Sinteze

Coordonatori:
Prof. dr. Bogdan Aurescu Conf. dr. Ion Gâlea
Colectivul de autori:
Conf. dr. Ion Gâlea Asist. dr. Elena Lazăr Drd. loana-Roxana Oltean
Drept internaţional public

Scurtă culegere de jurisprudenţă pentru seminar
Bogdan Lucian AURESCU
Studii: A absolvit Facultatea de Drept (1996, Diplomă de Merit) şi

Facultatea de Istorie (1998), ambele din cadrul Universităţii din
Bucureşti, Institutul Franco-Român de Dreptul Afacerilor şi Cooperare
Internaţională „Nicolae Titulescu-Henri Capitant" (1996) şi Colegiul
Naţional de Apărare din Bucureşti (2000). Din anul 2003 este doctor în
ştiinţe juridice (Summa cum laude) al Facultăţii de Drept a Universităţii
din Bucureşti. A absolvit, de asemenea, studii post-doctorale,
Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (2010-2011), iar din
anul 2017 este profesor abilitat.
Activitate profesională: Activează din 1998 în cadrul Catedrei de Drept
Public a Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti, iar ca profesor
universitar din anul 2015, la Facultatea de Drept, Universitatea din
Bucureşti. A mai predat, de asemenea, la Academia Diplomatică/
Institutul Diplomatic Român şi Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative. Este cadru didactic asociat la Universitatea „Nicolae
Titulescu" (din 2004), a fost visiting professor la Facultatea de Drept a
Universităţii din Hamburg (2006), este membru al Curţii Permanente de
Arbitraj de la Haga, membru supleant în Comisia Europeană pentru
Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) a Consiliului Europei,
reprezentant supleant al României la Comisia Dunării şi Arbitru
desemnat de România în conformitate cu articolul 2 din Anexa VII la
Convenţia ONU privind Dreptul Mării; este preşedintele Ramurii
Române a „International Law Association" (Londra) şi redactor-şef al
Revistei Române de Drept Internaţional-, este membru al Colegiului de
Redacţie al revistei Curierul Judiciar, al Consiliului Ştiinţific al ACTA
Universitatis Lucian Blaga (Sibiu) şi al Revistei de Drept Constituţional;
diplomat în cadrul MAE (din 1996); Agentul Guvernamental pentru
CEDO (2003-2004); Agentul României pentru Curtea Internaţională de
Justiţie în procesul cu Ucraina privind Delimitarea Maritimă în Marea
Neagră (2004-2009); secretar de stat pentru afaceri strategice (2009-
2010,2012-2014), europene (2004-2005,2010-2012), globale (2012) în
MAE; ministrul afacerilor externe (2014-2015); în prezent,
consilier prezidenţial pentru politică externă (din 2016). Din 2016, este
membru al Comisiei de Drept Internaţional a ONU.
Publicaţii: B. Aurescu este autor, co-autor sau coordonator al unui
număr de 15 volumeîn domeniul dreptului internaţional şi a câteva zeci
de capitole şi studii, respectiv peste 170 de articole, studii, comentarii,
recenzii publicate în volume şi reviste româneşti şi străine. Ca membru
supleant (expert independent) al Comisiei de la Veneţia, a fost raportor
sau co-raportor, până în prezent, pentru 29 de rapoarte, opinii sau
studii ale acestei instituţii.
Premii şi distincţii: „Diploma de merit pentru contribuţie de excepţie la
activitatea diplomatică a României" şi Ordinul Naţional Serviciul
Credincios'i n grad de „Cavaler" (2002); Ordinul Meritul Diplomatica
grad de „Cavaler" (2007); Ordinul Naţional Steaua României în grad de
„Cavaler" (2009) şi Ofiţer (2013); Crucea de Comandor a Ordinului de
Merit al Republicii Polone (2009), Emblema de Onoare a Statului Major
General al României (2013), Medalia de Aur a Forţelor Armate Poloneze
(2013), Ordinul Naţional Legiunea de Onoare a Republicii Franceze în
grad de „Cavaler" (2016).
Ion GÂLEA
Studii: A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în

anul 2000 şi Colegiul Juridic Româno-Francez de Studii Europene,
Universitatea Paris I - Maîtrise. A continuat cu studii de masterat în
Relaţii Internaţionale, Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative din Bucureşti (2000-2002) şi un masterat în Studii
Europene în cadrul Universităţii din Graz, Austria - în colaborare cu
Academia Europeană, Bolzano, Italia şi Institutul European de
Administraţie Publică din Luxemburg-2005-2006. Din anul 2008 este
Doctor în Drept al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.
Activitate profesională: Este cadru didactic al Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti - colaborator (2000-2002), preparator
universitar (2002-2004), asistent universitar (2004-2012), lector
(2012-2016) şi conferenţiar (din februarie 2016). A susţinut cursuri şi
seminarii la Institutul Diplomatic Român (2011-2015), Colegiul Juridic
Franco-Român de Studii Europene (2010-2015) şi, în calitate de cadru
didactic invitat, la Universitatea din Coruna, Spania (2015). A fost
diplomat în cadrul Direcţiei de Drept Internaţional şi Tratate, Ministerul
Afacerilor Externe din România (2000-2002). A ocupat funcţia de
Director/Şef seriviciu al Direcţiei/Serviciului Drept European din cadrul
Ministerul Afacerilor Externe al României (2002-2007, 2009-2010) şi a
fost Director General pentru Afaceri Juridice în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe din România între 2010 şi 2016. Este Ambasadorul
României în Bulgaria, din 2016. De asemenea, a fost membru şi
coordonator al echipelor de negocieri din România în legătură cu
diverse tratate internaţionale, cum ar fi: frontiere şi delimitarea spaţiilor
maritime, promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, apărare şi
probleme de securitate; membru al echipei juridice române în cadrul
procedurii consultative „Conformitatea cu dreptul internaţional a
declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţiilor provizorii de
autoguvernare din Kosovo" (2009); membru al delegaţiei române la
Conferinţa de revizuire a Statutului Curţii Penale Internaţionale
(Kampala, 2010); Vicepreşedinte al Conferinţei statelor părţi la
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (2011-
2015); Reprezentant supleant al României în cadrul Comisiei Dunării.
Publicaţii: Este autor şi co-autor al unui număr de 10 cărţi şi aproximativ
40 de articoleîn domeniul dreptului internaţional şi al dreptului Uniunii
Europene, printre care: Folosirea forţei în Dreptul internaţional,
Tratatele Uniunii Europene - text comentat, Dreptul tratatelor.
Distincţii: Ordinul Naţional Serviciul Credincios (2013), Ordinul Naţional
Pentru merit (2009), Medalia Meritul Diplomatic (2007).
Elena LAZĂR

anul 2010 şi Colegiul Juridic Româno-Francez, Paris I Pantheon-
Sorbonne. A continuat cu studii de masterat în Dreptul internaţional şi
european al afacerilor, Paris I Pantheon-Sorbonne şi un masterat în
Drept privat, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.
Din anul 2015 este Doctor în Drept (Summa cum laude) al Facultăţii de
Drept a Universităţii din Bucureşti, în domeniul Drepturilor omului.
Activitate profesională: Este avocat titular al Cabinetului de avocat
„Lazăr Elena", fiind specializată în dreptul penal al afacerilor şi dreptul
muncii. La finalizarea studiilor, s-a alăturat corpului profesoral al
Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, în cadrul căreia predă
materiile Drept internaţional public şi Organizaţii şi Relaţii
Internaţionale, în calitate de asistent universitar. Din anul 2015, a
predat timp de 3 ani disciplina Droit francais du travail în cadrul
Colegiului Juridic - Paris I Pantheon-Sorbonne, iar începând cu anul
universitar 2018-2019 va preda Droit humanitaire, migrations, refugies.
De asemenea, activează ca expert la Comisia Europeană, Justice
Programme, pe problematica Traficului de fiinţe umane. Pasionată de
dreptul execuţional penal, disciplină asupra căreia s-a aplecat şi în teza
sa de doctorat, a avut o colaborare foarte strânsă cu Administraţia
Naţională a Penitenciarelor. De asemenea, este redactor executiv al
Revistei Române de Drept Internaţional (www.rrdi.ro).
Publicaţii: Le droit au respect de l'intimite des detenus tel que prevu par
I'article 8 de la Convention europeenne des droits de l'homme, Ed. C.H.
Beck, 2017; The Positive Obligations of States under the ECHR to Protect
Individuals against Unlawful Acts on the Internet, în Journal of Law and
Administrative Sciences no. 3/2015; Les obligations positives decoulant
de I'article 8 de la Convention EDH visant a assurer la protection des
detenus, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2015; La sexualite
dans le systeme carceral â la lumiere de la Convention EDH, în Noua
Revistă de Drepturile Omului nr. 4/2014; Sinteza jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor
Omului: iulie-septembrie 2012 (coautor), în Noua Revistă de Drepturile
Omului nr. 3/2012; Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:
aprilie-iunie 2012, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2012; A.
CIOBANU, T. MANEA, E. LAZĂR, D. PÂRGARU, Comentariu pe articole- Legea
executării pedepselor privative de libertate, Ed. Hamangiu, 2017; La
jurisprudence CEDH post Bărbulesu dans le contexte de surveillance des
employees-evolution et consequences), în Noua Revistă de Drepturile
Omului nr. 1/2018; Juridiction etcybercriminalite, revue TIC, Innovation
et droit international, Ed. Pedone, 2017; The Role Played by the Kadi
Judgements to Articulating the UN Legal System with the EU Legal
System, RRDI, June-December 2016.
Ioana-Roxana OLTEAN

anul 2015. A continuat cu studii de masterat în Arbitrajul internaţional
(studii efectuate în limba engleză) în cadrul Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti (2015-2016). în prezent urmează studii de
doctorat în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti,
privind disciplinele Drept Internaţional Privat şi Dreptul Comerţului
Internaţional.
Activitate profesională şi publicaţii: Este colaborator extern al Facultăţii
de Drept, Universitatea din Bucureşti, la disciplinele Drept internaţional
public şi Organizaţii şi Relaţii internaţionale (2015- prezent). Este
membru al Baroului Bucureşti din anul 2015, iar din anul 2016, auditor
de justiţie în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii. A participat la
sesiunea de comunicări ştiinţifice în materia dreptului Uniunii Europene
cu lucrarea: Reprezentarea sexelor in sfera dreptului Uniunii Europene şi
la sesiunea de comunicări ştiinţifice în materia dreptului comercial cu
lucrarea: Reprezentarea sexelor în sfera dreptului societăţilor
comerciale. De asemenea, a publicat articolul Aplicabilitatea
reglementărilor dreptului internaţional la utilizarea forţei contra actelor
de terorism contemporan, în Revista Themis, Institutul Naţional al
Magistraturii.
ABREVIERI
alin. - alineatul
art. - articolul
c. - contra
CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CU - Curtea Internaţională de Justiţie
CPI - Curtea Penală Internaţională
CPJI - Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
Ed. - editura
ed. - ediţia
ICJ - International Court of Justice
ICJ Reports - International Court of Justice Reports of
Judgments, Advisory Opinions and Orders ICTY
- International Criminal Tribunal for the former
Yougoslavia lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial al României, Partea I
n.n. - nota noastră
nr. - numărul
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
op. cit. - opera citată
OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa
PCJI - Permanent Court of International Justice
p. - pagina
parag. - paragraful
pct. - punctul
s.n. - sublinierea noastră
trad. a. - traducerea autorului
UN - United Nations
UNCLOS - United Nations Convention on the Law of the
Sea
v. - versus
vol. - volumul
CUPRINS
Tema 1. Relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul

intern __________________________________________
I. Cazul Alabama (SUA c. Marea Britanie),
Tribunalul arbitrai, 18 septembrie 1872, RIAA,
Voi. XXIX, p. 131 __________________________
II. Cazul Interesegermane în Silezia Superioară
Poloneză (Germania c. Polonia), Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională, PCIJ, Ser.
A, no. 7,1926 _____________________________
Caz teoretic referitor la relaţia dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern _______________
IV. Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 2
din 15 ianuarie 2014 ____________________________ 11
V. Cazul Linija c. Letonia, Hotărâre a Curţii
Constituţionale din Letonia din 6 ianuarie 2004 ______ 13
VI. Cazul Melloni, Hotărâre a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene din 26 februarie 2013,
C-399/11, ECLI:EU:C:2013:107 ____________________ 15
Tema 2. Izvoarele dreptului internaţional. Tratatul
şi cutuma _____________________________________________ 20
VII. Cazul Templului Preah Vihear (Cambogia
c. Thailanda), ICJ Reports 1962, p. 6 _______________ 20
VIII. Cazul privind Dreptul de trecere prin teritoriul
indian (Portugalia c. india), ICJ Reports
1960, p. 6 ____________________________ ________ 24
IX. Cazul Lotus (Franţa c. Turcia), PCIJ, Ser. A,
No. 10 (1927)__________________________________ 27
X. Cazul privind Platoul continental al Mării
Nordului (Danemarca şi Olanda c. Germania),
ICJ Reports 1969, p. 3 ___________________________ 31
XII DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
XI. Avizul consultativ privind Legalitatea folosirii

armelor nucleare, ICJ Reports 1996, p. 266 _________ 37
Tema 3. Alte izvoare ale dreptului internaţional.
Regula echităţii în dreptul internaţional ____________________ 42
XII. Cazul privind Chestiuni legate de interpretarea şi
aplicarea Convenţiei de la Montreal din 1971,
apărute în urma incidentului aerian de la
Lockerbie (Libia c. SUA/Marea Britanie),
ICJ Reports 1998, p. 9 ___________________________ 42
XIII. Cazul privind Zonele de pescuit anglo-islandeze
(Marea Britanie c. Islanda), ICJ Reports
1974, p. 3 ____________________________________ 46
XIV. Cazul Testelor Nucleare (Noua Zeelandă
c. Franţa), ICJ Reports 1974, p. 457 ________________ 50
Tema 4. Principiile fundamentale ale dreptului
internaţional __________________________________________ 53
XV. Avizul consultativ privind Sahara
Occidentală, ICJ Reports 1975, p. 12 _______________ 53
XVI. Cazul privind Activităţi militare şi paramilitare în
Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua
c. SUA), ICJ Reports 1986, p. 14 ___________________ 60
XVII. Avizul Curţii Supreme a Canadei „Secesiunea
Quebec-ului", [1998] 2 Supreme Court Records,
p. 217 _______________________________________ 71
XVIII. Avizul consultativ privind Conformitatea cu
dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de
independenţă privind Kosovo, ICJ Reports
2010, p. 403 __________________________________ 77
Tema 5. Subiectele dreptului internaţional. Statul _______________ 84
XIX. Cazul Strâmtorii Corfu (Marea Britanie
c. Albania), ICJ Reports 1949, p. 3 _________________ 84
CUPRINS XIII
XX. Cazul Insulelor Aaland, League of Nations Official

Journal Special Supplement No. 3, October 1920,
p. 17 _________________________________________ 90
Tema 6. Alte subiecte de drept internaţional ___________________ 94
XXI. Caz
ul Frontul Polisario c. Consiliul Uniunii
Europene, Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
C-104/16 P____________________________________ 94
Tema 7. Populaţia în dreptul internaţional __________________ 102
XXII. Caz
ul Nottebohm (Liechtenstein c. Guatemala),
ICJ Reports 1955, p. 4 ________________________ 102
Tema 8. Teritoriul de stat şi dreptul mării ___________________ 104
XXI 11. Cazul privind Delimitarea maritimă în Marea
Neagră (România c. Ucraina),
ICJ Reports 2009, p. 61 _______________________ 104
XXIV. Caz
ul privind Insula Kasikili/Sedudu (Botswana
c. Namibia), ICJ Reports 1999, p. 1045 _______ 124
XXV. Caz
ul privind Diferendul teritorial Jamahiria
Arabă Libiană/Chad, ICJ Reports 1994, p. 6 _____ 128
Tema 9. Dreptul tratatelor _______________________________ 135
XXVI. Caz
ul privind Proiectul„Gabcikovo-Nagymaros"
(Slovacia c. Ungaria), ICJ Reports 1997, p. 7 ______ 135
XXVII. Cazul privind Zonele libere din Districtul Gex şi
Savoia Superioară (Elveţia c. Franţa),
Tema 10. Soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor _________ 153
PCIJ, Ser A/B, no. 46,1932 _______________________ 144
XXIX. Cazul privind Anumite împrumuturi norvegiene
XXVIII. Cazuri teoretice privind aplicarea legislaţiei
(Franţa c. Norvegia), ICJ Reports 1957, p. 9 ______ 153
tratatelor în România __________________________ 147
XIV DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
XXX. Avizul consultativ privind Consecinţele

juridice ale construirii unei bariere în
teritoriile palestiniene ocupate,
ICJ Reports 2004, p. 136 ______________ 156
Tema 11. Răspunderea statelor şi a organizaţiilor

internaţionale _____________________________ 168
XXXI. Cazul privind Aplicarea Convenţiei privind
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid
(Bosnia şi Herţegovina c. Serbia), ICJ Reports
2007, p. 43_________________________________ 168
XXXII. Cazul de la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului llaşcu şi alţii c. Republica Moldova şi
Federaţia Rusă, Cererea nr. 48787/99,
Hotărâre 180
XXXIII. din 8 iulie 2004 _____________________________
Cazul Personalului diplomatic şi consular al
SUA la Teheran (SUA c. Iran), 186
XXXIV. ICJ Reports
Cazul privind1981, p. 45 _______________________
incidentul Rainbow Warrior
(Noua Zeelandă c. Franţa), Sentinţa arbitrală din
30 aprilie 1990, France-New Zealand Arbitration
Tribunal, 82 I.L.R. 500 (1990) ________________ 190
XXXV. Cazul privind Fabricile de celuloză pe fluviul
Uruguay (Argentina c. Uruguay),
20 aprilie 2010, ICJ Reports 2010, p. 14 __________ 196
XXXVI. Cazul privind Topitoria Trail Smelter
(SUA c. Canada), Sentinţă arbitrală SUA din 11
martie 1941, RIAA, Volume III, p. 1905-1982 _____ 202
XXXVII. Cazurile de la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului Behrami şi Behrami c. Franţa (Cerere
nr. 71412/01) şi Saramati c. Franţa,
Germania şi Norvegia (Cerere nr. 78166/01),
Decizie a Marii Camere cu privire la
admisibilitate, 2 mai 2007 ____________________ 204
CUPRINS XV
Tema 12. Organizaţiile internaţionale ______________________ 209

XXXVI 11. Avizul consultativ Reparaţii pentru prejudicii
suferite în serviciul Organizaţiei Naţiunilor
Unite, ICJ Reports 1949, p. 174 _________________ 209
Tema 13. Dreptul internaţional penal ______________________ 213
XXXIX. Cazul Dusan Tadic, Tribunalul Penal
Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Decizia
asupra moţiunii apărării pentru un apel
interlocutoriu asupra jurisdicţiei, Camera
de Apel, 2 octombrie 1995 ____________________ 213
XL. Cazul Lubanga Dyilo, Curtea Penală
Internaţională, ICC-01/04-01/06,
14 martie 2012 __________________________
_______________________________________ 222
Cuvânt introductiv
Dreptul internaţional public reprezintă o „ramură a dreptului"

semnificativ diferită faţă de celelalte ramuri studiate în cadrul
facultăţilor de drept, în special datorită caracterului său consensual,
orizontal, a lipsei unei jurisdicţii obligatorii sau a unor sancţiuni
comparabile cu cele întâlnite în dreptul intern al statelor. Normele
dreptului internaţional sunt create de subiectele dreptului internaţional,
în principal de state şi organizaţii internaţionale, în special prin
intermediul tratatelor şi cutumei internaţionale. Aceasta face ca
normele dreptului internaţional să reprezinte ele însele voinţa statelor,
constituind rezultatul unei negocieri, un „compromis", în cazul
tratatelor, respectiv al unei practici repetate de un număr suficient de
mare de subiecte de drept internaţional, într-o perioadă relativ mare de
timp, cu credinţa că aceste acte repetate reprezintă aplicarea unor
norme juridice, în cazul cutumei (pentru a ne referi la cele mai utilizate
izvoare de drept internaţional).
în consecinţă, în dreptul internaţional, studenţii şi practicienii vor
remarca anumite tehnici juridice care în dreptul intern român sunt mai
puţin întâlnite, cum ar fi invocarea mult mai frecventă a izvoarelor
nescrise de drept (în dreptul internaţional importanţa cutumei este cel
puţin la fel de mare ca a izvoarelor scrise - tratatele), recurgerea foarte
frecventă la interpretare, faptul că există consecinţe juridice ale unor
comportamente din partea statelor sau a altor subiecte de drept
internaţional (de exemplu, în afara formării cutumei, practica statelor
poate avea un anumit rol în procesul de interpretare sau poate avea
consecinţe în temeiul regulii estoppe/-ului), invocarea frecventă a
jurisprudenţei - care constituie izvor auxiliar al dreptului internaţional.
Justiţia internaţională reprezintă o parte foarte importantă a aplicării
dreptului internaţional şi, pe lângă funcţia sa de soluţionare a
diferendelor internaţionale, îndeplineşte şi alte roluri relevante111.
se vedea B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ed. a 2-a, revăzută

111 A
şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 3.

XVIII DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Ea se caracterizează prin faptul că este facultativă şi consensuală.

