UNIVERSITATEA „AL. I.

CUZA” – IAŞI
FACULTATEA DE DEPT

Cetăţenia europeană:
Drepturile şi libertăţile
cetăţeanului european

LOZNEANU IONELA VIOLETA

Master: Drept European, zi
Anul II, grupa 2
 - 2011 -

1. Cetăţenia Europeană

Nu se poate vorbi de Uniunea Europeană, de Noua Ordine Mondială, de ultraliberalism,

fără a aminti ideile politice, sociale şi economice ale genovezului Mazzini, care la Conventul
masonic de la Geneva, din 1843, preciza că trebuie creată: „o conştiinţă de apartenenţă la
Europa” şi conceput un „model european ” care induse prin învăţământ şi presă, să uniformizeze
mentalitatea „societăţii civile”1.
Popoarele Europei, edificând o uniune cât mai strânsă, au decis să împărtăşească un viitor
paşnic, întemeiat pe valori comune. Conştientă de patrimoniul ei spiritual şi moral, Uniunea se
întemeiază pe valorile individuale şi universale de demnitate umană, de libertate, egalitate şi
solidaritate;ea se căleşte pe pricipiul democraţiei şi pe principiul statului de drept. Ea plasează
persoana în centrul acţiunii ei, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu al libertăţii,
securităţii şi justiţiei. Uniunea contribuie la prezervarea şi dezvoltarea acestor valori comune în
respectul diversităţii culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi al identităţii naţionale
a statelor membre, al organizării puterilor lor publice la nivel naţional, regional şi local;ea caută
să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera circulaţie a persoanelor,
bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire. În acest scop trebuie să se
întărească protecţia drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţilor, a progresului social
şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.

 Evoluţia noţiunii de cetăţenie europeană

Cetăţenia europeană este o provocare pentru teoria şi practica cetăţeniei. Ea vizează o

cetăţenie postnaţională care, pentru prima dată, se referă la un set de valori şi instituţii, în înlocul
apartenenţei obligatorii la un teritoriu, la o cultură şi un stat naţional. Ea îşi propune să
construiască o comunitate politică transfrontalieră şi să facă din Uniune un spaţiu public

1
Coman Florian, Bughea Raluca, Drept Comunitar European, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006, p. 5.

2
comunitar. În această perspectivă, studiul conceptului de cetăţenie este indispensabil, el permite
înţelegerea fundamentelor legale şi politice ale drepturilor supranaţionale şi definirea practicilor
sociale care decurg din aceste drepturi.
Cetăţenia este o paradigmă a ştiinţelor politice care permite interpretarea proceselor
democratice din perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor şi
responsabilităţilor. Ea valorifică diverse concepte-cheie ale teoriei politice într-un model
explicativ al societăţii democratice. Cetăţenia inspiră o serie de norme şi practici sociale, un
sistem de instituţii şi politici care reglează comportamentul public şi orientează acţiunea
colectivă.

 Contextul cultural şi istoric al cetăţeniei

Cetăţenia se află în centrul dezbaterilor contemporane, acest concept controversat şi

mobilizator are meritul de a exprima chintesenţa gândirii politice dintr-o epocă istorică şi de a
sintetiza ansamblul problemelor ce rezultă din relaţia stat-cetăţeni. Cetăţenia este un termen
caracterizat prin următoarele trăsături:
a. este o construcţie culturală-specifică anumitor valori şi semnificaţii
b. are o evoluţie istorică-în funcţie de tipul de societate şi modul de orientare cu care a
fost asociat
c. este expresia dominaţiei occidentale-fiind rezultatul gândirii politice europene care s-a
impus în întreaga lume
d. are un conţinut contradictoriu-fiind capabil să desemneze atât drepturile cât şi
obligaţiile, să încorporeze o viziune atât individuală cât şi colectivă asupra societăţii2.
Termenul ca atare vine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile europene moderne
(în special engleza şi franceza) prin intermediul limbii latine. El a apărut mai întâi în cetăţile-stat
din Grecia antică şi apoi a fost transferat la Roma odată cu alte produse ale culturii antice
greceşti. Aici a cunoscut o dezvoltare nouă, legate îndeosebi de asocierea cu virtutea civică
(idealul moral al Romei republicane) şi de problemele de implementare a cetăţeniei romane.
Uitat mult timp, termenul de cetăţenie a reapărut în timpul revoluţiei franceze (1789), când a fost

2
Bîrzea Cezar, Cetăţenia europeană, Ed. Politeia SNSPA, Bucureşti, 2005, p. 21.

3
coroborat pentru prima dată cu drepturile omului.Secolul al XIX-lea a consacrat relaţia dintre
cetăţenie şi statul naţiune, pentru ca din nou să urmeze o fază de declin în timpul perioadei
interbelice.
Sensul multidimensional de astăzi îl datorăm sociologului englez Marshall (1950) care
practic a reuşit să capteze interesul întregii lumi cu acest termen pragmatic.
În ceea ce priveşte evoluţia istorică a cetăţeniei, ea poate fi sintetizată în următorul
tablou:
 Atena-democraţia presupune cetăţeni, iar statutul de cetăţean era acordat doar
indivizilor liberi şi presupunea totodată:
a. apartenenţa la „polis”(repulica ateniană);
b. participarea- dreptul de a lua parte la Adunarea Populară (Ecclesia);
c. identitatea-este ceea ce Aristotel numeşte „methexis”, respectiv mândria de a fi grec;
 Roma antică-statutul de cetăţen roman („civitas”)conferea dreptul de mobilitate şi
drepturi civile acordate inclusiv populaţiilor din teritoriile ocupate. Pentru a-i
diferenţia pe romani s-au introdus două categorii de cetăţeni:cei care proveneau din
metropolă şi noii cetăţeni fără drept de vot;
 Iluminismul-după o uitare de aproape o mie de ani, cetăţenia revine în atenţia gândirii
politice. Omul politic florenti Machiavelli relansează republica ca alternativă la
guvernarea autocratică. Montesquieu reia teza participării populare.Rousseau se inspiră
din modelul cetăţeniei la scară redusă din cetăţile antice, propunând micro-comunităţi
politice de tip contractual;
 Revoluţia franceză a asociat cetăţenia cu drepturile omului;
 Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune: cetăţenia
înseamnă în primul rând drepturi şi libertăţi acordate individului;
 Naţionalismul - specific secolelor XVIII şi XIX, a asociat cetăţenia de o construcţie
politică şi cultură nouă, naţiunea.În această perioadă drepturile civile şi politice se acordă în
funcţie de apartenenţa la naţiunea dominantă;
 Comunismul - a promovat interesul general, altruismul şi colectivismul în dauna
drepturilor omului;

4
  Cetăţenia multiplă- există în statele formate prin imigraţie (S.U.A., Canada, Australia)
au încurajat ideea de „cetăţenie multiculturală”3.

 Ce este cetăţenia?

