Sunteți pe pagina 1din 16

PREZENȚA ARMATEI

ROMÂNE PE
FRONTURILE DE EST ȘI
VEST
Aspecte generale
Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial la 1 septembrie
1939 a creat o situaţie deosebit de gravă României, prinsă în
cleştele acordului dintre Germania şi Uniunea Sovietică, încheiat la
23 august 1939, prin care cele două mari puteri totalitare îşi
împărţeau sferele de influenţă în istmul ponto-baltic. Sistemul său
de securitate, clădit cu migală în perioada anterioară şi care
generase mari speranţe în privinţa trăiniciei lui, fusese puternic
afectat de noul curs al evenimentelor, astfel că statul român
dispunea doar de forţa sa militară pentru a supravieţui marilor
încercări ale momentului.

La rândul ei, înzestrarea cu armament şi tehnică de luptă a rămas un


punct nevralgic nu atât din cauza banilor, cât din considerente
politice. Nici Germania, care preluase industria de război
cehoslovacă, nici aliaţii anglo-francezi nu erau prea dispuşi să
asigure României materialul de război care îi era necesar, atâta timp
cât ea rămânea neutră. Cum industria autohtonă nu putea asigura
decât o parte din necesităţi, dotarea armatei române a rămas,
practic, la nivelul antebelic.

Cuib de mitralieră al infanteriştilor români din Basarabia


Operaţiile din primul an de război au adus cu sine un nou gen de
armă, ce va fi intens folosit în perioada următoare – paraşutiştii. Pe
baza proiectului prezentat de generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful
Marelui Stat Major, Ion Antonescu a decis, la 10 iunie 1941, formarea
unei companii de paraşutişti. Cât priveşte înzestrarea, ea a continuat
să fie domeniul cel mai sensibil, demersurile întreprinse depuse pe
lângă partenerul german soldându-se cu rezultate minime, necesităţile
Reich-ului fiind foarte mari.

La 30 martie 1941, în cadrul unei consfătuiri cu liderii militari, Hitler


s-a dovedit plin de neîncredere faţă de aliaţi, inclusiv faţă de România.
El a declarat:„Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele
unui obstacol foarte puternic (fluviul), ei ar putea asigura apărarea
acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata în loc de a o
reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să
depindă de rezistenţa unităţilor româneşti“. Pe această bază, Hitler a
decis să nu implice România în acţiunile de atacare a Iugoslaviei şi
Greciei, armata română având rolul de a asigura flancul şi spatele
dispozitivului german împotriva unui eventual atac al Uniunii
Sovietice.
Cât priveşte „planul Barbarossa“, Führer-ul a decis să discute cât mai
târziu cu românii, acest lucru având loc, oficial, în cursul întâlnirii cu
generalul Ion Antonescu de la München (10-11 mai 1941).
În iunie 1941, potenţialul mobilizabil al României era de 2 200
000 de oameni, ceea ce reprezenta 32, 9% din populaţia
bărbătească şi 16, 2% din total. În planul de mobilizare pe anul
1941 efectivul se ridica la 1 139 604 militari dintre care 39
476 ofiţeri, 57 002 subofiţeri şi 1 043 126 trupă. Planul de
mobilizare cuprindea:Marele Cartier General;3 comandamente
de armată (Armata 2 fusese desfiinţată în septembrie 1940);11
comandamente de corp de armată;214 formaţiuni operative;24
formaţiuni operative de servicii;41 de comandamente, unităţi
şi formaţiuni de zonă interioară.
Armata de Uscat avea în compunere 33 de mari unităţi active
(24 de divizii de infanterie, 6 brigăzi de artilerie, 2 brigăzi de
fortificaţii, o divizie blindată) şi 8 de rezervă (7 divizii de
infanterie şi o brigadă mixtă litoral), în total 41 de mari unităţi.
La 22 iunie 1941, ora zero, întreaga Armată de Uscat,
Aeronautica şi Marina au fost mobilizate, însă decretul a fost
materializat numai la forţele din Moldova (armatele 3 şi 4) şi
ale Corpului 2 armată, dislocat în Dobrogea. Armata 1 dispusă
în Podişul Transilvan şi în partea de vest a ţării a rămas cu
efectivele de pace. Personalul aflat sub arme la declanşarea
ostilităţilor s-a ridicat la 27 500 de ofiţeri, 33 390 de subofiţeri
şi 623 524 trupă.Pe Frontul de Est (armatele 3, 4 şi Corpul 2
armată, aflat la dispoziţia Marelui Cartier General Român) se
găseau 10 361 de ofiţeri, 15 990 subofiţeri şi 354 005 soldaţi.