Facultativă - în sensul că soluţionarea unui diferend se poate face şi prin
alte modalităţi de soluţionare paşnică a diferendelor decât prin
intermediul instanţelor internaţionale, fără ca recurgerea la jurisdicţiile
internaţionale să fie obligatorie. Consensuală -în sensul că un proces
poate avea loc numai dacă părţile diferendului au convenit stabilirea
competenţei unei instanţe internaţionale şi care sunt parametrii exacţi
ai diferendului (ceea ce părţile solicită instanţei să soluţioneze). însă
aceste trăsături nu fac ca hotărârile instanţelor internaţionale să fie mai
puţin valoroase. Nu de puţine ori, în aplicarea dreptului internaţional
este extrem de utilă identificarea unor paragrafe relevante din
hotărârile instanţelor internaţionale şi invocarea lor cu privire la alte
situaţii de fapt.
Astfel, un studiu corect al dreptului internaţional nu poate face
abstracţie de cele mai importante hotărâri ale instanţelor
internaţionale. Lucrarea de faţă propune studenţilor o sistematizare a
hotărârilor deja analizate în ultimii ani în cadrul seminarelor la
disciplinele „Drept internaţional public" şi „Organizaţii şi relaţii
internaţionale", studiate în anul II la Facultatea de Drept a Universităţii
din Bucureşti, şi permite atât identificarea unei imagini generale asupra
cazului respectiv, cât şi prezentarea acelor „paragrafe relevante" care
pot fi utilizate în argumentaţii juridice. Am structurat prezentarea
hotărârilor din prezenta culegere în funcţie de temă, pentru a urmări, în
mare parte, formatul programei celor două discipline. Prezenta
culegere este, în egală măsură, utilă şi celor care studiază disciplina
„Jurisdicţii internaţionale" sau „Sistemul jurisdicţiilor internaţionale".
Adresăm mulţumiri deosebite doamnei asist. univ. dr. Carmen
Achimescu şi domnului drd. Radu Şerbănescu pentru contribuţiile lor la
prezentul volum.
Sperăm ca acest volum va fi considerat util de studenţi, cărora li se
adresează în principal, dar şi de practicieni şi de toţi cei interesaţi de
justiţia internaţională, ca formă de punere în aplicare a dreptului
internaţional.
Prof. dr. Bogdan Aurescu
Conf. dr. Ion Gâlea
TEMA 1.
Relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern
I. Cazul Alabama (SUA c. Marea Britanie), Tribunalul

arbitrai, 18 septembrie 1872, RIAA, Voi. XXIX, p. 131
Situaţia de fapt
Conflictul ce a generat acest caz a avut ca părţi Statele Unite ale
Americii şi Marea Britanie. Marea Britanie şi-a asumat un statut de
neutralitate printr-o declaraţie unilaterală în raport cu războiul de
secesiune din Statele Unite ale Americii. Obligaţiile statului neutru în
dreptul internaţional clasic sunt cele de abţinere, prevenire şi
imparţialitate.
Cu toate acestea, entităţi private au construit nave militare în
şantierul naval din Liverpool, care ulterior au fost vândute forţelor
sudiste din Statele Unite ale Americii. Printre acestea se afla şi nava
Alabama. La finalul războiului, prin invocarea unei clauze compromisorii
din Tratatul Jay din anul 1794, disputa a fost deferită unui tribunal
arbitrai.
în faţa acestuia, fiind pusă în discuţie imputabilitatea actelor de
construcţie şi vânzare a navei de război, Marea Britanie a afirmat că
operaţiunile de construcţie şi ulterior vânzare a vasului nu sunt
atribuibile statului, fiind consecinţa acţiunilor unor persoane private,
care au vândut nava în conformitate cu normele care guvernează
comerţul internaţional. Mai mult, a statuat că nu putea împiedica
vânzarea navei întrucât acest lucru ar fi fost contrar normelor ce
prevedeau libertatea comerţului.
* Notă: Textele citate în prezenta lucrare au fost traduse de către autori după
varianta lor în limba originară.
2 DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Principalele elemente
Cu privire la aceste argumente, Tribunalul arbitral a dispus:
„Guvernul Majestăţii Sale Britanice nu poate să se justifice pentru
omisiunea de a îndeplini obligaţia de diligentă pe baza argumentului
insuficienţei mijloacelor legale de acţiune de care dispune''m.
Tribunalul arbitral a considerat că Marea Britanie invocă respectarea
dreptului intern ca impediment în respectarea obligaţiilor sale interna-
ţionale. Aceasta este prima consacrare (în 1872) a ideii că statul nu
poate invoca dreptul intern pentru nerespectarea obligaţiilor
internaţionale-care în prezent se regăseşte în art. 27 din Convenţia de la
Viena din 1969 privind dreptul tratatelor între state.
Tribunalul arbitral a statuat că Marea Britanie a încălcat statutul de
neutralitate prin construcţia, echiparea şi armarea unui vas vândut
ulterior uneia dintre părţile participante în războiului de secesiune. Prin
realizarea acestor fapte, Marea Britanie nu a procedat cu bună-credinţă
în conformitate cu obligaţiile sale de neutralitate, omiţând în ciuda
avertismentelor oferite de către agenţii diplomatici ai Statelor Unite ale
Americii să împiedice livrarea vasului. La acestea se adaugă faptul că
Marea Britanie nu a oprit vasul după începerea călătoriei către
destinatar şi nu a împiedicat ancorarea în porturile Statelor Unite ale
Americii, operaţiuni ce se aflau sub controlul celei dintâi. Ca atare,
Marea Britanie a încălcat dreptul internaţional.
111 Reports of International Arbitral Awards, Alabama claims of the United

States of America against Great Britain Award rendered on 14 September 1872 by
the tribunal of arbitration established by Article I of the Treaty of Washington of 8
May 1871, 8 May 1871 VOLUME XXIX, p. 130.
1. RELAŢIA DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI DREPTUL INTERN 3
II. Cazul Interese germane în Silezia Superioară Poloneză

(Germania c. Polonia), Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională, PCIJ, Ser. A, no. 7,1926
Situaţia de fapt
Germania a introdus la data de 15 mai şi 25 august 1925 o cerere în
faţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională invocând faptul că o
lege poloneză prin care sunt trecute în patrimoniul statului polonez o
uzină din Chorzow alături de orice alte bunuri mobile, licenţe sau
patente utilizate de aceasta şi prin care este preluată conducerea ei de
către Guvernul polonez, precum şi notificarea de expropriere a unor
terenuri folosite în agricultură, deţinute de cetăţeni germani, reprezintă
încălcări ale dreptului internaţional.
Germania a susţinut că bunurile ce făceau obiectul acestor măsuri
sunt în legala proprietate a cetăţenilor germani şi că prin aceste măsuri
se încalcă Convenţia de la Geneva din 1922, unde se prevede în art. 6
că:
„Polonia poate expropria în Silezia Superioară Poloneză, în conformitate
cu art. 7-23, bunurile ce aparţin marilor industrii, incluzând depozite
minerale şi mobiliare rurale. Bunurile, drepturile şi interesele cetăţenilor
germani sau ale companiilor germane nu vor fi expropriate de către
Polonia111''.
Polonia a invocat faptul că a respectat legea sa internă şi că
emiterea de legislaţie este un element al suveranităţii statale, fiindu-i
astfel permis de dreptul internaţional să dispună exproprierea
respectivelor bunuri.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a statuat că din punct
de vedere al dreptului internaţional, legile naţionale sunt simple fapte,
manifestări ale voinţei statelor care se concretizează în activităţi ale
acestora. Acelaşi lucru este valabil pentru măsurile administrative sau
hotărârile judiciare. Curtea a decis că nu va interpreta legea poloneză,
111 Convenţia de la Geneva privind Silezia Superioară, semnată la 15 mai 1922.

ci doar va cerceta dacă prin aplicarea acelei legi Polonia a încălcat sau
nu dreptul internaţional.
Astfel, în formularea Curţii:
„s-ar putea pune întrebarea dacă nu reprezintă o dificultate pentru Curte
faptul că trebuie ca aceasta să analizeze legea poloneză din 14 iulie 1920.
Totuşi, nu este cazul. Din perspectiva dreptului internaţional şi a Curţii,
care este un organ al dreptului internaţional, legile naţionale sunt simple
fapte, manifestări ale voinţei şi ale activităţii statelor, la fel ca şi deciziile
judiciare sau măsurile administrative. în mod cert, Curtea nu este
chemată să interpreteze legea poloneză ca atare; dar nimic nu se opune ca
ea să se pronunţe asupra întrebării dacă, în aplicarea acestei legi, Polonia a
acţionat sau nu în conformitate cu obligaţiile pe care i le impune
Convenţia de la Geneva în relaţia cu Germania"[1].
Hotărârea este importantă pentru că defineşte valoarea legii interne
în dreptul internaţional ca fiind un simplu element de fapt. Practic, în
faţa unei instanţe internaţionale, legea internă nu este izvor de drept, ci
un fapt, care poate constitui proba încălcării unei obligaţii
internaţionale. Aşa cum s-a arătat şi în cazul Alabama, un stat nu poate
invoca legislaţia internă pentru a justifica încălcarea unei obligaţii
internaţionale.
Ulterior, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a mers chiar
mai departe, declarând, în cazul privind Tratamentul cetăţenilor
polonezi la Danzig: „un stat nu ar fi în măsură să invoce în relaţia cu alt
stat propria constituţie pentru a se sustrage obligaţiilor impuse de
dreptul internaţional sau de tratatele în vigoare"121.
[11 PCIJ, Case concerning German Interests in Upper Silezia, Ser B, No. 7 (1926), p.
19.
121 PCIJ, Treatment of Polish Nationals and Other Persons of Polish Origin or Speech
in the Danzig Territory, Advisory Opinion, Ser. A/B, No. 44 (1932), p. 24.
III. Caz teoretic referitor la relaţia dintre dreptul

internaţional şi dreptul intern111
Situaţia de fapt
Un vas sub pavilionul statului A este surprins de către autorităţile
statului B pescuind la o distanţă de 14 mile marine de ţărmul acestuia
din urmă. Vasul este sechestrat şi împotriva comandantului navei şi a
echipajului autorităţile statului B iniţiază un proces civil pentru
repararea prejudiciului cauzat de echipajul navei în marea teritorială.
Legislaţia internă a statului B precizează că marea teritorială se întinde
pe o distanţă de 15 mile marine de la ţărm şi pescuitul în acest spaţiu
maritim este interzis pentru navele sub pavilion străin - cu excepţia unei
autorizaţii exprese a autorităţilor naţionale.
în faţa instanţei interne, avocaţii membrilor echipajului invocă faptul
că, în conformitate cu Convenţia ONU privind dreptul mării (Montego
Bay, 1982), la care ambele state sunt părţi (a fost ratificată de ambele
state şi a intrat în vigoare pentru ambele state), lăţimea maximă a mării
teritoriale este de 12 mile marine, dincolo de care se întinde marea
liberă (pentru scopurile prezentei speţe, se va face abstracţie de
noţiunea de zonă economică exclusivă). Prin urmare - susţin avocaţii -,
statul B nu ar fi avut dreptul să sechestreze un vas care pescuia la o
distanţă mai mare decât limita prevăzută de convenţia internaţională.
în replică, reprezentanţii statului B au susţinut că legislaţia internă
nu permitea statului să aplice dispoziţiile Convenţiei. De asemenea, s-a
invocat faptul că legislaţia internă fusese adusă la cunoştinţă publică.
111 Am ales o situaţie de fapt imaginară pentru a da posibilitatea realizării unei
discuţii referitoare la aplicarea prevederilor relevante din Constituţia României în

raport cu o situaţie în care apare o contradicţie între o normă de drept internaţional
şi o normă de drept intern, în faţa unei instanţe interne. Situaţia de fapt este
inspirată din lan Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford University
Press, 2008, p. 56.
Cerinţe:
a) Cum va soluţiona instanţa internă conflictul dintre legea internă şi
tratatul internaţional? Se presupune că prevederile Constituţiei şi
legislaţiei statului A sunt identice cu cele ale Constituţiei şi legislaţiei
române.
b) Statul A şi Statul B convin să supună litigiul Curţii Internaţionale de
Justiţie. Ce va decide Curtea?
Discuţie cu privire la situaţia de fapt
întrebarea a):
1. Discuţie teoretică cu privire la prevederile Constituţiei României
i) Regimul general al tratatelor
Constituţia României adoptă, în ceea ce priveşte tratatele, tehnica
„încorporării automate", consacrată de art. 11 alin. (2) din Constituţie:
„Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern".
în temeiul acestei norme constituţionale, ceea ce aplică judecătorul
român este tratatul, ca izvor de drept, şi nu legea de ratificare, fără ca
prevederile tratatului să îşi piardă natura de normă de drept
internaţional. Legea de ratificare nu este un act de „transformare" a
normei de drept internaţional în normă de drept intern, ci actul prin
care se exprimă consimţământul statului român şi care declanşează
aducerea normei de drept internaţional în ordinea juridică internă.
O problemă se ridică în ceea ce priveşte interpretarea sferei de
aplicare a art. 11 alin. (2) din Constituţie. Poate fi acceptată opinia în
conformitate cu care numai tratatele care au făcut obiectul ratificării de
către Parlament (nu şi cele cu privire la care consimţământul a fost
exprimat prin aprobare sau semnare sau cele ratificate prin ordonanţă
de urgenţă a Guvernului) fac parte din dreptul intern? Considerăm că o
astfel de opinie ar duce la un rezultat nerezonabil. Articolul 11 alin. (2)
din Constituţie trebuie interpretat în sens larg, în vederea cuprinderii
tuturor tratatelor la care România este parte. în orice
X. RELAŢIA DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI DREPTUL INTERN 7
caz, „în subsidiar", putem argumenta ideea că baza juridică pentru