Cetăţenia este unul din acele concepte care suferă de pe urma propriei popularităţi. Dar
cu toate acestea literatura de specialitate oferă o colecţie de definiţii semnate de autori celebri
din acest domeniu:
Marshall-(1973):„Cetăţenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi
ai unei comunităţi. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ceea ce priveşte respectarea
drepturilor şi a obligaţiilor consecutive.Cetăţenia presupune un sens direct al apartenenţei la
comunitate bazat pe loialitatea faţă de civilizaţia pe care o împărtăşesc în comun. Este loialitatea
unor pesoane libere dotate cu drepturi şi protejate de o legislaţie comună”.
Kymlicka şi Norman (1985):„Cetăţenia nu este doar un statut, definit de un set de
drepturi şi responsabilităţi. Ea este de asemenea o identitate, expresia la o comunitate politică”.
Barbalet (1988):„Cetăţenia constă în participarea la viaţa publică a celor dotaţi cu
drepturi cetăţeneşti”.
Ichilov (1998): „Cetăţenia este un concept complex şi multidimensional. Ea constă în
elemente juridice, culturale, sociale şi politice care oferă cetăţenilor anumite drepturi şi obligaţii,
un sens al integrităţii şi interacţiunii sociale”.
Turner (1993):„Cetăţenia se referă la drepturi legale şi la expresia lor politică în viaţa
publică”.
Hayek (1967):„Cetăţenia este practica unui cod moral- un cod care nu este orientat spre
interesele celorlalţi-fondat mai degrabă pe dezvoltarea personală şi cooperarea voluntară decât
pe puterea opresivă şi intervenţia statului”4.
Din definiţiile date cetăţeniei rezultă că aceasta oscilează în jurul a două ipostaze:
Statutul legal şi politic-în acest sens cetăţenia constă în ansamblul drepturilor şi
responsabilităţilor conferite de stat cetăţenilor săi. Este statutul legal al cetăţenilor ca subiecţi de

3
Ibidem, p. 24.
4
Popescu Roxana Mariana, Dumitraşcu Mihaela Augustina, Drept Comunitar European, Ed. Pro Universitatea,
Bucureşti, 2005, p. 24.

5
drepturi, care defineşte regulile şi limitele apartenenţei la o comunitate politică. Acest statut se
bazează pe reciprocitate:pe de o parte, statul acordă, recunoaşte şi garantează drepturile şi
obligaţiile ce decurg din statutul de cetăţean; iar pe de cealaltă parte, în schimbul acestora
cetăţenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o apere şi să o promoveze.
Identitate şi rol social-în acest sens cetăţenia este una din identităţile individuale. Fără să
se restrângă în mod necesar la un teritoriu, această identitate poate excede spaţiul legal de
apartenenţă, iar fără să presupună o constrângere juridică sau politică propru-zisă, cetăţenia este
o formă de apartenenţă culturală şi psihologică pe care individul şi-o asumă şi prin care preferă
să fie recunoscut.
Cetăţenia este definită nu în raport cu titlurile abstracte recunoscute membrilor de drept
ai comunităţii juridice, ci prin modalităţile concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a
regla relaţiile dintre cetăţeni şi autorităţile publice5.

 Cetăţenia europeană- statut juridic

Cetăţenia europenă se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor mambre ale Uniunii
Europene. Dezbaterile asupra cetăţeniei europene au început odată cu anii 1970, dar „saltul” spre
cetăţenia europeană este realizat prin Tratatul de la Maastricht „este instituită o cetăţenie a
Uniunii, este cetăţean al Uniunii orice persoană având naţionalitatea unui stat membru” 6.
Cetăţenia Uniunii Europene este complementară celei naţionale şi nu o înlocuieşte făcând
posibilă exercitarea unora din drepturile cetăţenului Uniunii pe teritoriul statului membru în care
locuieşte.
De aici decurg două concluzii practice:este mai întâi necesar ca o persoană să aibă
cetăţenia unuia din statele membre ale Uniunii; iar cetăţenia Uniunii se va completa şi se va
adăuga la drepturile conferite de cetăţenia statală. O declaraţie anexată Tratatului de la
Maastricht subliază că: „problema dacă o persoană posedă cetăţenia unui stat membru va fi
determinată numai prin referire la legislaţia statului respectiv”. Aşadar obligaţia fiecărui stat
membru este să indice ce persoane sunt cetăţenii săi7.
5
Ibidem, p.25.
6
Stanciu Sorin Mihai, Drept Comunitar şi Integrare Europeană, Ed. Mirton, Timişoara, 2003, p. 148.
7
Bică Gheorghe, Costache Gheorghe, Bică Loredana, Introducere în Dreptul Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 118.

6
 Cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre incluse în
Tratatul de la Amsterdam:principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării
drepturilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Atunci când se vorbeşte de
cetăţenia europeană se înţelege un statut supranaţional acordat acordat automat cetăţenilor ţărilor
membre ale U.E., cetăţenia U.E., este deci o calitate suplimentară, această prelungire europeană
a naţionalităţii nu este însă reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a U.E. nu pot obţine automat
cetăţenia celorlalte ţări membre. Această limitare a fost stipulată de Curtea Constituţională a
Danemarcii: „Cetăţenia Uniunii este un concept politic şi juridic care este complet diferit de
sensul conceptului de cetăţenie din Constituţia Regatului Danemarcei şi sistemul jurid danez.
Cetăţenia Uniunii nu oferă dreptul unui cetăţean al statului membru să obţină cetăţenia daneză
sau orice drepturi, obligaţii, privilegii sau avantaje inerente cetăţeniei daneze”.
Cetăţenia europeană rezultă dintr-o relaţie simbolică dintre indivizi şi o organizare
socială şi politică . Această relaţie se construieşte pe două căi:
a) printr-un contract social între stat şi cetăţenii săi-statul conferă drepturi şi pretinde în
schimb loialitate şi participare civică; cetăţenia este în acest sens statutul juridic şi politic al
cetăţenilorcare beeficiază de drepturile recunoscute oficial;
b) prin asumarea culturii organizaţionale, a normelor şi a comportamentelor specifice
entităţii politice de referinţă; cetăţeanul se identifică cu spaţiul public sau anumite componente
ale acestuia; în acest sens psihologic şi cultural cetăţenia este o identitate colectivă, o formă de
atribuire şi de asumare a unor particularisme culturale sau politice8.
Aceste două aspecte ale cetăţeniei nu sunt contradictorii. Din contră ele sunt
complementare:
• Fiecare individ are de fapt mai multe identităţi, astfel încât apartenenţa formală a
naţionalităţii (statutul oficial) poate coexista cu cu diverse identificări informale, proprii fiecărei
persoane-de exemplu o persoană cu paşaport românesc se poate identifica cu cu orice regiune
cultural-istorică din România;
• Statutul de cetăţean este întărit prin identificarea cu organizaţia politică (de exemplu,
statul naţional este referinţa identitară a naţionalităţii); cetăţenia nu devine efectivă decât în
momentul în care apartenenţa formală recunoscută prin acte de identitate este asumată de
cetăţeni ca parte integrantă a personalităţii lor; în această formă ideală, participarea la activitatea

8
Bîrzea Cezar, op. cit., p. 87.

7
publică preconizată de statul naţional este deliberată şi explicită, pentru că se bazează pe
convingere, pe asumarea conştientă a rolului de cetăţean.
Identitate europeană - în această privintă este nevoie de mai multe calificări:
Organizaţia de referinţă-este reprezentat de sitemul de guvernare multiplă şi multi-
centrică care implică instituţiile europe şi actorii naţionali prin ceea ce vom numi
„europenizarea” statelor naţionale. Cu alte cuvinte, cetăţenia europeană este un atribut al
guvernanţei europene, nu a unui stat naţional.
Identitatea politică a U.E. şi identitatea culturală europeană-dunt două aspecte diferite şi
interdependente. Prima se referă la cultura organizaţională a democraţiei europene, la o
identificare supranaâională cu instituţiile, normele şi procesele U.E. Aceată identificare politică
trebuie construită, prin reinventarea tradiţiilor, valorificarea conştiinţei europene, întărirea
simbolurilor unionale şi formarea noii mitologii colective. Cea de-doua constă în valorile şi
patrimoniul cultural pe care popoarele europene şi le-au format în cadrul unui destin istoric
comun. Este vorba de un fond cultural (idei, mituri, opere, instituţii, simboluri, conduite,norme,
stiluri de viaţă), faţă de care europenii se simt atraşi şi prin care se consideră diferiţi9.
Identitatea politică a cetăţenilor europeni se constuieşte în raport cu o comunitate
politică emergentă a cărei formă juridică este Uniunea Europeană.
Aceată identificare politică tinde să ocupe şi să se fondeze pe spaţiul identitar al culturii
şi conştiinţei europene. În condiţiile unei legitimităţi fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf
şi al negocierilor dipolmatice, nu al sufragiului popular), identitatea culturală este un puternic
mijloc de justificare şi mobilizare politică. Apartenenţa comună la cultura europeană, în pofida
dificultăţilor de a defini conceptul antopologic şi cultural de Europa, devine un puternic suport
identitar al cetăţeniei unionale. Această nouă identitate politică se raportează la un „Euro-polity”
în curs de afirmare şi se prezintă drept continuatorul istoric al „ideii europene”10.
Importanţa recursului la identitatea culturală este cu atât mai importantă în cazul
cetăţeniei europene, care nu are un statut juridic solid şi nu se raportează la o comunitate politică
capabilă să rivalizeze cu cea a statelor naţionale.

