Rolul jucat de familie cu focalizare pe părinţi

în copilăria mică

prof.univ.dr.Ecaterina Vrasmaș

O direcţie de analiză foarte mult aprofundată, legată de creşterea, îngrijirea şi educarea

copiilor mici este demonstrarea şi argumentarea, de către cercetarea ştiinţifică, a valorii
fundamentale, critice în anumite aspecte, pe care o au în dezvoltarea acestora, relaţiile dintre
aceştia şi părinţii lor.

Majoritatea studiilor evidenţiaza rolul jucat de familie, cu focalizare pe parinti, în dezvoltarea

psihologică şi socială a copilului. Elementele cele mai evidente ale relaţiilor menţionate în
contextul copilăriei mici sunt actual definite în patru mari concepte analizate din perspectiva
dezvoltării optime și bunăstării copilului (UNICEF, 2008, p. 6):

- Dragoste,
- Stabilitate,
- Siguranţă.
- Stimulare
Esenţa acestor concepte, structurată prin numeroase studii şi cercetări actuale , influenţează nu
numai gândirea ştiinţifică cu privire la copilărie ci şi politicile sociale şi educaţionale.

Se evidenţiză astfel în concluzie patru teze mari, reiesite din cercetarea modernă: (Heckman,
J,J, Skill Formation and the Economics of Investing în Disadvantaged Children, Science,
Vol.312,no.5782, p.1900-1992, 30 June, 2006, apud UNICEF, 2008, p.7):

- Arhitectura creierului şi procesele de formare a deprinderilor sunt influenţate de

interacţiunea dintre moştenirea genetică şi experinţa individuală.

- Stăpînirea deprinderilor de bază (individuale şi sociale) porneşte din copilăria

mică şi este esenţială pentru succesul economic ulterior prin dezvoltarea
modelelor neurale care vor asigură(prin buna lor funcționare) urmărirea
regulilor ierarhice în societate.

- Competenţele cognitive, lingvistice, sociale şi emoţionale sunt interdependente.

Toate se structurează prin experinţele copilului în cadrul dezvoltării sale şi toate
contribuie la succesul ulterior în societate.

- Chiar dacă adaptarea este continuă de-a lungul întregii vieţi, abilităţile umane se
formează în secvenţe predictibile în cadrul perioadelor sensibile, în care
dezvoltarea circuitelor neurale şi comportamentele pe care le mediază sunt mai
plastice şi mai adecvate, receptive la influenţele mediului apropiat.

1
- În centrul cercetărilor recente asupra dezvoltării creierului uman sunt identificate ca
elemente fundamentale cele care ţin de influenţa comportamentelor directe ale
părinţilor în primii ani de viaţă. Felul în care cei mai mulţi părinţi
reacţionează/răspund copiilor mici, limbajul sugarului, valoarea zâmbetului şi altor
semne, repetarea sunetelor, cuvintelor, gesturilor, nu sunt simplu de analizat şi
descifrat, dar se dovedesc extrem de importante. Ceea ce devine tot mai evident şi este
demonstrat în ultima vreme prin cercetări sistematice, este că dragostea şi
consolidarea relaţiei directe cu copilul mic, alături de asigurarea unei hrăniri/nutriţii
adecvate, constituie inceputul esenţial al dezvoltării copilului în plan emoţional, fizic
şi cognitiv.

- Cercetătorii au descris acest proces de apropiere şi comunicare cu copilul ca fiind

cuprins în termeni precum: sensibilitate/responsivitate maternală/paternală, Ei
folosesc în egală măsură şi analogii precum: dansul resposivităţii mutuale, sau
serviciu şi contra serviciu. Astfel, conceptul de serviciu contra serviciu este descris
de cercetătorii de la Universitatea Harvard (apud UNICEF, 2008,p.12) )ca avand loc
atunci când copiii, în mod natural reuşesc anumite interacţiuni comunicând prin
borboroseală, cuvinte, gesturi, strigăte iar adulţii răspund prin a-i imita, cu aceleasi
vocalize şi gesturi, procesul continuând ca o comunicare între cei doi interlocutori.

- Un alt aspect important al noţiunii de interacţiune ce se descrie prin conceptul de

serviciu şi contraserviciu este că aceasta are loc mult mai bine când se realizeaza o
interrelaţie continuă copil-adult, iar parintele este responsiv faţă de unicitatea
individualităţii copilului. Altfel spus, indiferent de particularitatile copilului, adultul ii
raspunde şi ii acorda intărire pentru comportamentele sale de comunicare.

- Decenii de cercetare ne demonstrează că interacţiunile reciproc răsplătite sunt achiziţii

esenţiale pentru dezvoltarea sănătăţii circuitelor nervoase şi creşterea deprinderilor
complexe (Belsky, J., 2001, p.845-859)

- Alte studii se refera la identificarea perioadelor sensibile în dezvoltarea secvenţială a

creierului uman. Fiecare astfel de perioadă este asociată cu arii specifice ale circuitelor
neurologice şi cu abilităţi specific umane. Fiecare construcţie a circuitelor şi
deprinderilor se fundamentează pe perioada anterioară. Acest proces stabileşte
elementele de dezvoltare cognitivă şi emoţională viitoare şi depinde profund de tipul şi
calitatea interacţiunilor cu primele persoane care îngrijesc copilul la începutul vieţii.

- Studiile demonstreaza ca îngrijirea şi educaţia ca procese, nu se pot separa la

copilului mic. Interacţiunea strânsă de tip emoţional dintre părinte şi copil devine un
factor esenţial atât în dezvoltarea intelectuală cât şi în cea emoţională. Dacă sunt
neglijate nevoile emoţionale ale copilului mic, oricîte eforturi de tip educaţional se fac
pentru dezvoltarea cognitivă a abilităţilor lui, acestea pot rămîne nedeterminante. Iata
de ce numeroase studii afimă faptul că afecţiunea faţă de copil, exprimată în
îngrijirea lui, nu în instruirea lui, constituie punctul de plecare în dezvoltarea sa
optimală.

