COMUNICARE

SYLLABUS SEMESTRU I

PRERECHIZITE RECOMANDATE:
- filosofie
- sociologie generală.
-
TIPUL CURSULUI: - DO (disciplină opţională)

MODUL DE EVALUARE
Evaluarea se face prin:
- examen scris acoperind temele de curs ...........................................4 puncte
- participare la activitatea didactică....................................................1 punct
- implicare în desfăşurarea activităților de seminar ...........................5 puncte
Eseu – redactare și prezentare - 1 punct
Referat științific – redactare și susținere - 2 puncte
Proiect individual – realizare și prezentare - 2 puncte
Punctajul maxim la examen presupune parcurgerea:
- (respectiv însuşirea) suportului de curs în format electronic şi a
bibliografiei esenţiale obligatorii.

SCOPUL CURSULUI: Cursul de comunicare urmăreşte însuşirea de către studenţia

problemelor şi noţiunilor esenţiale pentru cunoaşterea aspectelor fundamentale ale
fenomenului major al comunicării umane;
- dezvoltarea capacităţii de orientare în sistemul complex de comunicare al
societăţii contemporane
- dobândirea cunoştinţelor teoretice necesare pentru formarea deprinderilor
de integrare a celor mai importante experienţe cultural-ştiinţifice ale
societăţii.
COMPETENŢA OFERITĂ DE ACEST CURS:
- cursul are vocaţia de a introduce studenţii în problematica pe cât de
complexă, pe atât de actuală a comunicării. Însuşirea problematicii sale
facilitează înţelegerea timpului în care trăim ca „seul al comunicării”, ajută
studenţii să se orienteze competent în multitudinea de forme non-verbale şi
verbale (orale şi scrise) ale comunicării, stăpânirea acestora şi operarea
eficientă în cadrul lor.
- cursul oferă totodată abilitarea viitorilor specialişti în probleme concrete
ale tehnicilor contemporane de comunicare, de la ilustraţii şi reclame, la
omniprezentul internet. De asemenea, disciplina de comunicare ajută
studenţii să-şi cunoască mai bine calităţile şi deficienţele comunicaţionale,
cum să-şi suprime cât mai eficient posibilităţile în comunicare didactică,
ştiinţifică şi cotidiană.

Lector dr. Mihai Cucerzan

E-mail: cvmihai@yahoo.com

1
 COMUNICARE
TEMATICA CURSULUI

Noţiuni introductive
Ce este comunicarea?
Structura şi funcţiile comunicării
Clasificarea tehnicilor de comunicare
Forme ale comunicării
Niveluri ale comunicării
Principii ale comunicării
Bariere în calea comunicării

Repere istorice ale comunicării interumane

Istoria omului şi omenirii ca istorie a comunicării;

Comunicarea non-verbală
3.1. Comunicarea non-verbală
3.2. Forme ale comunicării non-verbale
3.3. Simbolurile

Comunicarea verbală

Avantaje şi dezavantaje în comunicarea verbală

Comunicarea paraverbală
Comunicarea orală
Elemente non-verbale ale comunicării orale
Forme de comunicare orală
Exigenţele comunicării
Avantaje şi dezavantaje ale comunicării orale
Comunicarea scrisă
Particularităţi ale scrisului
Forme ale comunicării scrise
Particularităţi non-verbale ale scrisului
Internetul, avantaje şi dezavantaje

2
 COMUNICAREA

1. Capitol introductiv. Concepte şi probleme fundamentale.

Acest capitol are menirea de a defini principalele aspecte teoretice ale comunicaării,
care este obiectul şi specificul disciplinei, structura procesului de comunicare şi funcţiile
comunicării. De asemenea, el întreprinde o prezentare generală, cu caracter introductiv, a
tehnicilor şi limbajelor de cercetare precum şi a comunicării în cadrul grupului ca atribut al
socialităţii membrilor acestuia.

„Oamenii se urăsc pentru că se tem,

se tem pentru că nu se cunosc

și nu se cunosc pentru că nu comunică.”

Martin Luther King

Termenul a comunica apare în sec al XIV-lea şi provine de la lat. „communius” care

înseamnă „a pune în comun, a fi în relaţie cu ceva” şi pătrunde în limba română pe filieră
franceză. Orice definiţie a comunicării (interumane) reţine faptul că aceasta este procesul prin
care se transmit idei, informaţii, mesaje între oameni (indivizi, micro şi microgrupuri
respectiv societate în întregul său). Comunicarea interumană este o formă specifică,
superioară a comunicării în cadrul lumii vii. Elementul său esenţial este transmiterea-
receptarea de informaţii. Privind lucrurile mai cuprinzător (implicit mai general) observăm că
fenomenul comunicării este o formă a conexiunii universale efectuată prin schimbul de
informaţii (mesaje). Şi aşa cum se întâmplă în întregul univers, ea ilustrează procesul complex
de trecere de la simplu la complex, inferior la superior - întreg acest proces fiind în funcţie de
conţinutul informaţiei respectiv de formele transmiterii sale. El se realizează atât pe orizontala
existenţei, în actualitatea ei, cât şi pe verticala istoriei sale, ca raport între generaţii.
Astfel, comunicarea este procesul de transmitere a unui mesaj (informaţii, idei, opinii,
sentimente) de la emiţător (individ sau grup), cu ajutorul unui cod (limbaj verbal sau
nonverbal) şi utilizând un canal specific (comunicare orală sau scrisă).
Plasând problematica acestui proces în societate constatăm că el este o componentă
vitală a tuturor activităţilor omeneşti (instrucţie şi educaţie, cercetare, activitatea practică,

3
productivă, servicii, viaţa publică şi privată etc.). Felul în care se realizează este un atribut
esenţial al formării şi dezvoltării culturii şi civilizaţiei umane, a istoriei sale. Cele mai
avansate şi performante societăţi sunt, totodată acelea care ştiu şi pot să-şi dezvolte sisteme
complexe şi rapide de comunicare. Comunicarea a fost o necesitate în viaţa omului, o condiţie
esențială a evoluţiei acestuia. Schimbul de idei şi mesaje este la fel de vital pentru societate ca
şi alimentația sau respiraţia pentru organism. Este cunoscut faptul că întreruperea sau
diminuarea comunicării duce la stagnarea şi chiar involuţia unei societăţi (un exemplu
concludent fiind situaţia comunităţilor izolate de oameni). În schimb, dezvoltarea diferitelor
culturi inclusiv prin reciprocitatea cunoaşterii lor în serviciul unei mai bune înţelegeri şi
colaborări interumane.

Structura comunicării

Esenţa procesului de comunicare constă în transferul sau trimiterea informaţiei de la

emiţător la receptor. Comunicarea are la bază 4 componente fundamentale: emiţătorul,
canalul, informaţia şi receptorul. Comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare
sau receptare a informaţiei această informaţie circulând şi invers (feed-back). Așadar, orice
proces de comunicare cuprinde, ca elemente, emiţătorul (sursa), canalul, receptorul
(destinatarul informaţiei) şi mesajul (informaţia). Procesul comunicării cuprinde şi codul
(forma de transmitere a mesajului; sunete, semne, simboluri, gesturi, culori etc.); direcţia de
transmitere a mesajelor: unidirecţionale (într-o singură direcţie, de la emiţător spre receptor –
ziarul, radioul, televizorul) sau bidirecţionale (mesajele sunt vehiculate în amândouă
direcţiile, între emiţător şi receptor – telefonul, calculatoarele etc.).

Emiţătorul este individul, grupul, instituţia care posedă o informaţie, are o anumită
stare de spirit, are un scop explicit în comunicare (mesajul) şi unul implicit (motivul).
Canalul sau este principalul spaţiu pentru factorii perturbatori dar în acelaşi timp
presupune o coerenţă de comunicare între emiţător şi receptor. În privinţa mijloacelor prin
care se poate comunica, acestea includ limbaje şi semne. În funcţie de canalul de transmitere,

4
comunicare este fie verbală (orală sau scrisă), nonverbală (mimica, gestica, kinezica,
cromatica, vestimentaţia etc.), fie paraverbală (tonalitate, intonaţie, accent, ritm etc.) O altă
clasificare a canalelor de transmitere a mesajului se referă la canalele nemijlocite, directe,
„faţă în faţă” (discuţii, expuneri, interviuri, cursuri, comunicări ştiinţifice etc.); canale
indirecte, scrise (precum: scrisori, rapoarte, cărţi, reviste, ziare etc.); canale tehnologice
(telefoane, casetofoane, computere, radio, televizor, internet).
Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Mesajele pot fi transmise
fără a fi receptate sau sunt receptate incorect sau pot fi receptate fără a fi transmise.
Receptorul este individul, grupul, instituţia cărora le este transmis mesajul, sau care
intră în posesia unui mesaj întâmplător, primesc mesajul într-un mod conştient sau subliminal.
După modul de receptare, comunicarea poate să fie vizuală (aşa ca în comunicarea
scrisă), auditivă (ca în limba vorbită – radio etc.) şi audio-vizuală (televiziune, internet).

