foarte mult timp, nici agențiile responsabile
pentru un astfel de proiect ar putea să nu anticipeze posibilitatea
succesului său. Prăbușirea din Est trebuie înţeleasă prin studierea Estuli,
nu a discursurile politicienilor occidentali, care cel mai bun caz a avut un
efect de inspirație, dar nu au furnizat nici un ajutor tangibil pentru
mișcările de independență.
O cheie pentru succesul mișcărilor naționale anti-comuniste a fost
refuzul sovieticilor de a exercita o forță militară pentru a menține
controlul. O varietate de factori au intrat în această decizie, inclusiv
costul relativ și beneficiul ocupației militare directe, punctele slabe
expuse în Afganistan, precum și tendințele de liberalizare ale lui
Gorbaciov. Nu este clar cât de mult blocul sovietic ar fi fost în stare să se
păstreze cu forța, dar au luat cu siguranță o decizie strategică deliberată
de a pierde. La rândul lor, guvernele comuniste au fost puse sub presiunea
populară de a nu se baza pe sprijinul militar străin, așa că au cerut
retragerea sovietică ca o ultimă încercare de a păstra legitimitatea
dominației lor. În cazul în care sovieticii au sperat că regimurile
comuniste ar fi putut supraviețui fără intervenția militară, acest lucru s-a
dovedit a fi o eroare de calcul.
Est-europenii nu au nevoie de propaganda occidentală să-i învețe ca să
disprețuiască guvernele dictatoriale; faptele vieții de zi cu zi a oferit
ample cauze. Așa cum Reagan a susținut din nou în anii 1970, regimurile
comuniste nu au putut să supraviețuiască pentru că erau "inumane", și nu
ar fi putut fi tolerate pe termen nelimitat. Cu toate că dictatorul român
Nicolae Ceaușescu a încercat să dea vina pentru existenşa problemele
7
Carl Bernstein, The Holy Alliance, 1992
țării sale pe sabotajul economic occidental, populația putea experimenta
singură corupția și lipsa de eficiență a sistemului comunist. România a
fost chiar mai izolată economic decât majoritatea țărilor Pactului de la
Varșovia, ceea ce face ca sabotajul economic extern să fie imposibil.8
Chiar și după pierderea zonei sale tampon europene, Uniunea Sovietică
a rămas formidabilă. Pe baza capacității sale nucleare strategice și puterea
trupelor, arfi putut totuşi să pretindă în mod rezonabil să fie cea mai mare
putere militară a lumii.9 Pe la mijlocul anilor 1980, sateliții Pactului de la
Varșovia au încetat să mai fie activi economic în Uniunea Sovietică, și, de
fapt, retragerea lui Gorbaciov a fost motivată parțial de considerentele
economice. Acum nu se mai putea vorbi de un real pericol de război cu
Europa de Vest, astfel încât blocul și-a pierdut semnificația strategică şi
de asemenea ar fi o greșeală, prin urmare, de a percepe pierderea Europei
de Est ca o rană gravă pentru economia sovietică internă sau militară. Din
contră, ea a permis guvernului sovietic să își concentreze resursele asupra
zonelor mai critice.
La sfârșitul anilor 1980, Uniunea Sovietică a avut probleme
economice serioase, dar avea încă o situație financiară solidă, datorită
activelor sale enorme în aur, petrol și gaze naturale. 10 Deficitele bugetului
de stat au fost un motiv de îngrijorare, deoarece acestea ar putea necesita
o încetinire a perestroikăi, nu pentru că URSS-ul era în pericol de
incapacitate de plată.11 La fel de rele ca economia sovietică au fost şi
standardele occidentale. Era într-o formă mult mai bună decât alte națiuni
debitoare. Agențiile de informații occidentale au fost rezonabile în
evaluarea lor: regimul s-ar lupta, în timp ce se așteptă că va persista.
Poate fi tentant de a trasa o conexiune simplistă între faimosul "dărâmați
acest zid" a lui Reagan din 1987 și distrugerea efectivă a zidului în 1989.
De fapt, fraza celebra lui Reagan a fost îndreptată spre Gorbaciov, cerând
liderului sovietic să se ţină de promisiunea făcută în ceea ce priveşte
deschiderea. Ce s-a întâmplat de fapt în 1989, nu a fost reforma de sus
înjos, cerută de Reagan, ci a fost ceva mult mai radical. O revoltă
populară largă a luat problema în propriile sale mâini, eliminând regimul
est-german cu totul. Niciun analist serios nu a anticipat o astfel de
întorsătură uluitoare a evenimentelor. În timp ce Reagan și cabinetul său
doreau cu siguranță dispariția comunismului și au făcut tot ce le-a stat în
putinţă să grăbească acest scop, dispunând de mijloace foarte limitate.
