Capitolul 1

Materie şi energie

1.1 Particulă şi câmp

Fizica (gr. physis = natur ă) face parte din categoria ştiinţelor care studiază
natura. Scopul fizicii este de a explica:

• structura materiei1 ;
• proprietăţile generale;
• legile de mişcare (mecanice, termice, electromagnetice, atomice, nucleare)
• transformările reciproce ı̂ntre acestea.

Fizica consideră că materia se manifestă sub două forme:

1. particula - substanţa este localizată spaţial ı̂ntr-un domeniu finit

(ex.: atomi, electroni, protoni, nucleoni, etc.);
2. câmp - forma de existenţă a materiei care se pune ı̂n evidenţă prin
acţiunea asupra corpurilor de probă2 (ex. câmp gravitaţional, elec-
trostatic, magnetic, electromagnetic, etc.)

Universul este constituit aşadar din materie şi energie.

În timp ce materia este o noţiune uşor de intuit, energia este un concept mai
dificil. Energia are o reprezentare intuitivă evidentă atunci când se produce o
transformare dintr-o formă de energie ı̂n alta.
Deşi există numeroase criterii de clasificare, vom menţiona următoarele tipuri
fundamentale de energie:

1. energie mecanică; Acest tip de energie este suma dintre energia cinetică
(pe care o posedă un corp ı̂n mişcare) şi energia potenţială (determinată
de configuraţia sistemului).

Următoarele trei forme de energie rezultă din interacţiunea dintre sarcinile

electrice aflate ı̂n repaus sau ı̂n mişcare.
1 Prin materie (desemnată de filosofie drept categorie) se desemnează realitatea obiectivă

ce există independent de conştiinţa observatorului şi este reflectată de aceasta.

2 corpuri cu sarcina egală cu unitatea pentru a nu perturba proprietăţile din acel loc.

9
10 CAPITOLUL 1. MATERIE ŞI ENERGIE

1. energie electrică;
2. energie magnetică;
3. energie radiantă (formă de energie de tip electromagnetic);
4. energie nucleară (determinată de procesele de dezintegrare nucleară);
5. energie chimică (eliberată prin procese de reacţii chimice ale diferitelor
elemente);
6. energie termică (formă ”dezordonată” de energie determinată de vibra-
ţiile atomilor şi moleculelor);

Aceste forme de energie se pot converti dintr-o formă ı̂n alta. De exemplu:

• energie electrică ⇐⇒ energie mecanică (maşini electrice, generatoare

eoliene, etc.);
• energie electrică ⇐⇒ energie chimică (baterii, acumulatori, pile elec-
trice, etc.);
• energie electrică ⇐⇒ energie termică (plite electrice, calorifere, uscă-
toare, convertoare termoionice, etc.);
• energie electrică ⇐⇒ energie radiantă (lămpi cu descărcări electrice
ı̂n gaze, celule solare, etc.);
• energie chimică ⇐⇒ energie radiantă (reacţii de chemioluminescenţă,
fenomenul de fotosinteză, etc.);
• energie termică ⇐⇒ energie mecanică (maşini termice, fenomene de
frecare, etc.);
• energie radiantă ⇐⇒ energie termică (cuptoare de microunde, energia
solarå, etc.);
• energie chimică ⇐⇒ energie termică (combustia, etc.).

1.2 Domeniile fizicii

Conform fizicii clasice, cele două reprezentări: particulă - câmp sunt ireductibile
şi complementare, existând sau una sau alta. Mecanica cuantică acceptă ı̂nsă
un caracter ondulatoriu al corpusculului şi un caracter corpuscular al undei.
Ca urmare, aceeaşi entitate poate avea, ı̂n acelaşi timp, ambele manifestări.
De exemplu, lumina este considerată ca un ansamblu de corpusculi (fotoni ) ı̂n
fenomenele efect fotoelectric şi efect Compton şi are caracter ondulatoriu atunci
când explicăm fenomenele de interferenţă şi difracţie.
Fizica studiază fenomene care se desfăşoară pe diferite scări spaţiale: de
la scară microscopică (dimensiuni subnucleare) şi până la scară macroscopică
(dimensiuni galactice). Domeniile fizicii sunt stabilite de:

• scara spaţială la care se investighează diferitele fenomene fizice;

• viteza cu care acestea se produc.

În Fig.1.1 sunt ilustrate patru din subdomeniile fizicii.

