Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea „Ştiinţe Economice”

ȘAPTEFRAȚI VLAD

Lucru individual

la disciplina ”Istoria culturii și civilizații europene”

STUDIU DE CAZ

”Charles de Gaulle – omul care a spus nu capitulării”

Conducător ştiinţific: Dragnev Emil, doctor, conferențiar universitar

Autorul: Șaptefrați Vlad, BA171

Chişinău, 2018
Charles de Gaulle (n. 22 noiembrie 1890, d. 9 noiembrie
1970) a fost un general și un politician francez.
În 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra,
iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul
francez. În 1958 a fost ales președinte al Franței, post pe care l-
a păstrat și după alegerile din 1965. Pe 28 aprilie 1969 de
Gaulle a demisionat din funcția de președintele al Statului.

Biografie:
Origini familiale și etimologia numelui:
Charles Andre Joseph Pierre-Marie de Gaulle s-a născut la
Lille. Tatăl său, Henry, provine dintr-o lungă linie aristocrată
din Normandia și Burgundia, în timp ce mama sa, Jeanne
Maillot, dintr-o generație de antreprenori industriali destul de bogați din regiunea Flamand unde
și se găsește orașul Lille.
Familia de Gaulle este o familie de mai multe generații. Ea se prea poate că aparținea nobilimii
militare franceze, fapt ce nu a fost confirmat de în Registrul familiilor nobile din Franța. Anume
din partea familiei mamei Charles are strămoși irlandezi (McCartan, Iacobini, care se ascundeau
în Franța după Renumita Revoluție), scoțieni (Fleming) și germani (Kolb, din Moșia Baden).
Unul din strămoșii veritabili a lui Charles de Gaulle era probabil Richard de Gaulle, cavaler al
regelui Philippe Auguste, care i-a acordat o feudă la Elbeuf-en-Bray, în Normandia 1210. Mai
găsim o urmă a familiei de Gaulle în 1420, și anume Jehan de Gaulle care, după dezastrul din
Azincourt, a opus rezistență timp de doi ani englezilor la Vire, în vestul Normandiei, înainte de a
se exila în Bourgogne.
În secolele al XVI-XVII se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery în sudul regiunii
franceze de Bourgogne. Gaspard de Gaulle, numit de regele Carol al IX-lea al Franței drept
cavaler regal. Acești de Gaulle s-au instalat mai târziu în regiunea Champagne și anume în
Châlons-en-Champagne. În timpul secolelor XVII-XVIII exercită funcții administrative locale.
În sfârșit familia s-a instalat la Paris spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Străbunul generalului
de Gaulle a fost procuror la Administrația Regiunii Pariziene. Familia de Gaulle s-a găsit la Paris
timp de un secol și jumătate până ce în 1890 s-a născut Generalul Charles de Gaulle.
Educație și familie:
Născut la Lille în 1890 într-o familie catolică de origine pariziană Charles de Gaulle era fiul lui
Henri, profesor de istorie și literatură franceză, și al Jeannei Maillot. Charles a avut trei frați,
dintre care doi vor activa în rezistență antigermană, și o soră, pe care mai târziu Charles o va
antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană: Xavier de Gaulle (1887-1955), fratele mai mare,
a fost prizonier în Primul Război Mondial și luptător în rezistență în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial; Marie-Agnes de Gaulle (1889-1982), singura soră a lui Charles; Jacques de
Gaulle (1893-1946), care a rămas psihic bolnav în 1926 în urma unei encefalite; Pierre de Gaulle
(1897-1959), a fost luptător în rezistență și om politic, administrator a diferitelor organizații de
diferit ordin.
De mic Charles, împreună cu tatăl său, a descoperit operele lui Barres, Henri Bergson și Charles
Peguy și a demonstrat un interes deosebit față de filosofie și istorie. Charles de Gaulle face o
parte din studiile primare la școala comunității creștine Thomas-d’Aquin (astăzi Liceul Saint-
Thomas) din Paris iar apoi la Colegiul privat catolic Stanislas din Paris. În urma crizei politice
franceze din 1905, care a determinat separerea Bisericii de Stat, Charles de Gaulle este obligat
să-și continue studiile sale în Belgia (prima lui experiență de exil). Alegând cariera militară în
1908, de Gaulle a intrat al 119-lea din 221 de locuri la Școala de elită din Saint-Cyr și face patru
ani de studii și câteva luni de practică de unde iese în 1912 diplomat. Tot în 1912 el se
încorporează în infanterie și anume este repartizat în al 33-lea batalion de infanterie la Arras,
unde se află în subordonarea colonelului Pétain.
Activitatea:
Dimineața de 18 iunie 1940 a fost un moment intens
pentru Winston Churchill și Charles de Gaulle. La
Whitehall, premierul britanic făcea ultimele modificări
discursului care avea să devină celebru-This was their
finest hour.Undeva în Londra, într-un aparament pe care i-
l împrumutase un ofițer francez, generalul de Gaulle, care
fugise din Franța cu o zi înainte în timp ce guvernul său
negocia un armistițiu cu germanii, schița textul unui Apel
către Poporul Francez prin care îi îndemna să nu
abandoneze lupta împotriva invadatorilor naziști.
Discursul lui de Gaulles a fost rezultatul ofertei pe care i-o
făcuse Churchill, aceea de a se adresa Franței prin
intermediul BBC-ului. Avea să ajungă cel mai cunoscut și
apreciat discurs al generalului-L’Appel du 18 juin–iar data avea să devină o zi simbolică pentru
el și țara sa. Cuvintele rostite la radio de către generalul în vârstă de 49 de ani aveau să fie baza a
ceea ce s-a transformat în gaullismși l-au propulsat la conducerea națiunii franceze. Discursul i-a
constituit o imagine specială, aceea a ”omului care a spus nu”, și i-a confirmat destinul istoric
într-un moment în care statul francez era învins, iar Republica a III-a, ce condusese Franța pentru
mai bine de șase decenii, se prăbușea sub armele germanilor. Însă acest faimos discurs a fost cât
pe ce să nu fie difuzat.

