REDUCEREA EMISIILOR POLUANTE

IN TERMOCENTRALE

1
 Cuprins

1. Generalităţi……………………………………………………………… 3

2. Controlul calităţii mediului

2.1. Instrumente de reglementare………………………………… 4
2.2. Instrumente economice……………………………………..... 7

3. Măsurile de control ecologic şi sectorul energetic……………………. 8

4. Tehnologii de neutralizare a emisiilor acide

4.1. Metode de reducere a emisiilor poluante………………….... 13
4.1.1 Îmbunătăţirea randamentului………………………………...13
4.1.2 Reducerea emisiilor de NOx……………………..……………14
4.1.3 Reducerea emisiilor de SO2……………………………...……21
4.2. Instalaţii de neutralizare pentru emisiile acide rezultate din
procese termice
4.2.1. Procedeul de desulfurare în sistem uscat …………………….22
4.2.2. Procedeul umed de desulfurare………………………………..23
4.2.3. Sistem de tratare a gazelor Babcock-Hitachi…………………24

5. Procesul de desulfurare cu oxid de calciu (CaO)………………………27

1. Generalităţi.

2
 Prin coşurile de fum, termocentralele emit în atmosferă, continuu şi
constant, volume imense de gaze de ardere ce conţin concentraţii relativ mici de
gaze poluante si particule, Ca urmare, în mod justificat, termocentralele clasice
cu cazane convenţionale sunt considerate surse staţionare de emisie antropice
importante.
Poluanţii prezenţi în gazele de ardere în momentul evacuării lor la gura
coşului, numiţi poluanţi primari (de exemplu : SO2. SO3, NO, N02, CO, CO2
etc.), pot rămâne ca atare şi deci se găsesc nemodificaţi în pana de fum la
distanţă mai mică sau mai mare de sursa de emisie (de exemplu: CO 2) sau
dimpotrivă, se pot transforma în poluanţi secundari (NO, NO 2, SO42- etc.).
Atât poluanţii primari, cât şi cei secundari pot intra în lanţuri de reacţii cu alţi
poluanţi sau cu gaze ce intră în compoziţia naturală a aerului si pot favoriza
formarea poluanţilor terţiari (de exemplu : ozonul).
Impactul asupra mediului ambiant, al funcţionării termocentralelor trebuie
analizat şi găsite soluţii de reducere a lui ţinând seama de poluarea:
- locală ( particule, compuşi volatili);
- regională (emisii de bioxid de sulf, oxizi de azot, care pot
produce poluarea la nivel naţional sau transfrontieră)
- globală (concentrări de CO2, gaz metan şi alte gaze ce produc
efectul de seră)
In Europa, acidifierea se produce, în special, din cauza emisiilor de oxid de
azot (32%), oxid de sulf (44%) si, respectiv, de amoniac (24%). Astfel, raportul
Agentiei Europene pentru Mediu din 1998 arata ca “efectele pentru Europa sunt
grave si greu de remediat”. Reglementari internaţionale importante reclama
controlul acestui tip de emisii conducand astfel la identificarea solutiilor tehnice
si tehnologiilor de depoluare corespunzatoare.
Acidifierea este determinata, in principal, de emisiile de oxid de azot si,
respectiv, de oxid de sulf, un pericol sporit fiind atunci cand cei doi oxizi sunt
prezenti simultan.
Pentru reducerea impactului termocentralelor existente asupra calităţii
aerului trebuiesc găsite măsuri de reducere a emisiilor şi anume:
1. Măsurile de reabilitare a unei termocentrale existente să aibă în vedere
şi acele lucrări care să contribuie la reducerea emisiilor (gaze şi particule), în
acest scop s-au elaborat tehnologii care se aplică în diverse zone ale circuitului
combustibil-gaze de ardere (înainte de ardere, în procesul arderii, pe traseul de
evacuare al gazelor).
2. Dintre tehnologiile de reducere a oxizilor de azot din gazele de ardere,
se menţionează printre altele şi arzătoare specializate de tip „low Nox”,
reducerea catalitică selectivă (SCR- selective catalytic reduction), reducere
necatalitică selectivă (SNCR – selective non catalytic reduction).
3. Dintre tehnologiile de reducere a bioxidului de sulf din gazele de
ardere se menţionează, printre altele, instalaţiile de desulfurare a gazelor ( FGD

3
–Flue gas desulfurization) de tip umed, uscat şi semi-uscat.
4. Există şi procese combinate de reţinere a bioxidului de sulf şi oxizilor
azot care se obţin prin modificarea fie a procesului FGD, fie a celui SCR, fie
prin aplicarea ambelor procese.
5. În toate procesele de eliminare a S0x şi NOX din gazele arse rezultă
produse secundare pentru care trebuie să fie disponibile tehnologii de stabilizare
a acestora si pieţe de desfacere.
6. Trebuie să se ţină seama că aceste procese sunt mari consumatoare de
energie, astfel că pe ansamblul unităţii randamentul scade şi creste emisia de
C02.
7. În etapa actuală nu sunt disponibile tehnologii pentru reducerea emisiei
de CO2. Scruberele de CO2 cauzează o reducere importantă a eficienţei
procesului de producere a energiei electrice, pînă la 50%, şi de asemenea
depozitarea CO2 necesită costuri considerabile. Soluţia de reducere a emisiei
de CO2 poate fi luată în considerare la instalarea unităţilor noi prin utilizarea
unor tehnologii avansate de ardere cum ar fi ciclu mixt turbină cu gaze turbină
cu abur, ceea ce permite atingerea unor randamente de 55%
8. Retehnologizarea (repowering) urmăreşte aplicarea tehnologiilor care
să permită obţinerea unor performanţe îmbunătăţite de către o instalaţie
existentă cu scopul creşterii disponibilităţii si fiabilităţii, creşterea
randamentului, reducerii costurilor de funcţionare si întreţinere, reducerii si
controlului poluării mediului ambiant.
9. Retehnologizarea unei termocentrale funcţionând cu cărbune include
înlocuirea cazanelor din termocentrală cu o tehnologie „curată", cum ar fi
instalaţia integrată cu gazeificator şi ciclu combinat abur-gaze (IGCC).

2. Controlul calităţii mediului

2.1 Instrumente de reglementare directă

2.1.1 Standarde de calitatea mediului.

Aceste standarde, elaborate pentru aer, ape şi sol, au drept obiectiv
protejarea sănătăţii speciei umane sau a ecosistemelor şi sunt, de regulă, bazate
pe relaţii stabilite ştiinţific doză-efect, adică estimarea efectelor asupra anumitor
parametri de calitate ai sănătăţii, umane sau a ecosistemelor, pentru o anumită
doză de agent poluant. Concentraţiile medii admisibile, de-a lungul unei
anumite perioade de timp şi pe un areal strict definit, pentru diverşi agenţi
poluanţi definesc cu precizie ce înseamnă indicatorii de "calitate" Este evidentă
necesitatea dotării cu echipament de monitorizare a concentraţiei agenţilor
poluanţi, dar, în general, acest instrument nu face altceva decât să atragă atenţia
asupra încălcării admisibile, fără a furniza indicaţii asupra măsurilor care
trebuie luate.
2.1.2 Reglementări privind calitatea combustibilului {Standarde de produs).
4
 Pentru a completa standardele de calitate a aerului, o abordare
cuprinzătoare In domeniul reglementarilor implica adoptarea unor standarde de
produs şi stabilirea unor limite de emisie. Pentru combustibili, standardele de
produs se structurează în funcţie de combustibilii uzuali şi vor fi elaborate
ţinând cont de disponibilităţile tehnice, şi costurile procedeelor de curăţire.
Reglementările de calitate, pentru combustibilii folosiţi in transport, trebuie să
includă limitări asupra conţinutului de benzen, plumb şi/sau volatilităţii
produsului.