Soldaţi români şi germani în


Constanţa, îndreptându-se spre
front
Forţa combativă a Armatei de Uscat însuma 191 batalioane de
infanterie, 11 batalioane de mitraliere, patru batalioane de tancuri, 197
baterii tunuri câmp, 87 baterii obuziere grele, 44 baterii tunuri lungi,
60 escadroane, 25 batalioane de pioneri, 34 de companii antitanc, 20
de companii a.a., 54 de companii de armament greu

.Aviaţia militară dispunea de 50 de escadrile, din care şase de legătură,


una de transport, una sanitară, trei de recunoaştere, 15 de
bombardament, 17 de vânătoare, 7 de observaţie. Existau 1 061 de
aparate de zbor, din care 621 la dispoziţia unităţilor operative şi 440 în
şcoli şi centre de instrucţie. La aceeaşi dată, 22 iunie 1941, efectivele
personalului navigant se ridicau la 1 947 de oameni, dintre care 1066
de piloţi, 386 observatori aerieni, 129 radiotelegrafişti, 83 de mecanici
de bord, 284 trăgători aerieni. Principala forţă operativă care a
acţionat pe Frontul de Est a fost Gruparea Aeriană de Luptă ce avea în
compunere 15 escadrile de bombardament, opt escadrile de vânătoare,
o escadrilă de recunoaştere şi o escadrilă de legătură, în total 25 de
escadrile. Totalul avioanelor aflate la dispoziţie se ridica la 253, din
care erau operative 205, deservite de 208 echipaje.
Marina Militară se compunea din Divizia de Mare şi Divizia de
Dunăre, totalul navelor fiind de 39, dintre care 22 maritime şi 17
fluviale. Între acestea reţinem patru distrugătoare, submarinul
„Delfinul”, trei vedete torpiloare, trei puitoare de mine, două
crucişătoare auxiliare, şapte monitoare, opt vedete torpiloare, două
pontoane de minare (pe fluviu). Efectivul total al Marinei se ridica la
15 113 militari, dintre care 1 002 ofiţeri, 780 de maiştri militari, 257
de subofiţeri şi 13 074 trupă. Cu o asemenea compunere şi dotare,
Marina Militară Română nu putea să îndeplinească decât misiuni
defensive.
ARMATA ROMÂNA PE
FRONTUL DE EST
Septembrie 1942. Trupele Axei sunt la porţile Stalingradului, iar spre
sud, înaintează spre crestele Caucazului. Corpul 6 armată român dă
lupte grele la sud de oraş în debutul primei luni de toamnă, fiind
puternic contraatacat în ultimele zile ale lui septembrie în sectoarele
diviziilor 1 şi 4 infanterie. Trupele române cedează, dar situaţia este
restabilită până la 1 octombrie, prin intervenţia Diviziei 14 blindate
germane.
În tot acest timp, Armata 3 română participa la ofensiva spre Caucaz,
începutul de septembrie găsind trupele române în importantul oraş
Novorosiisk, până la 11 septembrie zona fiind în întregime
controlată de forţele germano-române. Prezenţa militară sovietică
era eliminată din Kuban şi din peninsula Taman, realizându-se
legătura cu trupele din peninsula Kerci. Concomitent, Divizia 2
munte română, comandată de generalul Ion Dumitrache, a înaintat în
centrul Caucazului, în direcţia Nalcik.