- Alte studii atrag atenţia asupra faptului că există un nivel de stress în primele luni de
viaţă şi că acesta indică un factor de risc. Profesorul Jack Shonkoff, director al
2
 Centrului pentru Dezvoltarea copilului de la Universitatea din Harvard, afirmă în
urma diferitelor cercetări întreprinse, că nivelul ridicat de hormoni determinaţi de
stress poate provoca adevărate rupturi în arfhitectura delicată a creierului (apund
UNICEF,2008, p.6). Este demonstrat faptul că efectul hormonilor de cortizol poate
distruge arhitectură fină a dezvoltării cerebrale şi constituie un element de risc pentru
afectarea şi/sau îmbolnăvire în perioade ulterioare de viaţă. Iată de ce se vorbeşte în
urma acestor cercetări ca un punct focal, despre nevoia de a stăpâni stressul, în
realizarea sănătăţii mentale. Echilibrul hormonal necesar, de tip chimic, incepe să
devină important încă înainte de naştere şi este hotărâtor în primele luni de viaţă.

- Cercetările se mai concentrează şi pe un alt domeniu, la fel de important, care poate fi

denumit naşterea simţului colectiv sau a spiritului de aparteneță la comunitate a
copilului. Acesta se identifică a fi un sentiment determinat de capacitatea copilului de
a influenţa evenimentele şi situaţiile vieţii din jurul lui. Dacă adulţii reponsabili din
viaţa copilului încurajează prin răspunsuri potrivite, modul în care se comportă acesta
în diferite situaţii, atunci motivaţia, încrederea în sine şi competenţele tind să
înflorească. Dacă, dimpotrivă adulţii nu încurajează independenţa şi au reacţii negative
sau de pedepsire a comportamentelor, aceste aspecte esenţiale din dezvoltarea
psihologică a copilului pot fi compromise.
Iată de ce, relaţiile dintre copii şi părinţii lor, sau cu cei care îi suplinesc pe aceştia în
îngrijirea şi educaţia timpurie sunt elemente critice pentru dezvoltarea lor emoţională,
psihologică şi cognitivă.

În esență, prin studiile și cercetările actuale se demonstrează faptul că majoritatea

problemelor care apar în dezvoltare şi în comportamentele copilului, pot continua pe
parcursul vieţii şi îsi au rădăcina în tulburările relaţiilor iniţiale dintre acesta şi adulţii
din jurul lui.

- Analiza psihologică a tipurilor și modelelor de interacțiuni și a comunicării

dintre copilul mic şi părinţi.
Un tip important de cercetări sunt cele care evidenţiază valoarea fundamentală a tipului de
relaţionare şi comunicare dintre copilul mic şi părinţii săi, dezvoltând conceptele de
ataşamentul, rezilienţă şi empatie.

- Relaţiile de ataşament. Relaţiile de ataşament din copilăria timpurie sunt de o

importanţă cruciala în dezvoltarea copiilor. Pornind de la analiza modelor de
interacțiune, evidențierea efectelor acestora constituie punctul de plecare în
dezvoltarea unor comportamante parentale adecvate.
În ultimii ani, cercetările întreprinse au adus numeroase argumente teoretice care să definescă
ataşamentul şi să stabileacă o bază de date solidă care să evidenţieze nevoia de politici sociale
în favoarea vârstelor mici ale copiilor.

- Ataşamentul este definit ca un tip de dependenţă/relaţie pe care o stabilesc copiii față

de/cu părinţii şi acele persoane care îi îngrijesc la vîrstele mici. Aceste relaţii sunt
cruciale pentru dezvoltarea emoţională şi socială a copiilor. Ataşamentul este o formă

3
 puternică de legătură afectivă şi există în formă embrionară încă din perioada noului
născut.
- Conform teoriei atasamentului, toti copii se ataşeaza de persoanele cu
responsabilităţi de ingrijire, indiferent de felul în care sunt trataţi.

- În copilarie, atasamentul se formeaza initial faţă de parinţi urmând ca mai apoi să se

dezvolte în cursul adolescenţei şi a restului existentei prin intermediul unor legături
noi.
- În centrul teoriei este conceptul de securitate a ataşamentului, prin care se
explicitează faptul că un copil care are un ataşament sigur se simte capabil să
relaţioneze cu părintele său, ca sursă de confort şi remediu împotriva stresului şi
supărărilor.
- Teoria tasamentului a fost dezvoltata de John Bowlby (1908 - 1990) şi elaborata ca
trilogie a sistemului biocomportamental. Bowlby descrie atasamentul ca un proces
complex, dublu, în care copilul devine legat emotional de membrii familiei sale, de
obicei de mama, tata, frati, în ordinea descrescătoare a intensităţii trăirii afective. Între
anii 1969-1998, prin cărţi şi articole bazate pe cercetările sale personale şi experienţa
sa clinică, John Bowlby a pornit o teorie care constituie o inspiraţie pentru dezvoltările
ulterioare ale cercetărilor din mica copilărie. Autorul porneşte de la ideea că în mediul
apropiat de dezvoltare în care se formează specia umană supravieţuirea copiilor mici
depinde de abilitatea lor de a avea continuu în proximitate adulţi motivaţi care să îi
protejeze, hrănească, îngrijească şi să le asigure condiţile necesare dezvoltării.
-
- Copilul se naşte cu un set de tipare de comportament caracteristice speciei umane.
Scopul ataşamentului este obţinerea şi păstrarea siguranţei. Aceasta siguranţă
înseamnă la inceput supravieţuire, urmând ca mai apoi să se rafineze şi să capete noi
inţelesuri mai complexe și mai nuanțate decât supraviețiurea imediată.
-
- Semnalele prin care copilul comunică stările și nevoile sale și răspunsurile date de
adult la acestrea, constituie baza înșelegerii acestei teorii. Explicațiile pornesc de la
ideea că, diferit de alte specii de primate, copilul, ca pui de om, nu este în stare să se
mişte împreună cu adulţii, să se alăture lor sau să îi ajungă din urmă. De aceea, copiii
mici trebuie să se bazeze pe anumite semnale prin care să atragă atenţia adulţilor,
pentru a îi face să se apropie şi să stea alături de ei. Utilitatea acestor semnale depinde
de eficienţa răspunsurilor primite de la adulţi. Aceştia din urmă, în mod natural și
firesc se apropie șpentru a-i linişti, a-i ridica pe copiii care plîng şi pentru a continua să
interacţioneze cu ei.
-
- Există un fel de pre-programare pentru aceast compórtament care definește rolul
parental. După un anumit timp copiii încep să se focalizeze pe producerea acelor
semnale care au avut cel mai frecvent răspunsuri din partea adulţilor. Acest lucru este
vidențiat în special leagat de acele persoane care sunt cele mai aprópiate copilului nou
născut (în mod obişnuit părinţii) și care devin figuri de ataşament.

