Multiculturalism: „Multiculturalismul constã într-un mãnunchi de ideologii si practici culturale

dezvoltate în Occidentul ultimilor treizeci de ani. Miscãrile pacifiste ale tinerilor americani din timpul
rãzboiului din Vietnam, protestele studentilor francezi din mai ’68, luptele pentru drepturi civile ale
minoritãtilor de culoare din SUA au produs circumstantele istorice în care au apãrut germenii
doctrinelor multiculturale. Desi invocat adeseori în departamentele de Studii Culturale din
universitãtile americane, spiritul protestatar al acelor vremuri nu are nimic în comun cu
corectitudinea politicã si conformismul generalizat al multiculturalismului doctrinar de astãzi”.
Multiculturalism”-alta incercare de definire: „Bhikhu Parekh… a evidenţiat importanţa distincţiei între
conceptul de „multicultural“ şi acela de „multiculturalism“: în timp ce primul se referă la faptul
sociologic al diversităţii etnoculturale în sens larg – care include diversitatea etnică, lingvistică şi
religioasă, în primul rînd, dar şi pe cea reprezentată de existenţa unor subculturi sau de diferenţele
de perspective –, termenul de „multiculturalism“ precizează răspunsul normativ la consecinţele care
decurg din diversitate”.

În era contemporană, factorul islamic determină nu doar mutații de ordin demografic sau geografic
în peisajul european. Conviețuirea populației majoritare europene cu imigranții musulmani a generat
fenomene sociale negative: apariția unui nou tip de antisemitism, deplasarea ideologică a partidelor
politice europene cu tradiție spre extrema dreaptă a eșichierului politic, reconsiderarea ecuațiilor
politice naționale în statele europene, dificultăți în instituționalizarea Uniunii Europene și
reconceptualizarea, dacă nu chiar reformularea, în întregime, a politicii externe europene.

În state precum Franța, Austria, Italia, Danemarca, Marea Britanie și Olanda este puternic răspândită
ideea că musulmanii nu reușesc să se integreze în societate, iar partidele politice cu orientare de
dreapta speculează această tendință a populației autohtone, de marginalizare a comunității
musulmane, folosind-o ca bază a platformei politice promovate în arena electorală.

Chiar unii lideri politici de prim plan apelează la o retorică plină de ură când se referă la musulmani,
bazându-se pe anxietatea populației europene față de manifestările fundamentalist-islamice pentru
a obține voturi. De exemplu, Silvio Berlusconi, primul ministru italian, a declarat public că civilizația
islamică este inferioară celei occidentale iar Patrich Dewael, ministrul de interne belgian a
condamnat culturile unde „femeile sunt puse pe o poziție inferioară, deoarece trebuie să-și acopere
trupurile”, făcând referire directă la practicile islamice.

Instituționalizarea Islamului este un fenomen în progres în Europa, iar musulmanii de aici se

identifică, mai degrabă, cu lumea islamică din care provin, decât cu națiunile europene în mijlocul
cărora trăiesc în prezent. Musulmanii din Europa doresc să se integreze și să respecte valorile statelor
în care trăiesc dar, în același timp, să-și păstreze identitatea islamică. Aceștia se tem că asimilarea în
societatea europeană i-ar dezbrăca de propria identitate. Paradoxal este că, în conformitate cu unele
studii efectuate în Franța și Germania, a II-a și a III-a generație provenite din rândul imigranților
musulmani sunt mai puțin integrate în societatea europeană decât au fost părinții și bunicii lor.
Marginalizarea minorităților musulmane, lăsate să-și regleze propriul comportament social,
reprezintă efectul multiculturalismului occidental, care creează o bază difuză de nevoi și servicii
neluate în calcul de actorii instituționali. Această stare de fapt generează subculturi opace, în care
grupările fundamentalist-islamice acționează fără a putea fi identificate.

De fapt, Europa este o societate închisă, când este vorba de imigranți. Tom Hundley subliniază că
„Europa, cu o populație de imigranți musulmani aflată în continuă creștere și care le oferă acestora
oportunități relativ limitate de integrare socială și economică, devine o fabrică de transformat indivizi
frustrați în fundamentaliști sau chiar teroriști”.