Preludiul dezastrului de la Stalingrad


Încă de la 31 august 1942, comandamentul Armatei 3 române, aflat
în Kuban, a primit ordinul de a prelua de la trupele germane şi
italiene apărarea frontului situat în cotul Donului, acolo unde
sovieticii dispuneau de un cap de pod cu o dezvoltare frontală de
peste 70 km şi o adâncime de 25 km, ce se va dovedi decisiv în
bătălia Stalingradului. Intuind potenţialul pericol, comandamentul
român a cerut desfăşurarea unei acţiuni militare care să ducă la
lichidarea capului de pod, dar Înaltul Comandament al Armatei de
Uscat germane (O.K.H.) a refuzat, invocând – pe bună dreptate –
imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată
cu precădere pe frontul de la Stalingrad.
În aceste condiţii, comandamentul român a devenit preocupat în
legătură cu organizarea unui dispozitiv de luptă în concordanţă cu
capacitatea operativă a unităţilor române. La 18 septembrie,
comandantul Armatei 3, generalul Petre Dumitrescu, însoţit de
colonelul adjutant Socrate Mardari, s-a deplasat la Cartierul
General al Grupului de armate „B” la Starobelsk, unde a prezentat
generalului von Weichs situaţia dificilă a Armatei 3, dispusă pe un
front de 160 de km la sud de Don;aceasta, în condiţiile în care
inamicul controla majoritatea trecerilor peste fluviu şi deţinea, între
Armata 6 germană şi Armata 8 italiană, acel cap de pod adânc de
25 km şi larg de 70 km. Având în vedere că luptele deveneau tot
mai dificile, germanii căutând soluţii pentru obţinerea unei victorii
decisive înainte de instalarea iernii, generalul von Weichs a ridicat
din umeri la solicitările comandantului Armatei 3, afirmând că „nu
pot preciza ce vor face marile unităţi române care sosesc.
Deocamdată se vor aduna în spatele frontului şi vom vedea”. Petre
Dumitrescu sublinia şi alte disfuncţionalităţi în relaţiile de
comandament româno-germane:„[…] Nu avem însă unde să ne
instalăm. Nu ni s-a cedat până azi nici un local. Nu ni s-au pus la
dispoziţie transmisiunile să mă pot lega de marile unităţi şi să le
pot comanda”.
După căderea Sevastopolului în iulie, planurile de ofensivă ale Germaniei
vizau dirijarea resurselor către dezvoltarea ofensivei spre câmpurile
petrolifere din Caucaz. Armata română a fost implicată în această
operaţiune strategică pe două direcţii:spre Stalingrad şi spre Kuban.
Corpul 6 armată român, compus din diviziile 1 şi 2 infanterie, a participat –
începând cu 31 iulie – la eliminarea rezistenţelor opuse de sovietici pe
Don, în vederea asigurării manevrelor Armatei 4 blindate germane, care
înainta în lungul căii ferate spre Stalingrad. Timp de şase zile, în miezul
verii, pe o căldură toridă şi înaintând într-un ţinut arid, aproape complet
lipsit de apă, unităţile române au parcurs 130 de km, atingând la 6 august
valea Aksay, unde au constituit capete de pod. La 7 august, Corpul 6
armată a reluat ofensiva la nord de Aksay, atingând la 12 august valea
Miskova, unde a întâlnit o puternică rezistenţă. După lupte extrem de grele,
cele două divizii au declanşat, la 20 august, atacul împotriva centurii
exterioare de fortificaţii a Stalingradului, pe care au străpuns-o, reuşind cu
Divizia 1 infanterie să ocupe, până la 27 august, două localităţi, puncte
importante din sistemul defensiv exterior al oraşului.
Luptele au fost teribile, sovieticii declanşând nu mai puţin de 21 de
contraatacuri pentru recucerirea poziţiilor pierdute, dar trupele române au
rezistat. Până la 24 august, Corpul 6 armată a reuşit să-şi aducă şi Diviziile
4 şi 20 infanterie pe valea Mikova. Pe măsură ce unităţile aliate se apropiau
de Stalingrad, creştea şi intensitatea luptelor, care vor atinge apogeul în
septembrie şi octombrie, odată cu declanşarea luptelor de stradă.

Prizonieri ruși
Armata 3 română în luptă spre Kuban

În paralel cu acţiunile Corpului 6 armată pe căile de acces spre


Stalingrad, Armata 3 română a fost dirijată spre Kuban, pentru a
asigura flancul drept al forţelor germane ce înaintau spre centrul
Caucazului, cucerind litoralul estic al Mării de Azov şi Mării Negre.
În componenţa Armatei 3 a intrat, între 1 şi 6 august, Corpul 1
armată (compus din Divizia 2 munte română şi 298 infanterie
germană) şi Corpul de Cavalerie, cu diviziile 5, 6 şi 9 cavalerie.
După 7 august, în componenţa Armatei 3 a rămas doar Corpul de
Cavalerie, întărit cu elementele neîndivizionate ale corpurilor 1 şi 2
armată (regimente de artilerie grea, un grup de cercetare şi un
batalion de pionieri). Comandantul Armatei 3 era generalul Petre
Dumitrescu, iar al Corpului de Cavalerie, generalul Mihail Racoviţă.
După trecerea Donului la 4 august, Corpul de Cavalerie a intrat pe
front la 5 august, înfrângând succesiv rezistenţa inamicului şi
ocupând localitatea Temrjuk la 24 august, cel mai important port la
Marea de Azov, permiţând astfel trupelor germano-române din
peninsula Kerci să treacă în peninsula Taman. În timp ce Divizia 6
cavalerie continua acţiunile pentru cucerirea definitivă a peninsulei
Taman, diviziile 5 şi 9 cavalerie au atacat spre oraşul Anapa pe care
l-au ocupat în dimineaţa zilei de 31 august.
Probleme în relaţiile româno-germane
Luna august a adus şi primele sincope în relaţiile româno-germane
la nivel operativ. Fragmentarea marilor unităţi române şi
subordonarea directă către unităţi germane a nemulţumit Marele
Cartier General român, care considera că „această practică are o
influenţă dăunătoare atât asupra moralului comandanţilor cât şi a
moralului trupei, care îşi vede comandanţii fireşti puşi întotdeauna
în stare de inferioritate faţă de comandamentele germane. Tot din
această practică comandanţii români nu pot fi deprinşi cu
răspunderea pe câmpul de luptă şi nici nu pot fi traşi la răspundere,
din moment ce alţii se amestecă în pregătirea execuţiei şi
conducerea operaţiilor lor.”
Mareşalul Ion Antonescu pe frontul din
Peninsula Kerci

