NOŢIUNEA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Termenul de „contencios,, provine din latină, de la verbul „contendre”, care înseamnă luptă,
confruntare.
În doctrină, termenul de „contencios” a fost utilizat în principal pentru a face distincţia dintre căile de
atac împotriva actelor administrative şi recursurile administrative. Un recurs dobândea caracterul de
„contencios” atunci când instituţiile care soluţionau litigiile dintre adminiatraţie şi cetăţeni aveau
competenţa de a anula acte ilegale.Astfel, în dreptul administrativ termenul de contencios a început
să fie utilizat pentru a delimita căile de atac jurisdicţionale împotriva operaţiunilor şi actelor
administrative de recursurile administrative obişnuite. Un recurs (cale de atac) căpăta caracter
jurisdicţional ori de câte ori autoritatea care-l soluţiona avea calitatea de judecător. În felul acesta s-a
ajuns, atât în doctrină cât şi în legislaţie, să se utilizeze în mod curent termenii: contencios
administrativ; acţiuni de contencios administrativ; instanţă de contencios administrativ; legea
contenciosului administrativ; hotărâri de contencios administrativ.

Noţiunea de contencios administrativ are două sensuri principale:

 Ø Un sens material, referitor la activitatea de soluţionare a unor conflicte de interese sau a unor
conflicte juridice, implicând natura litigiilor propuse spre soluţionare
 Ø Un sens organic/formal, referitor la organele competente să soluţioneze asemenea conflicte,
respectiv totalitatea instanţelor judecătoreşti abilitate să verifice, prin secţiile de contencios
administrativ, legalitatea actelor şi faptelor administrative contestate.
În aceste sens, Constituţia României prevede, în articolul 52, alin.1 că „persoana vătămată într-un
drept ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea la termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.”

În prezent, în România, activitatea de contencios administrativ este realizată în temeiul dispoziţiilor

legii 554 din 2004 si al articolelor 2, 3 şi 4 din Codul de Procedură Civilă, soluţionarea litigiilor dintre
componentele sistemului de administraţie şi orice altă persoană fizică sau juridică fiind dată în
competenţă secţiilor de contencios administrativ de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Curţile
de Apel, Tribunalurile Judeţene şi al Municipiului Bucureşti.

Astfel, activitatea desfăşurată de instanţele de contencios administrativ constă în soluţionarea

unui conflict juridic, în care cel puţin una din părţi este o autoritate a administraţiei publice, un
funcţionar al acesteia sau un serviciu public administrativ. Organele ce înfăptuiesc această activitate
special creată nu sunt distincte, ci fac parte din sistemul organelor judecătoreşti.Obiectul acţiunii în
contencios administrativ poate fi:
 Anularea ori modificarea unui act administrativ;
 Obligarea autorităţii administrative la rezolvarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de
lege;
 Repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului administrativ, respectiv prin refuzul
de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege.
Putem concluziona că „prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de către
instanţele competente, potrivit legii, a conflictelor în care cel puţin una din părţi este organ al
administraţiei publice, un funcţionar al acesteia ori un serviciu public administrativ, conflicte născute
din acte administrative ilegale, ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut
de lege”.[1]
Suntem în prezenţa unui contencios de plină jurisdicţie in cazurile în care instanţa de contencios
administrativ este competentă să anuleze ori să modifice actul administrativ atacat, să oblige
organul autorităţii publice să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege şi să acorde
 daune cauzate de autoritatea publică particularului prin actul administrativ de autoritate adoptat sau
emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Conţinutul contenciosului administrativ de plină jurisdicţie se desprinde din dispoziţiile articolului 18
din Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2004, potrivit cărora instanţa,soluţionând acţiune,
poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să
emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. Potrivit alin.
3 al aceluiaşi articol, în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi
morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