Prăbușirea comunismului în Europa de Est a fost cauzată în principal de
către oamenii din Europa de Est. Puterile occidentale au jucat doar un rol
8
În contrast, SUA a folosit abilitatea de a exporta dependentă de constrângerea economică împotriva naţiunilor
din America Latină , dar chiar şi aşa înregistrând un succes limitat
9
Din 1985 până în 1988, Gorbaciov a sporit cheltuielile militare şi a continuat să dezvolte noi sisteme de arme în
acelaşi ritm ca cel de la începutul lui 1980. În 1988 el a redus dimensiunea armatei cu scopul de a reduce costurile
10
Datoria externă a URSS-ului a fost de 41 miliarde $ la sfârşitul anului 1987 comparativ cu 22 miliarde $ ăn 1984
11
Deficitul bugetar de stat în 1987 a fost de 7% din PIB-ul sovietic. El a fost atribuit creşterii subvenţiilor de stat şi
a fost redus impozitul pe venit:’ USSR: Higher Budget Deficits Threaten Perestroyka”
marginal în evenimentele din 1989, la fel ca în operațiunile sub acoperire
menționate mai sus din Polonia. Cu toate acestea, Reagan merită credit,
nu neapărat pentru provocarea colapsului comunist, ci pentru că a
perceput cu abilitate slăbiciunea internă a regimurilor comuniste.
Condamnarea sa în nesustenabilitatea sistemului comunist l-a încurajat să
adopte o poziție diplomatică fermă faţă de țările Pactului de la Varșovia,
manifestată prin refuzul de a face lucrurile mai ușoare pentru ei. La
Reagan anti-comunismul nu a fost pur pragmatic, dar a avut, o
dimensiune morală, așa cum a recunoscut cât este de profund
comunismul nepopular și cât de vătămător era pentru oamenii care lucrau
în acest cadru.
În ciuda discursurilor sale belicoase, Reagan a întreţinut de fapt, o
relație de cooperare cu Uniunea Sovietică și manifesta deosebit respect
faţă de Gorbaciov. Epoca Reagan a fost marcată de acorduri bilaterale
semnificative de control al armelor, fiind caracterizată de o mai mare
deschidere economică între Occident și blocul sovietic. Această încălzire
a relațiilor a fost continuată şi de președintele George Bush, care şi-a
depus angajamentul său față de un stat sovietic unificat, chiar și atunci
când fervoarea naționalistă a stârnit sentimentele separatiste din țările
Baltice și Ucraina. Bush a fost preocupat de faptul că o dezmembrare
bruscă a Uniunii ar avea consecințe negative asupra securității globale și
a comerțului liber, deși el nu se opune independenței republicane, în
principiu. El a evitat să fie părtinitor în conflictul în curs de izbucnire
dintre guvernul central și republicile sovietice.12
Au existat zguduiri naționaliste în Uniunea Sovietică încă din 1988,
când armenii au protestat la tratamentul colegilor din Karabah, un
teritoriu realocat de Stalin Azerbaidjanului. Deşi nu a existat nici o
discuție de secesiune în Uniunea Sovietică, prin modul în care Gorbaciov
a pus problema a dat de înţeles clar că el nu a fost dispus să folosească
forța militară pentru a suprima tulburările naționaliste.13
Republicile sovietice au avut o lungă istorie fiind animate de
sentimentul naționalist; Secesionismul a apărut mai degrabă din cauza
nemulțumirii profunde manifestată faţă de modul în care guvernul central
comunist acţiona în sferele politice și economice. În afară de comunism,
existau puține motive pentru ca Uniunea să persiste în totalitate. În anul
1989, au existat mișcări secesioniste mai puternice în republicile baltice,
12
Într-un discurs ţinut în august 1991 la Sovietul Suprem al Ucrainei, George Bush a declarat că americanii nu îi
vor sprijini pe aceea care doresc independenţa cu scopul de a înlocui o tiranie cu un despotism local. SUA nu vor
sprijini pe cei care promovează un naţionalism sinucigaş bazat pe o ură etnică. Acest lucru a fost în sens larg
interpretat ca exprimând opoziţia faţă de independenţa Ucrainei. Mai târziu, Bush a clarificat într-o vizită la Kiev
că de fapt el a fost îngrijorat în privinţa oricărei erupţii de naţionalism care ar provoca represiunea Moscovei
http://www.washingtontimes.com/news/2004/may/23/20040523-101623-2724r/
13
