Universitatea din Craiova

Facultatea de Agronomie
Specializarea: Controlul și expertiza produselor alimentare

Biotehnologii de reciclare a reziduurilor din

industria peștelui

Profesor coordinator:

Studente:
Băluță Roxana
Eaniceanu Roxana
Introducere:
 Dintre numeroasele probleme de mediu care amenință planeta noastră, o problemă majoră o
constituie, fără nici o îndoială, deșeurile.
Fiecare dintre noi, aruncă zilnic în pubela sa obiecte care nu ne mai servesc, care sunt goale,
sparte sau uzate. Serviciul de salubrizare acționează o singură dată pe săptămână, golind pubela
care adesea depășeste marginile și le depozitează în afara orașului, în locurile numite "gropi de
gunoi". Depozitarea deșeurilor, pe lângă faptul că este un proces tehnologic destul de scump, mai
prezintă un dezavantaj: poluează mediul.
Soluția nu constă în depozitarea acestora pe locuri virane, pe spațiile verzi sau în parcuri, ci
în colectarea selectivă și reciclarea lor. Această metodă permite recuperarea substanțelor
valoroase pentru reciclare!
În general, ca urmare a lipsei de amenajări și a exploatării deficitare, depozitele de deșeuri se
numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact și risc pentru mediu și sănătatea
publică.

Principalele forme de impact și risc determinate de depozitele de deșeuri orășenești și

industriale, în ordinea în care sunt percepute de populație, sunt:
 modificari de peisaj și disconfort vizual;
 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafață;
 modificari ale fertilității solurilor și ale compoziției biocenozelor pe terenurile învecinate.

Prin deșeu se întelege o parte dintr-o materie primă sau dintr-un material ce rămâne în urma
unui proces tehnologic prin care se realizează un anumit produs sau semifabricat. Deșeul este un
material care prin el însusi, fără a fi supus unei transformări, numai poate fi utilizat.
Reziduul este o materie rămasă în urma unei operațiuni de prelucrare a unui material.
Aceste două materii îmbracă atât aspecte privitoare la materialele reciclabile rezultate în urma
proceselor tehnologice din industrie și agricultură cât si a materiilor rezultate în urma activitătilor
domestice (casnice).

Reciclarea deșeurilor a ajuns să fie o problemă de maximă importanță pentru salubritatea

generală a Terrei, amplaorea fenomenului condiționând în mare parte dezvoltarea economică.
Explozia industrială a secolului XX și în special a celei de-a doua jumătate a acestui secol a dus
la intensificarea industriei, a agriculturii, la creșterea, dezvoltarea și diversificarea consumului de
bunuri materiale și de alimente, cauzând creșterea proporțională a cantității de deșeuri și
reziduuri.

Pentru a cuantifica importanța fenomenului, în SUA, cheltuielile legate de eliminarea

deșeurilor menajere și industriale din orașe, respectiv cheltuieli legate de reciclarea lor ocupă
locul 3 într-o serie a cheltuielilor făcute de municipalitățile marilor orașe, din acest motiv,
reciclarea este importantă atât pentru păstrarea acestui mediu sănătos cât și pentru reintroducerea
în circuitul economic a unor materiale care devin dince în ce mai greu de găsit.
Prevenirea şi minimizarea fluxului de deşeuri

Biotehnologia este o știință nouă bazată pe biologie al cărei scop este utilizarea în tehnică
a microorganismelor sau a produselor derivate de la acestea, a culturilor de celule vegetale și
animale pentru producerea de substanțe utile în agricultură și în industria alimentară,
farmaceutică etc. în folosul activității umane.

Conform standardelor europene, priorităţile în ceea ce priveşte tratarea deşeurilor, sunt

după cum urmează: în primul rând prevenirea deşeurilor, apoi reciclarea lor, recuperarea de
energie şi în final depozitarea.