9
Ibidem, p. 89.
10
Nedelcu Anda Veronica, Drept Comunitar şi Instituţii Europene, Ed. Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2005, p. 334.

8
  Cetăţenia europeană-mituri fondatoare,
simboluri şi tradiţii

În decursul istoriei, identităţile colective s-au format pe două căi:

 Prin procese spontane, naturale, de învăţare socială; o anumită cultură, anumite
simboluri sau anumite mentalităţi au fost asumate de o comunitate umană ca fiind
propriile sale semne distincte; identificarea cu această cultură sau cu elementele sale s-
a făcut pentru a se demarca de alte comunităţi umane, de alte culturi şi alte identităţi
colective;
 Prin decizii politice în favoarea anumitor simboluri sau elemente identitare;în acest caz
faţă de diversitatea imensă a opţiunilor culturale, autoritatea politică întăreşte influenţa
celor ce convin obiectivelor sale ideologice;în acest fel învăţarea socială este orientată
în favoarea identităţilor colective promovate de putere, interesată eventual să-şi obţină
legitimitatea sau să creeze o pârghie de mobilizaare politică.
Din acest motiv, cultura europeană, a continuat să fie dominată de reperele naţionale, în
contrast cu tendinţele supranaţionale de integrare economică şi politică. Comunitatea de limbă,
teritoriu şi tradiţii istorice este încă mult mai puternică decât referinţele recente la Europa şi
instituţiile sale, create şi impuse de elite care nu conving pe toată lumea. Naţiunea şi statul
naţional sunt încă puternice tocmai pentru că sunt rezultatul unui proces de învăţare istorică la
care au participat toţi actorii sociali11.

11
Ibidem, p. 336.

9
 2.Drepturile şi libertăţile cetăţenilor
europeni

Primele enunţuri juridice asupra drepturilor omului se întâlnesc în documentele britanice

cunoscute sub denumirea de „Chartă”sub diverse enunţuri cum ar fi:Petition of Rights din 1628,
Habeas Corpus Act din 1679, Bill of Rights din 1689, precum şi declaraţiile adoptate de unele
state americane la sfârşitul secolului al XVIII-lea ca Legea Drepturilor din Virginia din 1776 sau
Declaraţia Revoluţiei franceze din 1789, asupra drepturilor omului şi ale cetăţeanului.
Toate aceste documente se înscriu într-o lungă evoluţie istorică a ideilor de drept,
începând cu stoicii12 antici, care au insistat asupra egalităţii între toţi oamenii prin denunţarea
caracterului artificial şi retrograd al graniţelor impuse între popoare, idee care a influenţat în
bună măsură instituţiile marilor imperii13.
Religia creştină a preluat-o şi dezvoltat conceptul de egalitate între oameni, adăugându-i
o motivaţie divină, ceea ce a influenţat sensibil dreptul natural al Evului Mediu, până la
curentele filosofice din secolul al XVIII-lea, al luminilor, când au fost elaborate declaraţiile
britanice, americane şi franceze asupra drepturilor omului.Până la al doilea război mondial,
constituţiile diferitelor state conţineau prevederi ample referitoare la drepturile omului.
Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de al doilea război mondial, a dezvăluit
o realitate zguduitoare:războiul nu ar fi putut avea loc dacă în toate ţările s-ar fi respectat
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
După experimentul tragic al bombelor atomice de la Hiroshima şi Ngasaki, s-a putut
înţelege mult mai bine şi unanim faptul că asigurarea păcii şi implicit respectarea drepturilor
omului, nu mai poate fi considerată şi tratată drept o problemă de „drept intern”, ea reprezentând
o problemă de maximă importanţă care vizează întreaga comunitate internaţională.

12
Soicismul-curent filosofic în Grecia şi Roma antică, care conţinea elemente materialiste în ceea ce priveşte
problema cunoaşterii şi care în domeniul eticii susţine că oamenii trebuie să trăiască potrivit raţiunii, să renunţe la
pasiuni şi la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat şi să se dovedească neclintiţi în faţa
visicitudinilor vieţii.
13
Bică Gheorghe, Costache Gheorghe, Bică Loredana, op. cit., p. 103.

10
 Înţelegând pe deplin acest adevăr, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a
adoptat la 10 decembrie 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în preambulul căreia
se află cel mai înălţător apel la moralitate adresat întregii omeniri:
„Considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi
a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume;
Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie
care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de
libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie...
Adunarea Generală proclamă prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, ca
ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca tote
persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această delaraţie permanent în
minte, ca, prin învăţătura şi educaţie, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi
să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea
lor universală şi efectivă...”
Iar, internaţionalizarea respectării drepturilor omului ca garanţie a păcii pe fondul
internaţionalizării informaţiilor ştiinţifice şi tehnologice utilizate în cadrul unei pieţe libere, ca
garanţie a propăşirii economice şi culturale, a convins ţările europenesă semneze la data de 04
noiembrie 1950, Convenţia Europeană a Dreturilor Omului,care a intrat în vigoare la 03
septembrie 1953. Această Convenţie europeană este primul instrument de drept internaţionalcare
organizează apărarea individului în faţa propriului stat, garantându-i drepturile şi libertăţile
fundamentale. În ţările europene, Convenţia a fost integrată organic în normele juridice interne,
ea oferă căi de atac contra voilării acestor drepturi şi libertăţi14.

 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene

Carta Drepturilor Fundamentale a fost proclamată solemn de Parlamentul Europei,

Consiliu şi Comisie la data de 8 decembrie 2000. Cu toate acestea Carta nu face parte din
Tratatele Uniunii şi nu are putere juridică. Prin includerea ei în proiectul Constituţiei Europene se

14
Tinca Ovidiu, Drept Comunitar General, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 79.

11
realizează un progres important conferindu-se Cartei valoare constituţionalăfără ca totuşi aceasta
să constituie o lărgire a competenţelor Uniunii. Instituţiile, organele şi agenşiile Uniunii sunt
obligate să respecte drepturile înscrise în Cartă. Aceleaşi obligaţii sunt impuse statelor membre
atunci când acţionează în conformitate cu dreptul Uniunii, iar Curte este cea care va controla
respectare dispoziţiilor Cartei15. Includerea Cartei în Proiectului de Constituţie şi adeziunea la
CEDO nu sunt demersuri alternative ci complementare. Deja în unele state membre, dispoziţii
ale Cartei au început să fie considerate ca având forţă juridică, ceea ce face ca această Cartă să
capete forţă juridică în mod progresiv până la adoptarea Constituţiei Europene devenind astfel
parte a acquis-ului „greu”.
Carta a fost adoptată ca un act interinstituţional şi nu ca un tratat semnat între state, acesta
este şi motivul pentru care ea nu avea forţa juridică de a se impune tuturor statelor membre ale
Uniunii Europene. Acest lucru a făcut ca după mai multe runde de dezbateri să se cadă de acord
că acest document să aibă forţa juridică necesară hotărându-se astfel să fie introdusă în cuprinsul
Constituţiei Europene, prevederile ei găsindu-se în Partea a II-a a proiectului de Constituţie.
Uniunea Europeană, contribuie la apărarea şi dezvotarea valorilor sale comune, cu
respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii
naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor publice la nivel naţional, regional şi local.
În acest context, Carta reafirmă prin respectarea competenţelor şi a sarcinilor Uniunii, precum şi
prin principiul subsidiarităţii, drepturile care rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi din
obligaţiile comune statelor membre. Beneficiul tuturor drepturilor implică resposabilităţi şi
îndatoririatât faţă de terţi cât şi faţă de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile
viitoare în special. Carta fundamentală a Uniunii Europene conţine mai multe categorii de
drepturi, intitulate sugestiv:demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie, justiţie16.