Teoria lui Bowlby oferă explicaţii clare, de ce aceste interrelaţii de ataşament sunt de
importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea copilului, în special în sfera emoţională şi socială.

- Există mai multe tipuri de ataşament. Capacitatea de a acorda şi de a cauta protecţie

este una din principalele caracteristici ale unei funcţionări sănătoase. În mod

4
 asemănător, capacitatea copilului de a fi deschis spre nou, de a explora, izvorăşte tot
din legăturile afective securizante din mica copilarie pentru inceput şi copilărie şi
adolescenţă mai apoi. Desigur ca este de preferat ca tratamentul sa fie adecvat, ca
ingrijirea sa fie completata de un comportament de atasament şi copilul sa se simta
suficient de securizat incat sa poată explora lumea din jur pornind de la o bază sigură.
Asta presupune din partea copilului sa interiorizeze figura mamei și sa o conserve în
el. Nu este insa necesar ca mama (sau persoana care ofera ingrijire) sa faca tot ceea ce
este omeneste cu putinta pentru a oferi maximum de siguranta, grija şi atentie. O
mama buna este aceea care ofera suficient copilului incat acesta sa dezvolte un
atasament securizant. Alfel spus, o mama buna este aceea care este suficient de buna
pentru copilul ei. Atasamentul copilului fata de alte persoane care-l ingrijesc poate
compensa în unele conditii atasamentul nesecurizat fata de parinti sau chiar lipsa
acestuia. Asa se şi intampla adesea cu copii abandonati, institutionalizati sau adoptati.

Atasament sigur se dezvolta atunci cand individul are incredere în disponibilitatea parintilor.
El stie ca parintii vor fi lângă el şi il vor sustine în cazul în care va avea probleme. De aceea
copilul se simte capabil sa exploreze lumea, să caute şi să incerce lucruri noi.

Atasamentul angoasat, ambivalent, se dezvolta atunci cand individul nu este sigur pe

protectia şi disponibilitatea parintilor de a-l ajuta daca va avea nevoie. Copilul se „agață” şi
cere atenție tot timpul. Are dificultati în a explora lumea externa şi se arată angoasat. În
genere aceasta situație se datoreaza faptului ca uneori parintele este disponibil, uneori nu. El
este regăsit și acolo unde parintele se foloseste adesea de amenintarea cu separatia sau
abandonul, considerând aceasta educativ pentru copil.

Atasamentul evitant presupune o lipsa de incredere în faptul ca atunci cand va cere ingrijiri
va putea gasi, ba din contra, de cele mai multe oriu copilul crede ca va fi respins. Se intampla
adesea ca acești copii la vârsta adultă să aibă un EU fals, şi nu se vor bucura de dragoste şi
sprijin din partea celorlalti, în primul rand pentru ca nu vor cauta aceste lucruri. Respingerile
repetate sau institutionalizarea din copilarie il pot transforma pe copil intr-o persoana izolata,
ostila sau chiar antisociala.

Rezilienţă.

Un alt concept interesant privitor la varstele mici este rezilienţa.

Boris Cyrulnik, născut la Bordeaux în 1937, este neurolog, psihiaru, etolog și psihanalist
francez. Studiile sale la Institutul din Toulon, Franța se constituie ca o continuare, de pe
poziția etologului, a teoriei lui Bowlby. Conceptul analizat și descris de el este reziliența (a
face față adeversității). Propria sa copilărie, trăită sub teroarea nazistă l-a facut să cerceteze
intens și cu dăruire, pentru a înțelege și a descrie cât mai clar prin etologie (știința de răscruce
a mai multor discipline) influențarea ființei umane pentru o cultură a păcii și non-violenței.
Studiile sale au rădăcina și în situațiile trăite și în cazul copiilor care au fost instituționalizați
încă din mica copilărie.

Reziliența este rezultatul unor influențe multiple care prin forța lor pot întreupe
anumite situații/traiectorii/direcții negative din viața individului.

5
 - Nicolae Mitorofan (Mitrofan, 2002,p.36) citând studiile lui Edith Grotberg
precizează că rezilienţa este capacitatea umană de bază de a preveni, minimaliza sau
învinge efectele adversităţii. Raportul dintre rezilienţă şi adversitate este determinat de
factorii de stres în dezvoltarea copilului. Rezilienţa se formează la toţi copiii în relaţie
cu stăpânirea stresului. Pornind de la faptul că, în dezvoltarea lor, copiii se confruntă
cu tot soiul de situaţii în care stresul devine extrem de puternic, rezilienţa se formează
în funcţie de situaţiile legate de părinţi, de modul cum aceştia îi tratează şi de propriile
experinţe de viaţă. Copiii însisi devin din ce în ce mai activi în promovarea propriei
lor rezilienţe. Dacă copilul este rezilient poate învinge mai uşor momentele dificile,
dacă este nonrezilient el poate fi învins de problemele cu care se confruntă. Iată de ce,
un rol deosebit revine adultului, părinţilor şi educatorilor, pentru a construi rezilienţa
copiilor în mica copilărie.

Sursele acestei capacităţi sunt enumerate în trei ipostaze (Mitrofan, 2002,p.37) :

Eu am, eu sunt şi eu pot.

Pentru fiecare sunt prezentate următoarele situaţii:

Eu am:

- persoane în jur în care am încredere şi care mă iubesc;

- persoene care stabilesc limite pentru mine, ca eu să ştiu când să mă opresc înainte de
amî confrunta cu pericole sau probleme;
- persoane care îmi arată cum să fac bine anumite lucruri;
- persoane care vor ca eu să învăţ să fac lucrurile pe cont propiu;
- persoane care mă ajută când sunt bolnav, când sunt în pericol sau când am nevoie să
învăţ.