PRINCIPALELE SISTEME DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Conţinutul şi sfera contenciosului administrativ ca fenomen juridic, implicit a noţiunii respective, au

variat de la o ţară la alta, în aceeaşi ţară de la o perioadă la alta, de la un autor la altul. Aceste
orientări diferite ale doctrinei sunt determinate, în principal, de interdependenţele care au fost
fundamentate între sensul material şi sensul formal/organic al contenciosului administrativ.[2]
Doctrina franceză definea contenciosul administrativ prin raportare la organele competente a
soluţiona litigiile dintre „administraţie” şi „administraţii” (în sensul organic); cum s-au înfiinţat, încă din
perioada revoluţiei, tribunale administrative, în sistemul Consiliului de Stat, s-a ajuns la coincidenţa
între sensul organic (formal) şi cel material. Sensul material al noţiunii de contencios administrativ
este axat fie pe subiectele între care are loc litigiul, fie pe regulile juridice invocate în cauză şi
aplicate în soluţionarea acesteia.Din punct de vedere formal se cunosc trei mari sisteme de
contencios administrativ:
 Ø Sistemul administratorului judecător;
 Ø Sistemul francez al jurisdicţiei speciale administrative (tribunalele administrative şi Consiliul de
Stat);
 Ø Sistemul anglo-saxon al competenţei instanţelor de drept comun competente în materia
contenciosului administrativ.
Sistemul francez se bazează pe două principii fundamentale:

1. Principiul separării activităţilor administrative de activităţile judiciare;

2. Principiul separării administraţiei active de justiţia administrativă, care constituie un ordin de
jurisdicţie paralel şi separat de puterea judiciară.
. Instanţele de contencios administrativ.

Tribunalele – Secţiile de contencios administrativ şi fiscal.

Secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale tribunalelor judetene şi ale municipiului Bucureşti
judecă, în prima instanţă „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi
accesorii ale acestora de până la 5 miliarde lei” [art.l0 (l) teza 1 din Legea nr. 554/2004].Din acest
enunţ rezultă competenţa materială a acestei instanţe de
contencios, care este dată de două elemente definitorii:

a. în primul rând, de calitatea pârâtului în litigiul de contencios autorităţi

publice cf.art.2(l), lit. b din Legea nr. 554/2004];

b. în al doilea rând, de valoarea actelor supuse controlului instanţei de contencios administrativ (sub
5 miliarde lei).

Curţile de apel – Secţiile de contencios administrativ şi fiscal.

Curţile de apel – secţiile de contencios administrativ şi fiscal – judecă în primă instanţă „litigiile
privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi pe cele
care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mult de 5
miliarde de lei (art.10, teza a II- a) din nr. 554/2004).
Din acest enunţ rezultă expres competenţa materială aacestor instanţe de contencios administrativ
care, ca şi în cazul anterior prezentat,este dată de:

a. calitatea pârâtului (autoritate publică centrală);

b. valoarea litigiului mai mare de 5 miliarde de lei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrative şi fiscal.

Această denumire a instanţei noastre supreme a fost introdusă de modificareaConstituţiei

din 1991, făcută în 2003 prin referendumul din octombrie. Până atunci denumirea acesteia era
Curtea Supremă de Justiţie Susţinerea acestei instanţe ca instanţă de contencios administrativ este
făcută atât de Codul de procedură civilă cât şi de Legea nr. 554/2004, art. 2(l), lit.f şi art. 10 (2).

Fizionomia juridică a instanţelor de contencios administrativ este diferită, în

funcţie de nivelul şi competenţele acestora. tribunalele judeţene şi cel al municipiului Bucureşti –

secţia de contencios administrativ şi fiscal -, sunt numai instanţe de fond în litigii de contencios.
Curţile de apel – secţiile de contencios administrativ şi fiscal – sunt atât instanţe de fond, cât şi
instanţe de recurs în situaţiile stipulate de art. 10 (2)din Legea nr.554/2004. Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie este numai instanţă derecurs. Aceasta judecă, în cadrul secţiilor de contencios
administrativ şi fiscal,recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ
şifiscal ale curţilor de apel (art.10 (2) din Legea nr. 554/2004).