Comunicarea poate fi clasificată după mai multe criterii:

1. În funcţie de direcţie:
- descendentă (în relaţiile de tip ierarhic);
- ascendentă (mesaje trimise de la niveluri ierarhice inferioare către niveluri
superioare, mesaje pentru şefi);
- orizontală (între persoane situate la acelaşi nivel ierarhic);
- oblică sau pe diagonală (atunci când nu se pot desfăşura celelalte tipuri).

2. În funcţie de modul de transmitere:

- verbală (orală sau scrisă)
- non-verbală
- paraverbală

3. În funcţie de modul de desfăşurare:

- reciproc directă (comunicarea faţă în faţă, atunci când constituie un mare avantaj
apariţia feed-back-ului);
- reciproc indirectă (comunicarea prin telefon, radio, televiziune interactivă);
- unilateral directă (transmiterea de ordine, mesaje care nu cer răspuns);
- unilateral indirectă (scrisori, filme). (Monica Voicu, Costache Rusu, ABC-ul
comunicării manageriale, Edit. Danubius, Brăila, 1998)

5
 4. În funcţie de modul de oficializare:
- formală (caracterizată de formalism, întâlnită în cadrul organizaţiilor)
- informală (zvonuri, discuții colocviale).

Principiile comunicării

Cele mai importante principii (axiome) ale comunicării sunt enunţate de doi psihiatri,
reprezentanţi ai Institutului de cercetare mintală american, Paul Watzlawick şi Don D.
Jackson.
1. Comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm – chiar când vrem să
evităm discuţia cu o persoană comunicăm cu ea prin comportamentul nostru faptul că nu
dorim să vorbim cu ea);
2. Comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi al relaţiei
3. Comunicarea este un proces continuu
4. Comunicarea este un proces ireversibil
5. Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi
6. Comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor.

Etapele procesului de comunicare

1. Codificarea înţelesului, adică selectarea unor simboluri capabile să exprime

semnificaţia unui mesaj.
2. Transmiterea mesajului, adică deplasarea mesajului codificat de la E la R prin
canale (auditiv, vizual, tactil, elctronic).
3. Decodificarea, adică descifrarea simbolurilor, explicarea sensurilor, interpretarea
lor.
4. Filtrarea, adică deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite fiziologice sau
psihologice. Aceste filtre pot afecta percepţia şi modul de interpretare al mesajelor, dându-le o
altă semnificaţie decât cea vizată.
5.Feed-back-ul care încheie procesul de comunicare. La apariţia lui putem vedea dacă
E a fost înţeles de R. El reprezintă toate mesajele verbale şi non-verbale pe care o persoană le
transmite în mod conştient sau inconştient ca răspuns la comunicarea altei persoane.

6
 Din punctul de vedere al emiţătorului se urmăresc următoarele obiective:
1. Să spunem ceva, adică să transmitem informaţie spre cei din jurul nostru;
2. Să fim ascultaţi, auziţi, înţeleşi
3. Să fim acceptaţi, recunoscuţi, adică dorim ca ceilalţi să ne conştientizeze prezenţa
4. Să fim apreciaţi pentru a ne putea creşte încrederea în forţele proprii
5. Să provocăm o reacţie, să influenţăm.

Atunci când nu se reuşeşte atingerea nici unui obiectiv, comunicarea a eşuat.

Menirea principală a comunicării este transmiterea de informaţii (mesaje).

Funcţii ale comunicării:

1. Referenţială (mesajul este orientat, aşa ca în comunicarea ştiinţifică şi tehnică, spre

conţinutul informativ al realităţii la care se referă acest mesaj); se referă la efectul de
convingere pe care mesajul trebuie să-l aibă asupra destinatarului.
2. Emotivă (expresivă) - (se referă la starea subiectivă a emiţătorului); constă în
evidenţierea stărilor afective sau reacţiilor sufleteşti ale emiţătorului
3. Conativă (persuasivă) - (orientarea mesajului spre destinatar permiţând acestuia
să-l interpreteze şi să adopte o atitudine);
4. Fatică (referitor la canalul de comunicare cu expresii de tipul: „mă auzi?”,
„atenţie!” etc.); are în vedere stabilirea şi menţinerea contactului între emiţător şi receptor,
controlul bunei funcţionări a canalului.
5. Metalingvistică (de „dincolo de cuvinte”, prin mimică, gesturi, intonație etc.); se
manifestă când apare necesitatea de a se atrage atenţia asupra codului utilizat în cadrul
comunicării. Utilizarea explicaţiilor a gesturilor sau a tonului indică receptorului sensul în
care trebuie decodificat mesajul.
6. Poetică sau estetică (întâlnită în formele artistice de comunicare) (v. Florina
Crăciun, Tehnici de comunicare).

Ca tehnici de comunicare avem: comunicare nonverbală (prin fizionomie, mimică,

limbajul trupului, vestimentaţie, proxemică – distanţe dintre emiţător şi receptor limbajul
timpului, semioza – comunicarea prin semne, logoul, marca, brandul etc.) şi verbală (orală:
alocuţiunea, toastul, discursul, ascultarea, interviul, comunicarea ştiinţifică, colocviul, şi

7
scrisă: scrisoarea, manuscrisul, tehnoredactarea, invitaţia, Curriculum vitae, ilustraţiile,
publicitatea şi reclama).
Ca limbaje de comunicare se nominalizează limbajul verbal (ocupă aproximativ 7%
din procesul comunicării), limbajul paraverbal (ton, volum etc. - 38%) şi limbajul nonverbal
– aprox. 55%).

Bariere în calea comunicării

Comunicarea este un proces deschis influenţat de mulţi factori unii numiţi bariere,
obstacole în procesul de comunicare. Aceste obstacole obturează fidelitatea, eficienţa
transferului de mesaj.
1. Diferenţele de personalitate (personalitatea rezultă din îmbinarea temperamentului
cu mediul fizic, mediul social etc);
2. Diferenţele de percepţie (persoanele de diferite vârste, educaţie, ocupaţii pot avea
percepţii diferite şi pot recepta aceeaşi situaţie în mod diferit). Se ştie că suntem tentaţi să
vedem ceea ce dorim şi să reținem doar ceea ce dorim, lucrurile în concordanță cu opiniile
noatre deja existente.
3. Diferenţe de statut (nivelurile diferite de educaţie ne duc la o comunicare dificilă,
ineficientă uneori);
4. Diferenţe de cultură (deficienţe în comunicarea oamenilor care provin din medii
culturale diferite);
5. Probleme semantice legate de folosirea unor cuvinte ca: argou, neologisme, expresii
strict tehnice;
6. Lipsa de interes a interlocutorului;
7. Dificultăţile de exprimare;
8. Emoţiile;
9. Stereotipiile (uneori putem risca să tratăm diferite persoane ca şi când ar fi una
singură: de exemplu nu putem spune că toţi politicienii sunt la fel doar pentru că am cunoscut
un singur politician); Prejudecățile, falsele generalizări.
10. Zgomotul de fond.
Desigur, pot exista de asemenea şi bariere geografice, istorice (distanţe în timp),
statalo-politice (regimuri politice diferite), economice (lipsa mijloacelor financiare), tehnice,
lingvistice, psihologice, sociale.

8
 Nivelurile comunicării umane:

1. Comunicarea intrapersonală este comunicarea în și către sine. Fiecare ființă

umană se cunoaște, îsi adresează întrebări și răspunde, astfel ca această comunicare cu
propriul forum interior devine o importantă sursă de echilibru psihic și emoțional.