Declinul Franței

Trecuseră doar 13 zile de când de Gaulle, soldatul de carieră, ajunsese în atenția publicului
general după ce fusese numit ministru adjunct al apărării în guvernul condus de Paul Reynaud.
De Gaulle își făcuse un nume în anii '30 ca un strateg militar oarecum neortodox, având idei ce
nu conveneau establishment-ului militar francez. Se distinsese conducând unități de blindate
împotriva germanilor, acțiuni care, deși eșuate, i-au adus promovarea la rangul de general de 2
stele. În fața dezastrului în care a ajuns armata franceză, el a militat pentru continuarea
rezistenței și, dacă ar fi fost cazul, pentru mutarea guvernului pe malul celălalt al Mediteranei,
într-una din posesiunile coloniale din Nordul Africii.

Cu toate acestea, susținătorii încheierii unui armistițiu cu nemții au câștigat din ce în ce mai
multă influență după mutarea guvernului de la Paris la Bordeaux. Printre ei se număra și
Mareșalul Pétain, în vârstă de 84 de ani, care era al doilea cel mai important om al administrației
Reynaud, și comandantul șef al armatei, Maxime Weygand, și el destul de bătrân, având 73 de
ani. Pentru ei, situația era fără ieșire. Britanicii își evacuaseră soldații la începutul lunii (faimoasa
evacuare de la Dunkerque), armata germană avansa incredibil de repede și milioane de refugiați
încerceau să se retragă din fața acesteia. Franța era în cădere liberă.

Ministrul de Interne, Georges Mandel, dorea continuarea luptei, dar Reynaud era de neclintit,
mai ales sub presiunea amantei sale filogermane, Contesa de Portes. De Gaulle rămăsese printre
singurii care susțineau că Franța nu trebuie să se predea. Pétain, care fusese mentorul generalului
înainte de ruptura dintre ei de la mijlocul anilor '30, spunea despre el că e vanitos și
nerecunoscător;Weygand îl numea ”copil”, iar comandantul marinei, François Darlan, spunea
despre de Gaulle că e nebun. Iar Dominique Leca, șeful cabinetului lui Reynaud, spunea-și a
avut dreptate! -că tănârul ministru se comporta ”ca o vedetă” pentru că realizase că Franța avea
să aibă nevoie de ”un mit al reînvierii” dacă avea să-și revină după înfrângere, mit pe care de
Gaulle l-a construit ulterior în jurul său.

Omul Destinului

Înapoi la Londra, Churchill le-a spus colegilor săi că îl apreciază mult pe general. În timpul unei
de-a doua vizite în Franța, de data aceasta la Tours, l-a întâlnit iar pe de Gaulle, care a ajuns însă
când întâlnirea se sfârșise. Văzându-l stând în ușă, Churchill a murmurat – după cum
mărturisește în memoriile sale – ”l'homme du destin”.
Pe 14 iunie guvernul francez s-a stabilit la Bordeaux în timp ce germanii ocupau Parisul. De
Gaulle a plecat iar Londra pentru a obține de la englezi sprijin naval în cazul unei evacuări a
guvernului în Nordul Africii. A ajuns la Plymouth în dimineața de 16 iunie, apoi a luat trenul
spre Londra. Aflat la hotel, a primit o vizită de la ambasadorul francez, Charles Corbin, și Jean
Monnet, pe atunci bancher și responsabil cu achiziționarea de arme de la englezi. Ei au pus la
punct o propunere extraordinară ce imagina o uniune politică franco-britanică. Încă și mai
uimitor a fost că englezii au fost de acord cu propunerea!