2.1.3. Standarde de emisie.

Standardele privind emisiile sunt importante pentru elaborarea strategiilor
de exploatare a aerului, apei şi la operarea cu reziduuri, ele fiind folosite În
conjuncţie cu alte instrumente de reglementare, cum ar fi standardele de calitate
a apei şi a aerului. Aceste standarde stabilesc rate de emisie admisibilă pe tip de
sursă emiţătoare (transport, centrale electrice, industrie) şi pe tip de agent
poluant. În mod uzual, aceste standarde conţin şi clauze speciale privind
aplicarea lor mai puţin restrictivă la instalaţiile de mică capacitate sau la cele
suficient de vechi.
Standardele privind emisiile sunt elaborate ţinând cont de disponibilitatea
tehnologiilor noi, "curate", şi a mijloacelor de control, precum şi eficienţa
economica a acestora. Ţările membre ale OECD au stabilit astfel de standarde
pentru instalaţiile de ardere de mare capacitate, noi, privind cei mai importanţi
agenţi poluanţi, produşi de acestea (SOx, NOx, praf), iar organisme specializate
caută în permanenţă să aducă la zi aceste limite admisibile.

Japonia U.S.A. E.U.

SOx 50100 ppm Max.:480ppm Max.:140 ppm
Cărbune 150300 mg/Nm3 (1370 mg/Nm3) (400 mg/Nm3)
păcură idem Max.: 350 ppm idem
(1000 mg/Nm3)
Praf 100 mg/Nm3 35 mg/Nm3) 50 mg/Nm3
cărbune 10 mg/Nm3 (local)
păcură 50 mg/Nm3 40 mg/Nm3 50 mg/Nm3
10 mg/Nm3 (local)
NOx 200 ppm 385 ppm 100 ppm
cărbune (30-50 ppm) local 40 ppm (centrale noi)
păcură 130 ppm 260 ppm 75 ppm
50 ppm (local)

2.1.4. Standarde privind tehnologiile recomandate.

5
 Acest tip de standarde reprezintă expresia celei mai rigide abordări a
reglementărilor de protecţie a mediului. Prin intermediul lor se definesc în mod
precis tipurile de tehnologii de control al emisiilor poluante, care ar trebui
utilizate pentru fiecare caz în parte. Datorită lipsei de flexibilitate, acest gen de
reglementări este relativ puţin folosit.

2.1.5.Licenţa
Eliberarea de licenţe este un element cheie In controlul amplasării şi
funcţionării unor noi instalaţii. Există două aspecte tratate prin intermediul
licenţei: licenţa eliberată pentru construcţia şi/sau funcţionarea unei noi
instalaţii şi licenţa pentru vânzarea produselor. O condiţie preliminară pentru
eliberarea unei licenţe trebuie s-o constituie pregătirea unui dosar referitor la
aprecierea impactului ecologic al noii instalaţii, cu observaţia că licenţa poate fi
revocată în cazul neîndeplinirii nivelului de performanţe scontat In privinţa
emisiilor poluante. Astfel, se oferă condiţii pentru autorizarea instalaţiei, atât la
începutul construcţiei, cât şi de-a lungul perioadei de funcţionare, luând în
calcul şi evoluţiile ulterioare In domeniul protecţiei mediului. Licenţa pentru
vânzarea produselor se referă, în special, la producătorii de autoturisme şi se
bazează pe un sistem de apreciere a performanţelor, univoc exprimat, pentru
acest tip de produs.

2.1.6. Zonarea
Acest concept se referă la instalaţiile staţionare şi restrânge, din punct de
vedere geografic, amplasamentul acestora. Adesea, este combinat cu
mecanismul prezentat mai sus, cel de obţinere a licenţei de funcţionare, pentru
intrarea în funcţiune fiind necesare, atât o licenţă, cât şi un aviz favorabil de
amplasament geografic. Astfel, se poate exercita un control eficient al
nivelurilor de emisie poluantă, precum şi o direcţionare a dezvoltării industriale
spre zone mai puţin sensibile ecologic. Planificarea ocupării teritoriului şi
eliberarea de licenţe au fost mijloace eficiente de control al impactului ecologic,
produs In special de dezvoltarea capacităţilor de procurare a energiei.

2.1.7. Reglementări de securitate

Reglementările de securitate sunt elaborate pentru a minimiza riscurile
asociate activităţilor industriale, atât în ceea ce priveşte protecţia muncii, cât şi
domeniul protejării populaţiei din arealul respectiv. Cele mai multe activităţi din
sectorul energetic, în special producerea şi transportul energiei electrice sunt
menţinute sub control de reglementările de securitate, proiectate să prevină
catastrofe ecologice Reglementările de securitate sunt invocate în numeroase
instrumente de reglementări directe, cum ar fi acordarea de licenţe pentru
instalaţii noi sau monitorizarea şi procedurile de mentenanţă pentru instalaţiile
existente.
2.1.8. Mecanisme de întărire a legislaţiei

6
 Pentru a asigura şi întări viabilitatea şi eficacitatea reglementărilor
ecologice, este necesară elaborarea unor mecanisme speciale, bazate pe
instrumente legale, mergând de la retragerea licenţei până la urmărire judiciară.
Aceste măsuri de întărire trebuie să încorporeze şi o componentă economică sau
financiară. De pildă, se pot impune amenzi pentru nerespectarea nivelurilor
permise prin reglementări legale privind emisia de agenţi poluanţi, cuantumul
sumei fiind în directă corelaţie cu beneficiul obţinut prin nerespectarea limitelor
stabilite. De mai mulţi ani, în Statele Unite se aplică un sistem de amendare mai
stringent privind eliminarea de agenţi cu risc crescut de contaminare: valoarea
amenzii este stabilită astfel încât să acopere toate costurile de reabilitare şi
pagubele rezultate in urma deversării deliberate de substanţe poluante în mediul
înconjurător.

2.2. Instrumente economice

Orice sistem de reglementări ecologice trebuie să fie dublat de existenta

unor mijloace financiare care să îi ofere un sprijin. In domeniul protecţiei
mediului, instrumentele implicate variază de la taxe pe efluenţi poluanţi şi
diferenţieri de impozitare, pentru conformarea la nivelurile admisibile ale
emisiilor, până la necesitatea de asigurare a responsabilităţii. In cazul
reglementărilor privind calitatea apei, poluarea sonică sau managementul
deşeurilor, instrumentele economice au un fundament relativ precis, pe când în
căzui aerului există probleme privind aplicabilitatea lor, datorită dificultăţilor de
implementare a instrumentelor de control şi de măsurare. Cel mai adesea,
instrumentul economic este proiectat să ofere stimulente pentru a declanşa
operaţii de control şi de reducere a emisiilor poluante, iar, prin combinarea cu
alte instrumente de reglementare, se poate obţine un pachet de mijloace
eficiente pentru protecţia mediului, şi anume taxele.
Taxele asociate afluenţilor sau emisiilor de agenţi poluanţi se bazează pe
un sistem care tine cont de cantitatea şi/sau concentraţia substanţelor deversate
în mediul înconjurător. Taxele de utilizator sunt un concept similar, doar că ele
reprezintă plăţi directe pentru acoperirea tratării afluenţilor poluanţi ai unor
instalaţii de interes public sau ai unor platforme industriale comune. Taxele de
emisie şi de utilizator sunt, de regulă, mai puţin importante în ceea ce priveşte
sectorul energetic, ele fiind utilizate cu succes în managementul resurselor de
apă. Taxele percepute sunt utilizate fie pentru reducerea emisiilor poluante fie
pentru acoperirea deficitului financiar al bugetului de stat.