Prevenirea deşeurilor reprezintă prevenirea, reducerea la sursă a fluxului de deşeuri şi

reutilizarea produselor. Minimizarea fluxului de deşeuri se referă şi la măsuri de gestionare a
deşeurilor, cum ar fi scăderea gradului de toxicitate (deşeurile periculoase) şi reciclarea (conform
EEA).

În acest sens pentru reziduuri de natură industrială sau pentru produsele de natură
industrială ajunse într-un stadiu de nefolosință a fost mai ușor să se găsească soluții tehnologice
de reciclare.

Valorificarea maximă a deșeurilor se produce atunci când fiecare component dintr-un anumit
deșeu industrial se recilclează în circuitul pentru care a fost realizat. Astfel este mult mai
economic de reintrodus deșeurile de bumbac, cartoanele în circuitul fabricilor de hârtie, decât sa
fie arse.

Folosirea reziduurilor menajere ca sursă de energie calorică poate fi o solutie pentru

reciclarea acestora, dar aspectul economic arată că, consumul de energie în acest caz este destul
de ridicat. Din acest motiv, pentru reciclarea deșeurilor organice mai economică și mai
productivă este folosirea lor în agricultură ca sursă de elemente nutritive, solul reprezentând un
mediu care are însusirea de a degrada majoritatea substanțelor organice, mai puțin cele
anorganice.

Folosirea solului ca epurator natural trebuie controlată pentru a nu introduce în sol substanțe care
să declanșeze efecte degradatorii asupra solului însuși. Soluția aceasta este cu atât mai bine
venită cu cât în ultimele decenii intensificarea cimizării agriculturii, folosirea îngrășămintelor
minerale, a condus la degradarea materiei organice naturale a solului (humusul).
 Reziduurile sunt cele mai importante surse de răspândire a infecțiilor, datorită
conținutului lor mare de microorganisme, printre care și agenți patogeni. În condiții prielnice,
agenții patogeni pot trăi în reziduuri chiar câteva luni, de unde pătrund în sol și apă, dând naștere
la infecții numeroase, directe.

Câteva din maladiile provocate de acestea sunt:

 Salmonella typhi - febra tifoidă;

 Salmonella paratifi - febra paratifoidă;
 Schigella disenteriae - dizenteria baciliară;
 Clostridium tetani - tetanos;
 Vibrio cholerae - holera;
 Polimelitis virus - paralizie infantilă; etc.

Insectele, rozătoarele și câinii sunt, de asemenea, purtători și răspânditori de boli

infecțioase. Solul, apele de suprafață și subterane, precum și atmosfera sunt cele mai grav
afectate de reziduuri, efectele acestora fiind regăsite la mari distanțe.

În mod similar prin intermediul apei, aerului și solului, microbii sunt răspândiți, de
asemenea, la distanțe mari, de unde apoi tot prin intermediul apei, aerului și solului, etc ajung în
organismul uman. Pe calea aerului, toate gazele nocive, rezultate în urma descompunerii
substanțelor organice din deșeuri (metan, amoniac, hidrogen sulfurat, scatol, indol ,etc) sunt
inhalate și pot prejudicial sănătatea umană într-un mod mai mult sau mai puțin grav; în aceeași
măsură mediul este prejudiciat și prin produsele de ardere – fum, fumigene, cenușă, etc.
Reziduurile periculoase pot provoca îmbolnăviri de orice fel, de la răceli banale până la cancer,
etc.

Industria de prelucrare a pescuitului generează cantități mari de subproduse. Eliminarea

acestor deșeuri reprezintă o problemă crescândă a mediului și sănătății. Pentru a evita aceste
subproduse, s-au aplicat diferite metode de eliminare, inclusiv producția de siloz, fermentație,
hidrolizat și de ulei de pește. Interesant este faptul că subprodusele de pește oferă o sursă
excelentă de nutrienți pentru creșterea microbiană utilă în procesul de producție a enzimei, care
este în mare măsură guvernată de costul mediilor de creștere.

Deșeurile de pește au fost preparate și testate ca substraturi de creștere pentru enzime

microbiene cum ar fi enzime protează, lipază, chitinolitice și ligninolitice.