Mai ales că adepții fundamentalismului islamic din Marea Britanie, Franța și Germania s-au dovedit
capabili să manipuleze, cu o intenție subversivă, anti-democratică, sistemele legislative din aceste
state. Printr-o serie de solicitări legale de acordare a unor drepturi speciale musulmanilor, invocând
doctrina multiculturalismului european, aceștia încearcă să submineze principiul statului secular,
principiul protecției egale în fața legii sau sistemul public de școlarizare, prevăzute de legislația
statelor în care trăiesc.

Pentru musulmanii din Europa, multiculturalismul reprezintă impunerea dhimmi-tudinii. De exemplu,

imigranții musulmani au cerut scutiri speciale de la legile de familie aplicate în societate, dreptul de a
exclude pe non musulmani de la anumite întâlniri, să jure în justiție pe Coran și nu pe Biblie, și au
cerut aplicarea legii islamice (Shari’a).

Solicitările minorității musulmane par să depășească capacitatea guvernelor europene de a trasa

rațional, consistent și persuasiv limitele toleranței. Se pare că europenii îi văd pe musulmani ca pe o
provocare directă la identitatea, la valorile tradiționale, așa cum o demonstrează dezbaterile aprinse
referitoare la purtarea vălului musulman (hijab) în școli, construirea de moschei, studierea religiei
islamice în școli și ritualurile de înhumare ale musulmanilor.

Realitatea socială din statele Uniunii Europene, cunoscută sub denumirea de „Eurabia”, reprezintă o
problemă majoră pentru democrațiile occidentale, pe care elitele conducătoare europene au tratat-o
un timp îndelungat sub tutela falsei înțelegeri a ceea ce reprezintă pluralismul liberal. Un exemplu în
acest sens este reprezentat de neutralitatea manifestată de autoritățile franceze atunci când, într-o
familie marocană, părinții și-au forțat fiica să se mărite cu un candidat ales de aceștia, conform
obiceiului musulman. Fiind confruntați cu refuzul fiicei lor, aceștia au trimis-o în Maroc, împotriva
voinței sale. Promovarea acestui tip de multiculturalism a avut drept efect izolarea comunităților
musulmane în cartiere mărginașe (ghetto-uri), care reprezintă medii propice pentru promovarea unei
versiuni intolerante a religiei islamice.
Conform lui Pascal Bruckner, „Islamul face parte din peisajul european, are dreptul la libertatea de
cult, la locuri de rugăciune, la respect! Dar trebuie să respecte secularismul european! Cel mai bun
lucru pe care-l poate dori nu este „fobia” sau „filia”, ci indiferența binevoitoare a unei piețe a
spiritualității deschise tuturor credințelor! … Islamofobia este o invenție abilă care reprezintă
transformarea Islamului într-un obiect de care nu te poți atinge fără a fi acuzat de rasism. Credința
profetului Mohamed se drapează astfel în pelerina celui damnat, pentru a se feri și de cel mai mic
atac”.

În acest curent de opinie, care străbate Europa, se înscriu și Francis Fukuyama și Samuel Huntington,
care consideră că elitele politice europene n-ar trebui să se rușineze în a apăra tradițiile culturale,
precum umanismul și creștinismul în fața prezenței crescute a religiei islamice în Europa. De
asemenea, Bat Ye`or argumentează că Europa este pe cale de a fi islamizată, evoluând de la o
civilizație iudeo-creștină, cu elemente importante post-iluministe/seculare spre… Eurabia, o societate
musulmană, în care majoritatea iudeo-creștină dispare cu repeziciune.

„Enclavele” musulmane reprezintă puncte „verzi” pe harta Europei, numărul cartierelor în care
pentru a locui trebuie să fii musulman fiind în creștere (multe dintre acestea reprezentând un teren
propice pentru apariția alienării sociale), cu un nivel ridicat de șomaj, criminalitate și sărăcie. Unele
dintre aceste cartiere sunt zone ”pe aici nu se trece” pentru europeni (chiar și pentru instituțiile de
ordine publică), care se tem de comunitatea locală.

Definit drept setul de politici ori procese menite sã asigure pãstrarea identitãþii culturale a unui grup
distinct în cadrul societãþii, termenul a intrat în uzanþã ºi a generat o nouã teorie sociologicã.