Demnitate-aceasta este reglementată în Titlul I al Cartei Drepturilor fundamentale şi

reprezintă esenţa tuturor drepturilor omului.Demnitatea nu poete fi atinsă sau limitată, este
inviolabilă şi trebuie respectată şi protejată în orice condiţii. Demnitatea umană presupune
respectareaunor drepturi esenţiale ale omului cum ar fi:

15
Vâlcu Elise, Delcea Mihai, Elemente de drept comunitar din perspectiva proiectul de Constituţie Europeană, Ed.
Sitech, Craiova, 2006, p. 257.
16
Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta, Purdă Nicolae, Drăghici Cătălina, Instrumente juridice fundamentale ale
U.E.,Ed. Lumina Lex, Bucueşti, 2003, p. 487.

12
 a. dreptul la viaţă - (art.II-62) care este garantat tuturor persoanelor, fără nici un fel de
discriminare, sens în care nimeni nu poate fi condamnat la moarte de nici o instanţă, oricare ar fi
ea sau orice condiţii sau situaţii de criză ar fi invocate, şi de asemenea nu poate fi executat;
b. dreptul la integritate al persoanei - care presupune că orice persoană are dreptul la
integritate fizică şi psihică şi se referă în special la domeniul medicinei şi al biologiei, unde
trebuie avut consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei interesate conform
prevederilor legale.
c. interzicerea torturii şi a pedepselor inumane sau degradante-aspect care este în
prezent monitorizat de un organism special constituit în acest sens, numit Comitetul pentru
prevenirea torturii;
d. interzicerea sclaviei şi a muncii forţate-conform căruia nimeni nu poate fi ţinut în
sclavie sau servitute şi nu poate să fie constrâns să execute muncă forţată sau obligatorie17.

Libertăţile - sunt reglementate în Titlul II al Cartei drepturilor fundamentale şi asigură

tuturor persoanelor următoarele drepturi:
a. dreptul la libertate şi securitate - cu excepţiile prevăzute în art. 5 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului, unde sunt prevăzute cazurile când unei persoane i
se poate limita dreptul la libertate;
b. respectarea vieţii private şi de familie - din acestea cele mai importante sunt dreptul la
intimitatea domiciliului şi a corespondenţei;
c. protecţia datelor personale - drept recunoscut oricărei persoane, iar aceste date nu pot
fi tratate decât în mod corect, în scopuri precise şi pe baza consimţământului persoanei în cauză;
d. dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie-sunt garantate în conformitate cu legile
naţionale care reglementează exercitarea lor;
e. dreptul la libertatea de gândire, la libertatea de conştiinţă şi religioasă- care permite
oricărei persoane să-şi schimbe religia, sau să-şi manifeste religia sau convingerea public sau
particular, individual sau colectiv prin intermediul cultului, învăţământului, practicilor şi
îndeplinirii ritualurilor;
f. libertatea de exprimare şi de informare- presupune libertatea de opinie şi libertatea de
transmite informaţii sau idei fără a ţine seama de frontiere;

17
Voicu Marin, Drept Comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. ExPonto, Constanţa, 2002, p. 56.

13
 g. libertatea de întrunire şi asociere-orice persoană are dreptul de întrunire paşnică şi de
asociere la toate nivelurile, în special în domeniile sindicale, politice şi civice;
h. libertatea artelor şi ştiinţelor;
i. dreptul la educaţie-asigură formarea profesională şi formarea oricărui cetăţean cu
posibilitatea de a urma gratuit învăţământul obligatoriu;
j. libertatea de a desfăşura o activitate comercială;
k. dreptul de proprietate-dă posibilitatea oricărei persoane de a se bucura de proprietatea
bunurilor pe care le-a dobândit în mod legal, de a se folosi şi de a dispune de ele şi de a lăsa
moştenire;
l. dreptul de azil;
m. protecţia în caz de evacuare, expulzare sau extrădare-prevede că nimeni nu poate să
fie evacuat, extrădat sau expulzat de un stat dacă există un risc serios de a fi supus pedepsei cu
moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. De asemenea sunt
interzise expulzările colective.
Dar cel mai important drept ce este inclus în această categorie este: libertatea de

circulaţie în spaţiul european care este totodată cel cel mai amplu şi mai comlex drept
conferit cetăţenilor europeni.Acest drept implică mai multe componente:dreptul de ieşire din
statul de cetăţenie, dreptul de intrare pe teritoriul oricărui stat membru, dreptul de şedere şi
dreptul de a beneficia de condiţii normale de trai.
Primele trei aspecte presupun obligaţia statelor de a suprima viza de ieşire sau de intrare
într-un stat sau orice alte formalităţi speciale fiind necesară doar prezentare unui act de identitate
valabil sau a unui paşaport. Acest drept nu exclude însă controlul de frontiere, nici obligaţia
străinilor de a se prezenta la autorităţi pentru a fi luaţi în evidenţă18.
Dreptul de a desfăşura o activitate aducătoare de venituri sau dreptul de a efectua
studii după caz-reprezintă un drept fundamental al persoanei, referindu-se atât la activităţile
economice (producţie, servicii, comerţ propriu-zis) cât şi la profesiile liberale (avocatură,
medicină), atât la munca salariată cât şi la cea desfăşurată pe cont propriu, independent, atât la
persoanele fizice cât şi la cele juridice.Statele nu mai au dreptul să instituie permisul de muncă,

18
Lazăr Carmen, Dreptul Uniunii Europene-creaţie, evoluţie, instituţii, ordine juridică şi drepturile cetăţenului
U.E., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 275.

14
precum nici nu mai au dreptul să instituie prioritatea pieţei naţionale sau să o restabilească
temporar.
Dreptul de a rămâne se referă la perioada de după încetarea activităţii profesionale,
aceste persoane trebuie să îndeplinească condiţia unei durate minime de rezidenţă neîntreruptă,
precum şi condiţia unei durate minime de activitate în statul în care doreşte să rămână şi de a
continua să vină cu o anumită peridiocitate.
Existenţa şi întinderea libertăţilor de circulaţie în spaţiul european nu pot fi concepute în
afara acordurilor internaţionale. U.E. adoptă măsurile pentru instituirea şi asigurarea pieţei
interne, în conformitate cu tratatele europene.Însă acest drept al liberei circulaţii implică atât
libera circulaţie a mărfurilor cât şi a bunurilor sau a persoanelor.
În ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a mărfurilor se vor avea în vedere
prevederile înscrise în C constituţia U.E. în conformitate cu care statele membre vor avea în
vedere:
- necesitatea promovării schimburilor comerciale între statele membre ale U.E.;
- evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul U.E.;
-necesitatea aprovizionării cu materii prime şi produse semifabricate;
-necesitatea de a evita perturbări grave ale economiilor statelor membre19.
Liberalizarea schimburilor comerciale au consecinţe atât asupra importurilor cât şi a
exporturilor. În privinţa exporturilor, statele membre se informează reciproc, dar se produc şi
operaţiuni de eliminare a subvenţiilor cu care ar putea denatura caracterul competitiv al
concurenţei. În privinţa importurilor, principiul este acela al interdicţiei restricţiilor cantitative.
Statele membre au obligaţia de a adapta monopolurile naţionale cu caracter comercial, încât să
asigure excluderea oricărei discriminări între cetăţenii statelor membre. Această prevedere se
aplică oricărei instituţii prin intermediul căreia un stat membru controlează, conduce sau
influenţeză, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre20.
Libertatea de circulaţie a pesoanelor - această libertate se adresează atât persoanelor
fizice cât şi persoanelor juridice.
Lucrătorii au dreptul de a circula liber în cadrul Uniunii Europene, aceştea au dreptul de a
accepta oferte reale de încadrare în muncă; de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelo
membre; de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată; de a rămâne pe
19
Ispas Gabriel Liviu, Drept Comunitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 62.
20
Bidilean Vidu, Uniunea Europeană-instituţii, politici şi activităţi, Ed. Agroprint, Timişoara, 2000, p. 66.