Eu sunt:

- o persoană pe care oamenii pot să o placă şi să o iubească;

- bucuros să fac lucruri plăcute pentru alţii şi să arăt intersul meu pentru ei;
- respectos faţă de mine şi faţă de alţii;
- dispus să fiu respomnsabil pentru ceea ce fac;
- sigur că lucrurile vor fi în regulă.
Eu pot:

- să vorbesc despre lucruri care mă îngrozesc sau mă supără;

- să găsesc modalităţi de rezolvare pentru prblemele cu care mă confrunt;
- să mă controlez cînd simt că nu fac bine ceva sau fac ceva periculos;
- să înţeleg când este momentul mai bun să vorbesc cuiva sau să încep o acţiune;
- şă găsesc pe cineva care să mă ajute când am nevoie.

Rezilienţa rezultă din combinarea acestor trei tipuri de categorii de trăsături. Numai una din
aceste trăsături nu poate ajuta copilul să fie rezilient. Dar nici nu este nevoie chiar de toate.
Adversităţile pot fi întâlnite în familie şi în afara acesteia. Proiectul Internaţional de cercetare
asupra Rezilienţei condus de Edith Grotberg (apud Mitrofan, 2002,p.40) a studiat şi organizat

6
factorii care determină rezilienţa la copii. În funcţie de dificultăţile întâlnite în familie aceştia
sunt:

- moartea părinţilor su a bunicilor;

- divorţul;
- separarea;
- boala părinţilor sau fraţilor;
- sărăcia;
- mutrea familiei sau a proietenilor;
- accident cauzând rănirea persoanei;
- abuzul inclisiv cel sexual;
- abandonul;
- suicidul;
- recăsătoria;
- lipsa de casă;
- sănătateaprecară şi spitalizara;
- incendiul ce provoacă rănirea personală;
- repatrierea forţată a familiei;
- un membru de familie cu handicap;
- pierderea de către părinte a slujbei sau a venitului;
- uciderea unui membru al familiei.

În afara familiei sunt enumerate ca adversităţi următoarele (precizate în ordinea frecvenţei

determinată de studiul internaţional, apud Mitrofan, 2000,p.40):

- tâlhării;
- război;
- foc;
- cutremur;
- inundaţie;
- accident de masă;
- condiţii economice adverse;
- statut ilegal de refugiat;
- statur de imigrant;
- prejudicii ale propietăţii din cauza furtunilor, inundaţiilkor, îngehţului;
- detenţie politică;
- foamete;
- abuzul din aprtea unei persoene din afar familei;
- omoruri în vecinătate;
- guvern instabil;
- secetă.

Există un anumit limbaj al rezilienţei. Acesta se construieşte din recunoaşterea

comportamentelor reziliente. Astfel, în urma cercetării menţionate se realizează trei categorii
majore de comportamente, fiecare cu câte cinci părţi. La Eu am copilul are nevoie de suport
pentru a dezvolta sentimentul de siguranţă şi securitate pe toată perioada copilăriei. Un copil
spune eu am dacă are: relaţii de încredere, organizare şi reguli acasă, modele de rol, este
încurajt să fie cât mai autonom, are acces la sănătate, educaţie, bunăstare şi servicii de

7
securitate. Pentru eu sunt se evidenţiază factori interni ai personaităţii copilului: sentimente,
atitudini, convingeri. Copilul rezilient spune eu sunt: drăguţ şi am un temeperament atrăgător,
sunt iubitor, empatic şi altruist, sunt mândru de mine însumi, sunt autonom şi responsabil,
sunt plin de speranţă, credinţă şi încredere. Pentru eu pot factorii se referă la deprinderile
sociale şi interpersoanle. Astfel, el poate comunica, poate să rezolve probleme, poate să
cunoască temeperamentul său şi a altora, poate să îsi controleze sentimentele şi impulsurile, şi
poate să caute relaţii de încredere.

În evoluţia personală copiii trec de la eu am la eu pot spre tot mai mult eu sunt.

Părinţii şi alte persoane care pot promova rezilienţa folosesc cuvinte, acţiuni şi situaţii de viaţă
apărute spontan sau chiar create. Promovarea unei atitudini active din partea adulţilor care au
grijă de copil duce la încurajarea acestora să devină autonomi, independenţi şi responsabili,
empatici, altruişti şi să abordeze viaţa cu credinţă, speranţă şi încredere.

Interesant este desenul casei care identifică capacităţile copilului ăn dobândirea rezilienţei.

Podul Experienta unor noi descoperiri

Stima de sine Aptitudini Umor

Primul etaj
Si

Competente
eeae
Capacitatea de a da sens, si coerenta
Parter

Retea de contacte informale: familie, prieteni, vecini

Gradina

Sentimentul de a fi acceptat ca persoana si nu in functie de

Fundatia comportament)

Solul
Nevoile elementare de baza ( a manca, a dormi, a se ingriji..)

Casuta rezilientei « La casita » ( S. Vanistendael, 1996)

8
 Studii asupra relaţilor dintre părinţi şi profesionişti

Studiile pun în evidenţă, tot mai mult, şi rolul altor adulţi decât părinţii în viaţa copiilor, ca şi
rolurile unor profesionişti care intervin să sprijine (prin servicii specializate) și chiar
secvenţial să înlocuiască familia, în demersul de creştere, îngrijire şi educare a copilului mic.
Datorită societăţii moderne în plină expansiune şi din perspectiva ocupării profesionale a
ambilor părinţi se accentuează astfel un fenomen evident şi care nu mai trebuie demonstrat:
familiile de azi nu mai pot asigura petrecerea timpului cu copiii lor şi încredinţează copiii
unor alte persoane, sau şi mai adesea unor centre/instituţii specializate. Iata de ce generaţiile
de copii din ultimele decenii sunt caracterizate de faptul că petrec un timp tot mai scurt cu
familiile lor şi tot mai îndelungat în anumite centre/ instituţii care sunt în afara familiei lor, şi
deci nu beneficiază de interacţiunile directe, permanente cu părinţii lor. Devine deci o
problemă importantă să se cerceteze rolul acestora şi să se determine care sunt efectele
separării copiilor, şi cel mai important, cum se pot remedia efectele negative care apar.
Studii actuale definesc şi analizează în acest sens, rolul insitituţiilor de îngrijire şi educaţie
pentru copiii mici, cu specificaţia necesității/valorii unui parteneriatului eficent și efectiv între
acestea și familie, pentru a se stabili relaţii stimulative şi de calitate între părinţi, profesionişti
şi copilul mic.