La mijlocul secolului trecut, multiculturalismul a fost promovat pentru a descrie situaţia socio-
culturală a Elveţiei, devenită unică în peisajul european. Era vorba despre un nou profil de pluralitate
confesională, etnică şi lingvistică, cu 4 limbi oficiale – germana, franceza, italiana şi retoromana.

Teoria multiculturalismului a venit în sprijinul politicilor ce au avut ca obiective conservarea

diversităţii de culturi şi garantarea drepturilor minorităţilor – utilizarea limbii materne în cadrul
instituţiilor publice, în învăţământul public, protejarea identităţii religioase şi a stilului de viaţă
asociat.

În această logică, poziţia autorităţilor era de neutralitate faţă de valorile culturale şi toleranţă în
raport cu modurile de viaţă. Mergând mai departe, viziunea accentua eliminarea pericolului
asimilării, prin asigurarea unui statut special, protejat, care să le permită perpetuarea şi
autoreproducerea anumitor grupuri marginale.
Andrew Heywood a analizat multiculturalismul prin prisma a două dimensiuni: descriptivă şi
normativă. În forma sa descriptivă, conceptul implică existenţa unor societăţi multiculturale.
Etaloane în acest sens sunt Elveţia, Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia, care s-au format
prin melanjul unor grupuri eterogene, într-un spaţiu cu o identitate culturală redusă sau inexistentă.
Momentul apariţiei lor este semnificativ, aceste ţări apărând pe harta politică în perioada construirii
statelor-naţiune.

Din perspectivă normativă, multiculturalismul presupune promovarea politică şi ideologică a

conceptului dinspre elite spre mase şi crearea unor mecanisme instituţionale de păstrare şi cultivare
a diversităţii.

Uniunea Europeană şi-a asumat paradigma normativă, prin crearea de instituţii care să asigure
protejarea drepturilor şi a identităţii minorităţilor culturale sau religioase. Sloganul „unitate în
diversitate” al Uniunii Europene este edificator pentru filozofia abordată de acest organism
suprastatal, prin emergenţa unei identităţi comune, acceptată conştient, sincron şi motivat politic de
toate părţile constituente pentru asumarea identităţii europene.

Momente diferite de constituire a părţilor componente – comunitatea minoritară se formează într-o

societate existentă a priori – şi menţinerea identităţii de grup sunt asimetrii reflectate de
multiculturalism.

Perspectiva îşi are originile în teoriile sociologilor europeni Emile Durkheim şi Ferdinand Tönnies,
care au elaborat un model evolutiv al societăţii. De la starea iniţială, în care oamenii se asociază şi
formează comunităţi pe baza trăsăturilor comune: limbă, aspect fizic exterior, set comun de valori
etc., se ajunge la una asociativă de interdependenţă, liantul social fiind nevoia reciprocă a indivizilor
care formează un grup.

Premisa conform căreia indivizii, comunităţile şi naţiunile pot evolua, dincolo de stadiul în care
toleranţa era condiţionată de similaritate, pare să fie contrazisă de noul curent, ce proclamă sfârşitul
multiculturalismului.

Þãrile europene se raporteazã în mod diferit la multiculturalism, conform structurii statale care
recunoaºte, în chei diferite, particularitãþile regionale ºi lingvistice, ºi, implicit, drepturile
minoritãþilor conlocuitoare. Unele ţări europene au instituţionalizat pluralismul prin crearea de
regiuni cu drepturi autonome limitate, precum Italia şi Spania, sau recunoaşterea mai multor
comunităţi în funcţie de specificităţi de limbă şi teritoriu, în Belgia şi Elveţia. Franţa, Germania, Marea
Britanie, Olanda au încercat să preia perspectiva americană asupra conceptului, prin cultivarea unei
forme de organizare comunitară a populaţiei de imigranţi în jurul naţionalităţii şi/ sau religiei
comune.
În Europa occidentală, utilizarea termenului a marcat trecerea de la imigraţia economică temporară
la prezenţa permanentă a imigranţilor, prin dezvoltarea inevitabilă a unei extensii a statului
asistenţial cu stabilirea de politici sociale focalizate pe garantarea integrării acestor minorităţi în
societatea majoritară.