În ceea ce priveşte tulburările din Armenia,s- a observat că toate fracţiunile politice recunosc că incapacitatea
de a pune în aplicare disciplina în cadrul problemelor importante au dus la o revoluţie între Moscova şi republicile
din uniune, care vor obţine un grad de autonomie tocmai din cauza faptului că Moscova nu mai este capabilă să
guverneze prin exercitarea forţei brute’Unrest in the Caucasus and the Chalenge of Nationalism, pagina 24
care au avut o istorie de independență înainte de anexarea lor în 1940. Cu
toate acestea, descentralizarea apare curând, chiar și în acele republici
care au avut nici o istorie recentă de autonomie, care au făcut parte din
vechiul imperiu rus. Nu putem explica aceste mișcări pur și simplu din
punct de vedere al identității naționaliste. Cele mai multe dintre acțiunile
întreprinse de republicile care voiau descentralizarea, inclusiv prin
declarațiile de suveranitate realizate în 1990 au fost motivate de frustrarea
generată de actuala normă guvernului comunist, mai degraba decât de
diferenţele etnice greu de rezolvat. Au dorit ca cnducerea republicană să
aibă prioritate prin lege în fața republicii sovietice şi au sperat să
accelereze reformele politice și economice și independența instituțională
de Partidul Comunist. În timpul acestui "război al legilor" republica a
preluat controlul asupra industriilor care aparținuseră anterior Uniunii
Sovietice și Uniunea a încetat să plătească impozite, lipsindu-le de
venituri. Alarmat de perspectiva dezintegrării Uniunii, perestroika lui
Gorbaciov a propus o Uniune Sovietică mai descentralizată, care ar fi mai
mult o confederație de republici, cu un grad ridicat de autonomie și
suveranitate. În afară de unele dintre națiunile din republicile baltice și
Caucaz (de exemplu, Georgia și Armenia), a existat o dorinţă scăzută
pentru secesiunea categorică în rândul majorității sovieticilor. Acest lucru
a fost demonstrat printr-un referendum în martie 1991 pentru a păstra
Uniunea, care a fost favorizată de 70% din voturi, în fiecare dintre noile
republici pe care le-am menţionat: Rusia, Ucraina, Belarus, Azerbaidjan,
Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kazahstan și Kârgâzstan .
(Armenia, Georgia, Moldova și țările baltice s-au abținut.) Până în august,
opt dintre cele nouă republici au semnat noul tratat al Uniunii. Ucraina a
contestat termenii tratatului, cu toate că 70% dintre alegători au sprijinit
într-un fel aderarea la Uniune.
În timp ce Gorbaciov a văzut în tratatul şansa păstrării Uniunii,
extremiștii comuniști au acuzat că ar duce la slăbirea și distrugerea
URSS-ului. Pentru a preveni semnarea tratatului, opt oficiali sovietici de
rang înalt, inclusiv ministrul Apărării, Ministrul de Interne, șeful KGB-
ului, și șeful Uniunii Ţărăniştilor a organizat o lovitură de stat împotriva
lui Gorbaciov. În august cinci oficiali au vizitat casa de la ţară a lui
Gorbaciov din Crimeea, unde el se afla în vacanță, și a încercat să-l
convingă să declare starea de urgență. El a refuzat. Prin urmare, a doua zi
a fost ținut captiv în casa sa de vacanţă în timp ce tancuri și trupe au fost
trimise la străzile din Moscova. Astfel s-a realizat în 1964 lovitură de stat
împotriva lui Hrușciov. Când prim-ministru sa întors din călătorie, el
însuși a cerut să "se pensioneze." Oamenii au spus că Gorbaciov era
bolnav sau era în incapacitate de muncă. Boris Elțîn a fost cel care a
declarat neconstituțională lovitura de stat și a condus un protest public pe
străzile din Moscova. Trupele sovietice au refuzat să ia orice măsură
împotriva protestatarilor, astfel încât liderii loviturii de stat au cedat la 21
august, la doar două zile mai târziu. Atunci când Gorbaciov a revenit la
Moscova a fost forțat de Elțîn să fie de acord cu dizolvarea Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). El a demisionat din funcția de șef
al partidului, păstrând în același timp biroul său în calitate de președinte
al Uniunii Sovietice. Elțîn a interzis PCUS în toată Republica Rusă printr-
un decret dat la 6 noiembrie.