încorporarea automată a tratatelor, indiferent de forma de exprimare a
consimţământului, se regăseşte la nivelul legii, în textele art. 35 alin. (1)
şi (2) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
Una dintre cele mai dificile probleme este stabilirea soluţiei în caz de
conflict între prevederile unui tratat şi cele ale legii interne. Textul
constituţional poate fi interpretat în două modalităţi: i) se poate
interpreta că tratatele au forţa juridică egală cu a legii; argumente în
acest sens pot fi desprinse din interpretarea per a contrario a art. 20
alin. (2) din Constituţie, care oferă prioritate (doar) tratatelorîn
domeniul drepturilorfundamentale ale omului, precum şi din faptul că,
în condiţiile în care ratificarea tratatelor se realizează prin lege, există o
prezumţie în sensul că tratatul dobândeşte aceeaşi valoare juridică
precum actul de ratificare; ii) se poate interpreta că, în caz de conflict,
tratatele prevalează asupra legii interne indiferent de domeniul de
reglementare şi de caracterul anterior sau posterior al legii interne,
soluţia fiind fundamentată constituţional pe textul art. 11 alin. (1) din
Constituţie: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte".
Susţinem că a doua interpretare este cea corectă. Acceptarea primei
interpretări poate duce, în cazul ipoteticîn care există contradicţie între
o normă dintr-un tratat şi o normă dintr-o lege internă posterioară, la
lipsirea tratatului respectiv de efect în dreptul intern. O astfel de soluţie
nu ar fi conformă principiului general pacta sunt servanda din dreptul
internaţional şi ar conduce la angajarea răspunderii internaţionale a
statului român.
în sprijinul celei de-a doua teze, a priorităţii tratatelor internaţionale,
indiferent de domeniul de reglementare, pot fi oferite mai muite
argumente de nivelul legii: i) art. 31 alin. (2) din Legea nr. 590/2003 care
prevede că, „aplicarea şi respectarea tratatelorîn vigoare reprezintă o
obligaţie pentru toate autorităţile statului român, inclusiv pentru
autoritatea judecătorească, precum şi pentru persoanele fizice şijuridice
române sau aflate pe teritoriul României"111; ii) art. 31 alin. (4) din Legea
nr. 590/2003 care prevede că „dispoziţiile tratatelor în vigoare nu pot fi
modificate, completate sau scoase din vigoare prin acte normative
interne ulterioare intrării lorîn vigoare"; iii) art. 31 alin. (5) din Legea nr.
590/2003 care prevede că „prevederile legislative interne nu pot fi
invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în
vigoare"; iv) art. 21 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevede că: „(1)
Soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă
în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând
compatibilitatea cu acestea. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele
internaţionale la care România este parte".
Dificultatea acestor reglementări, care, de altfel, nu fac altceva
decât să pună în practică principiul pacta sunt servanda din dreptul
internaţional, este că ele sunt de nivelul legii, nu de nivel constituţional.
Astfel, o lege posterioară contrară nu ar putea fi invalidată pentru
motivul că încalcă prevederile (tot legale) mai sus menţionate[2]. Pentru
acest
[1] Ar fi fost de dorit ca în textul art. 11 din Constituţie să fie consacrat faptul că
tratatele internaţionale creează drepturi şi obligaţii pentru particulari. Totuşi,

jurisprudenţa instanţei supreme a reţinut acest lucru, care rezultă implicit din
interpretarea art. 11, astfel înalta Curte a decis că „tratatele internaţionale ratificate
de Parlamentul Român iei fac parte integranta din dreptul intern, conform art. 11
din Constituţia Românieişi sunt aplicabile şi persoanelor fizice şi juridice române"
(ICCJ, s. I civ.; dec. nr. 331/2014, dosar nr. 24165/3/2011, pronunţată în şedinţa
publică din 31 ianuarie 2014, www.scj.ro).
[2] în Decizia nr. 47 din 25 aprilie 1996 (M. Of. nr. 293 din 19 noiembrie 1996)
Curtea Constituţională a reţinut, în legătură cu obiecţia referitoare la încălcarea Legii

nr. 4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor, abrogată prin Legea nr.
590/2003, următoarele: „oricum, legea respectiva, neavând o valoare
constituţională, nu poate fi opusă legiuitorului care, de principiu, are competenţa ca,
oricândsă deroge, în adoptarea unei legi, de la prevederile altei legi"; A se vedea şi
Decizia Curţii Constituţionale nr. 94/1996 (M. Of. nr. 293 din 19 noiembrie 1996)
referitoare la pronunţarea asupra recursului declarat de Panaitescu Edmond
împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 47 din 25 aprilie 1996.
motiv, apreciem că valoarea acestor prevederi normative legale este

reprezentată de faptul că ele pot constitui o interpretare sau o detaliere
a art. 11 alin. (1) din Constituţie. Practic, a „respecta întocmai şi cu
bună-credinţă tratatele" [aşa cum prevede art. 11 alin. (1) din
Constituţie] înseamnă a nu modifica efectul acestora sau a nu lipsi un
tratat de efecte prin prevederi legislative contrare [art. 31 alin. (4) din
Legea nr. 590/2003].
în consecinţă, în baza art. 11 alin. (1) din Constituţie, apreciem că
instanţa constituţională poate declara ca neconstituţională o lege care
contravine unui tratat internaţional, chiar dacă, ipotetic, acea lege ar fi
ulterioară111. Teza este confirmată de jurisprudenţa constituţională
recentă, de exemplu în Decizia nr. 2/2014121. Argumentul principal este
că încălcând prevederile unui tratat, o lege internă încalcă însuşi art. 11
alin. (1) din Constituţie - „Statul român se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care
este parte".
în ceea ce priveşte regimul general al tratatelor, modificarea
constituţională din 2003 a introdus un filtru al controlului ex-ante al
Curţii Constituţionale. A fost introdus art. 11 alin. (3) din Constituţia
României, care prevede: „în cazul în care un tratat la care România
urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
111 în Decizia nr. 180 din 10 octombrie 2000 (M. Of. nr. 642 din 8 decembrie
2000), în care Curtea a evaluat aplicarea unui tratat în alte domenii decât drepturile
omului, respectiv Convenţia între Guvernul României şi Guvernul Republicii Coreea
pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la
impozitele pe venit şi capital, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr.
18/1994, din perspectiva art. 11 alin. (1) din Constituţie, însă interpretând
Convenţia, a ajuns la concluzia că prevederile legii contestate nu erau contrare
Convenţiei. Prin urmare, Curtea a acceptat să examineze pe fond relaţia dintre lege
şi tratat.
121 Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 cu privire la obiecţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru

modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea
pentru modificarea art. 2531 din Codul penal (n.n. - Codul penal de la 1969),
publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014.
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei". Acest
text nu asigură o superioritate a tratatelorîn raport cu Constituţia, ci
doar asigură un filtru, un control înainte de ratificare, care asigură
prevenirea unui eventual conflict între tratat şi Constituţie. Acest
control este realizat de Curtea Constituţională în conformitate cu art.
146 lit. b).
ii) Tratatele în domeniul drepturilor omului

Constituţia României consacră două reguli referitoare la tratatele în
materia drepturilor fundamentale ale omului: regula în conformitate cu
care Constituţia trebuie interpretată astfel încât să se asigure
respectarea dreptului internaţional [art. 20 alin. (1)] şi regula priorităţii
dreptului internaţional în materia drepturilor omului asupra dreptului
intern [art. 20 alin. (2)]. Alineatul (1) consacră obligaţia interpretării
normelor constituţionale în conformitate cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi cu tratatele internaţionale în materie, la care
România este parte. Apreciem că textul cel mai important rămâne alin.
(2), care prevede că:
„Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile
Dispoziţia art. 20 alin. (2) din Constituţie a fost completată, la
modificarea constituţională din 2003, cu formularea „cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile". Este foarte posibil ca dreptul intern să conţină prevederi
mai favorabile, însă, în materia drepturilor omului, aceste prevederi nu
vor genera „neconcordanţe" în raport cu dreptul internaţional. în
materia drepturilor omului, dreptul internaţional prevede obligaţia
pentru state de a acorda un nivel minim de protecţie. întotdeauna un
nivel mai ridicat de protecţie a drepturilor omului în dreptul intern nu va
genera o „neconcordanţă" cu dreptul internaţional.
2. Aplicarea elementelor teoretice în speţă

în cazul de faţă, tratatul internaţional aplicabil nu intră în sfera de
aplicare a art. 20 alin. (2) din Constituţie, pentru că, evident, nu este un
tratat în domeniul drepturilor omului.
Dreptul aplicabil este reprezentat, prin urmare, de art. 11 alin. (1) şi
(2) din Constituţie. Chiar dacă nu se prevede în speţă dacă legea
naţională privind marea teritorială este anterioară sau posterioară
tratatului, se va argumenta că: i) în temeiul art. 11 alin. (2) din
Constituţie, tratatul internaţional face parte din dreptul intern; ii) art. 11
alin. (1) din Constituţie asigură o bază constituţională pentru prioritatea
tratatului în raport cu legea internă, chiar dacă acest lucru nu este
prevăzut expres, ca în art. 20 alin. (2) din Constituţie.
întrebarea b):
Se observă că problema relaţiei dintre un tratat şi o lege internă
apare doarîn faţa unei instanţe interne, acolo unde ambele (legea şi
tratatul) au calitatea de izvor de drept. în faţa instanţei internaţionale,
aceasta va aplica exclusiv izvoarele dreptului internaţional, respectiv
tratatul. Aşa cum s-a arătat în cazul Interese Germane în Silezia
Superioară Poloneză, legea internă reprezintă doar un element de fapt,
care poate reprezenta dovada încălcării unei obligaţii internaţionale. în
cazul de faţă Curtea Internaţională de Justiţie va aplica exclusiv
convenţia internaţională la care cele două state sunt părţi.
IV. Decizia Curţii Constituţionale a României nr.