3. Măsurile de control ecologic şi sectorul energetic

Un concept general al oricărei politici energetice este şi va fi întotdeauna

securitatea energetică. O serie de schimbări ale cadrului politic pot avea
implicaţii socio-economice asupra securităţii energetice a unei ţări, în special
7
cele care au efect în planul diversităţii şi disponibilităţii unor resurse energetice.
Dintre aceste schimbări, cele dedicate controlului calităţii mediului joacă un rol
important datorită orizontului de proiecţie mai lung şi impactului semnificativ
asupra compatibilităţii anumitor resurse energetice a noilor reglementări în
domeniul poluării mediului.
Securitatea energetică necesită existenţa unor suficiente disponibilităţi de
resurse energetice, atât în cantităţi fizice, cât şi în planul preţurilor pe piaţă, care
să permită o dezvoltare economică independentă. Principalii factori care
concură la realizarea securităţii energetice sunt:
- existenţa unor cantităţi fizice suficiente de materii prime energetice precum şi
a capacităţilor de producţie, transport, prelucrare şi distribuţie, care să satisfacă
cererea de-a lungul unui orizont de prognoză acoperitor;
- capacitatea sistemului de a răspunde corespunzător la perturbaţii specifice, pe
termen mediu, în domeniul aprovizionării cu resurse energetice;
- capacitatea de a reduce vulnerabilitatea sistemului, pe termen lung, într-o
manieră eficientă în planul costurilor prin:
• eficienţă energetică crescută şi măsuri eficiente de conservare;
• diversitatea resurselor energetice utilizate ;
• prospectarea activă şi dezvoltarea patrimoniului de resurse energetice,
economic exploatabile;
• dezvoltarea de noi tehnologii în domeniul energiei.
Factori, care nu ţin de domeniul energetic, pot provoca schimbări în ceea ce
priveşte modelele cererii, dar şi ale aprovizionării cu resurse energetice. Astfel,
disponibilitatea şi preţul resurselor energetice sunt sensibile la:
- evoluţia pieţei internaţionale ;
- progresul tehnologic general;
- dezvoltarea demografică şi schimbări ale stilului de viaţă;
- evoluţii macro şi microeconomice în alte sectoare decât cel energetic, în
special creşterea economică, structura industriei, politicile fiscale, tendinţele
pieţei financiare internaţionale.
Posibilităţile tehnice împreună cu realităţile economice şi financiare sunt
principalii factori care acţionează în dezvoltarea şi funcţionarea sectorului
energetic. Astfel, se pot defini grosier două clase de influenţe primare, pe care le
exercită măsurile cu caracter ecologic asupra activităţilor din sfera energiei:
- restricţii fizice asupra dezvoltării şi funcţionării activităţilor din sectorul
energetic;
- schimbări în preţurile resurselor energetice şi ale tehnologiilor de procesare.
Există o puternică interdependenţă între aceste tipuri de influente, întrucât
orice schimbare în aprovizionarea cu resurse energetice sau în planul cererii se
transferă într-o schimbare de preţuri şi costuri de producţie, care, la rândule, pot
modela reacţia producătorilor şi consumatorilor la aceste schimbări de pe piaţă.
Aceste influente primare pot induce, la rândul lor, o întreagă gamă de influente
secundare asupra multor factori implicaţi în activităţile din sectorul energetic:

8
• schimbări în planul aprovizionării cu resurse energetice;
• schimbări în planul cererii;
• efecte asupra opţiunii privind combustibilul şi asupra competitivităţii unor
combustibili;
• efecte asupra opţiunilor tehnologice şi priorităţilor activităţilor de cercetare
şi dezvoltare.

3.1. Efecte primare

3.1.1. Restricţii fizice asupra dezvoltării şi funcţionării sectorului

energetic
Atunci, când măsurile de control ecologic sunt orientate în special către
restrângerea sau prevenirea dezvoltării şi/sau funcţionării unor anumite părţi sau
către toate segmentele ciclului de prelucrare a unui combustibil, impactul este
resimţit în modul cel mai direct. In funcţie de care segment al ciclului de
combustibil este supus reglementării, efectul poate fi mai extins pe termen scurt
(când restricţiile sunt asupra producţiei) sau pe termen lung (când se impun
restricţii asupra utilizării produsului).
Instrumentele de control, care acţionează, în primul rând, asupra
activităţilor din sectorul energetic, includ: reglementări privind utilizarea
combustibililor, licenţele de funcţionare şi zonarea, precum şi măsurile politice,
cu cuprindere largă, orientate spre stoparea, eliminarea sau temporizarea
activităţilor poluante, încă din stadiul de planificare energetică naţională.
A aprecia tendinţele care rezultă din aplicarea acestor instrumente de
control este o sarcină care trebuie să ţină cont de costurile, sociale şi economice,
ridicate, precum şi de disponibilitatea economică şi fiabilă a resurselor
alternative şi a tehnologiilor de control, acceptate prin reglementări. Efectul
cumulativ al restricţiilor locale, relativ independente, referitoare la ampla-
samentul capacităţilor de producţie, poate atinge niveluri comparabile cu
măsurile restrictive, cu caracter naţional. Este foarte probabil, ca această
tendinţă să fie de durată, de vreme ce, în numeroase ţări, îngrijorarea, legată de
diverse segmente ale ciclurilor combustibililor, se manifestă tot mai acut în faza
de eliberare a licenţelor de construcţie/funcţionare. În viitorul apropiat,
funcţionarea ciclului cărbunelui ar putea fi sever restricţionată în aproape toate
segmentele sale, datorită iminenţei acţiunilor orientate spre limitarea
schimbărilor climatice globale -controlul efectului de seră.
Acţiunile de conservare a energiei, îmbunătăţirea eficientei energetice, pe
de-o parte, precum şi restricţiile privind utilizarea combustibililor fosili sau
chiar interzicerea acestora, pe de alta, par a fi cele mai eficiente măsuri de
limitare a emisiilor de CO2 în cazul că efortul internaţional se va orienta spre
temporizarea procesului de încălzire globală .

9
3.1.2. Schimbări în costul resurselor energetice si al tehnologiilor de
prelucrare
Elementele de cost, asociate fiecărui stadiu al ciclului oricărui
combustibil, sunt afectate de majoritatea măsurilor de control al calităţii
mediului. Astfel procedura de eliberare a unei licenţe sau, mai general,
restricţiile de amplasare a unui obiectiv, implică elaborarea de către solicitant a
unei documentaţii cuprinzătoare, de apreciere a impactului ecologic, precum şi
o prezentare amănunţită a măsurilor de remediere propuse. Cel mai adesea, în
stadiul de eliberare a licenţei, este solicitată şi prezentarea unor metode de
reabilitare a amplasamentului ulterior dezafectării obiectivului, precum şi a
măsurilor de imunizare ecologică. Toate acestea pot conduce la costuri
suplimentare, atât în stadiul de proiectare, cât şi în timpul funcţionării.
Reglementările cu caracter ecologic pot solicita instalarea unor
echipamente de control al calităţii mediului, tehnologii de control, specifice
activităţii desfăşurate, sau utilizarea celei mai adecvate tehnologii disponibile
(best-available-technology). Astfel de măsuri implică investiţii pentru tehnologii
suplimentare de control al poluării (Desulfurarea Gazelor de Ardere - FDG,
Reducere Catalitică Selectivă etc.), pentru schimbarea de echipamente sau chiar
de procese tehnologice care conduc la modificarea sau înlocuirea sistemelor
existente (arzătoare cu nivel scăzut al emisiilor NOx, pentru cazane pe bază de
cărbune sau derivaţi petrolieri etc.), iar implicaţiile în planul costurilor sunt
evidente.
Măsurile de control, cu caracter ecologic, asupra evacuării şi depozitării
deşeurilor s-au îmbunătăţit în ultima perioadă, atât în orientare, cât şi în
complexitate, şi, ca o consecinţă, operaţiile de evacuare a deşeurilor au devenit
o componentă importantă în stabilirea costurilor producţiei pentru o serie
întreagă de activităţi din sfera energiei. Putem aprecia că, pe viitor, datorită
cantităţilor crescânde de deşeuri care trebuie evacuate, aceste operaţii vor avea
un impact substanţial asupra preţului resurselor energetice şi a tehnologiilor lor
de prelucrare.
O serie întreagă de instrumente economice, utilizate pentru controlul
ecologic, au un impact direct asupra costurilor producţiei şi consumului de
energie. Ca exemple, pot fi citate taxele pe produse energetice, cum sunt cele
aplicate asupra cărbunelui şi petrolului, în funcţie de conţinutul de sulf, şi
asupra benzinei, în funcţie de conţinutul său de plumb.
În pofida dificultăţilor întâlnite în procesul de evaluare precisă a
costurilor, produse de măsurile de control al calităţii mediului, datorită creşterii
ariei de acţiune a reglementărilor ecologice şi înăspririi acestora, costurile
asociate prezervării calităţii mediului vor deţine, în curând, o pondere însemnată
în cheltuielile de investiţii şi funcţionare a activităţilor din sectorul energetic. De
pildă, un studiu desfăşurat asupra centralelor noi pe cărbune, echipate cu
mijloace specifice, de control al emisiilor poluante pentru un spectru larg de
poluanţi, a evidenţiat o creştere a investiţiei totale cu circa 30-35%.