Odată ce lovitura de stat a fost învinsă, Elțîn și ceilalți lideri ai
republicii nu vor mai contempla la aderarea la confederația propusă în
primăvară, care a fost susținută de majoritatea alegătorilor. În schimb, el
s-a întâlnit cu liderii Ucrainei și Belorusiei (redenumit Belarus), și ei au
fost de acord să dizolve complet Uniunea Sovietică. Acest lucru a fost
făcut fără consultarea alegătorilor şi nici a Sovietelor Supreme ale
republicilor respective. În fața acestui fapt împlinit, republicile rămase au
fost de acord cu formarea unei Comunităţi a Statelor Independente în
scopul menținerii securității comune și a angajamentelor internaționale
ale tratatului.
Dizolvarea Uniunii Sovietice, care a fost oficializată la data de 25
decembrie nu a fost determinată de nicio necesitate practică, și nici de
scopul democratizării. Dimpotrivă, această ultimă fază a declinului
imperiului, de departe cea mai surprinzătoare tocmai pentru că era atât de
inutilă, a fost realizată în întregime prin mijloace nedemocratice. Chiar și
în prezent, multe milioane de cetățeni din fostele republici sovietice
regreta pierderea Uniunii şi chiar a comuniştilor. Beneficiarii acestei
dezmembrării nu au fost republiclei,care au devenit națiuni independente,
ci noile elite politice care au preluat bogăția și puterea statului sovietic
apus.
Rusia va deveni o putere geopolitică și economică mult mai mică decât
URSS, în special din cauza pierderii Ucrainei, dar guvernul rus va profita
foarte mult de spolierea statului sovietic. Fiind cea mai mare republică
centrală, Rusia a preluat în mod natural activele de stat, printre care se
numără nu numai armata sovietică formidabilă, dar şi nenumăratele
industrii de stat. Industriile de stat au fost privatizate de Elțîn la începutul
anilor ‘90, printr-un proces care este cel mai bine caracterizat ca pradă. O
țară predominant socialistă care a vândut toate activele sale într-o
perioadă atât de scurtă de timp putem spune că a fost iresponsabilă.
Industriile au fost cumpărate de către salariați care au făcut miliarde
devenind "oligarhi" şi au dominat economia rusă. În același timp, o mare
parte din activele lichide ale Uniunii Sovietice, cum ar fi aurul, argintul,
platina și moneda de hârtie dispărut în mod misterios.
În conformitate cu regula lui Elțîn, economia rusă a intrat în vrie
dezastruoasă de hiperinflație și înregistrat o pierdere a PIB-ului de 50 la
sută. Pentru a găsi vinovatul pentru dizolvarea URSS şi dezastrul
economic rus, trebuie să punem efectul înaintea cauzei. Ineficiența
economiei de comandă nu a fost suficientă pentru a precipita haosul
economic al Rusiei lui Elțîn. Occidentul a fost reticent să admită acest
lucru, din moment ce Elţîn a fost doar ca urmare a dezastruoaselor
prescripții ale pieței libere din așa-numitul "Consensul de la Washington",
în care politicile neoliberale ale FMI și Bancii Mondiale au fost denumite.
Atunci a fost mai ușor să se dea vina pe URSS pentru problemele Rusiei
decât să admită că capitalismul ar putea merge vreodată spre rău, mai ales
atunci când Occidentul a profitat de acest dezastru.
Înainte de dizolvarea Uniunii Sovietice, raspoartele CIA asupra lui Elțîn
au indicat faptul că omul, cu toate că a făcut eforturi zadarnice și a fost
oportunist, a fost motivat de dorința sinceră pentru o societate mai
democratică. Cu alte cuvinte, el nu a încercat să joace doar un rol, în
scopul de a câştiga mai multă putere. Elțîn a fost o dezamăgire pentru cei
care se așteptau ca el să creeze o Rusie mai democratică. Un exemplu
edificator timpuriu a tendințelor autocrate ale lui Elțîn a fost celebra
confruntarea cu parlamentul rus din 1993. Deoarece majoritatea s-a opus
politicilor președintelui, Elțîn a căutat să elaboreze o nouă constituție,
care să dizolve legislativul și să îi dea puteri mai mari . La 21 septembrie,
el a dizolvat Sovietul Suprem rus și şi-a atribuit puteri executive
extraordinare.