2/2014[1]
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale,
conform art. 146 lit. a) din Constituţie, o sesizare de
neconstituţionalitate cu privire la prevederile Legii pentru modificarea şi
completarea unor
111 Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 cu privire la obiecţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru

modificarea şi completarea unor acte normative şi a articolului unic din Legea
pentru modificarea art. 2531 din Codul penal (n.n. - Codul penal de la 1969),
publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014.
acte normative şi a Legii pentru modificarea art. 2531 din Codul penal,
arătând că prevederile legale criticate, care modificau definiţiile noţiunii
de „funcţionar" şi „funcţionar public" din Codul penal, aveau ca efect
dezincriminarea unor fapte de corupţie (dare de mită, luare de mită,
abuz în serviciu, trafic de influenţă etc.) comise de anumite categorii,
precum Preşedintele României, deputaţii şi senatorii. O sesizare cu
acelaşi obiect a fost trimisă şi de 50 de deputaţi.
în sesizarea ICCJ a fost invocat faptul că, inter alia, prevederile legale
criticate încalcă art. 11 alin. (1) din Constituţie, pentru motivul că
dezincriminarea unor fapte de corupţie ar contraveni obligaţiilor
prevăzute de Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva
corupţiei111 şi Convenţia penală cu privire la corupţie121.
Curtea Constituţională a decis, astfel:
„statutul juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă funcţiile alese
exceptate de la dispoziţiile art. 147 din actualul Cod penal şi de la
dispoziţiile art. 175 din noul Cod penal contravine şi prevederilor art. 11
alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «Statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte». Astfel, ratificând sau aderând la convenţiile
internaţionale menţionate în prealabil, statul român şi-a asumat obligaţia
de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul
său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia
pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor «agent
public»/«membru al adunărilor publice naţionale»/«funcţionar
naţional»/«ofiţer public», noţiuni care au corespondenţă, în dreptul penal
român, în noţiunile de «funcţionar public»/«funcţionar».
Valoarea acestei decizii a Curţii Constituţionale rezidă în faptul că, pe
scurt, Curtea a decis că dacă o lege încalcă prevederile unui tratat
111 Adoptată
la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin
Legea nr. 365/2004 (M. Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004).
121 Adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de
România prin Legea nr. 27/2002 (M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002).
la care România este parte, atunci, pe cale de consecinţă, acea lege

încalcă art. 11 alin. (1) din Constituţie. Astfel, pe calea controlului de
constituţionalitate, este confirmată superioritatea tratatelorîn raport cu
legile interne contrare.
V. Cazul Linija c. Letonia, Hotărâre a Curţii Constitu-

ţionale din Letonia din 6 ianuarie 2004[1]
Curtea Constituţională din Letonia a fost sesizată cu privire la

pretinsa neconstituţionalitate a unei prevederi din Codul sancţiunilor
administrative, în vigoare din 1998, pentru motivul incompatibilităţii cu
Convenţia pentru facilitarea traficului maritim internaţional, adoptată la
Londra, la 9 aprilie 1965 (în vigoare pentru Letonia începând din 1997).
Constituţia Letoniei nu conţine o „clauză de prioritate" (o clauză care
să stipuleze superioritatea tratatelorîn raport cu legea internă, în caz de
incompatibilitate). Articolul 68 din Constituţia acestui stat prevede:
„Toate acordurile internaţionale, care reglementează chestiuni care pot
fi decise prin procesul legislativ, necesită ratificarea de către Saeima
[Parlament]" (trad. n.).
Totuşi, Curtea Constituţională a folosit următoarea argumentaţie
pentru a asigura superioritatea tratatului, declarând neconstituţională
legea internă:
„Articolul 68 al Constituţiei Republicii Letonia prevede, inter alia, că
toate acordurile internaţionale, care reglementează chestiuni care pot fi
decise prin procesul legislativ, necesită ratificarea de către Saeima. Când
Adunarea Constituantă a inclus această normă în Constituţie, nu a
întrevăzut posibilitatea ca Letonia să nu îşi
111 Judgment of the Constitutional Court of the Republic of Latvia on a request
for constitutional review, Case No 2004-01-06, Latvian Herald, No 108, 3056, ILDC
189 (LV 2004), 7th of July 2004 - disponibil la http://opil.ouplaw.com/
view/10.1093/law:ildc/189lv04. case. l/law-ildcl89lv04?rskey=zFoToi&result=5
&prd=ORIL; citat şi în I. Gâlea, Dreptul tratatelor, Ed. C.H. Beck, 2015, Bucureşti, p.
267.
îndeplinească obligaţiile internaţionale. Cerinţa ca respectivele acorduri

internaţionale să fie ratificate de Saeima a fost inclusă în Constituţie cu
obiectivul de a preveni ca astfel de obligaţii internaţionale, care
reglementează chestiuni legislative, să fie asumate fără aprobarea Saeima.
Astfel, este evident că Adunarea Constituantă a fost ghidată de prezumţia
că obligaţiile internaţionale «reglementează» acest aspect şi ele trebuie
îndeplinite [...].
Prin urmare, este evident din legislaţia naţională, precum şi din obligaţiile
internaţionale ale Republicii Letonia în conformitate cu Convenţia de la
Viena cu privire la dreptul tratatelor, în particular obligaţia de a executa
tratatele cu bună-credinţă, că în caz de contradicţie între regulile
dreptului internaţional, care au fost aprobate de Parlament, şi legislaţia
internă, prevederile dreptului internaţional trebuie aplicate. în plus,
obligaţiile internaţionale pe care Letonia le-a asumat prin acorduri
internaţionale aprobate de Saeima sunt, de asemenea, obligatorii pentru
Saeima. Nu pot fi adoptate acte legislative contrare acestor obligaţii".
Este foarte interesant că instanţa constituţională letonă foloseşte
interpretarea prevederilor constituţionale pentru a identifica scopul
normei prevăzute în art. 68. Astfel, Curtea identifică „intenţia" Adunării
Constituante - arătând că nu ar fi de conceput ca legislativul să adopte
acte contrare obligaţiilor pe care el însuşi le-a asumat. în plus, reţine
atenţia fundamentarea pe principiul pacta sunt servanda, însă legea
fundamentală letonă nu conţinea o normă similară art. 11 alin. (1) din
Constituţia României, motiv pentru care Curtea Constituţională a folosit
principiul pacta sunt servanda din dreptul internaţional - cu referire la
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. Astfel, acest caz
dovedeşte că, în lipsa unor clauze de prioritate în Constituţie, o instanţă
constituţională poate, printr-o jurisprudenţă bazată pe o interpretare
teleologică - în conformitate cu obiectul şi scopul normei - să asigure
prioritatea tratatelor în raport cu legile interne.
i. RELAŢIA DINTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL ŞI DREPTUL INTERN 15
VI. Cazul Melloni, Hotărâre a Curţii de Justiţie a

Uniunii Europene din 26 februarie 2013, C-399/11,
ECLI:EU:C:2013:107
în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost analizată

atât noţiunea de recunoaştere reciprocă, cât şi limitele acestei recu-
noaşteri în materia drepturilor fundamentale ale omului. în cauza
Melloni, se punea în discuţie executarea unui mandat european de
arestare, iar mai specific se analiza incidenţa vreunui motiv de refuz
prevăzut de Decizia-cadru 584/2002/JAI privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre. Cu toate
acestea, prin această hotărâre Curtea a abordat anumite aspecte
esenţiale relative la raportul dintre dreptul intern, dreptul internaţional
şi cel european.
Situaţia de fapt
Domnul Melloni era un cetăţean italian care a fost cercetat în faza
de urmărire penală pentru evaziune fiscală şi fraudă, iar după eliberarea
din arest acesta s-a refugiat în Spania pentru a evita procesul pornit
împotriva sa în Italia. Acesta a fost condamnat in absentia la pedeapsa
închisorii pentru o perioadă de 10 ani, iar după ce decizia a devenit
definitivă, Italia a emis un mandat european de arestare, solicitând
Spaniei predarea sa.
Domnul Melloni a invocat faptul că dacă ar fi predat în baza man-
datului de arestare, dreptul său fundamental la un proces echitabil, ar fi
încălcat prin faptul că a fost condamnat în lipsă, fiind totuşi reprezentat
de avocaţi aleşi pe tot parcursul procedurilor.
El a invocat o „încălcare indirectă a cerinţelor absolute care decurg
din dreptul la un proces echitabil consacrat la art. 24 alin. (2) din
Constituţia spaniolă. Astfel, ar fi fost adusă o atingere conţinutului
esenţial al procesului echitabil într-un mod care afectează demnitatea
umană, rezultând din acceptarea extrădării către state care permit
condamnările în lipsă în cazul infracţiunilor foarte grave, fără ca
predarea
să fie condiţionată de posibilitatea persoanei condamnate de a ataca

aceste condamnări pentru a garanta dreptul la apărare"111.
Instanţele spaniole au statuat că materia executării mandatelor
europene de arestare reprezintă un domeniu în care este incident
dreptul la un proces echitabil în sensul prevăzut de Constituţia spaniolă.
Aceasta impunea ca standard de protecţie, posibilitatea revizuirii unei
decizii pronunţate în lipsa condamnatului. Practic, instanţa spaniolă
urmăreşte să întrebe Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dacă
executarea unui mandat european de arestare poate să fie supusă
condiţiei ca „autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate
suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului
european de arestare că va avea posibilitatea să solicite rejudecarea
cauzei în statul membru emitent şi să fie prezentă la judecată"l2].
Spre deosebire de legislaţia spaniolă, legislaţia italiană, unde urma să
fie extrădat domnul Melloni, nu prevedea un asemenea drept la
rejudecare, cu atât mai mult cu cât acesta fusese reprezentat de doi
avocaţi aleşi pe tot parcursul procedurilor, cu care acesta comunica.
Curtea, în jurisprudenţa sa anterioară, afirmase deja caracterul
exhaustiv al motivelor de refuz prevăzute de decizia-cadru, însă
principala problemă care se ridica era dacă art. 53 din Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene putea fi interpretat astfel încât să
constituie un motiv de refuz faptul că standardul naţional constituţional
este mai ridicat decât cel al legislaţiei europene. Astfel, conţinutul
articolului este:
„Niciuna dintre dispoziţiile prezentei Carte nu poate fi interpretată ca
restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de
dreptul Uniunii şi dreptul internaţional, precum şi de convenţiile
internaţionale la care Uniunea [Europeană] sau toate statele membre
111GUE, Hotărârea din 26februarie 2013, cauza C-399/11, ECLI:EU:C:2013:107,
parag. 18.
121 Tribunal Constitucional (trad, spaniolă-Tribunalul Constituţional), Hotărârea
177/2006 din 5 iunie 2006.

sunt părţi şi în special [Convenţia Europeană a Drepturilor Omului],

precum şi prin constituţiile statelor membre"[1].
Decizia Curţii
Cu privire la interpretarea prevederilor articolului 53 din Cartă,
Curtea a statuat că:
„această interpretare a art. 53 din Cartă ar aduce atingere principiului
supremaţiei dreptului Uniunii, în măsura în care ar permite unui stat
membru să împiedice aplicarea unor acte de drept al Uniunii pe deplin
conforme cu Carta, având în vedere că acestea nu ar respecta drepturile
fundamentale garantate de constituţia statului respectiv "[2].
„Astfel, potrivit unei jurisprudenţe consacrate, în temeiul principiului
supremaţiei dreptului Uniunii, care reprezintă o caracteristică esenţială a
ordinii juridice a Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor
dispoziţii de drept naţional, fie ele de natură constituţională, nu poate
afecta efectul dreptului Uniunii pe teritoriul acestui stat//[3].
„Este adevărat că art. 53 din Cartă confirmă că, în cazul în care un act de
drept al Uniunii implică măsuri naţionale de punere în aplicare,
autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale
de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să
nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de Cartă, astfel cum a fost
interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv ale
dreptului Uniunii"[4].
Raţionamentul Curţii s-a bazat pe scopul pentru care a fost edictată
decizia-cadru. Prin aceasta s-a urmărit armonizarea la nivel european a
legislaţiei statelor membre în materia executării hotărârilor penale. Ca
atare, scopul era reprezentat de înlăturarea dificultăţilor cauzate de
ll] CJUE, Hotărârea din 26 februarie 2013, C-399/11, ECU:EU:C:2013:107, parag.