Această nouă abordare, descrisă în această revizuire, poate reduce problemele de mediu asociate
cu eliminarea deșeurilor și, în același timp, poate reduce costul producției de enzime microbiene.
În ultimii ani s-a înregistrat o creștere constantă a exploatării resurselor piscicole, iar cantitatea
estimată pentru consumul uman (105,6 milioane de tone) este la nivel global 75% din producția
mondială de pește. Restul de 25% din captură (34,8 milioane de tone) sunt considerate deșeuri
(FAO 2007). În plus, industria comercială de prelucrare a peștelui generează cantități mari de
deșeuri solide și ape uzate.

Deșeurile solide care reprezintă 20-60% din materia primă inițială conțin diferite tipuri de
reziduuri (pește întreg, cap de pește, viscere, piele, oase, sânge, ficat, intestine, unele țesuturi
musculare etc.).

În unele țări, aceste reziduuri sunt incinerate sau aruncate pe mare, cauzând probleme de
mediu. Recent, reglementările de mediu devin din ce în ce mai stricte, necesitând noi metode de
eliminare pe baza faptului că deșeurile de pește (deșeuri solide și ape uzate) pot fi considerate o
sursă importantă de proteine, lipide și minerale cu valoare biologică ridicată.

Pentru a evita risipirea subproduselor, s-au aplicat diverse metode convenționale de eliminare,
inclusiv insilierea și fermentația pentru producerea de mese bogate în proteine pentru hrana
animalelor, precum și compostarea.

Proiectul SECUREFISH, finanțat de UE, vizează reducerea deșeurilor post-recoltare în sectorul

pescuitului, îmbunătățind în același timp viabilitatea ecologică a procesării peștelui în țările în
curs de dezvoltare.

Oamenii de știință au descoperit că unele dintre peptidele bioactive izolate din deșeurile de pește
prezintă o activitate asemănătoare celei a unei clase de medicamente care scad tensiunea arterială
numite inhibitori ai ECA. Alții, de asemenea, prezintă proprietăți antioxidante și ar putea reduce
speciile reactive de oxigen în celule. O astfel de activitate ar putea avea implicații asupra bolilor
cardiovasculare și prevenirii cancerului.

Exploatarea peptidelor bioactive în deșeuri este foarte nouă și o idee foarte bună pentru că în caz
contrar acestea sunt doar eliminate.

Progresele recente în procesul biotehnologiei industriale sunt exploatate pentru o utilizare

economică a deșeurilor în producerea de produse cu valoare nutritive mai mare. De exemplu,
uleiul de pește cu nivel ridicat de acizi grași polinesaturați benefic pentru sănătatea umană a fost
produs și integrat în produse alimentare și băuturi. Mai mult decât atât, pielea sau cartilajul de
pește din unele specii ar putea fi materii prime excelente pentru producerea de gelatină sau sulfat
de condroitină, utile în sectoarele alimentar, cosmetic și farmaceutic.

Produsele secundare pot fi, de asemenea, hidrolizate prin aplicarea diferitelor tratamente
(tratamente termice, enzimatice și chimice), iar calitatea hidrolizatului poate fi îmbunătățită și
prin fermentare.
 În general, hidrolizatele obținute pot avea proprietăți biologice și funcționale de interes
în diferite sectoare (nutriția umană, cosmetologia, acvacultura, microbiologia etc.). De exemplu,
s-a raportat că hidrolizele proteolitice produc peptide cu activități biologice interesante (anti-
hipertensivi, imunomodulatori, antioxidanți, anticoagulante etc.) sunt utile în tratamentul mai
multor boli (osteoporoză, artrită, diabet, obezitate etc.).

Interesant este faptul că subprodusele de pește oferă o sursă excelentă de creștere microbiană,
care poate fi exploatată în producerea de metaboliți diferiți (lizină, enzime etc.). Un număr mare
de microorganisme, inclusiv bacterii, drojdii și ciuperci, produc diferite grupuri de enzime
(protează, lipază etc.) care prezintă un interes biotehnologic ridicat (prelucrarea produselor
alimentare, detergenți, textile, produse farmaceutice, terapie medicală etc.).