Făra să se lase intimidat de această încercare de lovitură de stat,
Congresul Deputaților popoarelor a fost convocat și Elțîn a fost pus sub
acuzare. Zeci de mii de manifestanți au ieșit în stradă la Moscova pentru a
sprijini Parlamentul și să protesteze politicile economice ale lui Elțîn,
care a dus la o scădere rapidă a PIB-ului. Privatizarea a dus la perturbarea
serviciilor sociale, inclusiv îngrijirea medicală, precum și crima
organizată și corupția au luat amploare. Până la 3 octombrie, susținătorii
parlamentului s-au angajat în lupte violente cu trupele Ministerului de
Interne, iar zeci de oameni au fost uciși.
Prin toate acestea, națiunile din Vest l-au sprijinit nestingherit pe
Elțîn, considerând că a iubit capitalismul mult mai mult decât democrația.
Factorul decisiv in favoarea preşedintelui a fost sprijinul armatei ruse,
care au luat cu asalt clădirea Congresului folosind tancuri și a dispersat
protestatarii, omorând sute de oameni. Deoarece mulți dintre deputații
comuniști s-au opus, Elțîn a fost în măsură să îi caracterizeze drept
reacționari sau revanșarzi, folosindu-se de prejudecățile Occidentului. Am
văzut însă că comunismul, cu toate neajunsurile sale, nu a condus Rusia
în prăpastia economică, ci ea a fost rezultatul privatizării pentru că
activele și industriile statului sovietic au fost scoase la licitație şi obţinute
de oligarhii fără scrupule, în timp ce societatea care era structurată în
jurul unei economii dependente de stat a fost brusc deposedată de
capitalul deținut. Această politică neoliberală mângâie ego-urile
occidentale despre superioritatea intrinsecă a capitalismului liberal şi în
acelaşi timp permite investitorilor străini să profite. Democrația
parlamentară a fost suprimată cu forța în favoarea unui nou țar. Un realist
viclean, Elțîn a vorbit limba democraţiei în timp ce a acţionat autocratic,
și a lăudat piața liberă promovând în același timp monopolul. Respingând
Comunismul Elțîn s-a făcut plăcut Occidentului, de al cărui sprijin
financiar avea nevoie mai mult ca oricând. Oligarhii care au jefuit Rusia
au fost răsplătiți cu un ajutor financiar fără precedent de către națiunile
occidentale, astfel că ei au devenit regi în timp ce națiunea ca întreg a fost
umilită și lipsită de statutul de mare putere.
Uniunea Sovietică a avut probleme economice serioase, dar niciuna
dintre ele nu a fost suficient de gravă pentru a justifica prăbușirea totală şi
apoi dizolvarea acesteia. Înainte de 1990, nici un economist occidental a
prezis o astfel de situaţie, unii chiar au prevăzut o creștere ușor
încurajatoare.
Economiștii sunt în general foarte conștienți de sensibilitatea pieței la
schimbările minore de politică guvernamentală, prin urmare ar trebui să
fie surprinzător faptul că lichidarea industriilor de stat și a activelor a dus
la transformări economice cataclismice. Nimeni nu a prezis o astfel de
situaţie deoarece era lipsită de sens politic sau economic, dar oligarhii
ruși au acționat fără a ține cont de bunăstarea națiunii. Nu a existat nici un
precedent istoric de jefuire a unui stat de mărimea Uniunii Sovietice, iar
incertitudinea este întotdeauna rea pentru piețe. Dezastrul economic al
privatizării a fost agravat de măsurile de austeritate neoliberale
promovate de FMI, Banca Mondială, și ideologii "pieţei libere" de la
Washington, care au distrus economia prin dereglementarea necritică a
piețelor și demolarea programelor de asistență socială. Banca Centrală
Rusă independentă a incurajat criza monetizând o parte din datoria sa
astfel cauzând hiperinflație.
Rusia a intrat pe o perioadă de haos pe care realiștii politici ca
George Bush au căutat să evite, deși din fericire problema securității
nucleare a fost rezolvată în curând prin mutarea explozivelor ucrainene în
Rusia. Odată ce un pericol nuclear ar fi fost încheiat, Statele Unite ar
putea privi prăbușirea Uniunii Sovietice ca o victorie definitivă pentru
politica americană. Așa cum am încercat să arăt, realitatea nu este atât de
simplă.