10
3.2.Efecte secundare

3.2.1. Schimbări în planul aprovizionării cu resurse energetice

Activităţile de aprovizionare cu resurse energetice sunt ţinta multor
preocupări privind securitatea mediului înconjurător, şi, ca urmare, fac obiectul
unor reglementări de natură ecologică. Acest lucru a contribuit la înăsprirea
termenilor reglementărilor, reflectată mai ales în restricţiile de amplasare cu
caracter mai cuprinzător şi într-o măsură mai mică în planul costurilor de
producţie. Evident, că vor fi afectate capacităţile de aprovizionare cu resurse
energetice.

3.2.2. Schimbări în planul cererii de energie

Deşi impactul măsurilor de control ecologic asupra costului mediu al
energiei pentru utilizatori pare a fi destul de scăzut in această etapă, acest sector
prezintă un potenţial de absorbţie a unor schimbări de cost semnificative.
Trebuie avut în vedere faptul că, în funcţie de elasticitatea cererii, dacă creşterea
costului este importantă, preţurile mari ale energiei pot, în cele din urmă, să
tempereze cererea de energie.
Utilizarea echipamentelor suplimentare de control al poluării, în
conformitate cu termenii legislaţiei, conduce adesea la o scădere a eficientei
energetice datorită energiei consumate de aceste echipamente. Cel mai invocat
exemplu este cel al sistemelor FDG, care pot consuma, în conformitate cu
estimările Agenţiei de Protecţie a Mediului a SUA, între 0,75% şi 2,7% din
producţia de energie a centralei astfel echipate.
Trebuie notată şi următoarea tendinţă, in creştere în ultimul timp pe plan
mondial, care poate produce schimbări semnificative în evoluţia cererii de
energie, în anumite ţări. Aceasta poate fi descrisă simplu prin acţiunea de
reamplasare a unor activităţi energofage în ţări în care se apreciază că nu s-a
epuizat încă "capacitatea de asimilare" a propriului mediu natural.

3.2.3. Schimbări în opţiunea asupra combustibilului şi în competitivitatea

combustibililor
Măsurile impuse pentru protejarea mediului pot afecta o mulţime de
factori implicaţi în alegerea combustibilului pentru activităţi industriale sau
casnice, preţ, disponibilitate, tehnologii de prelucrare, comoditate, cost al
utilizării, politică guvernamentală. Ca rezultat al măsurilor ecologice, piaţa va
cunoaşte o clasificare nouă în domeniul preferinţelor asupra unui tip de
combustibil sau al altuia, în esenţă, cea care va suferi modificări va fi mai
degrabă scala competitivităţii combustibililor, decât nivelul general al cererii.
Măsurile ecologice vor afecta în mod diferenţiat costul resurselor
energetice, deoarece acestea prezintă, evident, caracteristici diferite, iar
tehnologiile de producţie, apte să facă procesul compatibil cu reglementările în
vigoare, sunt specifice şi conduc la preturi de producţie diferite. Exemplul cel

11
mai relevant, în domeniul opţiunii asupra combustibilului, îl constituie
schimbarea de pondere, în balanţa generală de consum de combustibil fosil
lichid, între varietăţile cu conţinut scăzut de sulf şi cele cu conţinut bogat de
sulf, in favoarea primelor.
Restricţiile de amplasare au un efect important în orientarea opţiunii spre
un tip de combustibil sau altul, datorită impactului asupra ofertei de resurse
energetice, disponibile în arealul respectiv, şi asupra cantităţilor diverselor
resurse energetice care sunt exploatate sau produse.
Există factori care nu au legătură directă cu diferenţele de preţ sau cu
disponibilitatea resurselor energetice, dar care pot afecta opţiunea asupra
combustibilului. In decadele trecute se resimţeau efectele incertitudinii legate de
evoluţia preţurilor resurselor energetice în perioada actuală, evoluţiile rapide în
domeniul identificării substanţelor cu potenţial poluant şi riscurile asociate,
precum şi relativa incertitudine legată de aprecierea corectă a efectelor
dăunătoare a unor subproduse ale ciclurilor combustibililor au drept efect
orientarea pieţei spre resurse mai "sigure" din punct de vedere ecologic, evident,
cu o serie de rezerve.

3.2.4. Efecte asupra opţiunilor tehnologice şi priorităţilor activităţilor de

cercetară şi dezvoltară
Ca rezultat al măsurilor de protecţie a mediului s-au creat mijloace de
stimulare pentru dezvoltarea de tehnologii prietenoase din punct de vedere
ecologic şi, astfel, a apărut o piaţă relativ extinsă şi dinamică pentru acestea.
Majoritatea eforturilor au fost orientate spre instalarea de tehnologii de control
suplimentare ("add-on" control technologies), dar, în ultimul timp, interesul s-a
deplasat spre tehnologiile care incumbă costuri de prevenire a poluării mai
scăzute decât cele ale tehnologiilor tip "add-on" şi care, în plus, prezintă
facilităţi de economisire a energiei.
Tipul şi substanţa reglementărilor cu caracter ecologic afectează
dezvoltarea şi viteza de comercializare a tehnologiilor prietenoase din punct de
vedere ecologic. Reglementări ecologice cu caracter imperativ In domeniul
tehnologiilor care trebuie utilizate pot stimula inovaţiile tehnologice. De pildă,
în cazul Germaniei, limitele stricte, impuse emisiilor de NO X de către industria
indigenă, au contribuit la dezvoltarea de tehnologii originale de control al
acestor emisii şi s-a renunţat la cumpărarea de licenţe din Japonia, singura
posesoare, la data intrării In vigoare a noilor reglementări, de tehnologii
performante.

4. Tehnologii de neutralizare a emisiilor acide

4.1. Metode de reducere a emisiilor poluante
Reducerea emisiilor poluante se poate realiza prin:
- îmbunătăţirea randamentului;

12
 - reducerea emisiilor de NOx;
- reducerea emisiilor de SO2;
- reducerea emisiilor de praf.
Tehnologiile de neutralizare sunt foarte complexe, în special datorită
comportamentului specific al oxizilor de azot aşa cum rezulta aceştia din
procesele termice.
Procedeele de neutralizare a emisiilor gazoase rezultate din procesele
termice industriale pot fi catalitice sau necatalitice, având la baza fenomene de
absorbţie, adsorbţie, descompunere termica sau reducere chimica. Aceste
procedee sunt in sistem uscat sau lichid dar toate cuprind o serie de faze diferite
din punct de vedere al complexităţii.
Instalaţiile de neutralizare a emisiilor gazoase rezultate din procesele de
ardere sunt cunoscute, în general, ca instalaţii de denoxare (DeNOx)-în cazul
oxizilor de azot şi, respectiv, ca instalaţii de desulfurare (DeSO2)-pentru
dioxidul de sulf.
Tabelul de mai jos prezintă categoriile de procedee utilizate pentru
neutralizarea oxizilor de azot si a oxizilor de sulf rezultaţi din procesele termice.
Procedee Denoxare-
Denoxare Desulfurare
utilizate desulfurare
Procedee in reducere catalitica absorbţie-reducere absorbţie
sistem uscat selectiva (SCR) regenerativa
reducere selectiva absorbţie catalitica
necatalitică (RSNC)
Procedee in oxidare-absorbţie absorbţie în oxidare-absorbţie
sistem lichid soluţii alcaline reducere-absorbţie
absorbţie în
soluţii acide
absorbţie în
amoniac
Procedee in absorbţie în
sistem semiuscat suspensii alcaline

4.1.1 Îmbunătăţirea randamentului.

O măsură pentru reducerea emisiilor de poluanţi este creşterea randamentului
de producere a căldurii si energiei electrice. Randamentul depinde de tipul
tehnologiei de producere folosite. Cel mai ridicat randament se obţine în cazul
ciclurilor combinate gaze/abur.
Randamentul de utilizare a puterii calorifice a cărbunelui poate fi
îmbunătăţit dacă căldura evacuată de proces este utilizată pentru termoficare.

13
în acest fel pot fi evitate emisiile datorate încălzirii casnice individuale si poate
fi minimizată evacuarea căldurii centralei prin apa de răcire sau prin turnurile de
răcire.
În centralele pe cărbune, randamentul poate fi îmbunătăţit prin:
- controlul arderii particulelor;
- reducerea excesului de aer prin monitorizarea continua a concentraţiei de CO
si CO2 după cazan si controlul automat al raportului combustibil/aer ;
- întreţinerea si repararea periodica a instalaţiei de ardere.