Începând cu anii ’80, seturile de politici de reglementare a „diversităţii culturale”, naţionalităţii şi

cetăţeniei, în particular politicile de integrare a imigranţilor dezvoltate de guvernele europene
occidentale, au fost supuse unor critici susţinute, a căror ţintă a constituit-o multiculturalismul. Acest
tip de discurs a fost mai puţin vizibil mediatic, fiind poziţionat periferic în sfera de interes a mediilor
academice sau abordat politic doar de formaţiuni politice de dreapta extremă.

Afirmaţiile privind „eşecul multiculturalismului”, exprimate de lideri marcanţi ai Uniunii Europene, au

generat reacţii mixte în rândul mass-media şi al societăţii civile, tonul acestora din urmă fiind
preponderent critic din cauza „incompatibilităţii” percepute între caracterul multinaţional,
suprastatal şi divers al UE şi „şovinismul cultural” declarat al liderilor politici occidentali, care au
readus în discuţie modelul multicultural.

Convieţuirea populaţiei majoritare europene cu imigranţii a fost însoţită de o serie de fenomene

sociale negative precum: apariţia unui nou tip de antisemitism; deplasarea ideologică a partidelor
politice europene cu tradiţie spre extrema dreaptă a eşichierului politic; reconsiderarea ecuaţiilor
politice naţionale în statele europene; dificultăţi în instituţionalizarea Uniunii Europene şi
reconceptualizarea, în întregime, a politicii externe europene.

Cauze generice

Reacţia de respingere a imigranţilor, la nivel societal, îşi are rădăcinile în macro-fenomene

interdependente, de natură economică, culturală şi demografică, ce definesc spaţiul european în
acest moment.

1. Creşterea demografică, coroborată cu îmbătrânirea populaţiei;

Cu excepţia Irlandei, Ciprului, Franţei şi Olandei, unde creşterea naturală pozitivă a fost factorul
determinant al acestui fenomen, migraţia netă a furnizat 73% din rata creşterii populaţiei. Proiecţia
Eurostat pentru 2060 este de 505,7 milioane de locuitori în ţările EU-27, din care 151,5 milioane de
persoane vârstnice, respectiv de 65 de ani şi peste.

2. Rata de urbanizare

Sociologul Robert Putnam a teoretizat că încrederea la nivel interpersonal sau în instituţiile statului,
altruismul şi cooperarea în comunitate scad, în marile aglomeraţii urbane, pe fondul creşterilor
abrupte în ceea ce priveşte fenomenul imigraţiei.
3. Fenomenul psihosocial de respingere

Mecanismul de coabitare creat în ţările europene între comunităţile tradiţionale şi grupurile alogene
nu a creat premisele apariţiei toleranţei religioase, culturale şi rasiale.

4.Apropierea

Enclavizarea geografică a comunităţilor de imigranţi – zone distincte ale unui oraş ocupate în cvasi-
totalitate de un singur grup, pe criterii etnice, conform modelului Statelor Unite ale Americii – Little
China, Little Italy, Little Odessa – a fost posibilă din cauza convieţuirii în proximitate, dar nu fuzionată,
a acestor grupuri distincte.

5. Similaritatea

Psihosociologii au identificat tipuri de similaritate care facilitează apariţia „atracţiei”, adică acel
fenomen de valorificare, la nivel individual sau de grup, a unor trăsături considerate dezirabile.
Conform acestora, similaritatea fizică – aspect exterior, culoarea pielii, a caracteristicilor sociale –
provenienţă etnică, familială, nivel educaţional, statut al părinţilor, afilierea religioasă, obiceiuri
legate de fumat şi băutură etc. şi cea comportamentală şi de personalitate – conformism social,
valorizarea pozitivă a unui set comun de norme sociale, sincronism atitudinal, facilitează apariţia
atracţiei.

Într-o Europă în care populaţia caucaziană este puternic îmbătrânită, alimentată demografic de
imigraţie, unde majoritatea locuieşte în mediul urban care favorizează, printre altele, apariţia unor
fenomene criminogene, şi unde falia dintre comunitatea tradiţională şi cea alogenă este în continuă
creştere, tensiunile sociale vor cunoaşte o escaladare semnificativă.

Potrivit sociologilor, în 2060, profilul unui membru al elitei politice din Europa va avea următoarele
coordonate: caucazian, în vârstă, din mediul urban, cu opţiune politică de dreapta. În schimb, peisajul
socio-demografic al Europei va fi mult mai divers, discrepanţa între profilul majorităţii şi cel al
minorităţii generând tensiuni sociale de gravitate ridicată.