1.2. DOMENIILE FIZICII 11

Figura 1.1: Clasificarea domeniilor fizicii ı̂n funcţie de scara spaţială şi viteză

1. Fizica clasică - studiază fenomene ce se produc la o scară spaţială

mai mare decât dimensiunile atomice (10−10 m), pentru viteze mult
mai mici decât viteza luminii.
Proprietăţile materiei şi legile fundamentale se află prin procese de
măsurare. Valorile găsite sunt independente de instrumentul de mă-
sură iar dependenţa dintre cauză şi efect este riguros stabilită. Prin-
cipiul care guvernează fizica clasică este cel al determinismului :
aceleaşi condiţii iniţiale determină evoluţia spre o aceeaşi stare finală
a sistemului, perfect determinată.
2. Fizica cuantică - studiază fenomene ce se produc la o scară spaţială
de ordinul dimensiunilor atomice (10−10 m), pentru viteze mult mai
mici decât viteza luminii.
Caracteristic fizicii cuantice este faptul că nu face distincţie netă ı̂ntre
fenomenul natural şi instrumentul cu care se investighează, existând
o nedeterminare ı̂n orice măsurare. Principiul de nedeterminare
al lui Heisenberg spune că nu se poate cunoaşte cu aceeaşi precizie
atât poziţia (localizarea) particulei cât şi impulsul (viteza) ei. Relaţia
care exprimă matematic acest lucru este:

Δp · Δx ≥ (1.2.1)
2
Pentru reprezentarea energie - timp (ı̂n cazul caracterului de undă),
relaţia echivalentă devine:

ΔE · Δt ≥ (1.2.2)
2

unde  = h
2π iar h = 6, 626 × 10−34 J · s este constanta lui Planck

În cadrul fiecarei părţi a fizicii se expun şi teoriile relativiste (pentru feno-
mene rapide, de ex. v >106 m/s). Pentru aceste teorii, noţiunea de simultanei-
tate are o semnificaţie diferită, compunerea vitezelor nu mai corespunde celei
12 CAPITOLUL 1. MATERIE ŞI ENERGIE

galileene, masa depinde de viteză, forţa nu mai este colineară cu acceleraţia,

etc.

1.3 Etapele cunoaşterii ştiinţifice

Prima treaptă a investigării realităţii fizice este observaţia. Această observaţie
nu este una contemplativă ci se realizează ı̂n mod sistematic, prin experiment
ştiinţific.
Proprietăţile observate ale materiei se reflectă ı̂n conştiiinţa omului sub
forma unor noţiuni fizice. De exemplu senzaţia de efort muscular depus la
deplasarea unui corp aflat ı̂n repaus, este asociată mărimii numită forţă.
Fiecărei noţiuni fizice, ı̂i este asociat un simbol (ex. F ). Totodată, fiecare
mărime fizică are proprietatea de exprima o relaţie cantitativă. Cu alte cuvinte,
se poate măsura. În limbaj matematic, procesul de măsurare se exprimă prin
ecuaţia:

Valoarea numerică a unei mărimi fizice este dată prin procesul de comparare
cu o mărimi fizică de aceeaşi natură, considerată drept etalon. În aceste condiţii,
exprimarea corectă a oricărei mărimi se face sub forma:

M = nU (1.3.4)

De exemplu: m = 3kg, G = 3N, T = 270K.

Întotdeauna trebuie scrisă atât valoarea numerică cât şi unitatea de măsură!
Cea de a doua treaptă a investigaţiei ştiinţifice constă ı̂n interpretarea
observaţiilor şi modelarea matematică. Acum intervine capacitatea de
sintetizare. Acest lucru implică descoperirea a ceea ce este cu adevărat funda-
mental pentru producerea unui fenomen şi neglijarea celorlalte informaţii.
Observaţiile se pot transcrie acum sub forma unor principii şi legi:

• principiul fizic este o afirmaţie ce nu poate fi demonstrată dar a

cărei consecinţe nu sunt contrazise ı̂n natură; ex. principiul con-
servării energiei.
• legea exprimă o legătură cantitativă reprezentată printr-o relaţie
matematică.