4.1.2 Reducerea emisiilor de NOx

A) Modificări aduse arderii
Modificările aduse procesului de ardere sunt în strânsa legătură cu
înţelegerea mecanismului de formare a emisiei de NOX:
- optimizarea condiţiilor de funcţionare (exces de aer scăzut);
- arderea în două trepte;
- arzătoare sărace în NOX ;
- trepte de combustibil (rearderea -reburning- utilizând alt combustibil);
- recircularea gazelor de ardere.
Modificările aduse arderii sunt utilizate pe scară largă pentru reducerea a
20-70% din emisia de NOX si se raportează ca fiind componente de cost atât
pentru centralele existente cât si pentru cele noi.
În tabelul de mai jos sunt prezentate eficienţele de reducere a NO X prin
modificări aduse arderii.
Măsuri Emisia de NOX Eficienta
ppmv(6% 02) reducerii
%
Referinţa 550 - 800
Exces de aer redus 450 - 650 15-20
Exces de aer redus + trepte de aer 300 - 500 35-45
Exces de aer redus + recircularea gazelor 350-550 30-35
de ardere
Exces de aer redus + trepte de aer + 200 - 400 50-60
recircularea gazelor de ardere
Exces de aer redus + trepte de aer + 150-300 60-70
recircularea gazelor de ardere + arzătoare
sărace în NOX

Limitarea formării oxizilor de azot în timpul arderii prin măsurile primare

de reducere a NOX au ca scop: scăderea temperaturii de ardere; evitarea
vârfurilor de temperatură prin uniformizarea si amestecarea rapidă a reactanţilor
în flacără; reducerea timpului de rezidenţă la temperaturi înalte; reducerea la
sfârşitul flăcării, a oxizilor de azot deja formaţi.

14
 Prima etapă în reducerea emisiilor de NOX este optimizarea
condiţiilor de funcţionare. Funcţionarea cu exces de aer scăzut este o tehnică
de reducere a concentraţiei de oxigen până la necesarul minim arderii complete.
Măsura este eficientă pentru controlul formării de NO X din combustibil si
pentru obţinerea unei cantităţi mai mici de NO X termic. Funcţionarea cu exces
de aer scăzut este aplicabilă tuturor tipurilor de cazane si poate duce la o scădere
cu aproximativ 15-25% a NOX în unele centrale, cu costuri minime. Aplicarea
acestei tehnologii necesită un control mai atent al concentraţiei de oxigen,
deoarece gradul de ardere al carbonului scade dacă excesul de aer este prea
scăzut. În cazul arderii cu trepte de aer (ardere în trepte) cărbunele este ars
în vecinătatea sau sub nivelele de oxigen (condiţii de exces de combustibil).
Acest lucru reduce disponibilitatea de oxigen în prima zonă de ardere, fiind
eficient pentru controlul NOX din combustibil. După aceea, se introduce aerul
terţiar (15-25% din totalul de aer necesar arderii) deasupra liniei de arzătoare,
pentru a completa procesul de ardere la o temperatură scăzută. Emisiile de NOX
sunt reduse cu până la 35%. Arderea în trepte este eficientă din punct de vedere
al costului, dar nu se aplică singură datorită reducerii limitate de NO X si pentru
că accelerează coroziunea pereţilor ţevilor.
Arzătoarele sărace în NOX împreună cu arderea în trepte, sunt în general,
combinaţia cea mai utilizată pentru reducerea emisiilor de NOX cu 30-60%.
Arzătoarele sărace în NOX implică etapizarea aerului în flacără. Scopul
etapizării aerului în arzător este acela de a întârzia amestecul cărbune-aer în
zona arzătorului, la fel ca la arderea în trepte. Cu arzătoarele sărace în NO X, o
parte din flacără se află în condiţii de exces de combustibil. Excesul de
hidrocarburi, radicalii conţinând hidrogen/oxigen şi azot, interacţionează
prevenind formarea de NOX.
Arderea în trepte de combustibil (rearderea) utilizând cărbune, păcură
sau gaz natural, este o tehnologie de reducere a NO X aplicabilă tuturor tipurilor
de cazane. Metoda permite reducerea emisiilor de NOX cu aproximativ 40 -
70%. Rearderea înlocuieşte în mod uzual cam 15-20% din totalul de căldură
care intră în cazan. Din punct de vedere al căldurii intrate, aproximativ 80-85%
din cantitatea de cărbune este arsă în zona de ardere principala, urmată de etapa
introducerii a 15-20% în zona de reardere, amplasată la o înălţime ridicată în
cazan. Se crează astfel o zonă bogată în combustibil, în punctul de injectare a
combustibilului de reardere. Radicalii rezultaţi prin rearderea combustibilului de
reardere reduc NOX şi N2.
Aerul adiţional (aerul de reardere) este introdus deasupra zonei pentru a
asigura o ardere completă. În principiu se pot utiliza pentru recombustie
(reardere sau rebuming), hidrocarburi lichide sau gazoase. În practică, utilizarea
hidrocarburilor lichide este foarte dificilă, deoarece reziduurile nearse pot să fie
sub formă de particule solide care sunt greu de distrus şi pe care le găsim apoi la
ieşirea din coş. Recombustia a făcut obiectul unui număr mare de încercări si de
instalaţii pilot, în domenii diferite, respectiv pentru: instalatii de incinerare, în

15
care combustibilul principal este un deşeu; generatoare de abur din centrale
electrice, în care combustibilul principal este fie cărbunele pulverizat, fie
păcura; arzătoare de precalcinare în procesul de fabricare a cimentului.
Avantajul utilizării drept combustibil secundar a gazului natural este faptul că
necesită doar o mică modificare a cazanului, mai ales la cele care utilizează
gazul natural drept combustibil de pornire sau de menţinere a flăcării. Pe de altă
parte, utilizarea gazului natural necesită instalarea de arzătoare corespunzătoare,
injecţii adiţionale de aer în cazan, diferite dispozitive de control. Aceste
modificări conduc la costuri ridicate în comparaţie cu rearderea.
Recircularea gazelor de ardere este utilizată pentru reducerea NOX mai
degrabă în cazanele pe gaz natural sau combustibil lichid, decât în cele pe
cărbune. Eficienta reducerii NOX este scăzută în cazanele pe cărbune (<5%).
Obiectivul urmărit este scăderea temperaturii arderii prin micşorarea
temperaturii flăcării cu gaze arse sau fum. Se disting recircularea externă si
recircularea internă.
Recircularea externă constă în captarea gazelor de ardere de către un
ventilator de gaze aflat în aval de echipament înainte de vatră si injectarea
fumului direct în arzător (sau mai multe arzătoare), prin orificiile prevăzute în
mod special în acest scop, fie să-l amestece cu aerul de ardere înainte de
introducerea acestuia din urmă în arzătoare. Scăderea procentelor de oxizi de
azot depinde de debitul fumului recirculat. Această diminuare poate ajunge la
50-60% din valoarea fără recirculare. În practică nu se depăşeşte niciodată un
debit de recirculare superior unei valori de 15% din debitul aerului de ardere
pentru a nu produce instabilitatea flăcării si creşterea astfel a emisiilor de CO şi
hidrocarburi. Deoarece fumul este captat la o temperatură de 150 oC, puterea
absorbită de ventilatorul de recirculare nu este de loc neglijabilă. În plus, în
cazul unor echipamente care funcţionează cu combustibili cu un conţinut mare
de sulf, conductele de recirculare trebuie să limiteze pierderile termice cât şi
riscurile de coroziune legată de prezenţa SO2 şi SO3. Concomitent, această
soluţie reduce suprafaţa radiantă a generatorului de abur, crescând cea
convectivă. Recircularea internă urmăreşte acelaşi obiectiv ca şi recircularea
externă însă, pentru a evita o reţea complicată de conducte foarte scumpă,
reducerea flăcării se face cu gazele arse care se găsesc în camera de ardere în
vecinătatea imediată a arzătorului. Punerea în circulaţie a acestor gaze este
făcută de un jet format din aerul de ardere şi/sau combustibil, în cursul intrării
acestuia în focar, în plus, pentru îmbunătăţirea amestecului între jetul primar şi
gazele recirculate, este necesar ca jetul să fie subdivizat.
B).Măsuri secundare pentru denoxarea gazelor de ardere
Aplicarea măsurilor primare determină o scădere importantă a concentraţiei
oxizilor de azot în gazele de ardere care părăsesc focarul, dar nu întotdeauna si
suficientă pentru a corespunde normelor internaţionale privind emisia de NO X
pe coşul instalaţiilor de ardere în scopul protejării mediului ambiant trebuie să
se procedeze si la o curăţire (denoxare) a gazelor de ardere. Aceste măsuri