Un experiment interesant și cu recomandări pertinente a fost realizat în acest sens în Olanda.

În cadrul colaborării dintre părinţi şi anumite instituţii unde copii îsi petrec mare parte a
timpului zilei, proiectul olandez de cercetare Parents and Diversity (Graaff, De F and Van
Keulen, A., 2008) şi-a propus să identifice formele parteneriatului părinţi - profesionişti, să
clarifice conceptele : participare şi implicare, să elaboreze un instrument de măsurare a
gradului de participare şi implicare a părinţilor în sprijinirea dezvoltării copiilor şi să
definească mecanismele necesare relaţionării acestora cu profesioniştii.

Scopul cercetării a fost să definească parteneriatul din perspectiva acţiunilor comune ale
profesioniştilor şi părinţilor, prin acest lucru împreună,. ca persoane care se respectă şi care
realizează mai mult pentru copii,

Cercetarea a evidențiat că parteneriatul se bazează în principal pe egalitate şi sprijin. El nu

este un dat, ci o activitate de învăţare împreună. Parteneriatul în cadrul acestor relaţionări
este recomandat să aibă trei categorii de obiective:

- Pedagogice, care se referă la armonizarea relaţiilor dintre părinţi şi profesionişti

pornind de la scopul comun, educațional;
- Organizaţionale, care se leagă de practicile de lucru în instituţiile de îngrijire şi
educare a copiilor;
- Democratice, privind nevoia de a da o voce, fiecăruia în cadrul acestei relaţii, atât în
plan formal cât şi informal.
-
Studii de microbiologie şi neurobiologie.

Studii de microbiologie şi neurobiologie. cu privire al activitatea creierului şi zonele

implicate în dezvoltarea trăirilor psihologice şi ale personalităţii.

9
Cercetătorii analizează în ultima vreme şi relaţia dintre empatie şi rezilienţă pornind de la
baza biologică a acestor stări. Existența măsurătorilor de tip encefalografii și
magnetoencefalografii (bazat pe rezonanță magnetică) și ecografia sprijină foarte mult acest
tip de cercetări.

Boris Cyrulnik are numeroase lucrări pe această temă. Studiile sale de neurobiologie pornesc
de la ipoteza că toţi copiii au nevoie de stimulare şi de contactul perrmanent cu ceilalţi. Se pot
face studii despre aceste capacităţi sensibile şi importante ale fiinţei umane pentru că avem
acum rezonaţa electromagnetică şi ecografia, ca metode de înregistare.

Analiza empatiei este rodul unei activităţi de cercetare multidisciplinară. Este un concept
filozofic, dezvoltat și în psihologie, care desemnează capacitatea de a trăi alături de altul
emoțiile și sentimentele acestuia. De empatie depinde modul în care oamenii, se acceptă se
tolerează și colaborează unii cu alții.

Prin laboratorele biologice se demonstrează că hormonii de creştere şi cei sexuali, sunt

responsabili de multe din trăirile de empatie, rezilienţă sau ataşament care carcaterizează
fiinţa umană. Dacă lipseşte empatia, se stopează şi producerea acestor hormonii. Ori, există o
legătură directă între homoni şi empatie. Studiile lui Boris Cyrulnik (Boris Cyrulnik, 2005)
demonstrează că există o patologie empatică dar şi că mediul este important dacă reuşeşte să
dezvolte stimularea adecvată a copilului. Legat de ontogenza empatiei s-a demonstrat că la
copiii maltrataţi, doi din trei au avut experienţa ataşamentului sigur iar unul din trei a trăit
experienţe de tipul boală, sau bolnavi în jurul său, război, criză culturală, etc. (Boris
Cyrulnik, 2005)

Este ştiut că empatia nu este doar o percepţie ci şi o reprezentare a lumii celuilalt. Este o
aptitudine de a te decentra de pe propria persoană şi a te centra pe lumea celuilalt. Primul
considerent al acestui autor este că reflectând asupra empatiei înveţi să trăieşti în lumea
reprezentărilor celuilalt. Carenţa afectivă, sau chiar nanismul afectiv, împiedică creierul să
funcţioneze corect, de aici, sunt periclitate atât dezvoltarea în înălţime cât şi sanătatea
copilului în general. Este La fel ca și cunoaşterea prin acţiunea asupra obiectelor, securizarea
dezvoltării prin asigurarea unei figuri de ataşament devine punct de reper în dezvoltarea
individuală pentru că senzorialitatea este o biologie periferică. De aici se indetifică faptul că
stimularea devine absolut necesară pentru orice copil. S-a demonstrat, de exemplu că un copil
neglijat, nestimulat de adulţii din jurul lui are o încetinire în dezvoltarea neuronilor frontali.
Dacă neglijarea şi izolarea e de lungă durată, lobul frontal se atrofiază. S-a demonstrat că
diferitele relaţii cu adultul din apropierea copilului mic au efect asupora lobului prefrontal şi
sistemului limbic, prin care copilul guvernează emoţiile.

O altă idee interesantă legată de studiile neurobiologice demonstrează suportul hormonal al

trăirilor psihologice specifice copilăriei. Secreţia de cortizon, ca substanţă care produce
stressul, creşte în condiţiile unui copil izolat şi nestimulat iar celulele din sistemul limbic
sensibile la aceste secreţii, determinând atrofierea sistemului hidrocefalic.

Izolarea unui copil de mediul necesar dezvoltării sale duce la interpretarea oricărei informaţii
ca agresiune. În mod similar copilul stimulat şi ocrotit de adult se dezvoltă firesc prin joc.

10
Privarea de alteritate duce la teama de celălalt şi limitarea învăţării. Privarea de ritualul de
interacţiune cu adultul duce la deficienţe empatice. Copilul înconjurat de afecţiune dezvoltă
procesul sau empatic. Un alt element precizat în studiiile neurobiologiece ale lui Cyrulnik se
referă la carenţa senzorială din lipsă de dragoste, dar şi din prea multă dragoste. Mai puţină
afecţiune sau prea multă duc la lipsa empatiei, prin centrarea pe sine şi dependenţa afectivă

Ambele situaţii afectează copilul. Când e prea multă afecţiune, copilul devine prizonier al
mamei lui şi mediul este sărăcit ca şi în cazul carenţei afective. (mama care plânge că
ursuleţul nu merge, 90 % din copii de 1 an sunt emoţionaţi de supărarea mamei).