Sinteza microbiană a enzimelor a fost raportată ca fiind influențată de diferiți factori cum
ar fi sursele de carbon, sursele de azot și parametrii de funcționare (temperatură, pH, etc.). În
general, reziduurile agroindustriale compuse în principal din polizaharide complexe sunt
considerate cele mai bune substraturi pentru creșterea microbiană și producția de enzime.

Economiile acestui proces sunt guvernate în mare parte de costul și disponibilitatea unor surse
adecvate de carbon și azot. Prin urmare, cercetarea substraturilor cu costuri reduse disponibile,
cum ar fi deșeurile de prelucrare a peștelui, a devenit o necesitate care deschide noi căi pentru
producerea și utilizarea lor efectivă.

Proteazele sunt unul dintre cele mai importante grupuri de enzime industriale, reprezentând mai
mult de 65% din piața globală a enzimelor industriale. Diferite microorganisme au fost utilizate
pentru producerea acestor enzime:

 Penicillium sp marcescens,
 Streptomyces sp,
 Rhizopus oryzae,
 Pseudomonas,
 Bacillus sp,
 Vibrio.

Datorită diversității lor enorme și a specificității lor de acțiune, proteazele au o mare varietate
de aplicații biotehnologice. Utilizarea acestora implică diferite sectoare industriale, cum ar fi
industriile detergenților, procesele de bioremediere, industria pielăriei, industria farmaceutică și
producția de hidrolizat de proteine. Recent, aplicarea proteazei în producerea peptidei bioactive a
primit o mare atenție ca alternativă viabilă la abordarea chimică.

Numeroși anchetatori au căutat modalități de producere a proteazelor microbiene utilizând

medii necostisitoare. S-a demonstrat că deșeurile de prelucrare a peștelui (deșeuri din carne de
pește, materiale chitinizate din cefalopode și a apelor uzate) oferă un potențial bun pentru acest
scop.
Produsele secundare de prelucrare a peștelui, inclusiv capetele și viscerele, au fost utilizate
pentru prepararea mediilor de creștere microbiană. În unele cazuri, deșeurile de pește au fost
fierte, presate, tocate și apoi uscate (80 ° C timp de 24-48 ore) pentru a obține pulberea de pește.
În alte cazuri, deșeurile au fost fierte în apă și supernatanții au fost recuperați. Mai mult decât
atât, hidrolizatele de proteine obținute prin tratamente cu acid, alcaline sau enzimatice ale
produselor secundare brute sau degresate au fost de asemenea utilizate ca sursă de azot pentru
producerea proteazelor.

În general, pulberea de pește sau supernatantele au fost adăugate la mediul bazic microbian. De
exemplu, Pseudomonas aeruginosa MN7 și Bacillus subtilis au fost cultivate în medii conținând
capete combinate și pudră de viscere care să permită un nivel acceptabil de producție de
protează.

În mod similar, peptone marine obținute din viscerele pești din diverse specii marine
(păstrăv curcubeu „Oncorhynchus mykiss“, peștele-spadă „Xiphias gladius“, calmari „Loligo
vulgaris“ și ton cu aripioare galbene „Thunnus albacares“) a permis niveluri mai ridicate ale
activității proteazei pentru două specii Vibrio ( Vibrio anguillarum și Vibrio splendidus)
comparativ cu mediul bazal care conține peptone comerciale, un deșeu de ton dezinfectat a
permis un nivel mai ridicat al activității proteazei de către Bacillus cereus (134,57 U / ml)
comparativ cu hidrolizații acide și alcalini (60,37 și respectiv 65,96 U / ml) și cu peptonă
comercială (124,90 U / ml) .

