PROPRIETĂŢI MAGNETICE ALE SUBSTANŢELOR ŞI

INTERACŢIUNEA LOR CU UN CÂMP MAGNETIC

Particulele purtătoare de sarcini electrice efectuează mişcare de rotaţie pe orbitele din

jurul nucleelor dar şi în jurul axei poprii astfel încât toate aceste substanţe conţin mici curenţi
circulari, iar în fiecare spaţiu închis de către o spiră este echivalent cu o foiţă magnetică care
are doi poli.
În acest sens magnetismul substanţei îşi are substratul microscopic în mişcările pe
orbite dar şi cele de spin (mişcarea în jurul axei proprii) atât a electronilor cât şi a particulelor
din nucleu.
La scară macroscopică, proprietăţile magnetice se pun în evidenţă la aşezarea în câmp
magnetic unde au loc interacţiuni între câmp şi substanţe, interacţiuni care sunt traduse printr-
o serie de proprietăţi magnetice a căror valoare este dependentă de structura substanţei, de
obicei se tratează separat:
• proprietăţi magnetice determinate de electroni (magnetism electronic);
• proprietăţi magnetice în nucleu (magnetism nuclear).
Din punct de vedere teoretic se adapteaza pentru structura atomului, modelul planetar
al lui Rutherford cu cel al lui Bohr.
Conform teoriei lui Bohr, orbitele pe care se deplasează electronii nu sunt
întâmplătoare, sunt bine definite, corespund unui şir de valori distincte pentru energiile
electronilor şi se determină deci aşa numitele stări staţionare (orbitali). Aceste stări staţionare
pot avea formă:
• circulară (atomul de hidrogen);
• eliptică (Pământul în jurul Soarelui).

Magnetismul determinat de electroni

Ce se întâmplă cu orbita descrisă de un electron la aşezarea în câmp magnetic?
Înainte de introducerea în câmp magnetic, orbita eliptică plană poate să se aşeze în
orice mod în spaţiu.
După introducerea în câmp magnetic, în urma efectului perturbator pot apărea orientări
diferite ale orbitei care nu mai sunt echivalente din punct de vedere energetic, ceea ce
înseamnă că nu toate orientările sunt posibile ci doar acelea care sunt permise de relaţiile de
cuantificare.
1
 Pot apărea două cuantificări în planul orbitei şi una referitoare la orientarea orbitei faţă
de câmpul electric. Mişcarea electronilor pe orbită este caracterizată de un moment cinetic

orbital pi, cuantificat prin număr cuantic orbital l care are o valoare multiplă de

(h = constanta lui Planck).

Momentul cinetic reprezintă deci un vector ce trece prin focarul alipsei perpndicular
pe planul acesteia.
La aşezarea atomului în câmp magnetic exterior, de intensitate H, are loc orientarea
orbitei electronice, deci a vectorului momentului cinetic care va face cu direcţia câmpului
perturbator un anumit unghi. Valoarea unghiului α este de asemenea cuantificată, adică va lua
acele valori pentru care protecţia momentului cinetic pe direcţia câmpului este ea însăşi

cuantificată, de asemenea fiind un multiplu întreg de , conform următoarei relaţii:

(1)

unde:
m = număr cuantic magnetic, număr ce caracterizează orientarea orbitei

(2)

(3)

(4)

Relaţia (4) arată că într-un câmp magnetic, orbita nu se poate orienta oricum, fiind
permise acele valori pentru care este un raport de număr întregi.
cos α nu poate varia între (-1) şi (+1)
m trebuie să fie cuprins între (-l) şi (+l)
2l + 1 are valori diferite.

Momentul magnetic orbital

Mişcarea electronilor pe orbită echivalează cu un mic curent electric, iar atomul care
posedă aceşti electroni se transformă într-un mic magnet, respectiv un dipol electric.
Dacă în fiecare pol al unui magnet se află o masă magnetică q, iar distanţa dintre cei
doi poli are valoarea d, atunci se defineşte un moment magnetic determinat de mişcarea pe
orbită determinat de numărul cuantic secundar.