Opinia publică face presiuni asupra clasei politice.

Opinia publică face presiuni asupra clasei politice.

Cauze specifice

1. Enclavizarea comunităţilor musulmane

Situaţia ar fi fost generată de lipsa de disponibilitate a populaţiei alogene, în special a celei de religie
musulmană, de a manifesta deschidere faţă de valorile statelor în care s-au format şi, mai mult, de a
accepta normele minimale sociale ale ţărilor-gazdă. Potrivit analistului american Timothy Savage,
instituţionalizarea Islamului este un fenomen în progres în Europa, iar musulmanii din acest spaţiu se
identifică, mai degrabă, cu lumea islamică din care provin decât cu naţiunile europene în mijlocul
cărora se află în prezent. Cu toate acestea, musulmanii europeni doresc să se integreze şi să respecte
valorile statelor în care trăiesc dar, în acelaşi timp, să-şi păstreze identitatea islamică, deoarece se
tem că asimilarea în societatea europeană i-ar dezbrăca de propria identitate.

Fenomene precum radicalizarea şi extremismul au fost considerate consecinţe directe ale

incapacităţii societăţilor europene de a transfera un corp de valori şi norme comportamentale către
minorităţile din aceste state.

Potrivit unor statistici din 2010, în Franţa, 66% dintre cetăţeni au o atitudine negativă faţă de Islam,
23% au o atitudine tolerantă, iar 11% sunt indiferenţi. În sens invers, 41% dintre musulmani au o
atitudine pozitivă faţă de nemusulmani, în timp ce 58% din musulmani au antipatie faţă de francezi.

În Marea Britanie, 23% dintre musulmani au o atitudine pozitivă faţă de cetăţenii nemusulmani, în
timp ce 62% manifestă antipatie faţă de reprezentanţii altor religii.

În decembrie 2007, un studiu solicitat de Ministerul de Interne de la Berlin a relevat faptul că există o
ameninţare tot mai mare în ceea ce priveşte radicalizarea musulmanilor de pe teritoriul ţării. Peste
50% din respondenţi au declarat că se simt excluşi din societatea germană şi că sunt trataţi ca nişte
străini, iar 20% au precizat că au fost victime ale unor acte rasiste în ultimele 12 luni.

Dezbaterile aprinse asupra rolului Islamului în societatea europeană par a modela în mod esenţial
discursul actual privind multiculturalismul. Anxietatea populaţiei faţă de manifestările
fundamentalist-islamice a fost utilizată ca bază în platformele electorale ale clasei politice europene,
care a folosit o retorică incisivă în scopul obţinerii sprijinului popular.

Într-o serie de lucrări publicate sub pseudonimul „Bat Ye’or”, scriitoarea egipteano-britanică Gisele
Littman a argumentat că Europa este pe cale de a fi islamizată, evoluând de la o civilizaţie iudeo-
creştină, cu elemente importante post-iluministe/ seculare spre Eurabia, o societate musulmană, în
care majoritatea iudeo-creştină dispare cu repeziciune. În opinia sa, cel mai plauzibil scenariu indică
faptul că populaţia musulmană va deveni cea mai mare minoritate din Europa, dar va rămâne totuşi o
minoritate, iar succesul integrării sociale a musulmanilor este crucial pentru viitorul Europei!
2. Factorul economic

Criza economică a exacerbat sentimentele naţionaliste, lupta pentru „resurse”. La nivel individual şi
statal, deopotrivă, aceasta a dus la amplificarea „egoismului” şi a intoleranţei pentru grupuri
concurenţiale. Tema „imigranţilor care fură locurile de muncă” ale nativilor a fost amplu promovată
în Italia, Marea Britanie şi Irlanda.

În aceste condiţii, elitele politice se află în imposibilitatea de a putea justifica deziderate cu grad mare
de abstractizare, precum ideea „cetăţeniei europene” atunci când, pe termen scurt, acestea
presupun sacrificii majore la nivelul propriilor cetăţeni.

3. Presiunea opiniei publice asupra clasei politice

Liderii europeni au început să răspundă unor semnale tot mai dese dinspre electorat, tentat în
destule ţări de votul către extrema dreaptă, spre care se orientează în căutare de soluţii pentru
probleme auto-generate de elitele politice europene.