De altfel, încercările lui Hitler de a ridica, în ochii comandanţilor săi,


valoarea unităţilor aliate (inclusiv române) s-a lovit de un zid de
neîncredere. În cartea sa despre Stalingrad, istoricul Antony Beevor
subliniază opinia feldmareşalului von Rundstedt cu privire la
această „armată a Societăţii Naţiunilor”, care era împărtăşită de
majoritatea covârşitoare a ofiţerilor germani. Pentru el, italienii
erau „teribili oameni”, soldaţii şi ofiţerii români – „deasupra oricărei
descrieri”, iar ungurii „nu doreau decât să plece mai repede acasă”.
Singurele excepţii erau slovacii, „excelenţi, foarte modeşti”şi trupele
române de vânători de munte, ceea ce mai îndulceşte amarul unei
păreri nu foarte măgulitoare la adresa aliaţilor. Dincolo de aroganţa cu
care era exprimată opinia, ea corespundea totuşi, în linii mari,
adevărului. Şi evenimentele nu aveau să aducă vreo schimbare de
opinii. Dimpotrivă. În toamna anului 1942, lucrurile vor lua o turnură
teribilă pentru Germania şi aliaţii săi
ARMATA ROMÂNĂ PE
FRONTUL DE VEST

Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Armata Română


alături de Națiunile Unite, cu un număr de 16 divizii, superior celui
stabilit prin Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944.
România își îndeplinise exemplar obligațiile asumate. Timp de 260
de zile țara noastră a participat, spre deosebire de alte țări, cu toate
forțele la înfrângerea nazismului.

În plan militar, pe întreaga durată a participării la război alături de


Națiunile Unite, România a pus la dispoziția acestora întregul
potențial militar, economic și financiar pe care îl avea, aducând o
cotribuție valoroasă la obținerea victoriei finale din mai 1945.
Pentru Aliați, menționa ”The New York Times” la 24 august 1944,
actul românesc de la 23 august 1944 a reprezentat ”un triumf total”
concretizat în prăbușirea frontului sovieto-german la flancul său
sudic, în efectuarea, într-un scurt timp, a unei translații de front de
la est la vest de cira 200 de km. la flancul său nordic și de
aproximativ 900 de km. la cel sudic, în provocarea unui adevărat
seism în sistemul politic dominat de Reich și în asigurarea logistică
a Wermacht-ului, în special cu petrol și cereale.
Aportul românesc la înfrângerea Reich-ului a fost apreciat în
epocă, de înalte personalități și oficialități politice și statale ale
marilor puteri aliate, de analiști politici și militari, care nu au
ezitat să afirme că România se situa în 1945 ”în al patrulea rând
în ceea ce privește numărul de soldați cu care participă la bătălia
pentru distrugerea nazismului” (Sunday Times, 7 ianuarie 1945)
sau că ”a adus, prin contribuția sa, o scurtare a războiului cu cel
puțin șase luni”(radio Paris, 13 ianuarie 1946). Între cele mai
importante avantaje strategice s-au situat: contribuția la
prăbușirea defensivei germane la flancul sudic al frontului est-
european și la pulverizarea dispozitivului de luptă al Wermacht-
ului în Peninsula Balcanică, deschiderea ”Porții Focșanilor” și
prin aceasta a ”porților” Europei Centrale(pe valea Dunării) și
ale Europei de Sud-Est în calea înaintării armatelor sovietice,
așa cum ceruseră insistent reprezentanții SUA și ai Marii
Britanii înainte de 23 august 1944. Deputatul laburist Ivor
Thomas declara în Camera Comunelor la sfârșitul lui 1945: ”De
vreme ce România este a patra țară ca efectiv pe front împotriva
Germaniei ar fi cazul de a se propune să i se acorde un statut de
cobeligeranță”. Aprecierile și propunerile britanice au rămas fără
ecou, deși armata română a continuat să lupte până la sfârșitul
războiului într-un spațiu european de anvergură, pe fronturi
mari, de până la 900 de km. în nord-vestul și vestul României,
120 de km. în Ungaria și 130 de km. în Cehoslovacia, în
sectoare de certă finalitate strategică (Cluj, Arad, Budapesta,
Zvolen-Banska Bistrica, nord-est de Viena etc.) până în
apropiere de Praga.
Sugestivi pentru aprecierea locului important jucat de Armata
Română alături de Națiunile Unite între 23 august 1944 și 12 mai
1945, la obținerea victoriei finale asupra nazimului sunt următorii
indicatori: 1.700 de km. străbătuți prin lupte de la țărmul Mării Negre
până în apropiere de Praga, într-un ritm mediu de 6,5 km. pe zi,
înfrângerea trupelor germane și maghiare în 20 de masive muntoase,
forțarea a 12 cursuri mari de apă, cucerirea a 3.831 de localități din
care 53 de orașe. România a angajat în luptă efectivă 538.536 de
militari din care au fost pierduți 169.822. Ostașii români la rândul lor
au ucis sau au luat prizonieri 126.529 de militari iar efortul financiar
a fost de peste 1,2 miliarde de dolari raportați la 1938. Faptele de
vitejie ale ostașilor români au fost citate de Comandamentul român
în numeroase ordine de zi pe întreaga armată, pe armate, corpuri și
divizii, precum și de Comandamentul sovietic prin 7 ordine, 21 de
comunicate de război și alte ordine. Peste 300.000 de soldați.
subofițeri și ofițeri au fost decorați cu ordine și medalii de război
românești, sovietice și cehoslovace.
Memorii de război