Alte studii neurobiologice realizate de Giacomo Rizolatti, în Italia, au dus la descoperirea

neuronilor oglindă,( Rizzolatti, Giacomo, Craighero, Laila (2004). ca celule considerate
responsabile de empatia persoanei. Se ştie faptul că activitatea creierului poate fi afectată de
mediul în care trăieşte copilul. Neurobiologii demonstrază acum că există o consumare a
energiei înainte de gest – creierul reacţionează înainte de mişcarea propusă. Copiii abandonaţi
afectiv nu traduc semnalele preverbale/neverbale şi nu pot răspunde. Dacă zâmbim, le e
teamă. Pe de altă parte, s-a demonstrat feptul că alterarea empatiei duce la deficienţe
cerebrale, hormonale şi comportamentale.

In sinteză toate aceste studii neurobiologice nu fac decât să argumenteze tezele legate de
nevoie de ocrotire, securitate afectivă și comunicare eficientă cu copilul mic.

Studii despre imaginea de sine,

respectul de sine şi încrederea în forţele proprii

Cercetari sociologice contemporane dezbat şi expliciteaza o serie de idei ce definesc rolul

fundamental al familiei în dezvoltarea copiilor. Identificănd imaginea de sine şi a stimei de
sine ca motor şi resursă pentru învăţare şi dezvoltare, cercetătorii definesc strategiile
parentale, competenţele şi practicile care influenţează formarea acesteia. Duclos Germain,
(2004) descrie cele patru componente ale stimei de sine:

 sentimentul de încredere,
 cunoaşterea de sine,
 sentimentul de apartenţă,
 sentimentul de competenţă.
Acestea sunt legate de primele vârste ale copilului şi de experienţele pe care el le trâieşte.
Stimularea pozitivă le încurajează, lipsa acesteia duce la probleme de învăţare şi adaptare.

11
Yves Preteur şi Myriam de Leonardis (2002) sintetizeaza ceea ce inseamna imaginea de
sine şi relevanţa acesteia pentru educatia copiilor şi a parintilor lor, în culegerea lor de studii
sociologice şi sociopedagogice. În prefata acestei lucrari, P. TAP (Preteur şi Leonardis,
2002, p.1-26) reda în sinteză ideile/tezele cele mai valoroase care azi expliciteaza si ajuta la
intelegerea importanţa pe care o are educaţia familială în dezvoltarea copilului prin analiza
imaginii de sine. In plan stiintific se identifica astfel nevoia de a elabora o noua disciiplina , o
psihologie socială care să identifice cercetările fundamentale care se institiuie ca baza
explicativă a modului cum relaţiile familiale determină dezvoltarea şi adaptarea copilului la
viata sociala..

“educatia familiala joaca un rol în constuctia imaginii de sine şi participa la emergenta,

organizarea şi dezvoltarea competenţelor sociale ale copilului şi ale adolescentului”
(Pierre Tap în Preteur, Leonardis, 2002,p.2).

Cu alte cuvinte, educatia familiala este determinanta în socializarea (care implica apropierea
competentelor sociale) şi în personalizarea (care implica, printre altele constructia imaginii
de sine, a identitatii personale) a copilului şi adolescentului. In familia este locul şi momentul
la care pot incepe sa apara rasismul, sexismul, etc. Autorii propun construirea unei psihologi a
educatiei familiale căreia îi determină principalele dimensiuni pornind de la cercetarile şi
studiile actuale. În esenţă P.Tapp concentrează cele mai importante idei care definesc
cercetarea sociologică și psihosocială în acestă perioadă(Pierre Tap în Preteur, Leonardis,
2002,p.1-26).

- Cercetările demonstrează că reprezentarile sau imaginea de sine, pot fi orientate,

influentate de reprezentarile colective determinate de familia şi comunitatea de viaţă a
copilului. Cand ne auto-evaluam, noi luam în consideratie scarile implicite de valori,
asociate cu “mecanisme atributive” fondate pe comparare sociala (pozitiva sau
negativa), desemnare sau stigmatizare (comparare negativa), de la care pornind
putem opera o serie de judecati egocentrice sau sociocentrice (ex.valorez mai mult
ca altii, unul din grupul meu valoreaza mai mult ca cei din alt grup, etc.)(P.Tap, p.3)

- O altă direcție demonstrează că reprezentarile parintilor induc şi orienteaza atât

propriile lor conduite cât şi pe cele ale copiilor lor. Teoriile implicite ale personalitatii
nu sunt în mod necesar negative sau stereotipice. Ele pot fi pozitive şi “prototipice.”
Aceste modele ideale sunt susceptibile a provoca comportamenee reale prin imitare şi
identificare. Yann Forner considera ca “tinerii observa şi reproduc, în anumite
conditii, comportamentele observabile ale altora şi în special pe ale parintilor
lor”(apud P.Tap,p.5) Conditiile pot fi multiple, de la cele situationale, la
interpersoanale şi personale. Yann Forner evoca multiplicitatea caracteristicilor
modelului educativ care poate favoriza identificarea – imitarea (invatarea prin

12
 observatie). El prezinta şi similitudinea minima intre copil şi modelul sau, ca şi
diferenta minima (în termeni de prestigiu, eficacitate, admiratie), asteptarea
pozitiva a sprijinului şi minimum de simpatie.

- Se demonstrează că există o influenta conjugata a variabilelor distale şi proximale

legate de structura familiala asupra dezvoltarii copilului. Studii numeroase analizeaza
efectul variabilelor distale, indirecte (în opozitie cu cele proximale, directe, cum ar
fi conduitele educative ale parintilor) asupra caracteristicilor copilului: capacitatea de
citire şi scriere, competentele cognitive, comportamentale şi afective sau sociale.
Printre variabilele distale enumeram : caracteristicile economice, pozitia sociala,
originea culturala a parintilor şi a familiei. Diversitatea structurilor familiale,
relativizeaza importanta variabilelor distale şi da atentie mai mare variabilelor
proximale, în principal practicilor educative ale parintilor, legate de conduitele,
reactiile şi strategiile copilului în cadrul familial.