Platformele politice care conţin elemente anti-imigraţioniste se bucură de o creştere a popularităţii,

în dauna partidelor tradiţionaliste de dreapta, care au refuzat să rezolve problema controlului
migraţiei, în special a celei provenind din statele musulmane.

Drept urmare, în 14 din 28 de state ale UE, partide de dreapta cu discurs naţionalist, ce variază de la
moderaţie la extremism, conduc Guverne – Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Ungaria – sau
ocupă poziţii importante în Parlament – Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Letonia, Slovacia,
Suedia, Elveţia şi Olanda.

Consecinţe posibile

La nivel naţional

La nivel politic înalt, în multe state europene, precum Franţa, Germania, Austria, Italia, Danemarca,
Marea Britanie sau Olanda, promovarea mesajului prin care se subliniază „neintegrarea” în
societatea occidentală a imigranţilor, precum şi specularea, de către partidele politice cu orientare de
dreapta, a tendinţei populaţiei majoritare de marginalizare a comunităţilor de străini, au făcut ca
multiculturalismul să fie perceput mai întâi ca un pericol.
Criticile privind multiculturalismul vizează tendinţele de accentuare a separatismului, autonomizării,
închiderii în sine şi excluziunii sociale, considerate consecinţe ale acestei ideologii.

Radicalizarea este efectul direct al acestei situaţii, atât din partea grupului supus oprobiului, cât şi a
populaţiei majoritare, iar forma extremă de manifestare este violenţa. Exemple semnificative în acest
sens sunt revoltele tinerilor de origine magrebiană din Franţa, din 2006 şi 2008.

În sens invers, pot fi aduse în atenţie atacurile punctuale sau chiar asupra unor colectivităţi, precum
cele din Ungaria, din perioada 2008 – 2009, asupra comunităţilor de romi, soldate chiar cu victime,
din Olanda, când, în contextul asasinării regizorului olandez Theo van Gogh, au fost lansate atacuri
asupra unor lăcaşuri creştine şi musulmane sau din Italia, unde, în iulie 2005 şi mai 2008, au fost
incendiate tabere ale imigranţilor din Balcani, nordul Africii sau estul Europei.

Accentuarea segregării unor comunităţi deja defavorizate creează, în acelaşi timp, cadrul propice
pentru orientarea către fundamentalismul religios.

În măsura în care, prin multiculturalism, se înţelege reflectarea nevoii de a soluţiona problemele pe

care le impun eterogenitatea etno-culturală a societăţilor europene şi revendicările diverselor
grupuri locale, se pune problema statutului minorităţilor naţionale, ale cărei rezonanţe se simt mai
acut în estul continentului european.

Spre exemplu, state precum Spania sau Slovacia au reacţionat la solicitările comunităţilor etnice de
pe teritoriul lor în mod diferit. În 2006, Catalonia a devenit regiune autonomă în cadrul statului
spaniol, în timp ce, în Slovacia, programul formaţiunii Unitatea Naţională Slovacă prevedea, ca
obiective, înăsprirea condiţiilor de imigrare şi sistarea afluxului de imigranţi, respectiv rezistenţa în
faţa multiculturalismului şi islamismului.

La nivel european

Invocarea eşecului multiculturalismului aduce în atenţie subiectul regândirii „proiectului european”.

Argumente în acest sens sunt realitatea faptului că acceptul occidentalilor pentru imigranţi,
indiferent că provin din spaţiul european sau din afara sa, este redus, dar şi simptomatologia
rasismului şi a intoleranţei xenofobe.

În aceste condiţii, una dintre dilemele fundamentale ale UE, aderarea Turciei, s-ar putea soluţiona în
sensul indus de Franţa, Germania sau Grecia, alimentând opiniile turcoscepticilor din spaţiul
comunitar. Consecinţele viitoare ale unei astfel de evoluţii ar putea fi distanţarea Ankarei de
partenerii occidentali tradiţionali.
Într-un scenariu similar, blocarea politică a canalelor de imigrare, pentru a opri extinderea
demografică a comunităţilor alogene, poate degenera în conflicte sociale în statele de origine a
fluxurilor migraţioniste.