15
teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în respectivul stat 21. Legile-cadru
europene urmăresc în special:
- să asigure cooperarea strânsă între serviciile naţionale pentru ocuparea forţei de muncă;
- să elimine toate perioadele şi celelalte restricţii prevăzute de dreptul intern sau de
acordurile încheiate anterior de statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state
membre condiţii diferite în ceea ce priveşte libera alegere a unui loc de muncă în raport cu
lucrătorii statului respectiv;
- să stabilească mecanisme proprii în vederea corelării cererii şi ofertei de locul de muncă
şi să faciliteze realizarea echilibrului între cererea şi oferta de locuri de muncă în condiţii care să
evite ameninţarea gravă a nivelului de trai şi de ocupare a forţei de muncă în diferite regiuni şi
ramuri industriale.
Libertatea de stabilire este dreptul recunoscut resortisanţilor unui stat de a accede la
activităţile nesalariale pe teritoriul statelor membre. Prezenta libertate vizează şi dreptul conferit
resortisanţilor de a avea acces la activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum şi de
constituire şi administrare a întreprinderilor în condiţiile stabilite de pentru resortisanţi de
legislaţia statului membru de stabilire. În această privinţă se iau următoarele măsuri:
- acordarea de prioritate activităţilor în care libertatea de stabilire constituie o activitate
deosebit de utilă la dezvoltarea producţiei şi a schimburilor comerciale;
- asigurarea unei strânse cooperări între autorităţile naţionale competente în vederea
cunoaşterii diferitelor aspecte sociale ce caracterizează activităţile din cadrul Uniunii;
- eliminarea acelor practici sau proceduri administrative care decurg fie din dreptul intern,
fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menţinere ar constitui un
obstacol în calea libertăţii de stabilire22.
Libertatea de a presta servicii - în cadrul prezentei libertăţi, sunt interzise restricţiile
privind libertatea de a presta servicii în cadrul Uniunii cu privire la resotisanţii statelor membre
stabiliţi în alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor.
În înţelesul Constituţiei sunt desemnate „servicii”- prestaţiile furnizate în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu suntreglementate de dispoziţiile privind libera
circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor. Serviciile cuprind: activităţile cu caracter

21
Ispas Gabriel Liviu, op. cit., p. 68.
22
Mazilu Dumitru, Integrare Europeană. Drept Comunitar şi Instituţii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005,
p. 514.

16
industrial, activităţile cu caracter comercial, activităţi meşteşugăreşti, activităţi prestate în cadrul
profesiunilor liberale23.
Statele membre depun eforturi pentru a proceda la liberalizarea serviciilor într-o măsură
mai mare decât cea la care obligă legile-cadru europene adoptate în temeiul dreptului comunitar.
Atâa timp cât restricţiile impuse libertăţii de a presta servicii nu sunt eliminate, statele membre
aplică restricţii fără a elimina pe motiv de cetăţenie ori naţionalitate sau sediu social tuturor
prestatorilor de servicii.
Libera circulaţie a capitalurilor - întrucât circulaţia capitalurilor poate aduce atingere
suveranităţii naţionale a statului şi poate bulversa economia ea nu a fost liberalizată decât
progresiv.
În ceea ce privesc plăţile curente, în accepţiunea dată de o hotărâre a Curţii de
Justiţie,plăţile curente sunt transferuri de devize care costituie o contraprestaţie ăn cadrul unei
tranzacţii subdiacente. Prin aceasta se face distincţia între circulaţia de capitaluri- care reprezintă
operaţiuni financiare al căror obiect esenţial este plasarea sau investirea-şi o plată curentă.
Transferurile ce au legătură cu o investiţie sunt deplasări de capital. Diversitatea lor este certă,
exemple fiind cumpărarea, vânzarea sau subscripţia de valori mobiliare, plasamentele pe termen
lung sau chiar transferurile de capital.
Această libertate a fost instituită prin Directiva din iunie 1988, fapt ce implică eliminarea
tuturor autorizaţiilor de transfer între state. Se produce astfel, unificarea pieţelor de schimb. Însă
liberalizarea erga omnes a transferurilor de capital s-a făcut prin Tratatul de la Maastricht.
Principiul vizează nu numai liberalizarea între statele membre ale Uniunii Europene , ci şi în
relaţiile cu statele terţe.Transferurile de capital sunt libere, cu condiţia de a nu masca operaţiuni
de spălare de bani sau de a produce fraudă fiscală. Uniunea poate impune dacă interesul o cere,
restricţii cu privire la circulaţia capitalurilor24.
Carta Drepturilor fundamentale ale cetăţeanului U.E. reglementează în Titlul al III-lea
Egalitatea - şi face referire la următoarele drepturi:
a. egalitatea de drepturi în faţa legii a tuturor persoanelor este un drept şi un principiu în
acelaşi timp;
b. egalitatea între femei şi bărbaţi-trebuie să fie asigurată şi protejată în toate domeniile,
inclusiv în ceea ce priveşte munca, încadrarea în muncă şi salarizarea;
23
Ispas Gabriel Liviu, op. cit., p. 73.
24
Trandafir Cornel, Drept Comunitar, Ed. Sintech, Craiova, 2006, p. 138.

17
 c. drepturile copilului-se referă la acordarea protecţiei, îngrijirii şi asigurarea bunăstării
lor;
d. drepturile persoanelor în vârstă, Carta recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor de a
duce o viaţă demnă şi independentă şi de a participa la viaţa socială şi culturală;
e. integrarea persoanelor cu handicap-Uniunea recunoaşte dreptul acestor persoane de a
beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială şi profesională precum şi
participarea la viaţa colectivităţii.
Dar cel mai important dintre aceste drepturi este nediscriminarea (art. II-81) este un
drept reglementat nu numai de Cartă ci şi de alte documente ale Uniunii Europene şi presupune
interzicerea oricărei discriminări, bazată în special pe motive de sex, rasă, culoare, origini etnice
sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie, convingeri, opinii, apartenenţă la o minoritate
naţională, avere, naştere, handicap sau orientare sexuală. De asemenea este interzisă orice
discriminare pe motiv de naţionalitate25.
Interdicţia generală de discriminare exclude orice fel de tratament diferenţiat al
cetăţenilor proprii faţă de cetăţenii altor ţări ale C.E. pe baza naţionalităţii. Interdicţia de
discriminare este prezentată, în general, ca o interdicţie relativă, ceea ce nu înseamnă interzicerea
tuturor formelor de discriminare pe baza cetăţeniei, ci prevede tratamente specifice în funcţie de
anumite condiţii specifice. Interdicţia de discriminare este prevăzută în subsidiar faţă de
interdicţiile speciale de discriminare conţinute în libertăţile fundamentale26.
Interdicţia de discriminare cuprinde şi discriminările indirecte, adică tratamente diferite
care, în mod formal, nu sunt legate de cetăţenie. Potrivit concepţiei majoritare, interdicţia de
discriminare produce efecte doar pe plan vertical, între instituţiile Comunităţii, precum şi între
statele membre, pe de o parte şi între cetăţenii U.E., pe de altă parte. În literatura de specialitate
s-a susţinut ideea că şi între relaţiile dintre particulari este obligatorie respectarea prevedderilor
referitoare la discriminare.
Tratatul de la Amsterdam a introdus noi măsuri împotriva discriminării, având ca scop
combaterea anumitor forme de manifestare a discriminării. Consiliului îi sunt atribuite
competenţe pentru a lua măsuri de combatere a discriminării pe bază de sex, rasă, origine etnică,
religie, opinie, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Prin aceste prevederi se acordă însă