Statele Unite ale Americii nu a încercat să destabilizeze Uniunea
Sovietică pe plan politic sau economic. Acest lucru a fost valabil chiar și
pentru Reagan, care a supervizat apropierea economică și strategică cu
sovieticii în ciuda poziţiei agresive din timpul președinției sale timpurii,
astfel încât în cel de-al doilea mandat a renunţat la expresia "Imperiul
Răului" atribuit URSS-ului, deoarece aceasta nu mai avea aplicativitate
în Uniunea Sovietică reformată .14 Bush a fost susţinătorul unei unificări a
Uniunii Sovietice. Prin urmare, doar revizionismul de prim ordin poate
pretinde că Statele Unite a provocat prăbușirea sovietică prin politicile
sale deliberate.
Este posibil ca Statele Unite să fi accelerat căderea sovietică în mod
accidental, prin competiție economică sau prin infiltrare financiară. Cu
toate acestea, scenariul este puțin probabil, din moment ce Statele Unite a
avut relații economice mult mai dezechilibrate cu țările din lumea a treia,
dar rareori a fost în măsură să forțeze reforma politică. Destramarea
imperiului sovietic nu ar fi fost posibilă fără forța puternică a
naționalismului est-european și jugul greu economic si culturaş al regimul
comunist impus poporului.
Distrugerea Uniunii Sovietice în sine nu a fost o chestiune
predestinată, chiar și după pierderea sateliților săi. Ea a fost victimizată
de o structură politică care nu avea toată răspunderea juridică, formată din
oameni fără scrupule. Socialismul nu a avut de-a face cu o lovitură de
moarte, lipsa totală a conștiinței sociale din partea foștilor oficiali
sovietici a făcut posibilă jefuirea statului. Spiritul colectivist al
marxismului era demult anihilat la Moscova, evenimentele din 1991 au
confirmat doar această realitate.

14
Soviets Not the Evil Empire
Anymore, Reagan Declares :
Euphoric President Hails Pact, Los
Angeles Times, 1987
 BIBLIOGRAFIE:

1. Berstein, Serge, Istoria secolului XX, vol.2, 3, Bucureşti, 1998

2. Buga, Vasile, Apusul unui imperiu: URSS în epoca Gorbaciov 1985-
1991, Bucureşti, 2007
3. Croitor, Mihai; Borşa, Sanda, Unitate şi conflict în lagărul comunist:
dialectica rupturii sovieto-chineze, Cluj Napoca, 2007
4. Dukes, Paul, Istoria Rusiei: 1882-1996, Bucureşti, 2009
5. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale, vol.I, II,
Bucureşti, 1996
6. Graciov, Andrei S., Naufragiul lui Gorbaciov: adevărata istorie a
destrămării URSS, Bucureşti, 1995.
7. Graham, Loren R., Science in Russia and the Soviet Union. A short
history, Cambridge, 1993. (fondul I. Nistor – Biblioteca Facultăţii de
Istorie)
8. Heller, Agnes, Feher, Ferenc, Dezmembrarea Imperiului lui Stalin,
Bucureşti, 1993
9. Hlihor, Constantin, Istoria secolului XX, Bucureşti, 2002
10. Hobsbawm, Eric, O istorie a secolului XX: era extremelor 1914-1991,
Chişinău, 1999
11. Honorin, Michel, Istoria secretă a Kremlinului, Bucureşti, 2007
12. Hrusciov, Nikita, Crimele lui Stalin: raportul Secret al lui Hrusciov
la Congresul al XX-lea al P.C.U.S., Bucureşti, 1998
13. Kapuscinski, Ryszard, Agonia imperiului, Bucureşti, 1996
14. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, 2004
15.Lorot, Pascal, Perestroika: URSS sub Gorbaciov 1985-1991,
Bucureşti, 2002
16. Lucinschi, Petru, Ultimele zile ale URSS, Bucureşti, 1998
17. McCauley, Martin, Rusia, America şi războiul rece: 1949-1991, Iaşi,
1999
18. Popa, Cosmin, Naşterea imperiului sovietic: U.R.S.S şi primele crize
intercomuniste: 1945-1953, Bucureşti, 2002
19.Riasanovsky, Nicholas, O istorie a Rusiei, Iaşi, 2001
20. Sebestyen, Victor, 1989 - prăbuşirea imperiului sovietic, Bucureşti,
2009
21.Volkoff, Vladimir, Treimea răului: rechizitoriu în procesul postum al
lui Lenin, Troţki şi Stalin, Bucureşti, 1996