Îmbunătățirea producției de proteaze în mediul pe bază de pește degresat poate fi atribuită

naturii lipide a produsului, care ar putea susține sinteza proteazelor de către speciile microbiene
decât alte preparate din surse de azot. O observație similară a fost notificată producției de lipaze
de către Rhizopus oryzae. Mai recent, o îmbunătățire semnificativă a producției de proteaze
alcaline de către Bacillus mojavensis A21 a fost obținută utilizând peptona de Sardinella. Cu
toate acestea, este foarte important să se constate că producția optimă de protează este controlată
de mai multe condiții de creștere cum ar fi compoziția medie (surse de carbon și azot, săruri
minerale etc.), agitație, temperatura culturii și mediul inițial, pH-ul etc.

S-a demonstrat că proteaza de P. aeruginosa K-187 a permis o eliminare mai mare a

proteinelor din deșeurile de crustacee. Ratele de eliminare au fost de aproximativ 72% pentru
coajă de crab, 78% pentru carapacea naturală de creveți și 45% creveți și praf de coajă de crab.

Efectul pozitiv asupra activității proteazei poate fi explicat prin prezența unor factori de creștere
foarte specifici și a aminoacizilor în apa uzată de pescuit.

Utilizarea diversificată a deșeurilor de prelucrare a peștelui ca mediu potențial pentru

producerea proteazelor microbiene este de așteptat să ducă la o strategie atractivă și promițătoare
pentru producția de enzime la scară largă. În practica comercială, optimizarea compoziției medii
se face pentru a menține un echilibru între diferitele substanțe nutritive de creștere microbiană.
 Cu toate acestea, nu a fost stabilit niciun mediu definit pentru obținerea celor mai bune
proteaze din diferite surse microbiene. În general, fiecare tulpină microbiană are propriile
condiții speciale pentru producția maximă de enzime. Prin urmare, ar trebui efectuate
experimente pentru a elucida comportamentul fiecărei tulpini cu fiecare deșeu de pește pentru a
identifica inductorii prezenți în deșeurile de pește. Aceste cercetări ar oferi stimulente pentru
dezvoltarea comercială care să conducă la producția de proteaze la scară largă și rentabilă.

Lipazele

Lipazele sunt o clasă de enzime care catalizează hidroliza trigliceridelor cu catenă lungă
și care prezintă un interes comercial considerabil în diferite aplicații industriale (detergenți,
alimente, industria aromelor, rezoluția biocatalitică a produselor farmaceutice, esteri și derivați
de aminoacizi, substanțe chimice fine, agrochimice, biosenzor, bioremediere, cosmetice,
parfumerie etc.). Odată cu dezvoltarea rapidă a tehnologiei enzimatice, lipazele primesc în
prezent o atenție deosebită implicând diverse microorganisme selectate, în special din ciuperci,
bacterii și drojdii.

Numeroși anchetatori au căutat modalități de producere a lipazelor microbiene utilizând

medii cu costuri reduse. O varietate de subproduse de prelucrare a peștelui conține factori de
creștere care oferă un potențial bun ca medii de cultură, așa cum este demonstrat de nivelul
ridicat al activității lipazei produs de unele tulpini microbiene.

Înainte de a fi utilizate ca medii de creștere, s-au aplicat diferite procese de pretratare (tratament
termic, tratamente chimice și enzimatice, etc.) asupra deșeurilor de pește. Activitatea de lipază a
Staphylococcus xylosus a fost evaluată în supernatante generate din deșeuri de pește fierte (ton,
sardine, sepie și subproduse de creveți) suplimentate sau nu cu mediul de creștere bazal
(conținând 17 g / l cazeină peptonă, 5 g / l extract de drojdie și 2,5 g / l glucoză).

În funcție de originea deșeurilor și proporția mediului bazal adăugat, activitatea lipazelor a variat
foarte mult printre probele testate, iar supernatantele generate de produsele secundare de creveți
și sepii au prezentat cea mai mare activitate de lipază (28 U / ml).