„Am trecut în Basarabia, unde noi aveam sectorul pe lângă Prut.


Batalionul nostru a avut de înfruntat tancurile ruseşti, ne-au făcut
zob, ne-au topit. Ei aveau tancuri şi noi ne apăram doar cu
pieptul. Ne-am retras apoi la Ţiganca, aici am stat trei zile, nici
nu am mâncat, nici nu am băut apă, nu puteai să te mişti. După
trei zile ne-au schimbat, a intrat alt batalion acolo. După căderea
Odessei s-a format un batalion de asalt la Chişinău din întreg
regimentul. Am stat trei zile la Chişinău, ne-am pregătit pentru
că la suflul exploziei puteai să mori dacă te prindea cu gura
deschisă. După trei zile am trecut Prutul şi acolo s-a dat război
mare de tot, dar le-am ţinut piept ruşilor şi i-am cam zdrobit,
aveau armele înfipte cu ţeava în pământ. Morţi n-am avut în
rândul nostru, dar prizonieri am luat“, îşi aminteşte colonelul
Vasile Tescaru.

„Ce ştiam despre război? Mai nimic, dar am aflat foarte curând,
când moartea nu alegea şi cădeau lângă mine, seceraţi de gloanţe,
indiferent de vârstă, tovarăşii mei de arme. Am descoperit că
războiul e ceva care te înfricoşează prin durere şi moarte, lacrimi
şi jale, prin victime nevinovate, exoduri masive de populaţie,
distrugeri de materiale uriaşe, că este un coşmar care te urmăreşte
peste ani şi ani. Am privit cu mult curaj toate acestea, departe de
ţară, pe meleaguri străine, prin gloanţe şi schije, prin
moarte. Dorul de ţară, dorul de casă şi de părinţi mi-a insuflat
încrederea că trebuie să rezist şi să mă întorc la cei dragi”,
povesteşte veteranul Gheorghe Rogoz.
Bibliografie

• http://gazetadecluj.ro/75-de-ani-de-la-intrarea-romaniei-
cel-de-al-doilea-razboi-mondial/
• http://www.istorie-pe-scurt.ro/bilantul-participarii-
romaniei-pe-frontul-de-vest-in-al-doilea-razboi-mondial/
• https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jertfele-
armatei-romane-in-campania-din-vest-asediul-budapestei-
1944-1945
• https://foaienationala.ro/estimarea-efortului-militar-
romanesc-pe-frontul-de-vest-al-celui-de-al-doilea-razboi-
mondial-23-august-1944-9-mai-1945.html
• https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drumul-
catre-stalingrad-armata-romana-pe-frontul-de-est-august-
1942
• https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-
romana-pe-frontul-de-est-inainte-de-stalingrad
• https://www.crisana.ro/stiri/magazin-12/amintiri-din-al-
doilea-razboi-mondial-pietre-pretioase-ale-coroanei-
ascunse-intr-o-cutie-de-biscuiti-161264.html