Este surprinzător faptul că, folosind un număr redus de principii şi legi, se
pot găsi explicaţii raţionale pentru un număr mare de fenomene fizice. Explicaţii
pentru diferite comportări ale sistemelor fizice sunt date cu ajutorul modelelor
fizice: ex. modelul de gaz ideal, modelul de punct material, modelul de picătură,
etc.
Cea de-a treia treaptă a cunoaşterii ştiinţifice constă ı̂n verificarea şi ı̂mbu-
nătăţirea modelului. Această etapă permite o corecţie a ipotezelor conside-
rate ı̂n construirea unui anumit model fizic, pentru o corespondenţă mai bună
ı̂ntre teorie şi realitate: ex. modelul gazului Van der Waals, modelul ı̂n pături
pentru atom, pentru nuclee, etc.
1.4. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI FIZICE 13

1.4 Mărimi şi unităţi fizice

Din punct de vedere al procesului de măsură există următoarea clasificare a
mărimilor şi unităţilor fizice:

1.4.1 Mărimi şi unităţi fundamentale

1. lungimea (1m; un metru este lungimea egală cu 1650763, 73 lungimi de
undă ale radiaţiei emise ı̂n vid de atomul izotopului 86 al Kriptonului la
tranziţia ı̂ntre nivelele 2p10 − 2d5 ; 1m = 1650763, 73 · λKr );

2. masa (1kg; un kilogram este masa prototipului din platină şi iridiu păstrat
la Biroul internaţional de măsuri şi greutăţi de la Sevre, Franţa);

3. timpul (1s; o secundă este durata a 9192631770 perioade de oscilaţie a

radiaţiei corespunzătoare tranziţiei ı̂ntre două nivele hiperfine (F = 4, M =
0 şi F = 3, M = 0) ale stării fundamentale (2 S1/2 ) a izotopului de
Cs; 1s = 9192631770 · TCs );

4. intensitatea curentului electric (1A; un Amper este intensitatea cu-

rentului electric constant care se stabileşte prin doi conductori paraleli,
rectilinii, infinit de lungi, plasaţi ı̂n vid la distanţa de 1m unul de al-
tul, ı̂ntre care se manifestă o forţă pe fiecare metru de lungime egală cu
2 × 10−7 N/m );

5. temperatura (1K; un Kelvin este 1/273.15 din temperatura punctului

triplu al apei);

6. intensitatea luminoasă (1cd; o candelă este intensitatea luminii emisă

ı̂n direcţie normală de către o suprafaţă de 1/600000m2 a unui corp negru
la temperatura de solidificare a platinei şi la presiunea de o atmosferă);

7. cantitatea de substanţă (1mol; un mol este cantitatea de substanţă a

unui sistem care conţine atâtea entităţi elementare câte există ı̂n 0.012kg
de carbon 12).

1.4.2 Mărimi şi unităţi derivate

Toate mărimile fizice care nu se regăsesc pe lista celor şapte şi unităţile de
măsură corespunzătoare fac parte din categoria celor derivate. Această categorie
se defineşte cu ajutorul mărimilor şi unităţilor fundamentale.

1.4.3 Mărimi şi unităţi auxiliare

1. unghiul plan (1rad ; un radian este unghiul plan care subı̂ntinde un arc
de cerc egal cu raza cercului);

2. unghiul solid (1sr; un steradian este unghiul solid care delimitează pe

suprafaţa unei sfere, o arie egală cu pătratul razei acesteia).
14 CAPITOLUL 1. MATERIE ŞI ENERGIE

1.5 Dimensiuni. Formule dimensionale.

Modul ı̂n care o mărime derivată poate fi pusă ı̂n legătură cu mărimea fundamen-
tală este dat printr-o relaţie simbolică, numită formulă dimensională. Deoa-
rece formulele dimensionale reflectă doar caracterul dependenţei dintre aceste
mărimi, nu se iau ı̂n consideraţie factorii numerici.
De exemplu, ı̂n mecanică, orice mărime derivată se poate exprima ı̂n funcţie
de masă, lungime şi timp. Notăm dimensiunile acestora, ı̂n mod corespunzător,
cu simbolurile M, L, T .
[m] = M ; [l] = L; [t] = T (1.5.5)
Să aflăm dimensiunea forţei:
[v] [x]
[F ] = [m][a] = M = M T −1 = M LT −2 (1.5.6)
[t] [t]
Dimensiunea mărimii derivate este reprezentată de exponenţii simbolurilor
mărimilor fundamentale. Forţa are aşadar dimensiunea ”−2” ı̂n raport cu tim-
pul şi dimensiunea ”1” ı̂n raport cu masa şi cu lungimea.
Unitatea de măsură corespunzătoare mărimii derivate se găseşte ı̂nlocuind
ı̂n mod corespunzător unităţile corespunzătoare mărimilor fundamentale.
F SI = 1kg · m/s2 = 1N (1.5.7)

În partea stângă jos se scriu iniţialele sistemului de unităţi.