6.
[2] Idem, parag. 58.
discrepanţe legislative din sistemele de drept ale statelor membre. în

cauză exista o astfel de diferenţă între nivelul de protecţie a drepturilor
fundamentale, întrucât legislaţia naţională a Spaniei prevedea un
standard mai ridicat de protecţie.
însă, a supune executarea mandatului european de arestare
condiţiilor suplimentare de a putea fi revizuite în statul membru
emitent de o manieră care să nu aducă atingere dreptului la un proces
echitabil şi dreptului la apărare garantate de constituţia statului de
executare ar însemna încălcarea scopurilor şi raţiunilor implementării
deciziei-cadru. O astfel de practică ar da naştere la o lipsă de
uniformitate în legislaţia armonizată deja şi ar conduce la
compromiterea caracterului efectiv al deciziei-cadru111.
Curtea a confirmat primatul dreptului european faţă de standardele
constituţionale naţionale în legătură cu drepturile fundamentale. De
asemenea, a statuat că statele membre nu pot interpreta şi aplica art.
53 din Cartă astfel încât să refuze executarea mandatului european de
arestare pe motiv că standardul prevăzut de Constituţie, standardul
naţional este superior celui stabilit de legislaţia europeană. Nu există
nicio posibilitate a statelor membre de a impune un standard de
garanţii procedurale constituţionale, atunci când legislaţia europeană a
fost armonizată din punct de vedere al drepturilor fundamentale în
mod exhaustiv.
La prima vedere, această decizie nu aduce nimic nou: primatul
dreptului european faţă de constituţiile naţionale a fost confirmat încă
din anii 1970 (cazul 11/70, Internationale Handelsgesellschaft), însă
elementul de noutate din Melloni este reprezentat de invocarea art. 53
din Carta Drepturilor Fundamentale. Astfel, textual, art. 53încurajează
statele să acorde un nivel de protecţie a drepturilor omului mai ridicat,
însă interpretarea Curţii duce exact la concluzia contrară. Poate fi
remarcat şi faptul că un articol cu conţinut asemănător există şi în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
111 Idem, parag. 63.

Tocmai interpretarea teleologică a art. 53 din Carta Drepturilor

Fundamentale ar putea, teoretic, să evidenţieze relevanţa tezei finale a
art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care asigură prioritatea faţă de
legile interne a pactelor şi tratatelor în materia drepturilor omului, cu
excepţia cazului când Constituţia sau legile interne conţin prevederi mai
favorabile.
TEMA 2.
Izvoarele dreptului internaţional. Tratatul şi
cutuma
III. Cazul Templului Preah Vihear (Cambogia c.

Thailanda), ICJ Reports 1962, p. 6
Situaţia de fapt
Acţiunea a fost introdusă de către Cambodgia împotriva Thailandei şi
a avut ca obiect suveranitatea asupra teritoriului pe care se găsea
Templul Preah Vihear. Templul se situa pe punctul Pey Tadi al lanţului
muntos Dangrek, lanţ ce constituia frontiera dintre cele două state.
Disputa asupra suveranităţii templului îşi are originea în înţelegerile
realizate între Franţa (care la momentul acestora reprezenta puterea
colonială căreia îi aparţinea Cambogia) şi Siam (vechea denumire a
Thailandei). între cele două state a fost încheiat un Tratat, la 13
februarie 1904. Acesta stabilea în linii generice ce formaţiune geografică
constituia frontiera, urmând ca delimitarea concretă a acesteia să se
realizeze de către o Comisie mixtă. Tratatul prevedea, de asemenea, că,
în principiu, în zona din care făcea parte Preah Vihear frontiera trebuia
să urmeze linia cursului apei.
La 2 decembrie 1906 a avut loc demararea lucrărilor Comisiei mixte,
cu participarea unor specialişti francezi. în ianuarie 1907, s-a raportat
finalizarea lucrărilor, deşi părţile nu au putut furniza informaţii despre
existenţa unei minute sau a unei hotărâri a Comisiei mixte. în 1907, a
fost elaborată o hartă (Anexa I), care însă nu purta nici semnăturile
membrilor comisiei mixte, nici sigiliile acestora.
Punctul final al delimitării fusese întocmirea hărţilor, pe care Siam-ul
a lăsat-o în sarcina părţii franceze, nedispunând de mijloacele tehnice
necesare efectuării acesteia. Harta regiunii a fost întocmită de ofiţerii
francezi, printre care şi cei care făcuseră parte din Comisia mixtă de
delimitare a frontierei, anexată convenţiei referitoare la delimitarea
2. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL. TRATATUL ŞI CUTUMA 21
frontierei şi prezentată autorităţilor din Siam. Harta realizată a fost

anexată tratatului privind frontiera, iar conform acesteia templul a fost
plasat în Cambogia.
în cadrul dezbaterilor, Thailanda a invocat faptul că această hartă nu
i-a fost niciodată opozabilă întrucât nu provine de la Comisia mixtă şi
pentru că nu corespunde liniei de frontieră stabilite iniţial în tratat,
adică cea a cursului apei. în subsidiar, Thailanda a arătat că dacă se va
considera că a acceptat harta, ea a făcut acest lucru aflându-se în
eroare, din cauza faptului că credea că frontiera urmează linia stabilită
anterior.
Harta nu a fost aprobată oficial de către Comisia mixtă, însă fost
comunicată membrilor siamezi din Comisia mixtă, care nu au formulat
obiecţii. Mai mult, a fost comunicată ministrului de interne al Siamului,
guvernatorilor provinciali, precum şi Prinţului Damrong care şi-a
exprimat recunoştinţa faţă de reprezentantul diplomatic francez la
Bangkok la acel moment.
Curtea a statuat că din moment ce nu fusese ridicată nicio obiecţie
la momentul acestor comunicări şi nici cu alte ocazii în care repre-
zentanţii părţilor s-au întâlnit, Thailanda nu poate invoca vicierea
consimţământului prin eroare. Aceasta a avut multe ocazii la care ar fi
putut invoca inadvertenţa hărţii şi în ciuda acestora a continuat să o
folosească, aspect ce privează Thailanda de posibilitatea de a dovedi
contrariul.
în apărarea sa, Thailanda a invocat faptul că a avut întotdeauna
controlul templului şi nu a trebuit să invoce această problemă. Curtea
cercetând acest aspect a conchis că actele de administrare locală nu
sunt convingătoare în ceea ce priveşte controlul asupra templului. Mai
mult, în momentul în care Prinţul Damrong al Thailandei a efectuat o
vizită oficială la templu a fost întâmpinat de Rezidentul francez din
partea Cambogiei, moment în care Siam-ul nu a obiectat.
Problema de drept ridicată în speţă era divergenţa dintre textul
Tratatului din 1904, care făcea referire la faptul că, în principiu,
frontiera urmează linia cursului apei, şi harta elaborată în 1907, care nu

fusese semnată de Siam, dar utilizată ulterior în practică. Mai exact, se
pune problema ce valoare are acea hartă, având în vedere conduita
ulterioară a părţilor.
Deşi ar părea că ar fi vorba de o cutumă bilaterală, Curtea nu
foloseşte acest argument. Curtea a arătat astfel:
„ Chiar dacă ar fi vreo îndoială cu privire la acceptarea hărţii de
către Siam în 1908, şi în consecinţă cu privire la frontiera indicată
în hartă, Curtea consideră, în lumina cursului subsecvent al
evenimentelor, că Thailanda ar fi împiedicată prin conduita sa să
susţină că nu a acceptat harta. Pentru o perioadă de peste cincizeci
de ani, Thailanda s-a bucurat de beneficiile pe care i le-a conferit
Tratatul din 1904, chiar dacă acest beneficiu ar fi doar o frontieră
stabilă. Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au întemeiat pe acceptarea de
către Thailanda a hărţii. întrucât Thailanda nu poate să susţină că a
fost în eroare, este irelevant dacă întemeierea pe hartă a avut la bază
impresia că harta era corectă. în prezent, nu mai este permis
Thailandei, în timp ce continuă să beneficieze de reglementarea
frontierei, să nege că a consimţit la aceasta. Curtea consideră că
Thailanda a acceptat într-adevăr harta din Anexa 1 ca reprezentând
rezultatul activităţii de delimitare, şi prin aceasta a recunoscut linia
din hartă ca reprezentând linia de frontieră, ceea ce are efectul
plasării templului Preah Vihear în teritoriul cambodgian. Curtea
consideră că, privită în ansamblu, conduita subsecventă a
Thailandei confirmă acceptarea sa iniţială, şi că actele Thailandei pe
teren nu sunt suficiente pentru a o nega. Ambele părţi, prin
conduita lor, au recunoscut linia şi prin urmare au agreat ca aceasta
să fie linia de frontier ă"[1].
Prin acceptarea hărţii, Curtea a statuat că aceasta a devenit parte
integrantă din Tratat. în acesta, părţile stabiliseră prioritatea liniei de
frontieră delimitate de Comisia mixtă faţă de orice altă prevedere
[1] ICJ, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),
Judgment of 15 June 1962, ICJ Reports 1962, p. 6, 32-33.
din Tratat. Curtea a adăugat faptul că nu este niciun element de fapt

care să indice că demarcatorul cursului apei constituia pentru părţi un
element esenţial, comparat cu delimitarea finală a frontierelor lor. Ca
atare, aceeaşi importanţă trebuie acordată hărţii acum.
„Curtea apreciază că acceptarea de către părţi a hărţii din Anexa I a
încorporat această hartă în reglementarea convenţională, din care a
devenit parte integrantă. Nu putem spune că acest fapt a implicat o
deviere faţă de dispoziţiile Convenţiei din 1904, cu atât mai puţin o
violare a acestor dispoziţii, în cazurile în care frontiera de pe hartă se
depărtează de linia cursului apei [menţionată de convenţie - n.n.],
deoarece, în opinia Curţii, harta (fie că a coincis sau nu în toate
aspectele cu linia cursului apei) a fost acceptată de părţi în 1908 şi,
în consecinţă, a reprezentat rezultatul interpretării pe care cele două
guverne au dat-o delimitării reglementate de convenţie (s.n.). Cu
alte cuvinte, părţile au adoptat la momentul respectiv o interpretare
a soluţiei convenţionale în conformitate cu care, în caz de divergenţă
faţă de linia cursului apei, frontiera de pe hartă primează faţă de
prevederile pertinente ale Convenţiei"m.
Raţionamentul juridic al „acceptării" de către Thailanda a hărţii
poate avea în vedere, fără a fi menţionat expres, principiul estoppel. în
conformitate cu această regulă, inspirată din dreptul anglo-saxon, un
stat care a adoptat o anumită conduită sau care a acceptat o anumită
situaţie este împiedicat (,,precluded") să îşi modifice poziţia dacă alte
state s-au întemeiat cu bună-credinţă pe acea conduită.
în paragraful citat mai sus observăm elementele estoppe/-ului:
XXIII. Thailanda a acceptat harta;
XXIV. „Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au întemeiat pe acceptarea de
către Thailanda a hărţii";
XXV. rezultatul: Thailanda este împiedicată („precluded") să susţină
că nu a acceptat harta.
111IG, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),
Judgment of 15 June 1962, IG Reports 1962, p. 34.