2
 (5)
Se poate calcula valoarea acestui moment funcţie de masa şi sarcina electronului,
pornind de la următoarea relaţie:

(6)

unde:
i = intensitatea curentului circular;
S = suprafaţa cercului;
c = viteza luminii
(7)

(8)
unde:
υ = frecvenţa de rotaţie
Intensitatea i se măsoară prin produsul dintre sarcina electronului şi numărul de rotaţii
efectuate de electron într-o secundă.

(9)

unde:
v = viteza electronul pe orbită;
r = raza orbitei circulare.
Viteza electronului se poate calcula din relaţia de cuantificare a momentului cinetic al
electronului.

(10)

(11)

(12)

Şi intensitatea acestui câmp electric este cuantificată.

(13)

unde:

3
 µB = magnetonul lui Bohr, magnetonul Bohr-Procopie
(14)
Spinul electronic
Momentul electric de spin al electronului
Paramagnetismul reprezintă momentul electronic de spin al unui electron.
Datorită mişcării de aotorotaţii în jurul axei proprii, un electron dobândeşte şi
proprietăţi electromagnetice care au un anumit moment magnetic de spin µS care este şi acesta
cuantificat prin următoarea relaţie:

(15)

unde:
g = factor giromagnetic

(16)

unde:
pS = moment cinetic de spin
S = număr cuantic de spin,

(17)

Electronii necuplati situaţi în orbitali ocupaţi de câte un electron determină existenţa

unui moment magnetic permanent chiar în absenţa câmpului magnetic, această proprietate se
numeşte paramagnetism.

Diamagnetismul
Este o proprietate magnetică macroscopică, care se datorează structurii microscopice.
Diamagnetismul se datorează electronilor cuplaţi cate doi electroni cand spinii acestora fiind
opuşi compensează integral.
Cand toţi orbitali moleculelor sunt ocupaţi cu perechi de electroni cu spin opus,
substanţa nu are moment magnetic propriu (permanent) şi este diamagnetică.
Diamagnetismul este o proprietate generală a materiei în toate formele ei. La aşezarea în câmp
magnetic, perechile de electroni rămân tot cuplate, iar câmpul magnetic provoacă un slab
curent magnetic numit indus. Momentul magnetic indus este opus câmpului şi ca urmare
substanţa este respinsă.

4
 Chiar şi substanţele paramagnetice posedă diamagnetism, deoarece toţi atomi şi
moleculele posedă orbitali cu doi electroni cuplaţi. Diamagnetismul poate fi acoperit de
paramagnetism.

Susceptibilitatea magnetică
Când substanţa suferă o magnetizare, curentul magnetic este mai mare cu cât campul
exterior este mai mare.
(18)
unde:
J = moment magnetic dobândit;
H = intensitatea campului magnetic;
࣑ = susceptibilitatea magnetică, este o valoare constantă raportată la 1cm3 de
substanţă (࣑vol) sau la un mol de substanţă (࣑mol).
Valoarea acestei constante depinde de natura substanţei.

Susceptibilitatea diamagnetică
Caracterizează măsura în care apar curenţii de inducţie moleculari, adică mobilitatea
stratului electronic din moleculă. Fiecare curent molecular se compune din curenţii care
circulă în atomi şi grupe de atomi, fiind o mărime aditivă ce se compunde din susceptibilitatea
atomului şi a constantelor structurale.

Susceptibilitatea paramagnetică
Nu poate caracteriza singură magnetizarea unei substanţe, deoarece substanţele care au
dipoli permanenţi (electroni neîmperecheaţi) vor avea în învelişul electronic şi elctroni cuplaţi
ale căror momente magnetice se cuplează.
Aceste substanţe vor prezenta şi diamagnetism dar care este mult prea slab şi este
acopereit de efectul de orientare.