Avantajele formulelor dimensionale sunt următoarele:
• stabilesc unităţile de măsură pentru unităţile derivate;
• verifică relaţiile fizice prin faptul că termenii corespunzători trebuie să
aibă aceeaşi dimensiune (Formulele dimensionale sunt omogene!);
• stabilesc relaţii empirice.
De exemplu, s-a observat experimental că mărimea forţei ce acţionează din
partea unui fluid asupra unui obstacol, depinde de viteza fluidului, de dimensiu-
nea liniară a obstacolului şi de natura fluidului (coeficientului de vâscozitate) a
acestuia.
F vsc = F (v, l, η) (1.5.8)
Pentu a găsi expresia acestei forţe scriem formula dimensională pentru o
dependenţă oarecare de aceste mărimi:
[F vsc ] = [v]α [l]β [η]γ (1.5.9)
Ştiind dimensiunile fiecărei mărimi şi identificând coeficienţii mărimilor fun-
damentale, cunoscând că [η] = M L−1 T −1 , se obţine:
M LT −2 = (LT −1 )α (L)β (M L−1 T −1 )γ (1.5.10)
adică:
1 = γ (1.5.11)
1 = α+β−γ (1.5.12)
−2 = −α − γ (1.5.13)
1.6. STRUCTURA UNIVERSULUI 15

S-au obţinut aşadar dimensiunile:

α=β=γ=1 (1.5.14)
Ca urmare, expresia forţei de vâscozitate ce acţionea asupra unui obstacol
trebuie să fie de forma:
F vsc = kvlη (1.5.15)
unde k este un coeficient numeric de ajustare.

1.6 Structura Universului

Una dintre cele mai importante descoperiri ale secolului XX a fost aceea a
explicării universului şi diverselor fenomene fizice cu ajutorul unui număr limitat
de ”obiecte” ı̂ntre care se manifestă un număr redus de interacţiuni fundamentale
(doar patru!).
După cum se admite ı̂n prezent, naşterea Universului a ı̂nceput acum 12
miliarde de ani, odată cu marea explozie Big Bang. Universul primordial consta
ı̂ntr-o ”supă” de particule elementare, foarte energetice, aflate ı̂ntr-o continuă
ciocnire. Temperatura universului primordial era ı̂n jurul valorii 1016 K . Faţă
de acele valori incendiare, universul actual, care are temperatura de 3K, pare a
fi o uşoară ”urmă de fuḿ”3 .
La ı̂nceputuri, energia particulelor era prea mare (≈ T eV, GeV ) pentru ca
particulele să se poată organiza ı̂n nuclee. Acest fenomen s-a produs mai târziu.
Era nucleară a apărut la temperaturi ale universului de circa 1010 K.
Înainte de ”era atomică” universul era opac, lumina creată se pierdea prin
captarea acesteia de către electroni.
În era atomică au apărut primele nuclee uşoare: hidrogenul, heliul, litiul,
prin captarea de către nucleu a mai multor nucleoni şi electroni.
Când hidrogenul unei stele mari s-a transformat ı̂n heliu, miezul stelei s-a
contractat şi s-a ı̂ncălzit. Acest lucru a condus la eliberarea de energii care au
permis atomilor de He să ciocnescă cu viteză suficient de mare. În acest fel s-au
ı̂nvins barierele de potenţial electrostatic ale electronilor şi nucleelor.
După consumarea heliului s-a produs o nouă contracţie şi o nouă creştere
a temperaturii. Au apărut astfel condiţiile pentru crearea litiului. Stele pre-
cum Soarele nu ajung niciodată la temperaturi destul de mari pentru a conduce
la formarea de nuclee mai grele. Aceste nuclee s-au format printr-un lanţ de
transmutaţii datorită exploziilor produse ı̂n interiorul miezului mult mai fier-
binte ale unor stele primordiale.
Până la formarea fierului (elementul cel mai stabil care conţine un număr de
26 de protoni), transmutaţiile conduceau la eliberare de energie. Pentru nucleele
cu număr mai mare de protoni se consumă energie. Ca urmare, ı̂n momentul ı̂n
care miezul unei stele s-a tranformat ı̂n fier, steaua ajunge ı̂ntr-o stare de criză.
Dacă miezul depăşeşte un prag de mărime (circa 1, 4 mase solare) se produce
o implozie care crează o energie colosală ce aruncă ı̂n afară, printr-o puternică
explozie, materia de la suprafaţă. Se crează astfel o supernovă. Fragmentele
exploziei conţin urme de oxigen, carbon, azot, etc. Sistemele solare de mai
târziu (cum este şi sistemul nostru solar) conţin astfel astfel de elemente.
3 Condiţiile ”supei primordiale” şi ale ”erei particulelor” au fost obţinute ı̂n laborator ı̂n

acceleratori ce au realizat energii de circa 100 GeV pe particulă.