25
Ibidem, p. 130.
26
Goring G.,Rusu I.E.,Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 95.

18
Consiliului doar competenţa de a acţiona ăn acest domeniu, dar nu se produc efecte directe
pentru cetăţenii Comunităţii27.
Articolul 141 din Tratatul C.E. conţine şi o interdicţie specială de discriminare,
prevăzând obligativitatea plăţii aceleiaşi remuneraţii pentru femei şi bărbaţi. Această normă are
aplicabilitate directă şi creează în mod direct în persoana angajatului drepturi subiective, acesta
putând cere o remuneraţie egală pentru muncă egală. Această interdicţie se adresează statelor
membre, ea se aplică şi pe plan orizontal, adică în contractele colective de muncă şi în
contractele individuale de muncă, şi acordă protecţie contra discriminărilor directe şi indirecte.
Solidaritatea este reglementată în Titlul IV din Carta fundamentală şi se referă la
următoarele drepturi:
a. dreptul la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, care asigură tuturor
lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora un drept la informare şi la consultare în timp util cu
privire la problemele ce-i interesează în legătură cu serviciul în condiţiile prevăzute de dreptul
Uniunii percum şi de legislaţiile naţionale;
b. dreptul de negociere şi de acţiune colectivă- asigură dreptul atât angajaţilor cât şi
angajatorilor conform dreptului Uniunii dar şi al legislaţiei şi practicii naţinale să negocieze şi să
încheie convenţii colective de muncă şi de a recurge în caz de conflict de interese la acţiuni
colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă;
c. dreptul de acces la serviciile de plasament-asigură posibilitatea unui lucrător de a se
adresa gratuit unui serviciu de plasare a forţei de muncă;
d. protecţia în cazul concedierii nejustificate;
e. condiţii de muncă corecte şi echitabile-orice lucrător are dreptul la condiţii de muncă
care să respecte sănătatea, securitatea şi demnitatea sa, precum şi la o limitare a duratei maxime
de lucru precum şi a repausului săptămânal, dar şi la o perioadă anuală de concediu plătit;
f. interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă. Carta interzice
munca copiilor. Admiterea la încadrarea în muncă nu poate fi făcută înainte de expirarea vârstei
care corespunde perioadei de şcolarizare obligatorie;
g. viaţa de familie şi viaţa profesională-protecţia familiei este asigurată pe plan juridic,
economic şi social. Nici o persoană nu poate fi concediată din motive de maternitate, dar are

27
Printre actele juridice elaborate în acest sens, se află Directiva Consiliului nr. 2000/43 din 29 iunie 2000 pentru
aplicarea principiului tatamentului egal, fără discriminare pe motive de rasă sau origine etnică.

19
dreptul la concediu de maternitate plătit precum şi la un concediu prenatal acordat după naşterea
copilului;
h. securitatea socială şi asistenţa socială. Uniune recunoaşte şi respectă dreptul de acces
la prestaţiile de securitate socială şi la sreviciile sociale care acordă protecţie în caz de boală,
accident, bătrâneţe, sau pierderea locului de muncă, confor normelor stabilite de dreptul Uniunii
şi de legislaţiile şi practicile naţionale;
i. ocrotirea sănătăţii-pentru a asigura un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii persoanei,
orice persoană are dreptul de a avea acces la asistenţă medicalăpreventivă şi de a beneficia de
îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale;
j. accesul la serviciile de interes economic general- sunt respectate şi recunoscute de
Constituţie pentru a asigura promovarea coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii;
k. protecţia mediului-este asigurată conform principiului dezvoltării durabile şi de
îmbunătăţire a calităţii acestuia;
l. protecţia consumatorilor-toate politicile asigură un înalt grad de protecţie a cetăţenilor
în acest sens.
Justiţia - este reglementată în Titlul VI din Cartă şi reglementează aspectele legate de
accesul la justiţie şi celelalte aspecte legate de derularea unui proces, statuând următoarele
drepturi:
a. dreptul la o cale de atac efectivă şi la un proces echitabil. Asigură fiecărei persoane ale
cărei drepturi şi libertăţi au fost încălcate, dreptul la o cale efectivă şi desfăşurarea unui proces
echitabil, public şi cu termen de rezonabil, care să se desfăşoare în faţa unei instanţe
independente şi imparţiale stabilite în prealabil prin lege.Orice persoană are posibilitatea de a fi
consiliată, apărată şi reprezentată, iar asistenţa juridică se acordă gratuit celor care nu dispun de
resurse suficiente, în măsura în care acest ajutor ar fi necesar pentru a asigura accesul la justiţie;
b. prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare –sunt garantate oricărei persoane până la
stabilirea vinovăţiei conform prevederilor legale, cu respectarea dreptului la apărare pe toată
perioada cercetărilor28.
c. principiul legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor. Conform acestui
drept, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care,în momentul
săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De

28
Goring G., Rusu I.E., op. cit., p. 97.

20
asemenea nu se aplică o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii
infracţiunii. Dacă ulterior infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din
urmă. Pedeapsa nu trebuie să fie disproporţionată faţă de infracţiune;
d. dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Nimeni
nu poate fi urmărit sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deje condamnat sau
achitat în interiorul Uniunii printr-o hotărâre definitivă conform prevederilor legale.

Alte drepturi:
Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul european- este vorba despre dreptul de
vot pe teritoriul altui stat membru decât cel de cetăţenie, respectiv cel al statului de reşedinţă. El
se exercită pe baza principiului nediscriminării sau al egalităţii cu cetăţenii respectivului stat.
Dreptul de a alege şi de a fi ales pentru organele colectivităţilor locale - este vorba
despre dreptul de vot pe teritoriul altui stat membru decât cel de cetăţenie, respectiv al statului de
reşedinţă, şi sunt vizate comunele urbane şi rurale, respectiv funcţiile de consilier în organele
deliberative ale unor astfel de colectivităţi şi funcţiile executive (primar, primar adjunct etc.)
Dreptul de petiţionare - de el beneficiază, de fapt, nu numai cetăţenii Uniunii, ci şi orice
persoană fizică sau juridică cu domiciliul, respectiv sediul stabil pe teritoriul Uniunii;
Parlamentul european a decis chiar să examineze şi petiţiile adresate de persoane străine cu
domiciliul sau sediul în afara Uniunii, dacă este vorba de o problemă ce interesează Uniunea.
Dreptul de a se adresa Mediatorului numit de Parlament - de acest drept beneficiază
persoanele de pe teritoriul Uniunii în aceleaşi condiţii.
Dreptul de a comunica cu instituţiile sau organele Uniunii- este vorba de dreptul de a le
scrie într-una din limbile oficiale ale Uniunii şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Acest drept
poate viza aspecte din cele mai diferite: reclamaţii, cereri de informaţii.
Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară al oricărui stat membru altul decât cel de
cetăţenie - este vorba de situaţiile în care o persoană fizică se află pe teritoriul unui stat terţ, iar
acesta nu are relaţii diplomatice cu statul al cărui cetăţean este persoana. Într-o asemenea situaţie,
persoana poate cere protecţia oricărui alt stat membru al Uniunii în aceleaşi condiţii ca şi
cetăţenii respectivului stat.
Acest drept este reglementat de două decizii din 1995 şi din 1996 ale reprezentanţilor
statelor membre reuniţi în Consiliu. Asistenţa în caz de deces, boală gravă, accident, arestare sau

21
deţinere, violenţă, repatriere, poate fi financiară sau de alt tip, însă cea financiară nu poate fi
acordată fără consimţământul statului de cetăţenie cu excepţia situaţiilor de urgenţă. Tot în cadrul
acestui tip de protecţie intră şi dreptul statelor de a elibera documente provizorii de călătorie, cu
consimţământul statului de cetăţenie şi numai pe durata minimală a călătoriei pe care
beneficiarul trebuie să o efectueze.