2. Comunicarea interpersonală este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei

comunicări sunt extrem de complexe: cunoașterea celor de lângă noi, crearea și întretinerea
legăturilor umane, persuadarea interlocutorului, recunoașterea valorii personale, satisfacearea
nevoilor afective, de control și dominație etc.

3. Comunicarea de grup. Comunicarea în cadrul grupului este în funcţie nu numai

de mesaj şi tehnica de transmitere a lui, ci şi de tipologia grupului. Grupul este, sociologic
vorbind, „un anumit număr de persoane legat printr-un sistem de relaţii reglementate de
către instituţii, care posedă anumite valori comune şi care se deosebesc de alte comunităţi
printr+un principiu specific” (J. Szkepanski). Există grupuri primare (caracterizate prin relaţii
mai intime, „faţă în faţă” precum familia), grupuri secundare (definite prin relaţii reci,
impersonale cum sunt asociaţiile profesionale, marile organizaţii), microgrupuri sociale
(familia, grupa de studenţi, clasa de elevi), macrogrupuri sociale (număr mai mare de membri,
relaţii secundare, impersonale precum marile organizaţii sociale şi politice), grupuri formale
(caracterizate prin relaţii reglementate instituţional, organizare ierarhică etc.) grupuri
informale (nr. redus de membri, constituite adeseori spontan pe bază de afinităţi şi contacte
personale cum ar fi „grupurile de opinie”), grupurile de presiune etc. Comunicarea în
interiorul acestor grupuri şi între ele este dependentă tocmai de acest specific al lor. Se
înţelege că în cadrul unui microgrup primar comunicarea este, de regulă, directă şi îndeosebi
verbală (respectiv orală) dar şi nonverbală, sau la distanţă prin forme scrise ori audiovizuale.
În cadrul unui macrogrup comunicarea se face deseori, prin mijloace scrise (de ex. la tipul
documentelor oficiale) precum şi audio – vizuale.

4. Comunicarea publică îsi are rădăcinile în retorica antică. Discursul public nu viza
doar transmiterea de informatii, ci mai ales schimbarea opiniilor publicului, influentarea
sentimentelor acestora. Eficienta unei astfel de comunicari se afla deopotriva în mîinile
oratorului si ale publicului sau. Marcus Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de

9
retorica la Roma. Atunci, în antrenamentul unui orator erau studiate nu numai inventia,
compozitia si stilul, dar și emisia discursului, postura si dinamica (gesticulația) vorbitorului.

5. Comunicarea de masă se referă conform unor autori la “producerea și difuzarea

mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic
institutionalizat către un public variat si numeros”. Motivele care stau la baza consumului de
mesaje mediatice vizează informarea, integrarea și interacțiunea socială și divertismentul.
Datorită importantului rol social pe care îl joacă, presa este considerată a patra putere în stat.
Comunicarea de masă se referă la o serie de mijloace de transmisie a unei mari şi importante
cantităţi de mesaje către un public vast. Termenul care semnifică această realitate este mass-
media (engl. mass-masă + lat. media-mijloace). Se mai utilizează termenii: „mijloace de
comunicare de masă”, „mijloace de comunicare socială”, „mijloace şi tehnici de difuziune
colectivă.” Mass-media cuprinde presa scrisă, radioul, cinematograful, televiziunea şi
internetul.

Caracteristici ale mass-media:

- este o instituţie socială, care întruneşte personal calificat;
- natura publică a mesajelor inclusiv aspectul democratic al difuzărilor;
- rapiditatea transmiterii mesajului;
- audienţa largă, anonimă şi eterogenă.

Funcţii:
A. Comunicare intelectuală:
- informare (informaţii de actualitate);
- formare (formarea de opinii, atitudini, comportamente);
- expresie (de valori de cultură şi civilizaţie, de ideologii);

B. Psihosociale:
- integrare socială;
- divertisment;
- psihoterapeutică.

10
 Efectele comunicării de masă sunt ilustrate de calităţile care i se oferă: „a IV-a
putere de stat” etc. Nu întâmplător, datorată impactului asupra mulţimii, prima ţintă a
loviturilor de stat sunt posturile de radio şi televiziune. Efectele acestui fenomen sunt în
funcţie de receptorul mesajului, condiţiile de receptare şi de mesajul însuşi. Influenţa
deosebită a mass-media se exercită nu numai ca informare corectă, obiectivă, ci şi prin
capacitatea de manipulare a mulţimilor.
Emiterea unui mesaj nu înseamnă şi obţinerea unei receptări dorite. Mulţi oameni,
dacă nu chiar majoritatea lor nu cunosc (suficient sau deloc) subiectele prezentate de către
mass-media. Publicul receptor are tendinţa de a acorda atenţie îndeosebi mesajelor care
apriori îi interesează. Se știe că oamenii, conştient sau inconştient, interpun un „filtru” acelor
informaţii care nu concordă cu opiniile lor anterioare şi acceptă mai uşor informaţiile care
corespund propriilor aşteptări.
Relaţiile interpersonale constituie un factor decisiv în selectarea informaţiilor.
Este în cauză influenţa grupurilor primare (familia, apropiaţii, cercurile de prieteni şi colegi
etc.).
Memoria selectivă reţine (îndeosebi) mesajele care corespund opiniilor şi
atitudinilor subiectului (de ex. argumentele candidatului preferat la alegeri) şi le respinge pe
acelea contrare opiniilor şi intereselor sale. Un alt aspect constatat este faptul că de multe ori
informaţiile (mesajele) nu sunt înţelese corect, respectiv aşa cum doreşte emiţătorul, ori sunt
reținute aproximativ şi incorect. Deseori se manifestă „efectul bumerang”- invers efectului
scontat de emiţător (de ex. publicitatea exagerată făcută unei personalităţi sau unui produs).
Gradul de încredere acordat mass-mediei poate să influenţeze influenţa
acestuia. Bunăoară, înainte de 1989, propaganda privitoare la „creşterea nivelului de trai”
aflată în contradicţie fragrantă cu realitatea, a diminuat credibilitatea respectiv influenţa
presei.
Se poate aprecia că, în general, influența mass-media, îndeosebi prin
mijloacele sale audio-vizuale, este în funcție, printre altele, și de status-ul beneficiarilor săi:
mai mare în mediile cu un nivel mai scăzut de pregătire civică și politică (dar și culturală),
mai mică în mediile mai cultivate.
Modul de prezentare a informaţiilor poate să inducă o percepţie diferită a
aceleiaşi informaţii (sau eveniment): textul articolelor, punerea în pagină, tirajele, ilustraţiile
în presa scrisă, orele „de vârf”, timpul acordat etc. Se știe că "dreptul la replică" trebuie să fie
publicat (aproximativ) în acelați loc unde a apărut textul față de care este o "replică".

11
 Devierile de la realitate se manifestă, între altele, prin suprareprezentarea
elitelor, a şefilor de state şi de guverne, a personajelor îmbogăţite în comparaţie cu nivelul
scăzut al participanţilor la evenimente, sau a personalităţilor de valoare însă modeste.
Informaţiile cu caracter extern şi internaţional privilegiază, adeseori, ţările din care provin
ştirile despre evenimentele în care ţara respectivă este implicită. Femeile, cu excepţia acelora
folosite pentru reclame comerciale, sunt mai puţin reprezentate decât bărbaţii. La fel
minorităţile etnice şi culturale. Se constată şi tendinţa de a acorda cât mai mare atenţie
violenţelor (atât pentru a preveni asemenea evenimente- aspect pozitiv, dar şi pentru a câştiga
atenţia receptorului). Tendinţele sunt în general de a privilegia interesele locale sau acelea
naţionale (de exemplu în comentarea unor evenimente sportive erorile de arbitraj se fac în
beneficiul echipelor străine etc.).
Problemele comunicării de masă, ale comunicării în general, sunt atât de importante
încât se poate vorbi de secolul XXI, într-adevăr, ca „secol al comunicării” așa după cum
despre secolele anterioare s-a spus că sunt: ale rațiunii, naționalităților etc.