O preocupare majoră asociată cu utilizarea deșeurilor de pește pentru producerea

lipazelor microbiene este prezența lipidelor. Un preparat de carne de pește degresat a permis o
producție maximă de lipază (activitatea optimă a ajuns la 14,20 U / ml în timp ce creșterea
concentrației de carne de pește degresată) de Staphylococcus epidermidis. Această observație a
confirmat efectul inhibitor al lipidelor asupra creșterii microorganismelor, așa cum sa constatat
atunci când bacteriile marine cresc în mediile bazate pe peptonă și Staphylococcus xylosus în
mediile pe bază de produs de ton și sardină. În plus, în ceea ce privește efectul trigliceridelor
asupra producției de lipaze, uleiul de ficat de cod a arătat ca o trigliceridă adecvată crește
producția de lipaze de către Staphylococcus epidermidis.
 În general, producția de lipază microbiană este influențată în mare măsură de componente
medii, cum ar fi surse de azot, surse de carbon, acizi grași, trigliceride și carbohidrați care pot
stimula sau reprima producția de lipază. Cu toate acestea, un echilibru adecvat între nutrienți și
factori specifici ar asigura o activitate mai mare a lipazei.

Se pare, prin urmare, că există o nevoie clară de optimizare a producției de lipază microbiană,
luând în considerare diverși factori, în special cerințele privind compoziția deșeurilor de pește și
cerințele nutritive ale tulpinilor microbiene.

Enzime chitinolitice

Enzimele chitinolitice sunt enzime care degradează chitina și sunt produse de diverse
organisme cum ar fi virusurile, bacteriile, ciupercile, insectele, plantele și animalele superioare.
Aceste enzime au fost raportate în mai multe microorganisme cum ar fi S. marcescens, Bacillus
licheniformis X-74, Aeromonas sp. Nr. 10S-24, Streptomyces sp. J. 13-3, Pseudomonas
aeruginosa K-187 și Streptomyces griseus HUT 6037. Recent, numeroase noi microorganisme
producătoare de chitinază / chitosanază au fost analizate din solurile din Taiwan.

Enzimele chitinolitice au diverse aplicații potențiale, cum ar fi prepararea

chitooligozaharidelor și N-acetil d-glucosaminei, care sunt cunoscute ca având diferite activități
biologice (antimicrobiene, antifungice, imunoencansatoare, antitumorale etc.) cu mare interes în
sectorul farmaceutice. În plus, chitinazele pot fi utilizate pentru combaterea ciupercilor patogene
în agricultură și degradarea deșeurilor de chitină crustacee în industria alimentară marină.

Aceste enzime sunt, de asemenea, utile pentru prepararea proteinelor cu celule unice, pentru
izolarea protoplaștilor din ciuperci și drojdii etc. .

Chitinaza chitinazică a fost produsă prin procese de fermentare lichidă și este disponibilă
la prețuri ridicate. În general, producția este controlată de factori fizici (aerare, pH și temperatură
de incubare) și de componentele de creștere a mediului.

Pentru a crește cantitatea de chitinază activă, este necesar să se reducă costul de producție prin
utilizarea deșeurilor pentru creșterea microbiană. Din această perspectivă, au fost utilizate
diferite tipuri de materiale chitinice din surse marine, pulbere de calmar, creveți și praf de carne
de crab pentru producția de enzime chitinolitice ca alternativă la eliminarea deșeurilor.

Utilizarea deșeurilor cu conținut de chitină din crustacee ca singura sursă de carbon / azot pentru
tulpinile producătoare de chitinază / protează poate fi exploatată ca potențiali agenți de
biocontrol. De exemplu, deșeurilor marine induc producerea chitinazelor antimicrobiene de P.
aeruginosa, B. amyloliquefaciens, B. cereus, B. subtilis și M. purpureus.
Enzime ligninolitice

Ligninul este cel mai abundent polimer natural aromatic pe pământ și degradarea acestui
polimer aromatic este cauzată de sistemul ligninolitice din procesul natural în plante, animale,
ciuperci și bacterii. Sistemul ligninolitice este un complex enzimatic extracelular, incluzând
peroxidazele, laccazele și oxidazele.