3.Impactul cetăţeniei europene

asupra cetăţenilor români

Orice manifestare cetăţenească presupune anumite instituţii ţi mecanisme care să facă

posibilă exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor membrilor respectivei societăţi. Iar
aceste mecanisme şi instituţii nu sunt niciodată doar ilustrări ale unor principii generale, ele
ţinând cont de condiţiile specifice (istorice, culturale) ale fiecărei societăţi în parte. Exemplul cel
mai relevant îl avem chiar în jurul nostru. Trecerea societăţii româneşti la un sistem democratic a
introdus multe schimbări în statutul cetăţeanului.
Înainte de 1989, era considerat un bun cetăţean cel ce îndaplinea obligaţiile, care dădea
dovadă de supunere şi nu încerca să depăşească standardele egalităţii sociale implementate de
sistemul respectiv. Cetăţeanul a învăţat acest lucru ştiind că, în schimb, primeşte protecţie din
partea statului. Odată cu trecerea la sistemul democratic, s-a realizat o schimbare în beneficiul
libertăţilor pe care individul le posedă, iar cetăţenia a devenit un mijloc prin care aceste
oportunităţi pot fi puse în practică.
Însă în ceea ce priveşte integrarea Românie în Uniunea Europeană- are în vedere în
primul rând o bună conveţuire cu ceilalţi, o relaţionare între membrii comunităţii, o atingere a
scopurilor, fără să se pericliteze însă ordinea socială şi, nu în ultimul rând o participare la luarea
deciziilor importante pentru ţară, prin informare şi integrare voluntară în diferitele organizaţii
care urmăresc binele comun.
Dar cetăţenilor români le lipseşte acest spirit de colaborare prin care îşi pot utiliza
drepturile şi libertăţile, atât în beneficiul lor cât şi a comunităţii în care trăiesc. Românii
dovedesc o prea mare preocupare faţă de problemele proprii, diferenţiindu-le de cele generale ale

22
societăţii. Ei nu realizează legătura între problemele particulare şi cele la nivel general,
considerându-le pe acestea din urmă probleme ale autorităţilor, ale „celor de sus”. Cetăţeanul
român îşi justifică de cele mai multe ori lipsa de participare prin neîncrederea în competenţa
civică, neîncredere exprimată în afirmaţii precum:„nimeni nu este interesat în ceea ce gândesc
oameni ca mine” , „nu am puterea să influenţez deciziile care se iau la nivel superior ”. În aceste
condiţii, fără o intervenţie a autorităţilor în scopul de a oferi cetăţenilor ocazii prin care să
conştientizeze că pot fi folositori societăţii , că, prin participarea lor la viaţa socială , pot
contribui la rezolvarea unor probleme majore, nu vom putea dezvolta o cultură civică care să
caracterizeze cetăţeanul, şi este indispensabilă pentru crearea societăţii civile29.

 Integrarea europeană-schimbare de
mentalitate sau schimbare de sistem
pentru societatea românească?

Aceată înlocuire, pentru a fi înţeleasă de către cetăţenul român şi pentru a fi folositoare

societăţii româneşti necesită o anumită ordine în ceea ce priveşte schimbarea. „Cultura se
schimbă mai lent decât instituţiile sau ideile”, lucru care este constatat în această perioadă de
transformări în societatea românească. Multe dintre aceste schimbări afectează în mod direct
cetăţeanul, care condamnă în acest mod autorităţile pentru neputiinţa de a institui un program de
reformă care să-i aducă cel puţin un nivel de trai mai bun. În acelaşi timp, cetăţenii sunt de acord
cu integrarea României în Uniunea Europeană, însă nu realizează nici o legătură între această
dorinţă a lor şi toate transformările care se fac în ţară. Aceasta este concepţia pe care o întâlnim
la cetăţeanul român, mai mult el se simte neputiincios, considerând că singurul mod prin care
poate ajuta este să respecte Constituţia şi legile ţării, asistând şi exprimându-şi simplu părerea cu
privire la felul în care autorităţile reuşesc sau nu să se integreze în adevăratul sens al cuvântului
în tot ceea ce înseamnă Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte sistemul legislativ, din România, acesta este considerat de majoritatea
populaţiei ca fiind unul deficitar. Aceasta reprezintă o realitate, concretizată în faptul că acest

29
Coman Florin, Bughea Raluca, op. cit., p. 149.

23
sistem prezintă multe lacune, ce se cer a fi acoperite, dacă se doreşte o armonizare cu legislaţia
europeană. Iar una dintre sarcinile imediate ale României se referă la realizarea unei
compatibilităţi legislative cu statele din Uniunea Europeană. Unul dintre punctele ce trebuie
revizuite este cel privind atitudinea faţă de minorităţi, indiferent de natura acestora: minoritaţi
etnice, sexuale etc. După cum au demonstrat sondajele de opinie, s-a constatat faptul că românii
dau dovadă de puţină toleranţă faţă de minorităţi. În plus aceste grupuri sunt considerate o
ameninţare la adresa culturii şi a obiceiurilor ţării noastre30.
Covenţia Europeană a Drepturilor Omului pune accentul în foarte mare măsură pe
raportul dintre stat şi cetăţean, care implică subordonarea prin norme interstatale a acţiunilor
statului faţă de cetăţenii săi. În realitate, „libertatea-indepemdentă pe care Montesquieu o numea
„securitate”, nu se poate realiza pe deplin decât prin libertatea pur politică, în participarea
cetăţeanului la gestionarea lucrului public.
Covenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se mulţumeşte să enumere drepturile
fundamentale ale individului, drepturile persoanei: dreptul la viaţă, la proprietate, securitate,
interzicerea sclaviei, ci ia în considerare, în egală măsură cele mai importante libertăţi ale
cetăţeanului: dreptul la alegeri libere la intervale rezonabile, libertăţile de opinie, de reuniune, de
asociere, libertatea cuvântului.
Revenind la societatea românească, se pare că tocmai aceste libertăţi-considerate cele mai
importante- nu sunt realizate de către cetăţeanul român. O societate democratică acordă
cetăţenilor drepturi şi libertăţi pe care aceştea trebuie să le investească în relaţiile cu ceilalţi,
deoarece doar prin implicare în viaţa publică se pot construi acele reţele asociaţionale, putem
organiza interesele noastre în aşa fel încât să concorde cu interesele societăţii în care trăim31.
Această regândire a moralităţii şi a comportamentului responsabil ar trebui cu atât mai
mult avută în vedere în cadrul societăţilor ex-comuniste, unde indivizii mai păstrează încă acea
educaţie anterioară în spiritul unui scop comun şi egalitar. Actuala societate revendică de
asemenea, o solidaritate pentru realizarea binelui comun, însă această solidaritate nu poate fi
impusă de forţe constrângătoare exterioare individului; ea presupune anumite valori, un simţ al
obligaţiei, precum şi devotamentul din partea membrilor societăţii. Aşadar, putem afirma că
democraţia se construieşte în primul rând pe indivizi, aplelând la responsabilitatea socială a
acestora.Iar această responsabilitate implică anumite valori, care necesită un proces de învăţare
30
Bidilean Vidu, op. cit., p. 71.
31
Lazăr Carmen, op. cit., p.273.