Comunicarea ca responsabilitate a managerului este o trăsătură şi o condiţie

esenţială în viaţa economică şi comercială. Se vorbeşte (v. Michele Jouse, Comunicarea.
Publicitate şi relaţii publice) despre: 1. „Comunicarea emiţătorului” („mesaj de semnătură”;
„mesaj de profesionalism” – „marca [...] simbol al calităţii”; „mesaj de proximitate” (marca
sau produsul se găseşte peste tot”); „mesajul principiu de viaţă” (de ex. „marca este la
modă”); „mesajul de proiect” („marca este de viitor”); „mesaj de senzaţie” (marca „paşaport
pentru senzaţie”); 2. Comunicarea referentului: „mesaj de prezentare”; „mesaj de calificare”
(produsul este eficient); „mesaj de integrare” (produsul este la modă); „mesaj de complicitate”
(produsul este „un prieten”, „un intermediar” etc); „mesaj glumă” (produsul are un efect
comicŢ etc.); „mesaj de consacrare” (produsul este estetizat „sacralizat” etc.); 3.
„comunicarea receptorului”: „mesaj de reuşită practică”; „mesaj de reuşită psiho-afectivă”
(consumatorul mulţumit, „extaziat” etc.; „mesaj de militantism” (consumatorul este convins,
„indrăgostit” de produs); „mesaj de simbioză” (consumatorul şi produsul aparţin aceluiaşi
subiect” etc.).

12
ITEMI DE AUTOEVALUARE
1. Cum se poate defini comunicarea?
2. Care este structura comunicării?
3. Care sunt tehnicile şi limbajele de comunicare şi prin ce se deosebesc ele?
4. Ce relaţii există între tipologia grupurilor şi formele de comunicare?
5. În ce constă rolul formelor de comunicare în activitatea comercială?
6. Precizați principalele bariere în comunicare
7. Menționați principiile comunicării
8. Care sunt nivelurile comunicării umane?
9. Importanța mass-media în procesul de comunicare contemporan.

13
 2. Repere din istoria comunicării. Capitolul acesta oferă câteva puncte de reper în
istoria comunicării umane. Cunoscându-le, chiar dacă sumar, studenţii se vor edifica mai
bine în legătură cu speficul în progres al tehnicilor de comunicare, rolul lor în cultura şi
civilizaţia umană, respectiv în societatea contemporană informaţională. Aceasta ştiindu-se că
se înşelege mai clar situaţia actuală şi perspectivele de viitor cunoscându-i istoria.

„Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine.” Pitagora

Istoria omului şi a omenirii este, totodată şi o istorie a comunicării (sau cel puţin
poate să fie raportată organic la ea). Este vorba, printre altele, de înmulţirea şi diversificarea
contactelor interumane, a conţinuturilor mesajelor şi a formelor de vehiculare la lor.
Dezvoltarea omenirii, de la raporturile interumane în cadrul grupurilor restrânse (precum
familie, gintă, grup profesional), la acelea generalizată la scară general-n masă în epoca
globalizării, presupun o dezvoltare corespunzătoare a comunicării. Este vorba de o legătură
intimă între cauză (ca necesitate a comunicării) – condiţie (mijloacele de comunicare) – efect
progresele în comunicare) influenţează atât conţinutul comunicării, cât şi mai departe,
progresul culturii şi civilizaţiei.
Oferind o sumară perspectivă asupra evoluției istorice a comunicării, putem afirma că
inițial, în epoca semnelor şi semnalelor, fiinţele umane comunicau doar cu ajutorul sunetelor
şi cu ajutorul mişcărilor corpului. Acest sistem se mai foloseşte şi astăzi dar el nu permite
transmiterea şi receptarea unor seturi complexe de mesaje şi semnificaţii.
Epoca vorbirii şi limbajului apare acum aproximativ 40000 ani, atunci când oamenii
Cro Magnon aveau structura craniană, limba şi laringele aşa cum le avem noi astăzi. Pe
măsură ce oamenii s-au răspândit, modalităţile de comunicare s-au diversificat.
Epoca scrisului este cea a evoluţiei de la reprezentări grafice pictografice la sisteme
fonetice. Principalul stimul pentru dezvoltarea sistemului de scrieri a fost practicarea
agriculturii ce a adus după sine mai multe probleme de rezolvat cum ar fi înregistrarea
hotarelor și alte aspecte cu caracter comercial.
Epoca tiparului aduce cu ea un eveniment deosebit şi anume tipărirea primei cărţi din
lume „Diamond Sutra” în China în anul 868. Tiparul a fost inventat în Europa de un aurar
german din Mainz, Johann Gutenberg (1430) şi a permis eliminarea rapidă a greşelilor de
transcriere.

14
 În sec al II- lea î. Hr. în Grecia Antică primele noţiuni de comunicare au fost cuprinse
în Arta Retoricii a lui Corax din Siracuza. Platon introduce studiul comunicării în viaţa
academiei greceşti iar Aristotel este cel care a elaborat primul tabel de logică numit Organon
în care s-au stabilit tipuri de raţionamente şi argumente, precum și legătura esențială dintre
Ethos, Pathos și Logos. Modelul tripartit al componentelor persuasiunii ethos, pathos şi
logos, preluat din Retorica lui Aristotel (I, 2, 1356a), a rămas un reper fundamental şi un
instrument foarte util în analiza discursului argumentativ (Amossy, 2006). Filozofii
romani sunt cei care au început să facă distincţie între retorică şi arta comunicării, o mare
contribuţie având-o în acest sens Cicero. Primii oratori din Grecia vorbeau în Agora, piaţa
publică.
Ca forme istorice primordiale ale comunicării, alături de limbă (mai întâi ca mijloc
oral) sau de semnele la distanţă (precum focul şi fumul în caz de pericol), amintim, ca fiind
mai vechi, pictogramele (desenele rupestre, în peşterile de la Altamira, Lascaux etc.),
idiogramele (forme stilizate, semne – desene), scriere propriu-zisă (alfabetul elin, latin, gotic
sau chirilic pentru Europa etc.).
Revoluţionar în sensul dezvoltării comunicării s-a dovedit a fi tiparul (J. Gutenberg,
deschizător de „eră” – 1430; în cultura română călugărul Macarie la 1508), telegraful (S.
Morse la 1832 şi 1835; la 1837 patent pentru telegraful electromagnetic prin cablu), telefonul
(Bell, la 1876), fonograful (aparat pentru înregistrarea şi reproducerea sunetelor, probabil Th.
A. Edison la 1877), cinematograful (fraţii Lumière, la 1895), radioul (Marconi, începând cu
1894; contribuţii esenţiale Faraday, Maxwell, Hertz), televiziunea (transmiterea imaginilor la
distanţă, versiuni timpurii la sfârşitul sec. XIX şi între 1900-1920; televiziunea în culori în
anii 1950, prin cablu în aceeaşi perioadă), teleimprimatorul (dispozitiv telegrafic pentru
transmiterea şi recepţionarea de mesaje imprimate prin cabluri telefonice sau prin sisteme de
radiorelee; înlocuit în anii 1980 de fax şi e-mail), internetul (apărut în a doua jumătate a sec.
XX). Termenul internet provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte
englezești: interconnected = interconectat și network = rețea. Internetul – în sensul unei reţele
de calculatoare care puteau să împărtăşească şi să prelucreze în comun informaţia a cunoscut
o răspundire spectaculoasă la nivel mondial. În iulie 2016, o rezoluție ONU a declarat că
accesul la internet este un drept uman de bază.
Prin toate acestea – îndeosebi internetul cu multiplele sale disponibilităţi – se poate
defini sec. XXI ca secol al comunicării.

15
ITEMI DE AUTOEVALUARE

1. Ce raport există între istoria omenirii şi istoria comunicării?

2. În ce constă raportul simplu – complex, inferior – superior în istoria comunicării?
3. Descrieţi raportul istoric între conţinutul şi forma comunicării.
4. Care sunt cele mai semnificative epoci în istoria comunicării umane?

16
 Capitolul 3. Comunicarea nonverbală. Referindu-se mai întâi la comunicarea non-
verbală, acest capitol oferă studenţilor, pe lîngă aspectele teoretice fundamentale, un ghid al
formelor acesteia (mimica, gestica, kinezica, proxemica, cromatica, proxemica etc.). Iar prin
toate acestea, posibilitatea dezvoltării unei comunicări adecvate, nuanţate în diferite situaţii,
atât în calitatea de emiţător al mesajului, cât şi în aceea de receptor al acestuia. Altfel spus,
acest capitol propune un instrument al dezvoltării capacităţii de comunicare nonverbală
eficientă în sistemul complex şi dinamic al societăţii contemporane.