Enzimele ligninolitice au capacități de eliminare a substanțelor xenobiotice (cum ar fi

hidrocarburile, fenolii, perchloretilenă, coloranții azo, aromatice de tetraclorură de carbon,
pesticide, lignină, substanțe humice etc.) introduse în mediul înconjurător prin numeroase
activități industriale. Prezența acestor xenobiotice în mediul înconjurător poate prezenta situații
periculoase și instabile datorită posibilelor lor efecte nocive asupra multor organisme. Prin
urmare, enzimele ligninolitice au aplicații potențiale în diverse sectoare, cum ar fi sectoarele
chimice, combustibil, alimentar, agricol, hârtie, textile, cosmetice și bioremediere.

În general, enzimele ligninolitice prezintă caracteristici diferențiale în funcție de diferiți

factori cum ar fi speciile, tulpinile și condițiile de cultură. Cu toate acestea, producția lor este
foarte costisitoare și controlată de materia primă utilizată pentru creștere. În această perspectivă,
diverse deșeuri cum ar fi pomul de mere, produs secundar de bere au fost utilizate pentru a
produce enzime ligninolitice (pectinază, peroxidază de lignină, peroxidază de mangan, celulază
și xilanază). Singurul studiu care a raportat producția de enzime ligninolitice utilizând deșeuri de
pește era acela al lui Gassara și colab. (2010). În acest studiu, producția de peroxidază de lignină,
peroxidază de mangan și lacază de către Phanerochaete chrysosporium a fost investigată în
reziduuri de pește prin culturi solide.

În comparație cu deșeurile de măr, rezultatele slabe ale P. chrysosporium în reziduurile de pește

pot fi legate de lipsa de nutrienți și de absența celulozei în aceste reziduuri . Studiul lui Gassara
et al. (2010) privind producerea enzimelor ligninolitice care utilizează reziduuri de pește ar putea
oferi un impuls pentru continuarea cercetărilor în acest domeniu. Cu toate acestea, alte tipuri de
tulpini microbiene ar trebui testate prin utilizarea diverselor deșeuri de prelucrare a peștei ca
medii de creștere, luând în considerare diferiți factori (compoziția deșeurilor, tulpinile
microbiene, necesarul de substanțe nutritive, parametrii de fermentare etc.).
Concluzii

Eliminarea deșeurilor generate de industriile de prelucrare a peștelui reprezintă o

problemă crescândă a mediului și sănătății. Cu toate acestea, aceste produse secundare au atras
atenția considerabilă ca sursă alternativă de materii prime și energie, deoarece sunt disponibile în
mod abundent.

Diferiți microbi sunt capabili să folosească aceste substanțe ca surse de carbon și de energie
benefice în procesul de producție a enzimelor.

Un număr de astfel de substraturi au fost testate pentru cultivarea microorganismelor pentru a

produce mai multe enzime (protează, lipază, chitinaze, peroxidaze, lacază, oxidaze etc.). Aceasta
poate avea numeroase avantaje pentru procesul de producție a enzimelor, cum ar fi
productivitatea superioară, tehnicile mai simple, cerințele reduse de energie și costurile de
producție reduse.

În general, pre-tratamentele pentru deșeurile de pește pot fi necesare pentru a maximiza

creșterea microbiană și producția de enzime. Cu toate acestea, fiecare tulpină microbiană are
propriile condiții speciale pentru producția maximă de enzime. Prin urmare, este foarte
importantă optimizarea compoziției medii, luând în considerare variabilitatea compoziției
deșeurilor de pește, cerințele de nutrienți ale tulpinii microbiene și parametrii de fermentare (pH,
temperatură, aerare, agitație etc.). Cu toate acestea, îmbunătățirile în tehnologia deșeurilor de
pește sunt totuși necesare înainte ca aplicarea acestei strategii să poată fi realizată pe scară largă.