- Altă direcție de cercetare sociologică definește faptul că la baza dezvoltării individuale

se află competenta: aceasta se demonstrază a fi atât o credinta normativa de origine
sociala cât şi o realitate psihologica. Asupra competentelor parintilor şi copiilor
trebuie facute o serie de reflectii. Termenul de competenta, folosit la inceput în stiinta
fluidelor şi a materialelor (roci şi hidrologie) apoi în lingvistica. Termenul l-a introdus
CHOMSKY în cadul gramaticii generative în cuplu cu termenul “performanta”.
Competenta este la el “cunoasterea implicita a limbii”în timp ce performanta este
producerea limbajului observabil, vorbirea. Dupa alti lingvisti competenta nu este doar
cunoasterea implicita ci şi “intuitia gramaticala”, “capacitatea de “a interpreta fraze
ambigue” şi a aduce “judecati de valoare asupra unui enunt”. Subiectul nu este doar
depozitarul unei stiinte sau consumatorul ei, ci şi actorul acestei stiinte actualizate.
Competenta implica capacitatea critica şi puterea de judecata. Anumiti psihosociologi
au demonstrat ca competentele psihologice sunt influentate de norme sociale.
Astfel, locul controlului intern, sentimentul de cauzalitate, de a a fi responsabil, este
inteles ca o credinta data de dezirabilitatea sociala, de asteptarile celorlalti, a parintilor
şi profesorilor: copilul învăţa ca trebuie sa fie autonom şi responsabil. Este de
subliniat ca determinarile sociale şi biologice sunt importante la fel cum sunt
importante contextul şi situatia, dar autorul, regizorul şi actorul ramane copilul,
persoana.

- Altă direcție de cercetare definește faptul că dezvoltarea copilului este determinată

de relaţiile complexe intre competente (sociale, scolare) şi stima de sine. Un nivel
ridicat de stima de sine nu este în mod necesar un bun diagnostic. Poate fi semnul unei
compensatii, unei dorinte de recunoastere, sau chiar a unui egotism exacerbat. A
admite ca avem defecte sau ca nu stapanim total angoasa, stresul sau emotiile, poate fi
semn de sanatate mintala sau maturitate afectiva. De aici, trebuie analizat mai
amanuntit competentele afectiv-emotionale şi rolul lor în educatie şi în dezvoltarea
personalitatii.

- O altă teză se referă la relatia directă intre competentele achiziţionate de copii şi

strategiile parentale. P.Tapp (p.9) considera ca daca luam în discutie legaturile
dintre educatia parentala şi dezvoltarea copilului conceptele de strategie şi stiluri
sunt mai nuantate, bogate, suple decat competentele. Acest ultim termen impreuna cu
13
 aptitudinea şi abilitatea este mult mai semnificativ în sensul dispozitilor şi a puterii
implicite.

- Strategiile personale de acţiune ale copilului sunt influenţat de competenţele

educative ale părinţilor săi. Termenul de strategie, în ciuda conotatiei sale militare
sau economice, este deosebit de interesant în analiza proceselor psihologice. O
strategie se caracterizeaza prin articularea la un actor, individual sau colectiv, a
unei logici interioare finalizate şi a conduitelor de realizare. Ea implica punerea în
lucru a unei energi de investire şi de decizie, în definirea scopurilor intermediare şi
terminale, în alegerea mijloacelor, materiale sau sau simbolice şi în urmarirea unor
itinerare care faciliteaza elborarea sau executia unui proiect. Se tine seama de
conditiile externe şi se include o reglementare interactive intre aceste conditii şi
dinamica actorului.
- Exista o mare influenta a strategiilor parentale asupra conduitelor personale ale
copilului. Termenul de detasare se refera la sensul de luare a unei distante, capacitatea
de a se autonomiza în raport cu parintii. Acest termen nu contravine cooperarii şi
integrarii sociale. Pentru a determina caracteristicile masurabile la copil,.în cadrul
studiilor au fost inventariate (LANDSCHEERE, 1991, apud P.Tapp) acele abilitati de
baza asociate cu invatarea scolara (citirea, scrierea şi socotitul). S-au pus de
asemenea în evidenta abilitatile cognitiv-afective (plasticitatea mentala, gandirea
persoanala, curiozitatea spiritului, capacitatea de a identifica problemele şi a le
rezolva, creativitatea, capacitatea de a lucra în grup şi rezistenta la presiuni). Anumite
procese sunt fluide şi dificil de pus în evidenta, cum ar fi, cresterea, realizarea de
sine, integrarea sociala sau psihica, capacitatea de negociere, decentrarea sau
diferntierea. Altele sunt mai precise dar e greu sa le evaluezi, autonomizarea,
responsabilzarea, increderea în sine, capacitatea de a gestiona conflicte.
Bunul educator este cel care permite copilului sa se detaseze de el pentru a-şi
dezvolta propriul sau itinerar, spatiile sale de libertate, placerea muncii, în functie de
constrangerile şi oportunitatile caracteristice vietii cotidiene. Aceast detasare
functionala nu exclude mentinerea afectiunii şi nici cererea de sprijin, dar, noile
relaţii sunt fondate pe interdependenta articulata care implica în acelasi timp
diferentierea şi punctele commune.

- Personalizarea este o forma de gestiune a stresului, a situatiilor dificile, dar nu se

limiteaza la strategii de control. Personalizarea este o forma de gestiune a stresului,
a situatiilor dificile, dar nu se limiteaza la strategii de control. Ea este inovanta,
implica modalitati de transformare a sinelui la fel ca şi actiunea de schimbare a
situatiei sau a modalitatilor de interactiune. Ea este ansamblul de reactii ale
persoanei în fata conditiilor existentei, a conflictelor cu institutiile, la rupturile şi
la restructurarile externe şi interne.
Putem admite ca o situatie stresanta, strategia de stapanire se confunda cu strategiile
de persoanalizare, care implica adaptarea, apararea şi depasirea. Dar este necesar sa se
identifice anumite strategii care sunt influentate de modalitatile nu numai a
interactiunilor familiale dar şi de construire a semnificatiilor familiale commune.
(cultura familiala).
Printre acestea trei par a fi cele mai importante:
- strategiile sociale de interactiune şi integrare (coperarea, competitia, cererea de
sprijin cognitiv, sprijin afectiv sau sustinere în actiune, cererea de recunostinta,
apartenenta…)

14
 - strategiile identitare (cautarea sensului şi a imaginii, afirmarea şi expresia de sine)..
- Strategiile proiectului. Proiectul este purtat de dorinte, nevoi, aspiratii, motivatii, face
apel la reprezentari ale subiectului şi se refera la inlantuirea actiunilor în viitor.
Toate aceste strategii au o interfata psiho-sociala. Problemele de integrare, identitate
şi proiectare se refera la familia intreaga ca entitate colectiva dar şi la individ.
Strategiile parentale se sprijin pe dinamica personala a fiecarui parinte şi a fiecarui
copil în parte. Conflictele care pot aparea depend de modul în care protagonistii
ajusteaza şi articuleaza aspriratiile fiecaruia, moduriel de valorizare şi afirmare,
stilurile de interactiune şi integrare.