“Comunicarea este o aptitudine pe care o poți învăța.

Este ca mersul pe bicicletă sau scrisul.
Dacă ești dispus să lucrezi la ea, poți să îți îmbunătățești rapid
calitatea fiecărui aspect al vieții tale.”
Brian Tracy

Comunicarea nonverbală este o formă de comunicare comună tuturor speciilor din

lumea vie. Toate fiinţele schimbă între ele diferite mesaje, serii de semnale privitoare la
sursele de hrană, reproducere, organizarea activităţii, avertizare, migraţie etc. Este edificator
să ne gândim la organizarea vieţii şi activităţii într-un stup de albine sau muşuroi de furnici.
Acest tip de comunicare este cumulul de mesaje care nu sunt exprimate prin cuvinte şi pot fi
decodificate creând înţelesuri. Importanţa sa a fost subliniată în anul 1967 de către Albert
Mehrabian şi M. Weiner în lucrarea „Decoding of inconsistent communication”.
În cadrul comunicării nonverbale de comunicare distingem comunicarea senzorială
(ceea ce se recepţionează prin simţuri: vizual, auditiv, olfactiv, tactil, gustativ); estetică (în
artele plastice, muzică, dans); comunicarea prin semne şi simboluri (steaguri, insigne, cruce,
semiluna). Precizăm că aceste forme de comunicare prezintă o seamă de aspecte majore de
neintenţionalitate dar şi retransmiterea şi receptarea de mesaje prin intermediul lor se poate
educa (şi perfecţiona) în timp. Urmărind, în continuare comunicarea nonverbală, avem în
vedere fizionomia (comunicarea prin trăsăturile feţei și expresiile faciale); mimica
(transmiterea de mesaje îndeosebi despre starea sufletească); zâmbetul; „limbajul trupului”
(comunică atitudini, emoţii, sentimente); vestimentaţia (informează, de exemplu, despre
poziţia socială a persoanei, profesiunea sa); proxemica (rolul dimensiunii spaţiului
comunicării: „zona intimă” – până la 45 cm.; „zona personală” – între 46 şi 122 cm.; „zona
arială” – 1,25 – 3,50 m.; „zona publică” – peste 3,5 m. v. Florina Crăciun, Tehnici de
comunicare); „limbajul timpului” (timpul acordat unei activităţi sau întâlniri, punctualitatea

17
etc.); semioza, comunicarea prin semne (de ex. expresivitatea gesturilor la surdo – muţi);
salutul (semnul cunoaşterii reciproce sau a unei forme de politeţe şi civilitate); strângerea
mâinii, îmbrăţişarea (amândouă semnifică relaţii apropiate, de cunoaştere dar pot să fie şi
gesturi formale, protocolare); sărutul (intimitate, curtoazie).

Mijloace de comunicare non-verbală

Mimica, expresiile faciale

Zâmbetul (atrage bunăvoinţa publicului, de regula exprimă trăirile pozitive ale unei
persoane). Râsul cu „a” este tipic persoanelor care se pot bucura sincer, cel cu ”e” este
expresia ironiei, cel cu „i” sună naiv şi exprimă bucuria în cazul răului altuia, cel cu „o”
corespunde unor reacţii tensionate şi de surpriză sau supărare)
Încruntarea arată concentrare, atenţie maximă, rigiditate, rictusul adică schimonosirea
feţei arată ideea de nesiguranţă, privirea care evită contactul cu receptorul induce sentimentul
de nesiguranţă şi ascundere a adevărului. Ochii larg deschişi pot indica teamă sau atitudine
receptivă. Dacă ochii sunt deschişi foarte puţin ei pot ascunde neacceptare, tendinţa de a
ascunde ceva, plictiseală. Contactul vizual este legătura pe care trebuie să o realizăm cu cei
care ne privesc. În cazul unui public numeros trebuie să încercăm să creăm impresia că îi
privim pe fiecare în parte prin folosirea tehnicii de a ne uita în public în forma literei Z
începând cu ultimul loc din stânga sălii şi termind cu primul loc din partea dreaptă. Oamenii
îşi comunică emoţiile şi sentimentele prin nuanţări în tonul vocii, în expresii faciale, gesturi şi
postură. (Elena Marilena Porumb, Comunicare şi negociere, în www.idd.euro.ubbcluj.ro).

Gestica – mişcarea mâinilor pentru a accentua mesajul verbal, însă utilizarea lor
excesivă oboseşte sau deranjează audienţa) Trebuie evitate gesturile agresive, îndreptarea
degetului către public, mâinile ţinute în şolduri, pocnitul degetelor, jocul cu diferite obiecte.
La unele popoare înclinarea capului semnifică negaţia, iar scuturarea lui afirmaţia, în
contraictoriu cu situaţia de la noi. Palmele puse peste gură semnifică surpriza sau emoţia.
Pumnul strâns, mâna ridicată sunt foarte bune exemple că putem comunica fără cuvinte. În
Austria se urează succes arătând cu pumnul. (Deb Gottesman, Buz Mauro, Cum să vorbeşti
în public folosind trucurile actorilor, Edit. Antet, 2001).

18
 Postura (poziţia corpului – modul în care stăm)
Atitudinea caracterizată prin umeri căzuţi, trunchiul înclinat în faţă, capul aplecat în
jos, mâinile întinse moi de-a lungul corpului denotă oboseală sau stare depresivă. Piept
bombat, umerii drepţi, piciarele depărtate arată siguranţă.
Mersul poate vorbi şi el despre unele trăsături psihice ale oamenilor. Astfel, în funcţie
de cât de repede merge o persoană, de cât de elastic sau ferm este mersul, putem spune că
acea persoană este lentă, timidă, nehotărâtă, energică.
Aspectul exterior – (înfăţişarea fizică, alegerea vestimentaţiei). Aspectul exterior este
deosebit de important pentru crearea unei imagini de succes. Cu toate că hainele nu-l fac pe
om, ele spun multe lucruri despre cel care le poartă. Adeseori oamenii privesc vorbitorul şi au
o părere despre el dinainte de a vorbi. Astfel, trebuie să ne îmbrăcăm în aşa fel încât să putem
transmite publicului mesajul vizat.

Cromatica
Interpretarea culorilor este determinată cultural, pe diferitele meridiane acestea fiind
înțelese diferit. Astfel, culoarea gri este simbolul neutralităţii şi poate fi tradusă prin
neimplicare. Albul arată calmul, unitatea, puritatea. Verdele este asociat cu natura şi arată
fermitate, vitalitate. Roşul simbolizează competitivitate, agresivitate, dominaţie. Galbenul
sugerează originalitate, lipsa inhibiţiei, gelozia. Maroul arată dorinţa de confort. Culoarea
regală, violetul, combină impulsivitatea cu competitivitatea. Negrul defineşte o reprezentare a
„nimicului”, poate semnifica un act de rebeliune, tristețea sau doliul.
Restaurantele tind să folosească mai degrabă culori liniştitoare, care imprimă o stare
de confort. Fast-food-urile care servesc oamenii grăbiţi folosesc mai mult culori provocatoare
ca galbenul, roşul, portocaliul. (Elena Marilena Purumb, Comunicare şi negociere, pe
www.idd.euro.ubbcluj.ro).
Se cunoaşte rolul simbolisticii culorilor în comunicare (de ex.: roşul mobilizează,
galbenul – căldură, satisfacţie, dar şi oboseală; verdele – odihnă, viață, echilibru; albastrul –
relaxare, meditaţie dar poate să fie şi tristeţe; violetul semnifică meditaţie, melancolie; negrul
– anxietate; albul – puritate, onestitate, simplitate). Mult discutat în literatura noastră a fost
simbolul capodoperei de primă tinereţe a lui M. Eminescu, Floare – albastră, cu origini în
romantismul german – Novalis, dar şi în folclorul românesc.

19
 Cronemica
Timpul are şi el propriul limbaj în comunicare, fiind perceput diferit de indivizi:
oamenii de afaceri se concentrează asupra săptămânii comerciale, comercianţii sezonieri
asupra perioadei din an care-i interesează, fermierii asupra timpului aratului, culesului etc.
Cultura noastră împarte timpul în ani, fiecare conţinând 365 de zile, în vreme ce anul
musulman este cu 10, 11 zile mai scurt. Anii noştri sunt număraţi de la anul naşterii lui Iisus
Hristos (o contribuție esențială în acest sens având-o Sf. Dionisie Exiguul, un călugăr originar
din Dobrogea, care a trăit în sec. V-VI), în timp ce calendarul musulman începe din 622, anul
în care profetul Mohamed a fugit din Mecca la Medina. Calendarul evreiesc are anii numărați
de la facerea lumii. Calendarul budist este folosit în partea sud-estică a Asiei.