16
poartă denumirea de măsuri secundare si ele urmăresc reţinerea oxizilor de
azot din gazele de ardere înainte ca acestea să fie eliminate pe coşul de fum în
mediul ambiant. De multe ori, procedeele de denoxare se "contopesc" si se
"înlănţuiesc" cu cele de desulfurare a gazelor de ardere, în principal se practică
procedee uscate si umede, în toate cazurile procedeele cuprinzând mai multe
etape ce se deosebesc prin complexitate, nivelul investiţiilor si calificarea
personalului de exploatare.
În instalaţiile mari se aplică, în general, procedeele SCR, deosebindu-se
două variante:
1) Sistem high dust, când gazele de ardere nedesprăfuite trec întâi prin
catalizator, electrofiltrul fiind unul normal, iar instalaţia de desulfurare în cazul
în care urmează celei de denoxare, nu va trebui să suporte decât concentraţii
reduse de amoniac.
Gabaritul sporit, durata de viată mai redusă a catalizatorului si faptul că cenuşa
conţine amoniac, constituie dezavantajele procedeului.
2) Sistem low dust, când amoniacul nu mai ajunge în electrofiltru si regimul de
lucru al catalizatorului (gabarit si durată) este îmbunătăţit, deoarece gazele sunt
desprăfuite.
Dezavantajele sunt legate de faptul că electrofiltrul trebuie să
funcţioneze la temperaturi înalte, existând riscul înfundări lui cu sulfat de
amoniu si praf fin. în special în instalaţiile mici, un rol foarte important îl au si
procedeele SNCR.
În tabelul de mai jos sunt prezentate procedeele de eliminare a NO X din
gazele de ardere.

- în soluţie de NaOH si NaOCl

- în soluţie de 5-15% H2NSO3H în acid sulfuric
Absorbţie - prin reacţii gaz/solid patul de reacţie fiind CaC;
Na2CO3;CaCO3
Absorbţie - cărbune activ
Procedee - mordenit (alumino-silicat cristalin)
necatalitice - turbă îmbibată în alcalii
Reducere - cu pulbere de cocs la 900-1000°C
termică - cu N2H4 la 750-850°C
- cu NH3 la 950-970°C
- cu uree la 900-980°C
- cu hidrocarburi C1-C4 la 980°C
Procedee Descompunere pe amestec de oxizi metalici (Cu; Ni; Fe; Cr) la
catalitice temperaturi de peste 1000oC

17
 - cu H2 si catalizator pe bază de Pt, Pd, Ni, Cr.
- cu NH3 si catalizator pe bază de TiO 2 combinat cu
Reducere V2O5 sau WO3
Procedee - cu CO si catalizator pe bază de oxid de cupru, oxid
catalitice de crom, cromit de cupru
- cu amestec de gaze reducătoare, ca de exemplu, NH3
si etanol pe catalizator Pd/Al2O3 sau NH3 si CO pe
catalizator Ca/SiO3

Măsurile secundare, mult mai costisitoare decât cele primare, se vor aplica
doar în situaţia în care măsurile primare nu fac fată. În general, în funcţie de
combustibilul utilizat, de măsurile primare aplicate şi de tipul focarului, în
gazele de ardere s-au măsurat concentraţii de NOX de 300 până la 1800
mg/Nm3. Drept agent reducător se foloseşte de obicei amoniacul.

Reducerea catalitică selectivă(SCR)

In centralele electrice care funcţionează cu combustibili fosili, tratarea

gazelor de ardere se poate face folosind reducerea catalitică selectivă (SCR) şi
reducerea selectivă necatalitică (SNCR). Cele două procedee se pot folosi
singure sau în combinaţie cu modificări ale arderii.
Procedeul SCR este cel mai răspândit procedeu secundar de denoxare si are o
largă aplicare în Japonia, Germania, SUA. La reducerea catalitică selectivă,
transformarea oxizilor de azot în azot şi apă decurge în urma reacţiei cu
amoniacul, în prezenţa unui catalizator (TiO2 combinat cu V2O5 sau WO3).
Reacţiile de reducere a NOx sunt următoarele:

4NO+4NH3 + O2 catalizator 4N2 +6H2O

2NO2 + 4NH3 +O2 catalizator 3N2 + 6H2O

Schema de principiu pentru denoxarea catalitică este prezentată în figura

1, iar dispunerea catalizatorului în drumul gazelor in figura 2:

18
 Fig.1. Schema de principiu pentru reducerea NOx prin procedeu catalitic

Fig.2 Dispunerea catalizatorului în drumul gazelor de ardere in cazul SCR

Reducerea selectivă ne-catalitică(SNCR)

19
 Procedeul SNCR se foloseşte de obicei atunci când cheltuielile pentru
denoxare nu trebuie sa fie prea mari, sau există pericolul unei otrăviri a
catalizatorului, în cazul în care s-ar folosi procedeul SCR.
Condiţia necesară este însă să se lucreze la temperaturi înalte si optime, capabile
să asigure furnizarea energiei termice necesare pentru descompunerea si
vaporizarea agentului reducător care se injectează în curentul gazelor de ardere.
De aici decurge importanta alegerii corecte a locului în care se introduce
reactantul, în concordantă cu tipul, componenta si sarcina la care funcţionează
generatorul de abur.
In practica se pot întâlni sisteme de ardere avansate care utilizează diferite
tipuri şi aranjamente de ajutaje atât pentru combustibil cat şi pentru aer, cu unu
sau mai multe nivele de injecţie în focar, putând fi asigurată o maximă
flexibilitate a sistemelor de ardere.
În centralele existente în tară, reducerea NOx la arderea cărbunilor, se face prin
sisteme de ardere tangenţială, fiind considerată prima treaptă de reducere
(fig.3), şi se poate continua prin sistem de ardere tangenţial concentric – LNCFS
(fig.4).
Acest sistem permite direcţionarea aerului auxiliar secundar departe de
combustibilul primar, şi asigurarea excesului de aer de ardere necesar în toată
zona de ardere.

Fig.3. Sistem de ardere tangenţială

-dispunerea duzelor de injecţie a prafului de cărbune

praf cărbune+aer aer auxiliar

20
 Fig.4. Sistem de ardere tangenţială concentrica
Dispunerea duzelor de combustibil şi aer auxiliar de ardere.

În concluzie, reducerea NOx se poate realiza prin: procedee intracombustie

(arzătoare cu NOx redus) şi
procedee post combustie
(reducere selectiv necatalitica
respectiv reducere selectiv
catalitică)
Zonele din circuitul de gaze de
ardere în care se face reducerea
NOx sunt prezentate în figura 5

Fig.5. Zone de reducere a NOx în

drumul gazelor de ardere
4.1.3 Reducerea emisiilor de
SO2

Reducerea conţinutului de bioxid de sulf din gazele de ardere de la

cazanele pe păcură (sau păcură şi gaze) se poate face. în principiu, prin
următoarele metode:
- prompte (intracombustie);
- tîrzii (postcombustie);
- hibride (intra + postcombustic).
Metoda promptă de desulfurare a gazelor de ardere constă în injecţia de
aditiv în focar pentru legarea bioxidului de sulf imediat după formare. Se
cunoaşte o aditivare precombustie a păcurii cu oxid de magneziu, în general,
preaditivare ce are scopul de a asigura legarea precoce a trioxidului de sulf
pentru limitarea coroziunilor, dar nu şi pentru desulfurarea gazelor de ardere.