Concluzia la care ajung studiile de mai sus este,în sensul ideilor dezvoltate mai sus, că teoria
cea mai cuprinzătoare, capabilă să expliciteze dezvoltarea copilului în familie poate fi o teorie
a dinamicii complexe a relaţiilor interstructurale, intre subiecti, grupe şi institutii.
Interstructurarea subiectilor (copii şi parinti) şi a institutiilor (economice, socioculturale, în
special familia şi scoala). A devenit tot mai clară ideea care prezintă caracteristicile identitare
ale copilului legate de componenta socială; codificate social. Parintii dezvolta reprezentari
educative diferentiate dupa sexul, varsta, momentul ales.

Bibliografie

Belsky, J., 2001, Developmental Risck (Still) Associated with Early Child Care, Emanuel Miller Lecture,
Journal of Child Psychology and Psychatriy and Allied Disciplines, vol 42, nr.1, p.845-859

Bernard van Leer Foundation, 2007, Early Childhood Matters Journal, june 2007, number 108,
Promoting social inclusion and respect for diversity in the early years

Boyden Jo, Levison Deborah, 2000, Children as Economic and Social Actors in the Development
Process, EGDI, Working paper, nr.1

Burke, Anne Mary, 2000, Community Tools for Inclusive Early Education, ROHER Institute, Canada

Burke, Anne Mary, Eichler, Margrit, 2006, The BIAS FREE Framework. A practical tool for
indetintifying end eliminating social biases in health research, Global Forum for Health Research,
Geneva

CYRULNIK, Boris, 1995, La naissance du sens, Ed.Hachette Pluriel, Paris

Boris Cyrulnik, 2005, Prelegere privind nevoile copilului mic, Institutul pentru ocrotirea mamei și
copilului, București

Duclos, Germanin, 2004, L estime de soi, un passport pour la vie, Ed.de L Hopital Sainte Justine,
Montreal

EACEA (Education, Audiovisual and Culture Executive Agency), 2009,

Early Childhood Education and Care in Europe: Tacking Social and Cultual Inequalities, P9 Eurydice,
Paris

15
EACEA (Education, Audiovisual and Culture Executive Agency), 2009,

Early Childhood Education and Care in Europe: Tacking Social and Cultual Inequalities, P9 Eurydice,
Paris

Evans, J,L, Meyers, R,G, Ilfeld, E, 2000, Early Childhood Counts, A Programing Guide on Early
Childhood Care for Development, World Bank Institute, Washington,DC, (p.1-35)

Florin, Agnes, 2013, Introduction a la psychologie du developpement, ed.Dunod, Paris

Fournier, Martine et Lecuyer Roger, 2006, coord. L Intelligence de l enfant. Le regard des
psychologies, Ed.Sciences Humaines, Paris

Graaff, De F and Van Keulen, A. 2008, Making the road as we go: Parents and professionals as
partners managing diversity în early childhood education.Practice and Reflections Nr.23.The Hague,
The Netherland: Bernard van Leer Foundation

Grotberg Edith, 1995, A Guide to promoting resilience în children: strengthening the human spirit,
Early Childhood Developemnt. Practice and reflexions, Bewrnerd van Leer Foundation

GUIDETTI, Michele, 2010, Les etapes du developpement psychologique, Ed Armand Colin, Mayenne

OECD, 2006, Report Starting Strong II: Early Childhood Education and Care

Magnuson, Katherine A , Marcia K Meyers, Christopher J Ruhm, Jane Waldfogel, Jane Waldfogel,
2004, Inequality în Preschool Education and School Readiness,. American Educational Research
Journal Washington:Spring 2004. Vol. 41, Iss. 1, p. 115-157

Martin, Nicolas, Spire, Antoine, Vincent Francois , 2010, La resilience. Entretien avec Boris
CYRULNIK, Ed.le Bord de l eau, Paris

Mitrofan Nicolae, 2002, Promovarea rezilienţei la copii – sarcină prioritară a consilierii şi

psihoterapiei,Revista învăţământului preşcolar. Educaţia în anul 2002, Nr.3-4, p.36-41

Nelson, C.A. 2000, Human Brain Development, Center on the Developing Child, Harvard University,

Preteur(Yves, Myriam de Leonardis, 2002, Education familiale, image de soi et competences sociales,
şi, Ed. De Boeuck, Paris

Rizzolatti, Giacomo, Craighero, Laila (2004). "The mirror-neuron system". Annual Review of
Neuroscience 27, p. 169–192. 10.1146/annurev.neuro.27.070203.144230.PMID 15217330

STRANTOCK, John,1997, Children, The McGraw-Hill Companies, Texas, USA

STRERLI Arlette, MELLNIER Daniel. 2006, L IntelIgence des la naissance,p.73-87,

In L Intelligence de l enfant. Le regard des psychologues, coord. FOURNIER, Martine și LECUYER

Roger,Ed Sciences Humaines, PUF

UNICEF, Innocenti Research Centre, Report card 8, 2008, The child care transition. A league table of
early childhood education and care în economically advanced countries

16
Vrasmas, Ecaterina, !999, Educatia copilului prescolar, Ed.Prohumanitate, Bucuresti

Vrasmas, Ecaterina, 2011, Reflectii asupra directiilor actuale in studiile privind educatia timpurie, in
Repere Revista de Stiintele educatiei, nr.5/2011, Editura Universitatii din Bucuresti

http//unescostat.unesco.org/en/pub.htm

17