Spaţiul, teritoriul şi poziţia socială

Spaţiul este şi el interpretat în comunicare: în afaceri este în relaţie directă cu rangul,
încălcarea spaţiului înseamnă şi încălcarea autorităţii persoanei respective. Un om are nevoie
de un anumit teritoriu, revendică o anumită suprafaţă.

Proxemica reprezintă, în viziunea creatorului său, antropologul E. T. Hall, "studiul

perceperii şi utilizării spaţiului de către om."

Spaţiile și distanțele personale au fost delimitate astfel:

- distanţa intimă: de contact sau atingere (pentru prieteni foarte apropiaţi), zona
îndepărtată (mai mult de jumătate de metru, apropiere pentru o strângere de mână, încălcată în
lift, tramvai)
- distanţa personală: zona apropiată (între 0.5-0.8 m, este rezervată pentru cei care
sunt apropiaţi), zona îndepărtată (0.7-1.3 m, limita dominaţiei fizice, care oferă un anumit
grad de intimitate pentru discuţiile personale)
- distanţa socială: zona apropiată (1.2-2 m, utilizată pentru discuţii de afaceri sau
conversaţii ocazionale), zona îndepărtată (2-3.5 m, folosită pentru relaţii sociale şi afaceri)
- distanţa publică (3.5-8 m, întâlniri de informare, conferințe).

Simbolurile sunt semne care reprezintă, în mod simplificat şi sugestiv, anumite

obiecte şi fenomene. Avem simboluri matematice (de ex. x=10, C=100, m=1000...), chimice
(O=oxigen, H=hidrogen, H2O=apa); simboluri ale unor instituţii (acela al Academiei de
Înalte Studii Agronomice interbelice din Cluj era bereta – şapca-verde având în faţă, în plan

20
orizontal, un spic – semnul activităţilor agricole, iar suprapus acestuia, în plan vertical, un
compas – semnul ştiinţelor exacte. Simbolul studenților clujeni mediciniști era șapca roșie);
simboluri de avertizare (de ex. apropierea unei activităţi, a unui pericol etc.); de publicitate
(logoul, marca, brandul – semne care se pun pe anumite produse pentru, între altele, a
identifica în comerţ producătorul).

Funcţiile simbolurilor sunt:

- de substituire (înlocuirea unui obiect),
- explorare (înţelegerea unor situaţii care scapă logicii);
- mediere (corelarea unor factori independenţi care scapă logicii);
- mediere (corelarea unor factori independenţi precum cunoscut –
necunoscut);
- educativă (dezvoltarea imaginaţiei, a încrederii în sine – aceasta bunăoară
prin succesul dezlegării mesajului implicat în simbol);
- socializare (corelaţie între oameni) ş.a.

21
ITEMI DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi noţiunea „tehnici de comunicare”.

2. Aspecte comune şi deosebiri între formele nonverbale şi verbale de comunicare?
3. Care sunt formele comunicării nonverbale şi în ce constă specificul lor?
4. Ce este simbolul şi care sunt formele sale (câteva)?
5. Prezentaţi funcţiile principale ale simbolurilor în cunoaştere.
6. Definiți proxemica și clasificați distanțele interpersonale.
7. Mimica – definiție și caracterizare
8. Gestica, postura – definiție și clasificare
9. Cromatica, cronemica – definiția și clasificare.

22
 4. Comunicarea verbală. Acest capitol are menirea de a ajuta studenţii să-şi dezvolte
cunoaşterea formelor specific umane de comunicare verbală cu ajutorul intrumentelor sale
orale şi scrise. Parcurgând acest capitol, studenţii se familiarizează cu specificul şi condiţiile
de eficienţă ale diferitelor forme ale comunicării orale (alocuţiunea, toastul, discursul,
discuţia, lecţia sau cursul, comunicarea ştiinţifică, examenul – oral sau scris, interviul, etc.)
şi ale comunicării scrise (documentele scrise, ilustraţiile, publicitatea, reclama etc.).
Introducând studenţii în această problematică, acest capitol îi aproprie totodată de aspectele
contemporane ale comunicării la distanţă, avantajele şi dezavantajele sale.

„A vorbi înseamnă a semăna, a asculta înseamnă a culege.” Confucius

Aspect fundamental al sociabilităţii, comunicarea exprimă, într-o accepţiune generală,

procesul transmiterii de informaţii, proces în care mesajul (informaţia) pleacă de la emiţător
(comunicator) spre receptor. Cu alte cuvinte o relaţie între ce se transmite (conţinutul
comunicării), cum se transmite (formele comunicării şi mijloacele sale tehnice) şi cum se
receptează (în special reacţia celui care primeşte informaţia; nu este vorba despre un proces
univoc, ireversibil, ca de la A la B, ci de o activitate reciprocă a celor doi termeni ai relaţiei).
„Comunicatorul, atunci când transmite un mesaj, are în minte un anumit receptor şi îşi
modelează acţiunea prin referire conştientă la acesta; în mod similar, receptorul, atunci când
acordă anumite semnificaţii mesajelor, se orientează către o sursă umană” (McQuail,
Comunicarea, 1999).
Specific umană, comunicarea verbală (adică prin cuvinte) are două forme, orală şi
scrisă, în funcţie de canalul prin care se transferă informaţiile (mesajele). Această formă a
comunicării nu exclude comunicarea nonverbală în cadru uman, ci doar îi trece însemnătatea
într-un plan secund. Amândouă tipurile, unitar deşi mult nuanţat, afirmând rolul definitoriu şi
lui determinant, al comunicării verbale, explică specificul condiţiei umane ăn raport cu
formele de comunicare preumană.
Comunicarea directă asigură un schimb permanent de idei, un dialog fără nici o
intermediere. Este o comunicare interpersonală, orală. Încă din cele mai vechi timpuri
comunicarea a jucat un rol fundamental în relaţiile sociale. Principalul mijloc al comunicării
umane este limbajul.
În funcţie de raportul dintre dominanţă şi sociabilitate (stabilirea cu uşurinţă a
relaţiilor de comunicare), literatura de specialitate evidenţiază următoarele stiluri de
comunicare:

23
 1. Emotiv (oameni expresivi, sensibili);
2. Direct (oameni dominanţi, puternici, cu sociabilitate scăzută, cu atitudine sobră);
3. Reflexiv (oameni cu un puternic control emoţional, care formulează frazele cu
grijă);
4. Îndatoritor (oameni sensibili, răbdători, se bazează pe forţa de convingere a
prieteniei);
5. Flexibil (oameni versatili, reuşesc să-şi schimbe stilul în funcţie de context).

Uşurinţa în exprimare depinde de:

a) caracteristicile personalităţii
b) aptitudinile paraverbale (modul în care vorbim, calităţile vocale).

Caracteristici ale personalităţii:

1. Claritatea constă în formularea şi exprimarea limpede a ideilor, astfel încât acestea
să fie receptate facil. Pentru un bun orator este nevoie de capacitate de exprimare clară a
ideilor. Auditoriul nu este impresionat întotdeauna de cuvinte lungi şi complicate, expresiile
sofisticate. Trebuie evitate ticurile verbale.
2. Acurateţea
Expresiile şi cuvintele utilizate trebuie să exprime exact ceea ce se doreşte să se
transmită. Este necesară deţinerea unui vocabular bogat pentru a alege cuvintele cu înţeles
precis în vederea atingerii scopului propus. Faptele la care se face referire trebuie să fie
corecte, informaţiile citate trebuie să fie de încredere.
3. Empatia
Este vorba despre transpunere, despre identificarea afectivă. Întotdeauna trebuie să
încercăm să fim prietenoşi, calmi, oricât de supăraţi am fi. Trebuie să ne punem în locul
celeilalte persoane, chiar dacă nu trebuie să fim mereu de acord cu ideile sale.
4. Sinceritatea
Trebuie să fim foarte naturali. Pericolul de a deveni rigizi, stângaci sau de a simula
apare atunci când se discută cu persoane necunoscute, cu statut social mai înalt.
5. Emfaza
Reprezintă folosirea unor cuvinte “preţioase” și expresii sofisticate cu scopul de a-l
impresiona pe receptor.
5. Armonia
Este acordul perfect al părţilor întregului, în echilibru de cadenţă şi ritm.