21
Injecţia de aditiv în focar, ce se poate face cu oxid de calciu, hidroxid de calciu,
calcar sau dolomită (cu sau adaos de bicarbonat de sodiu) va asigura legarea
unei părţi din bioxidul de sulf format în focar şi a trioxidului de sulf în
cvasitotalitate. Produsul rezultat din desulfurare este anhidritul, sulfatul de
calciu anhidru.
Dacă pe traseul de evacuare a gazelor de ardere, între PAR şi coş se
intercalează un reactor de activare sau se creează condiţii pentru injecţia de apă
sau abur în canalul de gaze de ardere, poate avea loc o a doua fază de
desulfurare. postcombustie de această dată. Oxidul de calciu format în focar şi
nereacţionat, purtat de gazele de ardere, formează, în această etapă, în prezenţa
apei o suspensie de hidroxid de calciu, mult mai reactiv, care va lega o parte din
bioxidul de sulf remanent în gazele de ardere sub formă de sulfit de calciu (o
mică parte sub formă de sulfat de calciu dihidratat (ghips).
Procedeul descris mai sus este un procedeu hibrid, cunoscut sub
denumirea de LIFAC şi a fost dezvoltat în anii '85 de firma Tampella Oy din
Finlanda. Dacă în cazul desulfurării uscate prompte nu se poate depăşi un
randament de desulfurare de 50 % la un consum de reactiv caracterizat de
raportul molar Ca/S = 3.5. în cazul procedeului hibrid LIFAC. la un raport
molar Ca/S = 1.72. randamentul de desulfurare realizabil depăşeşte 80 %.
Din ambele procedee rezultă gaze de ardere prăfoase (parţial desulfurate).
ceea ce implică ataşarea obligatorie a unui electrofiltru sau a unui filtru cu saci
pe traseul de evacuare al gazelor de ardere, înainte de coş.
În cazul procedeului LIFAC. gazele de ardere după PAR se răcesc, iar
gazele desulfurate şi desprăfuite se reîncălzesc după electrofiltru Aceste
schimburi termice se fac într-un schimbător de căldură gaz neepurat/gaz epurat.
Temperatura gazelor de ardere la ieşirea din electrofiltru este în jur de 85°C. iar
la baza coşului de 100 - 105°C.
Procedeele de desulfurare postcombustie sunt cele mai des folosite şi au
randamentele cele mai ridicate la consumuri mai mici de reactivi. Ele pot fi :
- procedee de desulfurare propriu-zisă .
• procedee de desulfurare şi desprăfuire asociată ;
- procedee de desulfurare şi denoxare combinată
Scrubingul cu suspensie de calcar este un procedeu de desulfurare
propri-zisă, ce asigură un randamcnt de desulfurare de peste 95% la un consum
de calcar stoechiometric. Din desulfurare rezultă ghips şi, funcţie de destinaţia
acestuia el poate fi sub formă de şlam de ghips, ghips impur sau, dimpotrivă,
ghips comercializabil şi se valorifică integral.
Spray Dry Absorption (SDA) şi Confined Zone Dispersion(CZD) sunt
două procedee de desulfurare şi desprăfuire asociată. Reactivul utilizat este o
suspensie apoasă de hidroxid de calciu, iar produsul rezultat este un amestec de
sulfit şi sulfat de calciu. Diferenţa între cele două procedee constă în timpul de
reacţie care se acordă reactivului : între 7.5 şi 12 secunde în primul procedeu şi
numai două secunde în cel de al doilea. De asemenea, în primul caz se obţine

22
un randament de desulfurare de până la 90%, la un consum de reactiv
caracterizat de raportul molar Ca/S = 1,4-1,6, iar în cel de al doilea, la un raport
molar Ca/S = 2-2.5, randamentul maxim este de 50 %. Gazele de ardere
desulfurate sunt prăfoase şi reci, au un conţinut ridicat de umiditate şi înainte de
evacuarea la coş trebuie desprăfuite şi reîncălzite de la 85oC la 100-105oC.
Cel mai utilizat procedeu de desulfurare postcombustie a gazelor de ardere este
scrubbingul cu suspensie de calcar, motivul fiind randamentul înalt realizabil la
consum de reactiv ieftin şi uşor de procurat şi produs final valorificabil.

4.2. Instalaţii de neutralizare pentru emisiile acide rezultate din procese

termice

4.2.1. Procedeul de desulfurare în sistem uscat

Constă în introducerea de praf de calcar sau dolomită în focarul
cazanului. Praful de calcar se introduce în focarul cazanului odată cu aerul de
combustie şi din reacţia chimică cu SO2 - produsă la o temperatură de 800-
900oC – rezultă ghips care este reţinut în electrofiltrul cazanului odată cu
cenuşa. Eficienţa reducerii SO2 prin acest procedeu este de 50% pentru o putere
de 330 Mw şi 70% pentru o putere a blocului de 180MW. În astfel de instalaţii
se utilizează un raport molar Ca/S de circa 3.5. Totodată concentraţia de Ca în
focarul cazanului modifică şi punctul de înmuiere a cenuşii.
O astfel de soluţie a fost folosită la mai multe centrale din Austria sub
denumirea de schema IDSPUS.

4.2.2. Procedeul umed de desulfurare (figura 6)

Constă în injectarea în gazele de ardere cu conţinut de SO 2, după
electrofiltru a unei suspensii de praf de calcar în apă şi separării gipsului rezultat
în urma reacţiilor chimice ce au loc în scruberul de reacţie.

23
 Fig.6.Procedeu de desulfurare umed
1- scruber (absorber)
2- schimbător de căldură gaz-gaz
3- rezervor de calciu în suspensie
4- decantor
5- filtru sub vid
6- recipient de amestecare a gazelor
7- coş
8- depozit de ghips
Întrucât temperatura optimă pentru reacţiile chimice este de circa 60°C, cu
mult sub valoarea de 150°C cu care gazele de ardere vin dinspre electrofiltru, în
circuitul de gaze a fost introdus schimbătorul de căldură gaz-gaz, rotativ de tip
Ljungstrom (poz. 2 în figura 6). Gazele de ardere sunt deviate de la cos, după
ventilatoarele de gaze ale cazanului, de către un ventilator special introdus în
circuitul de gaze odată cu IDSPUM. În scruberele l se produce contactul între
gazele de ardere cu conţinut de SO2 şi calcarul adus sub formă de suspensie în
apă şi, în urma reacţiilor chimice care au loc, rezultă gaze de ardere lipsite
practic de SO2 (I si II) si gips în suspensie în apă. De la unul din scrubere gazele
de ardere sunt trecute prin schimbătorul de căldură 2 şi încălzite până la
temperatura de 100°C; în acest fel se răcesc gazele cu conţinut de SO2. Din cel
de-al doilea scruber gazele de ardere II trec direct spre recipientul de amestecare
6, unde se amestecă cu gazele I (cu temperatura de 100 oC). Din recipientul 6
gazele de ardere, cu temperatura de 80°C, sunt evacuate la coşul 7.
În urma reacţiilor chimice, în scruberele l rezultă gips sub formă de suspensie în
apă. Acest amestec este evacuat in decantorul 4, în care se separă gips cu un
conţinut de apă de 30%. În continuare, acest gips umed este supus unui proces
de uscare în filtrele rotative 5, care funcţionează sub vid. Rezultă gips cu un
conţinut de apă de maximum 15%, care este evacuat pe cale pneumatică în
depozitul de gips 8. Aproximativ 25% din gipsul rezultat este utilizat in
industria cimentului, iar restul se depozitează, împreună cu cenuşa, in golul
subteran rămas ca urmare a scoaterii din exploatare a unei mine de lignit.
Pe circuitul de gaze de ardere I este introdus un ventilator de recirculare (care
nu apare în schema din figura 1), care poate recircula o parte din gazele
încălzite, de la ieşirea din schimbătorul de căldură 2 la intrarea în acesta, cu
scopul de a regla temperatura gazelor care intră în scrubere la o valoare optimă
pentru reacţiile chimice. Un element foarte important pentru buna funcţionare a
IDSPUM îl constituie sistemul de automatizare aferent acesteia, care asigură
dozarea foarte precisă a cantităţii de calcar introduse, în funcţie de conţinutul de
sulf în cărbune, care se determină în mod continuu.

4.2.3. Sistem de tratare a gazelor Babcock-Hitachi – agreată pentru tratarea

gazelor la centralele pe cărbune din ţară – figura 7.