Principiul este detaliat în opinia separată a judecătorului Sir Gerald

Fitzmaurice, care argumentează că, într-adevăr, Curtea a aplicat acest
principiu în speţă:
„Condiţia esenţială a operării regulii precluziunii sau estoppel-ului,
pentru a înţelege în mod strict, este ca partea care o invocă să «se fi
întemeiat» pe declaraţiile sau conduita celeilalte părţi, fie în
detrimentul său, fie în avantajul celeilalte. Necesitatea adesea
invocată a unei «schimbări de poziţie» subsecvente, a părţii care
invocă regula, este implicită"[1].
IV. Cazul privind Dreptul de trecere prin teritoriul

indian (Portugalia c. India), ICJ Reports 1960, p. 6
Situaţia de fapt
Portugalia a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie
ca urmare a refuzului Indiei de a-i permite exerciţiul unui drept de
trecere către două enclave aflate sub suveranitate portugheză.
Portugalia a invocat, pentru a susţine existenţa unui astfel de drept,
Tratatul din Poona din 1779 şi diverse decrete eliberate de către
conducătorul Maratha, documente prin care s-ar fi acordat un astfel de
drept în favoarea sa.
în apărarea sa, India a statuat că Tratatul nu a intrat niciodată în
vigoare şi, ca atare, nu poate fi obligatoriu pentru ea. Cu privire la cele
două decrete, interpretarea Indiei a fost aceea că ele nu constituiau
baza unui transfer de suveranitate, ci că ele ofereau doar un drept de
administrare asupra enclavelor, drept care includea posibilitatea de a
încasa anumite taxe.
Din analiza Tratatului şi a celor două decrete, Curtea a conchis că
într-adevăr acestea nu ofereau Portugaliei suveranitatea asupra
enclavelor, ci numai acel drept de administrare.
111 IG, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),
Separate Opinion of Sir Gerald Fitzmaurice IG Reports 1962, p. 63.

.
2 IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL. TRATATUL ŞI CUTUMA 25
Cu toate acestea, situaţia s-a schimbat din punct de vedere juridic,

odată cu transformarea Indiei într-o colonie de către Marea Britanie.
Sub conducerea Marii Britanii, suveranitatea Portugaliei asupra
enclavelor a fost recunoscută implicit şi ca atare şi India a recunoscut
acelaşi fapt în mod tacit. Cu această recunoaştere de suveranitate s-a
născut şi practica de a se permite trecerea naţionalilor portughezi către
aceste enclave. India a obiectat că nu se poate forma o cutumă locală,
numai între două state.
Cercetând în mod distinct practica referitoare la trecerea prin
teritoriul indian a persoanelor private şi a funcţionarilor civili, în cazul
căreia exista o practică constantă între părţi, iar cele două state nu
contestă libertatea de trecere de-a lungul timpului şi tranzitul forţelor
armate, al poliţiei, armelor şi muniţiilor portugheze între Daman şi
enclavele Dadra şi Nagar-Aveli, în cazul cărora practica stabilită între
cele două părţi nu permitea trecerea decât cu permisiunea autorităţilor
indiene, Curtea îşi fondează decizia sa pe cutumele formate între cele
două părţi.
Curtea recunoaşte astfel expres existenţa unor cutume locale,
formate prin practica existentă între două state:
„Nu există niciun motiv pentru care numărul statelor între care se
poate constitui o cutumă locală, pe baza unei practici îndelungate,
trebuie să fie mai mare de două. O practică continuă între două
state, acceptată de acestea ca mijloc de reglementare a raporturilor
dintre ele, constituie în opinia Curţii baza unor drepturi şi obligaţii
reciproce între aceste două state"111.
Observăm aici cele două elemente constitutive ale cutumei.
în cazul tranzitării teritoriului indian de către persoane private,
funcţionari civili sau mărfuri, Curtea constată că dreptul de trecere a
fost recunoscut Portugaliei pe o perioadă mai mare de un secol, fără
111 ICJ, Case concerning Right of Passage over Indian Territory (Merits), Judgment
of 12 April 1960, ICJ Reports 1960, p. 37.

să fie afectat de schimbările de regim, drept pentru care rezultă că

această practică a fost acceptată de către părţi ca o regulă juridică, din
care derivă drepturi şi obligaţii ale părţilor. în cazul persoanelor private
şi mărfurilor, Curtea recunoaşte deci dreptul de trecere în beneficiul
Portugaliei. Pentru aceleaşi motive, lipsa unei asemenea cutume locale
în cazul forţelor armate, poliţiei, armelor şi muniţiilor determină
respingerea cererii Portugaliei pentru acestea din urmă.
în ceea ce priveşte regimul forţelor armate, poliţiei armate, precum
şi armamentului şi muniţiei, nu a existat o practică în sensul permiterii
trecerii libere. Astfel, prin probatoriul administrat de Curte s-a stabilit că
atât în timpul dominaţiei britanice, cât şi după, tranzitul celor
menţionate mai sus s-a făcut întotdeauna în baza unui acord reciproc.
Mai mult, în 1878 se încheie un tratat care stabileşte faptul că nu se va
mai intra pe teritoriul indian decât cu o aprobare prealabilă. în ceea ce
priveşte cele două enclave, prin corespondenţa ulterioară dintre cele
două state se stabileşte faptul că nu erau excluse de la regula anterior
enunţată.
Cu toate acestea, Portugalia arată că în 23 de ocazii s-a pătruns pe
teritoriul indian cu forţele armate, aspect sancţionat abia în 1890 ca
fiind o încălcare a Tratatului. Mai mult, Secretarul General al Guvernului
Indiei portugheze a afirmat că va asigura aplicarea şi respectarea
Tratatului.
Curtea a decis că în ceea ce priveşte persoanele private, oficialii civili
şi mărfurile a existat în general o practică uniformă în acordarea unui
drept de trecere. Această practică a fost acceptată de ambele părţi şi,
ca rezultat, a dat naştere unor drepturi şi obligaţii corelative. Pe de altă
parte, datorită condiţiilor stabilite pentru a se permite trecerea
armelor, muniţiilor şi forţelor armate, Curtea a considerat că nu s-a
format o practică de natură a da naştere unor drepturi şi obligaţii
reciproce.
V. Cazul Lotus (Franţa c. Turcia), PCIJ, Ser. A, No. 10

(1927)
Situaţia de fapt
în marea liberă are loc o coliziune între nava franceză Lotus şi nava
turcească Boz-Kourt. Acest din urmă vas s-a scufundat, iar
supravieţuitorii au fost transportaţi în Turcia pe vasul Lotus. Odată
ajunşi acolo, căpitanul vasului Boz-Kourt, precum şi ofiţerul de cart al
vasului Lotus au fost arestaţi pentru ucidere din culpă. Cetăţeanul
francez a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea alături de
pedeapsa amenzii. Franţa a protestat împotriva acestei condamnări,
solicitând predarea ofiţerului spre a fi judecat de instanţele franceze. în
cele din urmă, cele două state au convenit să supună diferendul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională. Acestea i-au adresat Curţii
următoarea întrebare:
„A încălcat Turcia dreptul internaţional atunci când şi-a exercitat
jurisdicţia pentru o faptă comisă de către un cetăţean francez,
săvârşită în afara graniţelor teritoriului său? Dacă răspunsul la
prima întrebare este afirmativ, poate fi obligată Turcia să plătească
daune?".
Primul aspect analizat de Curte a fost dacă Turcia avea competenţă
de a judeca cetăţeanul francez. în dreptul internaţional de la momentul
respectiv nu exista o interdicţie cu privire la judecarea persoanelor cu
cetăţenie străină de către instanţele naţionale ale unui alt stat. Prin
urmare, o primă întrebare pe care Curtea a adresat-o este dacă Turcia
trebuie să dovedească faptul că instanţele sale erau competente să
judece cazul sau simpla absenţă a unei interdicţii de a judeca cetăţeanul
străin era suficientă ca să îi ofere acest drept?
Primul principiu statuat de Curte în cazul Lotus afirmă că jurisdicţia
are caracter teritorial. Un stat nu poate să exercite jurisdicţia pentru
fapte săvârşite în afara teritoriului său decât dacă dreptul internaţional
cutumiar sau convenţional îi permite acest lucru.
28
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
„în acest moment prima restricţie pe care dreptul internaţional o

impune unui stat este că în absenţa unei reguli permisive care să
arate altfel, acesta nu poate exercita puterea sa suverană în nicio
formă pe teritoriul altui stat. în acest sens, jurisdicţia este teritorială,
neputănd fi exercitată în afara teritoriului unui stat, decât prin
permisiunea în acest sens derivată dintr-o cutumă internaţională
sau dintr-o convenţie//[1].
Al doilea principiu desprins de Curte în analiza sa a fost cel conform
căruia un stat poate să îşi exercite jurisdicţia asupra unui caz indiferent
de materia ce face obiectul său, chiar dacă nu există o regulă a dreptului
internaţional care să permită această acţiune în mod expres. Curtea a
spus că în aceste circumstanţe statele beneficiază de putere
discreţionară limitată doar de regulile prohibitive ale dreptului
internaţional.
„Dreptul internaţional nu interzice unui stat să îşi exercite
jurisdicţia pe propriul său teritoriu, cu privire la fapte care au avut
loc în afara acestui teritoriu în ipoteza în care nu există o regulă care
să îi permită acest lucru. O interpretare contrară ar presupune
existenţa unei interdicţii generale pentru state de a-şi extinde
dreptul naţional şi competenţa curţilor naţionale astfel încât să
acopere litigii privitoare la persoane, proprietăţi sau acte aflate în
afara acestui teritoriu şi ca o excepţie de la regula interdicţiei această
interpretare contrară ar permite statelor să deroge de la această
regulă în anumite cazuri. Cu toate acestea, la momentul curent nu
acesta este conţinutul dreptului internaţional. Ca atare, tot ce i se
poate impune unui stat este să nu depăşească limitele impuse de
către dreptul internaţional asupra jurisdicţiei sale; suveranitatea sa
în materie de jurisdicţie trebuie să se manifeste în cadrul acestor
limite//[2].
[1] PCIJ, The case ofS.S. „Lotus", Ser. A, No. 10 (1927), parag. 45.
121 Idem, parag. 46-47.