24
 6. Ironia
Se referă la evidenţierea prin disimulare a aspectelor negative ale realităţii (persiflare,
sarcasm).
7. Relaxarea
Cea mai bună metodă de a ne elibera de dificultăţile de exprimare este relaxarea.
Soluţia poate fi o respiraţie mai profundă decât de obicei.
8. Contactul vizual (schimbul de priviri este esențial atunci când oamenii îşi vorbesc
unul altuia).

Comunicarea paraverbală

Comunicarea paraverbală este influențată de aptitudinile vocale. Vocea poate fi

aproape întotdeauna controlată. Este necesară conştientizarea factorilor care determină
sunetele vocii:

1. Mecanismele vocii
Vocea cere o manipulare corectă a diafragmei, plămânilor şi muşchilor pectorali,
corzilor vocale, gurii, limbii şi buzelor.

2. Înălţimea şi intensitatea vocii

Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi înalte este ascuţită, ţipătoare sau
stridentă. Vocea unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi joase va fi aspră.

3. Volumul vocii
Acesta este mai uşor de controlat decât tonalitatea vocii. Respiraţia este un element
foarte important în controlul volumului. Volumul vocii depinde de spaţiul în care se vorbeşte,
de numărul de persoane cărora li se vorbeşte, de zgomotul de fond.

4. Dicţia şi accentul
Dicţia este modul în care se spun sau se pronunţă cuvintele. Aceasta poate fi
influenţată de accent. Ea depinde de articulare (modul de pronunţare al consoanelor), enunţare
(modul de pronunţare al vocalelor).

25
 5. Viteza
Mesajul pe care îl transmiteţi va fi influenţat şi de viteza sau ritmul cu care vorbiţi.
Dacă acesta este mare ascultătorul primeşte mesajul ca pe o urgenţă. O viteză mare în vorbire
poate crea dificultăţi prin lipsa de claritate. Un bun vorbitor îşi schimbă viteza în funcţie de
importanţa mesajului.

6. Folosirea pauzei
Dacă se utilizează pauze mari audienţa poate să se plictisească. Un bun vorbitor va
face pauze scurte doar atunci când trebuie, pentru a le oferi ascultătorilor posibilitatea de a se
implica afectiv.

7. Timbrul vocii
Inflexiunea sau modificările sus-jos ale vocii, timbrul, influenţează modul în care
mesajul este recepţionat. Tonul poate trăda starea sufletească a celui care vorbeşte.

Comunicarea orală se face prin cuvinte, prin limbă – sistemul cuvintelor şi

funcţionarea acestui sistem. Ea se realizează direct, „faţă în faţă”, sau la distanţă (prin
mijloace tehnice). Pe lângă nivelul verbal (al cuvintelor, care ocupă cca. 7% din procesul
comunicării!), există şi un nivel paraverbal (volumul, tonul vocii, ritmul etc. – 38%), restul de
55% din timpul comunicării revenind nivelului nonverbal (expresii, gesturi, poziţii etc. v.
supra).

Forme ale comunicării orale:

- alocuţiunea (cuvântare scurtă rostită în diferite ocazii);
- toastul (alocuţiune rostită la o masă în onarea unei pesoane cu ocazia unui
eveniment);
- discursul (cuvântare, congferinţă, expunere ştiinţifică, politică efectuată în
public);
- predica (discurs cu caracter religios);
- lecţia (transmiterea de cunoştinţe în cadru sau scop didactic);
- prelegerea (expunere realizată într-o formă de învăţământ superior);
- dialogul (schimb de idei între două persoane);
- discuţia (schimb de idei între două sau mai multe persoane);

26
 - interviul (întrevederea dintre angajator și posibilul angajat pentru
obținerea unui loc de muncă, discuția între subiect și jurnalist, operator de
interviu, persoană specializată într-un anumit domeniu prin care se pun
întrebări pentru ca subiectul intervievat să-şi exprime opinia – opiniile
asupra unei sau unor probleme);
- examenul oral (îndeosebi formă de verificare a cunoştinţelor în mediul
şcolar sau universitar);
- comunicarea prin telefon;
- ascultarea sau „limbajul tăcerii” (primirea de mesaje în tăcere;
semnificativă este şi transmiterea unor mesaje în aceeaşi manieră).
-
Cercetările arată că, în starea de trezie omul petrece în medie 30% vorbind, 16%
citind, 9% scriind şi 45% ascultând) (Apud. Mihai Dinu, Comunicarea). Raportat la timpul
didactic de activitate optimă, zilele cu receptivitate sporită sunt marţi, miercuri, joi (când
săptămâna didactică este de 5 zile). Capacitatea de recepţionare şi reţinere de informaţii se
realizează, în cadrul unei ore didactice de 50 de minute, între minutele 10 şi 40. Cel mai slab
randament se plasează între orele 14 şi 16. De aceea se recomandă ca în acest interval ori să
nu planifice cursuri, ori să se planifice materii care se abordează numai raţional, ci şi
perceptiv. Mai slab randament se obţine la disciplinele abstracte, pur teoretice.

O seamă de investigaţii (v. Mihai Dinu, op. cit.) descriu următoarele stiluri ale
comunicării orale:
1. „stilul rece” (nici emiţătorul şi receptorul nu se cunosc reciproc, astfel încât se
remarcă inexistenţa feedback-ului; este cazul unor emisiuni de radio sau televiziune);
2. „stilul formal” (emiţătorul se adresează unui receptor numeros ale cărui reacţii le
poate cunoaşte);
3. „stilul consultativ” (caracteristic discuţiilor profesionale, tratativelor sau mediilor
de afaceri);
4. „stilul ocazional” (specific discuţiilor libere dintre colegi şi prieteni); „stilul intim”
(se bazează pe un cod personal adecvat transmiterii unor informaţii subiective).

Indiferent de formele şi stilurile sale, însă manifestate prin specificul acestora, se pot
formula câteva exigenţe ale unei comunicări (verbale) eficiente. Astfel, înainte de toate, este
necesar ca emiţătorul să aibă un mesaj clar şi distinct, cu alte cuvinte „să ştie ce vrea”. Este

27
rolul conţinutului mesajului în economia destinului său respectiv a receptorului căruia i se
adresează. Efectul comunicării este în funcţie de conţinutul său, de forma în care este
transmis acest conţinut, de calitatea receptorului şi de condiţiile în care se desfăşoară.
După conţinutul comunicării – factor esenţial în destinul mesajului – există:
- comunicarea de tip cotidian, comună tuturor membrilor societăţii (cu diferenţe
determinate de pregătirea profesională, cultura „generală”, poziţia socială etc.),
- comunicarea teoretică (în ştiinţă şi filosofie),
- comunicarea artistică (aşa ca în artele plastice, muzică),
- comunicarea religioasă (realizată fie ca revelaţie, prin dogme, fie prin opera
ecleziastică; sau, ca şi celelalte, prin activitate didactică) etc.
După formă – care condiţionează şi ea efectul comunicării -, transmiterea mesajului se
poate face oral, sau în scris, prin mijloace tehnice (telefon, radio, televiziune, internet ... v.
supra).
Calitatea receptorului, de care se ţine seama nuanţat, se referă la pregătirea lui
profesională şi culturală respectiv interesul acestuia faţă de mesaj, categoria socială căreia îi
aparţine, starea lui psihică şi fizică, în timpul receptării; condiţiile în care se produce
comunicarea pot să fie optime, de un nivel mediu sau, dimpotrivă perturbatoare sau chiar
novice, în cadru colectiv organizat (instituţionalizat – şcoli, reuniuni ştiinţifice etc.) sau
individual (consultaţii, meditaţii).