Reynaud a salutat propunerea ca fiind senzațională, dar când guvernul francez s-a întâlnit în acea
seară, defetiștii erau pregătiți. Hélène de Portes citise textul dictat la telefon de la Londra, iar
telefonul lui Reynaud era, probabil, urmărit. Crezând că victoria germanilor asupra englezilor
este inevitabilă, Pétain a declarat că uniunea avea să lege Franța de un cadavru. Amanta lui
Reynaud i-a trimis un bilet prin care îi spunea că speră că el nu avea să acționeze ca regina
Isabel, din secolul al XV-lea, care a acceptat căsătoria fiicei sale cu Henry al V-lea al Angliei,
acordând englezilor succesiunea la tronul Franței. Reynaud a demisionat, iar bătrânul mareșal a
fost însărcinat cu formarea unui nou guvern. ”Cu inima îndurerată, vă spun astăzi că lupta
trebuie să se sfârșească”, a declarat apoi Pétain la radio.

De Gaulle a aflat de evenimentele de la Bordeaux abia atunci când s-a întors în Franța, în aceeași
noapte. S-a întâlnit cu Reynaud la orele 23.00 și i-a spus că intenționeze să plece în Marea
Britanie pentru a continua lupta. Fostul prim-ministru a aranjat ca de Gaulle să primească
100.000 de franci din fondurile secrete ale guvernului, deși era de părere că generalul greșește.
El i-a declarat unui membru al staff-ului săi că ”De Gaulle face lucrul greșit; el e indisciplinat.”

Fuga la Londra

De Gaulle a ajuns la Londra pe 17 iunie. În ciuda ajutorului pe care i l-a acordat generalului în
1940, între Spears și de Gaulle a avut loc, uletrior, o ruptură din cauza chestiunii din Siria și
Liban. De aceea, gaulliști și majoritatea istoricilor francezi ce au scris biografii ale generalului
încearcă să minimalizeze rolul lui Spears în ajutorarea lui de Gaulle. În timpul nopții de 16 iunie,
generalul și-a informat staff-ul de decizia de a părăsi Franța.

Vorbind în numele Franței

Aflat la studiorile BBC pentru discurs, de Gaulle a fost rugat să spună ceva pentru a verifica
sunetul. A rostit un singur cuvânt: ”Franța”. Apoi și-a început discursul. Ziua de 18 iunie,
aniversarea bătăliei de la Waterloo, nu era tocmai cel mai bun moment pentru a declara că
”Franța a pierdut o bătălie, dar nu și războiul”.
Aveau să mai treacă câteva zile pentru ca de Gaulle să-și asume cu adevărat conducerea Forțelor
Franceze Libere. Discursul din 18 iunie a fost punctul de cotitură pentru un om care avea un simț
puternic al propriului destin de mai bine de două decenii. La urma urmei, era un general recent
promovat într-o serie de comandanți condusă de două figuri legendare în Franța, eroi în Primul
Război Mondial, Pétain și Weygand. De Gaulle s-a dezis de cei doi și a sfidat un guvern
constituit în mod legal. Nu fusese ales în niciun post și făcuse parte din guvern, într-o poziție
secundară, doar 12 zile. Nimeni important nu-l acompania la Londra. Și deși Churchill l-a primit
călduros, ceilalți membri ai administrației britanice au fost mai rezervați.

Referendumul din 27 aprilie 1969: plecarea de la putere:

Într-un referendum organizat la 27 aprilie 1969, privind transferul unor puteri către regiuni și
transformarea Senatului, de Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor
profesionale și sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea sa în
soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul
majoritar va fi „nu”. Tabăra celor opuși propunerilor din referendum, căreia i s-a raliat și Valéry
Giscard d'Estaing, a obținut 52,41% din voturi. La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie
1969, un comunicat laconic anunța: „Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii.
Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază.”
După plecarea de la putere:
Acest comunicat este ultimul act public al „omului apelului de la 18 iunie 1940”: pentru a evita
implicarea în lupta pentru propria succesiune, își petrece timpul la țară, în Irlanda, unde votează
prin mandat; apoi se izolează la La Boisserie unde scrie „Memoriile speranței”, care reprezintă
urmarea „Memoriilor de război”; acolo va duce o existență retrasă, chiar singuratică, neprimind
decât vizitele a câtorva vechi colaboratori și miniștri cărora le păstrase stima și încrederea sa.
Călătorește de asemenea în Spania, unde face și o vizită de curtoazie generalului Franco
(Winston Churchill și Dwight Eisenhower îl precedaseră cu câțiva ani mai înainte, unul în mod
oficios în timpul numeroaselor sale escapade în Spania, celălalt în postură oficială), declarând că
regretă că întâlnirea nu a avut loc mai devreme datorită circumstanțelor internaționale. Chiar
dacă de Gaulle nu mai exercita nici o funcție publică, faptul că un om de prestigiul său a discutat
cu dictatorul spaniol a suscitat numeroase critici. André Malraux nu a ascuns că dacă vizita ar fi
avut loc în timpul în care el era ministru, ar fi demisionat.

Decesul:
La ora 19.10, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui solitar joc de cărți, generalul suferă o
ruptură de anevrism. După doar 20 de minute se stinge din viață. Știrea este comunicată abia a
doua zi, printr-o scurtă alocuțiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform
expresiei succesorului său, lăsa „Franța văduvă”, este ocazia de a percepe măsura rolului jucat de
către de Gaulle în istoria Franței. Seara zilei în care sunt celebrate funeraliile sale la Colombey,
în timp ce numeroși șefi de stat din străinătate s-au adunat pentru a-i onora memoria la Catedrala
Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe bulevardul Champs-
Élysées în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor. Singur, săptămânalul satiric Hara-Kiri a
îndrăznit un titlu provocator - Bal tragic la Colombey, un mort (motiv pentru care a fost reținut
de la difuzare); opinia publică era încă sub șocul incendiului care a avut loc în timpul unei
petreceri și care pricinuise moartea a 146 de oameni cu o o săptămână mai devreme, la Saint-
Laurent-du-Pont.
Testamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de
mormânt convențiilor sociale:
„Doresc să fiu înmormântat la Colombey.”
„La funeraliile mele, nici președinți, nici miniștri!” - ministrul francez de finanțe, Valéry Giscard
d'Estaing, a fost totuși prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez.
Toți ceilalți oficiali, președintele Nixon inclusiv, s-au mulțumit a asista la o simplă slujbă în
onoarea sa la Notre-Dame de Paris.
„Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva.”
 Concluzie

Istoria este un domeniu al stiintei care studiaza dezvoltarea complexa si evolutia omenirii
tinand cont de evenimentele care se petrec de-a lungul timpului si care influenteaza societatea.

In opinia mea, cunoasterea istoriei reprezinta o datorie fata de stramosii nostri fara de
care un am fi existat, dar este si un element care denota cultura generala si simtul
responsabilitatii.In primul rand, prezentul si viitorul sunt dependente de trecut, prezentul nefiind
posibil fara existenta generatiilor trecute pe baza carora se dezvolta generatia mai tanara.

Cunoasterea istoriei ne ajuta sa ne definim pe noi insine, sa ne cunoastem poporul si sa

ne identificam cu un anumit tip de gandire, facilitand astfel evolutia. Un bun exemplu pentru a
demonstra relatia stransa dintre trecut si prezent il reprezinta becul inventat de Thomas Edison
fara de care ne-am folosi si in prezent de lampa cu gaz care producea multe accidente si care nu
ar fi in conformitate cu evolutia omenirii.In al doilea rand, asa cum spune o zicala
binecunoscuta, istoria se repeta!, iar oamenii trebuie sa invete din greselile antecedentilor.
Cunoasterea istoriei, prin raportarea la trecut, le permite tinerilor sa inteleaga evolutia
evenimentelor sociale, economice si politice ale unei natiuni si sa evalueze lucrurile care se
petrec in prezent cu mai multa obiectivitate, putand anticipa consecintele acestora.

.In concluzie, cunoasterea istoriei prezinta importanta datorita invataturilor care se pot
extrage din experientele generatiilor trecute, a consecintelor pe care le are asupra lumii din
prezent, dar si pentru ca le da oamenilor identitatea fara de care nu ar putea exista.
 Webografie
1. https://www.scribd.com/doc/218070934/Importanta-cunoasterii-istoriei
2. http://www.rador.ro/2015/11/22/portret-generalul-charles-de-gaulle-cea-mai-importanta-
personalitate-a-frantei-moderne/
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Charles_de_Gaulle
4. https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/de-gaulle-omul-care-a-spus-nu-capitularii