24
prin intermediul experienţelor acumulate de individul social în interacţiunea cu ceilalţi membri ai
societăţii32.
Cetăţenia se manifestă în cadrul unei societăţi ţinându-se cont în primul rând de
responsabilitatea şi implicarea socială reprezentând în acelaşi timp forme de manifestare a
cetăţeniei.
Responsabilitatea socială-este actul de angajare a individului în procesul interacţiunii
sociale, prin asumarea de drepturi şi obligaţii sociale. Responsabilitatea este intim legată de
sistemul normativ ce include ansamblul regulilor de comportament şi de conduită socială,
concretizându-se: în aderarea liberă şi neimpusă a individului la normele şi valorile dominante
într-o societate, la interesele şi idealurile sociale dezirabile. Aceată însuşire trebuie să
caracterizeze cetăţeanul român, deoarece ea aparţine „omului civilizat, care vrea să fie el însuşi
în tot ceea ce face”.
În ceea ce priveşte implicarea socială, acest concept este direct legat de conceptul
responsabilităţii sociale reprezentând latura activă a responsabilităţii. Pentru definirea implicării
sociale este necesar să definim binele public:„nu putem spera să ne bucurăm la maxim de
propria noastră libertate individuală, decât dacă nu vom situa această valoare deasupra
urmăririi binelui comun”, „sigura cale spre libertatea individuală este aceea a serviciului
public”. Aşadar nu prin extensia de la individ la colectivitate implicarea devine socială, ci
atributul „social” se asociază implicării când valorile în jurul cărora se cristalizează aptitudinile
indivizilor sau ale grupurilor umane au înaltă semnificaţie socială, când pregătirea acţiunii şi
realizarea ei afectează global viaţa comunităţii: „o personalitate se implică social când năzuieşte
şi activează pentru binele întregii societăţi”33.

 În ce măsură îşi cunosc cetăţenii români

drepturile şi obligaţiile lor în calitate de
cetăţeni europeni?

32
Ibidem, p. 274.
33
Un concept românesc privind viitorul U.E., Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 165.

25
 Datele obţinute demonstrează faptul că românii nu au informaţii despre integrare sau nu
cunosc beneficiile ce decurg de aici. În urma statisticilor realizate cei mai mulţi dintre subiecţii
intervievaţi enumeră un singur drept, doar 18,5% enumeră două drepturi, iar procentul celor ce
enumeră trei dintre drepturile de care beneficiază românii în calitatea lor de cetăţeni europeni
este doar de 7%. Aşadar, cetăţenii nu-şi justifică acordul cu integrarea în Uniunea Europeană prin
informaţiile de care dispun, ci, mai degrabă, prin speranţa ca prin integrare va fi mai bine.
Principalul drept pe care îl cunosc persoanele intervievate este cel privind libera
circulaţie, implicit eliminarea vizelor, şi au în vedere posibilitatea lor, în calitate de cetăţeni
europeni de a circula fără vize în ţările europene.Procentul celor ce menţionează acest drept este
de 47,5%, în timp ce dreptul la muncă în ţările Uniunii este menţionat de 8,5% din cei
intervievaţi iar dreptul de proprietate de 5% .
O altă problemă mare în ceea ce privesc aceste drepturi este şi faptul că o mare parte
dintre cetăţenii români nu au cunoştinţă desre aceste drepturi având în vedere calitatea lor de
cetăţeni europeni. Astfel, 20% din persoanele intervievate nu cunosc drepturile pe care le au ca şi
cetăţeni europeni, iar marea majoritate de 88,9% nu sunt de acord cu integrarea României în
cadrul Uniunii.

 Cum apreciază cetăţenii români

modificările intervenite în urma integrării
României în Uniunea Europeană?

Dintre cetăţenii intervievaţi, cei mai mulţi consideră că schimbările intervenite în urma
integrării drept avantajoase atât pentru ei cât şi pentru România. O singură modificare în
Constituţie înregistrează un procent de sub 50% în ceea ce priveşte acordul, şi anume
modificarea care le conferă dreptul cetăţenilor europeni de a vota şi de a candida la alegerile din
ţara Uniunii Europene în care sunt rezidenţi.
Deşi trăiesc cu speranţa că o vor duce mai bine, majoritatea românilor consideră că nici în
aceste condiţii nu vor obţine tot ceea ce li se cuvine, din acest motiv 73,5% dintre subiecţii

26
intervievaţi consideră un avantaj pentru România adoptarea unui sistem legislativ comun pentru
ţările Uniunii, românii având mai multă încredere în acest sistem decât în justiţia română34.
Cetăţenii români sunt în general nemulţumiţi de eforturile făcute de România pentru a
ajunge la standardele europene, totodată considerând că fondurile venite din Uniune au fost
folosite în mod ineficient.
În concluzie, după cum ne arată statisticile, prin integrarea României în Uniune la 01
ianuarie 2007; românii cred că vor obţine un trai mai bun (22,5%), că vor avea un viitor mai bun
(19%), că vor avea o relansare economică a ţării (15,5%). Aceste rezultate ne determină să
credem că Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie filantopică ce va acorda cetăţenilor
români acele facilităţi care nu au putut fi acordate de statul român; cetăţenii consideră Uniunea
Europeană un fel de stat paternalist, în care toată lumea va beneficia de protecţie socială şi va
avea asigurat un nivel minim de bunăstare.

34
Ibidem, p. 180.

27
 Bibliografie

1. Bârzea Cezar, Cetăţenia europeană, Editura Politeia S.N.S.P.A.,

Bucureşti, 2005;
2. Bică Gheorghe, Bică Loredana, Costache Gheorghe, Introducere în
Dreptul Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
3. Bidilean Vidu, Uniunea Europeană- instituţii, politici şi activităţi, Editura
Agroprint, Timişoara, 2000;
4. Coman Florian, Bughea Raluca, Drept Comunitar european, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2006;
5. Goring G., Rusu I.E., Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006;
6. Ispas Gabriel Liviu, Drept Comunitar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006;
7. Lazăr Carmen, Dreptul Uniunii Europene- creaţie, evoluţie, ordine
juridică şi drepturile cetăţeanului european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
8. Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta, Purdă Nicolae, Drăghici Cătălina,
Instrumente juridice fundamentale ale Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;

28
 9. Mazilu Dumitru, Integrare Europeană. Drept Comunitar şi Instituţii
Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
10. Nedelcu Anda Veronica, Drept Comunitar şi Instituţii Europene, Editura
Fundaţiei „Ioan Slavici”, Arad, 2005;
11. Popescu Roxana Mariana, Dumitraşcu Mihaela Augustina, Drept
Comunitar European, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2005;
12. Stanciu Sorin Mihai, Drept Comunitar şi Integrare Europeană, Editura
Mirton, Timişoara, 2003;
13. Ştefan Tudorel, Institutul Naţional al Magistraturii, Introducere in
Dreptul Comunitar. Teorie şi Jurisprudentă, Bucureşti, 2006
14. Tincă Ovidiu, Drept Comunitar General, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005;
15. Valerică Nistor, Drept Social European, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005
16. Trandafir Cornel, Drept Comunitar, Editura Sintech, Craiova, 2006;
17. Vâlcu Elise, Delcea Mihai, Elemnte de drept comunitar din perspectiva
proiectului de Constituţie Europeană, Editura Sintech, Craiova, 2006;
18. Voicu Marin, Drept Comunitar. Teorie şi jurisprudenţă, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 2002;
19. Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Editura
Polirom, Iaşi, 2001.

29