Avantajele comunicării orale se referă la faptul că ea, atunci când se petrece în

prezenţa nemijlocită a receptorilor, poate să-i influenţeze imediat modificându-se în acest fel
conţinutul (prin aprofundarea sau enunţarea unor idei, captarea psihologică, afectivă a
auditorilor), fie prin volumul, intonaţia sau ritmul vocii.
Dezavantajele acestui tip de comunicare provin din faptul că (în afara unor mesaje
obligatorii, dinainte elaborate), emiţătorul este uneori în dificultate de a-și elabora şi exprima
clar şi eficient mesajul, că în cadrul ascultărilor pot să apară disfuncţionalităţi în receptarea
acestui mesaj.

Comunicarea scrisă ca mijloc de comunicare indirectă, a utilizat, în istoria

comunicării umane, drept canale de transmitere a informaţiilor (mesajele): pietrele, pereţii
peşterilor, tăbliţele de lut, piele, papirus, hârtia, ecranul cinematografului, ecranul telefonului
sau monitorului etc.

28
 Specificul și particularităţile scrisului sunt caracterizate prin intermediul grafologiei
(„studiul particularităţilor individuale ale scrisului” – DEX, 1975) s-a dezvoltat îndeosebi
odată cu teoria psihanalitice a lui Freud care se referă la faptul că anumite fenomene ale
subconştientului se exteriorizează în mod specific. Astfel dimensiunile literelor: literele mari,
peste 9mm. trădează o persoană extrovertită şi poate şi lăudăroasă, literele mici denotă
îndosebi ocupaţii intelectuale, ale unor indici introvertiţi. Alte aspecte: înclinarea literelor,
mărimea lor, apăsarea, spaţiul dintre litere, distanţa dintre rânduri, direcţia rândurilor,
marginile paginii, semnătura etc.

Comunicarea în scris cunoaşte multe forme: manuscrisul, textul dactilografiat,

textul tipărit (presa-ziarele şi revistele, cărţile), textul în format electronic. O largă
răspândire o au afişele, reclamele, anunţurile, programele unor activităţi publice, culturale
sau politice etc. După calitatea destinatarului (receptorul) există texte cu caracter intim (de
tipul scrisorilor), texte oficiale cu caracter public, (de ex. acelea politice), texte de afaceri,
texte literare, texte ştiinţifice etc.). Un loc deosebit în textele publicate în scris îl au ilustraţiile,
schemele, graficele etc. În afaceri se utilizează ca documente scrisoarea de afaceri (de
vânzare, de însoţire, fidelizare, reclamaţii, remediere); nota (de service, informare, nota
conducerii – în interiorul unei instituţii), minuta (consemnează diferite activităţi contractuale,
înţelegeri etc.) contractul (act juridic, între două sau mai multe părţi privitor la o afacere),
raportul şi darea de seamă (informează despre realizarea unei activităţi), procesul – verbal
(de constatare a unei situaţii, a unei contravenţii, de predare – primire a unor documente sau
materiale).
Curriculum Vitae (lat. = cursul vieţii = este un document al comunicării scrise
întrebuiţat îndeosebi pentru ocuparea unui post. Este o autobiografie esenţială cuprinzând
principalele aspecte (îndeosebi profesionale) ale biografiei unei persoane. Conţinutul unui
asemenea document trebuie să ofere anumite date de identificare (nume, adresă, nr. de telefon,
e-mail), ce solicită, studiile (prezentate cronologic), experienţa profesională, rezultate, numele
unor persoane (sau instituţii) care pot da referinţe. Pentru a avea efectul dorit, C.V.-ul trebuie
să fie clar, simplu (iar nu prolix), esenţial, corect lingvistic şi gramatical, să se evite repetiţiile.
Modelul de C.V. european, adoptat şi de România, trebuie să cuprindă: informaţiile
personale de identificare, experienţa profesională (prezentată cronologic, pe perioade),
educaţie şi formare profesională (şcoli absolvite, instituţii în care s-a realizat competenţa
profesională), aptitudini şi competenţe (limbi cunoscute – vorbit – scris – cotat la nivelurile
corespunzătoare), competenţe tehnice (utilizarea calculatorului) etc.

29
 Între avantajele comunicării scrise: există, de regulă, posibilităţi sporite pentru
gândirea şi redactarea ideilor, posibilitatea unor corecturi, în conţinutul şi forma textului;
comunicarea în scris poate să fie păstrată timp îndelungat, practic nelimitat, poate să fie
folosită, prin manuale, în instituţiile de învăţământ etc.
Ca dezavantaje: se elaborează şi difuzează într-un timp mai îndelungat, emiţătorul nu
poate verifica reacţiile imediate ale receptorilor, nu beneficiază de aspectele nonverbale ale
comunicării, nu se poate conta pe reacţiile multor receptori etc.

Comunicarea mediată de calculator presupune transmiterea şi primirea de mesaje

folosind computerele în scopul introducerii, prelucrării, stocării şi expedierii de informaţii sau
date. Odată cu apariţia şi spectaculoasa dezvoltare a Internetului şi aparitia sistemului global
de hipertext, calculatorul s-a înfiltrat cu repeziciune în viaţa noastră. Internetul a devenit o
nouă modalitate de prelucrare, prezentare şi comunicare a informaţiei ce permite
implementarea unor noi modele: de la un alt mod de a parcurge informaţia scrisă utilizând
referinţe generate de hyperlinks, la prezentări multimedia ce includ text, imagini, animaţii şi
sunete în aceeaşi entitate; de la anchete sociale şi statistici în timp real generate simultan cu
schimbarea datelor de intrare, la prezentarea informaţiei şi adaptarea ei la utilizatori. Noile
paradigme, generate de Internet prin World Wide Web, conduc la un mod fundamental diferit,
mult mai complex şi mai eficient, de transmitere şi prelucrare a informaţiei, fiind depăşite
barierele spaţio-temporale ale modelelor anterioare.

Printre avantajele utilizarii internetului subliniem faptul ca reprezintă un mijloc rapid

şi usor accesibil, utilizat pentru informare de un număr din ce în ce mai mare de persoane;
poate reprezenta un instrument perfect de cercetare, având capacitatea de a măsura cu
exactitate câte persoane au accesat o anumită pagină. De asemenea, este un mijloc de
comunicare foarte flexibil.

Utilizarea Internetului presupune şi anumite dezavantaje. Printre acestea menţionăm:

o nouă infracționalitate informatică într-o spectaculoasă ascensiune, faptul că poate determina
dependenţa de tehnologie; faptul că nu asigură securitatea informaţiilor; veridicitatea
informaţiilor este nesigură, contactul între persoane se află sub numele de anonimat,
comunicarea nu este între persoane care se pot recunoaşte; este redusă posibilitatea de a
verifica numele celui ce oferă informaţia; îl izolează pe utilizator prin faptul că acesta are
posibilitatea de a trăi într-o lume necunoscută, dar îi asigură ocazia de a se considera activ şi
util.

30
ITEMI DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt formele comunicării orale şi care este importanţa cunoaşterii lor?
2. Deosebirile dintre lecţie şi prelegere.
3. Dialogul este o convorbire între mai multe persoane iar discuţia între două?
4. Care sunt avantajele şi „dezavantajele” comunicării orale.
6. Să se prezinte câteva particularităţi nonverbale ale scrisului.
7. Principalele forme ale comunicării în scris.
8. Exigenţele unui Curriculum vitae eficient.
9. Care sunt avantajele şi dezavantajele comunicării scrise?
10. Care sunt avantajele şi dezavantajele utilizării internetului?
11. Clasificarea comunicării în funcţie de modul de desfăşurare.
12. Care sunt caracteristicile personalităţii de care depinde uşurinţa în exprimare?

31
 Bibliografie

- Bougnaux, D., Introducere în ştiinţele comunicării, Edit. Polirom, Iaşi, 2000

- Chevalier, J. Gheerbrant, A., Dicţionar de simboluri, I-III, Edit. Artemis, Bucureşti,
1994 – 1995
- Crăciun, Florina, Tehnici de comunicare, Edit. U.T. Press, Cluj-Napoca, 2008
- Dinu, Mihai, Comunicarea, Repere fundamentale, Edit. Orizonturi, Bucureşti, 2007
- Giurgiuman, Tűnde, Roman, Ioana, Comunicarea umană, Edit. Academic press,
Cluj-Napoca, 2003
- Grau, Evelina, Tehnici de comunicare, Edit. Merianira, Cluj-Napoca, 2004
- Perrcol, G., Flaguel, H. Metode şi tehnici de exprimare orală şi scrisă, Edit. Polirom,
Iaşi, 1998

32