24
 Fig.7. Schema sistemului de desulfurare.

Prin reacţia bioxidului de sulf cu calcarul în prezenţa oxigenului, introdus

pentru barbotare în absorber, se obţine ghips şi dioxid de carbon. Această reacţie
are loc în absorberul a cărui schemă este în figura 8.

25
 Fig. 8. Absorber Flowpac cu barbotare

Aşa cum se indică în figura 8, gazele de ardere pătrund mai întâi într-o
secţiune integrată de calmare care controlează interfaţa umed-uscat prin
saturarea gazelor de ardere şi umezirea suprafeţei inferioare a sitei. De aici,
gazele sunt direcţionate sub sita care suspendă stratul barbotat de slam. Gazele
sunt impinse forţat pe verticală prin orificiile sitei. Acest concept elimină
potenţialele scurgeri prin forţarea întregului volum de gaze sa vina in contact cu
slamul. Această interacţiune minimizează contactul gazelor cu componentele
interne şi reduce astfel potenţialul de exfoliere sau înfundare posibil la alte
concepte de absorbere AFGD umed pe perioade lungi de utilizare.

Beneficiile FLOWPAC
 Randament mai mare de 99% de reţinere a SO 2 , fără utilizarea acizilor
organici.
 Randament ridicat de reţinere a SO3 şi a particulelor.
 Disponibilitate ridicată şi costuri de întreţinere reduse datorită unui
concept simplu şi eficient, fără piese exterioare în mişcare sau
echipamente rotative.
 Consum de energie mai redus faţă de tehnologiile FGD umed
convenţionale; în special la aplicaţiile cu combustibili cu conţinut ridicat
de sulf.
 Perfomanţă flexibilă a absorberului cu controlul imediat al ratei de
retinere a SO2
 Antrenare redusa de lichid cu performanţe îmbunătăţite ale separatorului
de picături cu cerinţe de apa de spălare reduse.
 Structura simplă şi compactă reduce costurile de montare a instalaţiei.
 Ghips de înaltă calitate obţinut prin condiţiile optime de cristalizare, cum
ar fi agitarea fină.

Sistemul de desulfurare umed a fost ales din următoarele motive:

1. Calcarul este: - un absorbant ieftin
- se găseşte din abundenţă,
- uşor de manipulat
2. Gipsul este: - utilizat în industria cimentului;
- utilizat ca material de construcţii;
-uşor de depozitat;
-netoxic;
- uşor de manipulat.
3. Sistemul de desulfurare este: - simplu;
- uşor de operat şi întreţinut;
26
 - foarte sigur;
- foarte eficient.

Reducerea oxizilor de azot are loc prin recircularea gazelor de ardere, prin
folosirea de arzătoare cu NOx redus şi prin reducerea selectiv catalitică.

5. Procesul de desulfurare cu oxid de calciu (CaO)

Dezvoltarea procedeelor de desulfurare umeda a gazelor de ardere de la
centralele electrice, pe baza de CaO, a început în SUA, în cadrul preocuparilor
pentru eliminarea simultana a particulelor si a dioxidului de sulf printr-o metoda
umeda. Astfel, scruberele Venturi de desprafuire umeda au început sa fie
utilizate si la desulfurarea gazelor de ardere. Aceasta a condus, în multe cazuri,
la reactii între particulele de cenusa si oxidul de calciu sau calcarul utilizat,
având drept consecinta înfundarea scruberelor, a conductelor si a pompelor. De
aceea, electrofiltrul era situat înaintea scruberului de tip Venturi. Numai în acest
mod se obtine un gips pur, care poate fi revalorificat.
Scruberele Venturi nu au fost, în general acceptate, deoarece realizau
pierderi mari de presiune, respectiv consum ridicat de energie. Între timp, au
fost dezvoltate alte tipuri de scrubare, precum turnuri de spalare cu tub Venturi
integrat sau alte componente. Turnurile alcatuite din componente simple, pentru
minimizarea pierderilor, s-au dovedit a fi solutia cea mai buna.
Astfel, turnurile de spalare de constructie mai noua nu contin decât câteva
nivele spatioase de pulverizare si separatoare de picaturi, instalate orizontal.
Aceasta a condus la minimizarea pierderilor de presiune. Un turn de
spalare este alcatuit din trei parti principale: zona inferioara de drenaj; zona de
contact gaz / lichid; zona de gaze de ardere curate. În zona de drenaj, suspensia
rezultata din spalare este colectata, amestecata, ventilata si îmbogatita cu
absorbant proaspat. Volumul acestei zone este determinat, în principal, de viteza
de dizolvare a absorbantului, precum si de cantitatea de SO 2 ce trebuie
înlaturata. În zona mijlocie a scruberului, zona de contact gaz / lichid, gazele
sunt aduse în contact cu suspensia de spalare, în contracurent, si astfel sunt
spalate. Lichidul de spalare este distribuit uniform, pe mai multe nivele de
pulverizare. Astfel, se creeaza un spatiu de amestec omogen gaz /lichid, în care
are loc transferul de masa de la gazele de ardere la lichidul de spalare. În partea
superioara a scruberului (zona de gaze de ardere curate), gazele de ardere trec
printr-un separator de picaturi, în care se retin picaturile fine de lichid pe care
le-au antrenat. Pentru curatare, separatorul de picaturi este spalat cu apa de sus
în jos, într-o anumita succesiune a sectoarelor acestuia, cu ajutorul unor
pulverizatoare.

27
 Fig. 9. Turn de absorbtie prin pulverizare pentru desulfurarea umeda a gazelor

In figura 10 este prezentata schema unei instalatii moderne de desulfurare

a gazelor de ardere, cu oxidare integrata, folosind calcar drept absorbant. Astfel
de instalatii sunt în functiune în centralele noi din Germania. Gazele care
trebuie curatate sunt racite în schimbatorul regenerativ de caldura gaze-gaze si
trec prin turnul de spalare, în contracurent fata de absorbant. Pentru a se evita
suprasaturarea cu vapori de apa, gazele curate sunt reîncalzite în schimbatorul
de caldura pâna la aproximativ 900 C. Eficienta scruberului este de circa 92÷98
%‚ astfel încât se poate respecta, fara vreo dificultate, nu numai norma de 400
mg SO2/m3‚ dar si alte cerinte, mai restrictive, privind emisiile de SO 2. Lichidul
de spalare are o evolutie ciclica. Calcarul macinat fin este preluat din siloz si
preparat cu apa (apa reziduala), rezultând o suspensie care alimenteaza continuu
zona inferioara a scruberului. Pe de alta parte, suspensia de gips este evacuata
din scruber. Separarea cristalelor mai mari de gips, micsorarea lor ulterioara si
procesarea acestora, se face într-un hidrociclon. Particulele fine de ghips, care
nu pot fi deshidratate atât de bine, sunt trimise înapoi în ciclul absorbantului,
sub forma de cristale. Apa reziduala, evacuata din ciclu trebuie tratata datorita
continutului sau ridicat de ioni si de metale. Unul dintre parametrii cei mai
critici, care determina cantitatea de apa uzata, este continutul de cloride din
gazul de evacuare si apa de proces, deoarece concentratia de cloride afecteaza

28
nivelul de coroziune si calitatea gipsului. Odata ce caracteristicile apei uzate
sunt bine determinate, poate fi proiectat un sistem de tratare a apei uzate.

Fig.10. Schema unei instalatii de desulfurare a gazelor cu oxidare integrata.

Gipsul rezultat ca produs secundar este folosit în industria materialelor de
constructii.
Continutul de umezeala trebuie sa fie scazut si la fel trebuie sa fie
continutul de compusi sulfiti neoxidati si de substante dizolvate. În general,
gipsul este uscat de abur, acesta fiind apoi trecut printr-o masina de brichetat si
apoi depozitat în saci sau silozuri. Gipsul recuperat prin oxidare, într-o singura
bucla, are o puritate mai redusa si o umezeala mai mare, comparativ cu cel
obtinut prin oxidarea în doua bucle. În cazul deseurilor, gipsul poate fi
amestecat cu cenusa zburatoare de catre o masina de amestecat si apoi depus
într-o groapa dedicata, care asigura pentru acest produs final conditii sigure de
depozitare din punct de vedere ecologic.

29