Acest principiu, cunoscut şi sub numele de „principiul Lotus", a fost

extrapolat în dreptul internaţional la ideea că „în dreptul internaţional,
ceea ce nu este interzis este permis".
Subsecvent, Curtea a statuat că limitările anterior menţionate se
aplică atât proceselor civile, cât şi celor penale. Dacă exista o regulă de
drept care avea efect peremptoriu asupra acţiunii din instanţă, Curtea a
spus că acest efect se datorează imposibilităţii de a cita o regulă
universal valabilă pe care statul să îşi poată fundamenta acţiunea111.
„Astfel dreptul internaţional guvernează relaţia dintre state
independente. Regulile de drept care obligă statele sunt o expresie a
propriului lor consimţământ de a fi legate prin convenţii sau
practici general acceptate şi stabilite pentru a reglementa relaţia
dintre aceste state independente ce coexistă sau cu scopul de a atinge
scopuri comune. Prin urmare, restricţiile asupra independenţei
statelor nu se pot prezuma"[2].
Regulile cutumiare referitoare la competenţa teritorială
Franţa susţinea că statul de pavilion avea jurisdicţie exclusivă asupra
faptelor comise în timp ce se afla la bordul navei franceze, în marea
liberă. Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională nu a reţinut acest
argument. Curtea a statuat că Franţa, în calitatea sa de stat de pavilion,
nu se bucura de competenţă exclusivă în ceea ce priveşte coliziunea în
marea liberă cu un vas aflat sub pavilion străin131. Totodată, a
menţionat faptul că ambele state aveau competenţă de a judeca fapta,
existând o jurisdicţie concurentă.
în plus Curtea a confirmat faptul că un vas aflat în marea liberă este
asimilat teritoriului statului de pavilion. Ca efect, statul de pavilion
poate să îşi exercite diverse elemente ale suveranităţii asupra vasului
său, astfel cum face în legătură cu propriul său teritoriu şi cu excluderea
jurisdicţiei oricărui alt stat. în acest sens, Curtea a considerat vasul
turcesc ca fiind teritoriu turcesc. Prin urmare, orice faptă săvârşită

t31 Idem, parag. 71-
85.
într-un loc asimilat teritoriului turcesc este supusă dreptului său, iar
orice interpretare contrară nu poate fi reţinută, nici măcarîn legătură cu
faptele săvârşite de cetăţeni străini. Curtea a conchis că instanţele
turceşti erau competente să judece faptele.
„Dacă o faptă săvârşită cu vinovăţie este comisă în marea liberă, la
bordul unui vas sub pavilion străin sau în teritoriu străin, se aplică
aceleaşi principii ca şi când ar fi fost vorba despre teritoriile a două
state. Concluzia care se desprinde este că nu exisă o regulă de drept
internaţional care interzice unui stat sub pavilionul căruia se afla
vasul pe care s-a săvârşit fapta să considere că fapta nu s-a săvârşit
pe teritoriul său "[1].
Prin această hotărâre, Curtea a pus bazele principiului teritorialităţii
legii penale. Astfel, aceasta a statuat că pentru a stabili competenţa de
judecată a unei fapte în favoarea unui stat, trebuie să fie demonstrat că
un element constitutiv al infracţiunii a avut loc pe teritoriul acestui stat.
în acest caz, fapta cetăţeanului francez săvârşită la bordul navei Lotus a
produs o urmare imediată ia bordul navei Boz-Kourt. între aceste
elemente există o legătură de cauzalitate indisolubilă şi care conferă
jurisdicţie Turciei.
Relevanţa acestei hotărâri a fost că a consacrat o regulă importantă
în ce priveşte evoluţia dreptului internaţional cutumiar. Franţa a invocat
faptul că litigiile generate de coliziuni pe mare nu sunt în general
judecate de instanţele altor state decât statul de pavilion, această
practică izvorând din principiul conform căreia marea liberă nu este
supusă suveranităţii vreunui stat. Cu privire la acest aspect Curtea a
decis:
„Acest aspect nu poate arăta decât faptul că practica statelor
adeseori a fost în sensul abţinerii de la începerea unor proceduri
penale, nesimţindu-se obligate totuşi în acest sens"l2].
111 Idem, parag.
65.Idem, parag.
121
72.
Prin urmare, Curtea a statuat că tendinţa amintită mai sus nu era

datorată faptului că statele se simţeau obligate să nu instituie proceduri
împotriva cetăţenilor străini ce se făceau vinovaţi de fapte comise în
marea liberă asupra vaselor sub pavilion străin. Astfel, lipsea unul dintre
elementele cutumei internaţionale, respectiv opinio juris. Ca atare,
faptul că un stat, respectiv Turcia, a decis să procedeze altfel, nu este
contrar dreptului internaţional întrucât normele sale nu prevedeau o
regulă care să interzică o astfel de conduită.
în concluzie, Curtea a decis că Turcia nu a încălcat dreptul
internaţional prin judecarea cetăţeanului francez.
VI. Cazul privind Platoul continental al Mării Nordului

(Danemarca şi Olanda c. Germania), ICJ Reports 1969, p. 3
Situaţia de fapt
în 1967, Danemarca, Olanda şi Germania au sesizat Curtea
Internaţională de Justiţie solicitând acesteia să stabilească regulile în
conformitate cu care vor proceda la delimitarea platoului continental
între Danemarca şi Germania, pe de o parte, şi între Olanda şi
Germania, pe de altă parte. Curţii i s-a cerut să stabilească care sunt
principiile de drept internaţional aplicabile delimitării platoului
continental, şi nu să îl delimiteze în concret.
Originile regulilor dreptului internaţional referitoare la platoul
continental se regăsesc în Declaraţia Preşedintelui american Harry
Truman din 1945, care precizează că „delimitarea platoului continental
între două state se face prin acord, iarîn lipsa acestuia conform unei
soluţii echitabile". Statele recunosc, în majoritate, valoarea cutumiară a
acestei reguli.
Punctul de disensiune dintre cele trei state a constat în faptul că
Danemarca şi Olanda doreau ca delimitarea să se facă conform regulii
echidistanţei (o linie ale cărei puncte sunt egal depărtate de punctele
relevante de pe ţărmurile relevante ale celor două state), în timp ce
Germania se opunea aplicării principiului echidistanţei,
solicitând aplicarea regulii proporţionalităţii (suprafaţa care va reveni

fiecărui stat trebuie să fie proporţională cu lungimea ţărmului său).
Principiul proporţionalităţii fusese folosit, în practică, de unele state.
Dezacordul Republicii Federale Germania cu privire la aplicarea
principiului echidistanţei era datorat rezultatului inechitabil pe care l-ar
fi generat, în opinia sa.
Astfel, prin aplicarea regulii echidistanţei partea care s-ar fi cuvenit
Republicii Federale Germania ar fi fost mult mai mică faţă de linia sa de
coastă. Acest lucru se datora concavităţii ţărmului acesteia, care prin
efectul principiului echidistanţei muta linia teritorială mai aproape de
mal. Dacă ţărmul ar fi fost convex, efectul ar fi fost invers şi anume al
mutării liniei teritoriale către larg. Ţărmurile Danemarcei şi Olandei erau
moderat convexe.
Susţinerile Părţilor
Danemarca şi Olanda au susţinut faptul că problema dedusă spre
soluţionare Curţii Internaţionale de Justiţie trebuia soluţionată prin
aplicarea regulii echidistanţei, ce se găsea în art. 6 pet. 1 din Convenţia
asupra platoului continental, încheiată la Geneva la 29 aprilie 1958:
„în cazul când acelaşi platou continental este adiacent teritoriilor a
doua sau mai multe State ale căror coaste sunt faţă în faţă,
delimitarea platoului continental aparţinând acestor State va fi
determinată printr-un acord între ele. în lipsa unui acord, şi dacă
împrejurări speciale nu justifică o altă delimitare, aceasta este
constituită de linia mediană ale cărei puncte sunt la o distanţă egală
de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care este
măsurată lăţimea mării teritoriale a fiecăruia dintre aceste State"111.
Cele două state au argumentat că forma ţărmului Republicii
Federale Germania nu constituia o circumstanţă specială, aşa cum a fost
aceasta concepută de Convenţie.
111 Art. 6 din Convenţia asupra platoului continental, încheiată la Geneva la 29
aprilie 1958.
Republica Federală Germania a susţinut că regula ce trebuie aplicată

în materie este necesar să fie una ce va duce la o împărţire justă şi
proporţională a platoului continental. De asemenea, a susţinut că
fiecare stat are dreptul la un platou continental ce se extinde până la
centrul Mării Nordului, acest lucru datorându-se formei deosebite a
mării. în subsidiar, a statuat că, dacă Curtea Internaţională de Justiţie
înţelege să aplice regula echidistanţei, atunci forma ţărmului său
trebuie să fie clasificată drept o circumstanţă specială.
Danemarca şi Olanda au susţinut, de asemenea, că regula echi-
distanţei reprezintă o normă cutumiară internaţională. Astfel, au
precizat că principiul echidistanţei a fost folosit în peste cincisprezece
cazuri de delimitare care au avut loc din 1945 până la data procesului,
ceea ce reprezintă o practică suficientă în acest sens.
în replică, Germania a arătat că, în lucrările Comisiei de Drept
Internaţional din momentul elaborării Convenţiei de la Geneva din
1958, Comisia a precizat că prin redactarea art. 6 a procedat la
„dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional".
Totodată, Germania a arătat că oricum perioada de timp ar fi fost
mult prea scurtă pentru formarea unei cutume. Totodată, Germania a
susţinut că nu există opinio juris sive necessitatis, deoarece statele care
au aplicat principiul echidistanţei nu au făcut-o cu conştiinţa că este o
normă de drept obligatorie.
Aplicabilitatea Articolului 6 din Convenţia de la Geneva asupra
Platoului Continental
în primul rând, Curtea a analizat dacă părţile erau obligate să
respecte prevederile Convenţiei de la Geneva. Convenţia statua în
cuprinsul său că aceasta este obligatoriu a fi respectată de statele care
au semnat-o în perioada de timp alocată în acest sens dacă ulterior au
ratificat-o.
Danemarca şi Olanda au semnat şi ratificat Convenţia şi ca atare
erau părţi la aceasta. Republica Federală Germania a semnat Convenţia
fără însă să o ratifice, deci la momentul procesului nu era parte la

Convenţie.
De asemenea, Curtea a identificat că Germania nu şi-a asumat în
mod unilateral obligaţii guvernate de Convenţie. Totodată, Curtea a
notat că în cuprinsul Convenţiei se prevedea posibilitatea statelor
semnatare de a face rezervă în ce priveşte aplicarea art. 6. Deşi
Convenţia de la Viena privind dreptul tratelor din 1969 nu era în vigoare
la momentul judecării cauzei, Curtea a decis într-un sens similar textului
acesteia. Astfel, Convenţia de la Viena statua că o convenţie poate crea
obligaţii pentru state terţe în măsura în care acestea le acceptă expres
sau atunci când părţile contractante au convenit să fie create obligaţii
pentru aceste state terţe.
în situaţia de faţă, Curtea a decis că numai principiul estoppe/-ului ar
fi permis ca art. 6 să creeze obligaţii din partea Germaniei. însă faptele
Germaniei nu au dat naştere la o asemenea interpretare.
în ce priveşte aplicabilitatea Convenţiei de la Geneva asupra
Platoului Continental, Curtea a decis că aceasta nu este obligatorie
pentru statele în cauză.
Cutuma internaţională
în ceea ce priveşte formarea unei cutume a prevederii înglobate în
art. 6 din Convenţia de la Geneva, Curtea a statuat faptul că numai o
conduită definită, consistentă ar putea duce la o asemenea concluzie.
La momentul conceperii proiectului de Convenţie, Comisia de Drept
Internaţional fusese reticentă în ce priveşte includerea regulii
echidistanţei ca normă obligatorie, întrucât rezultatele aplicării acestei
metode variază în funcţie de teritoriul la care se aplică. Dorind să
încurajeze ratificarea acesteia de către state, Comisia a stipulat ca
regula echidistanţei să devină aplicabilă în măsura în care statele nu au
ajuns la un acord sau nu a intervenit o situaţie specială. Ca o garanţie
suplimentară, s-a prevăzut posibilitatea efectuării unei rezerve de la
această prevedere. Curtea a statuat că aceste aspecte indică faptul că
regula echidistanţei nu a reprezentat, la momentul iniţial al elaborării
Convenţiei de la Geneva din 1958, o cutumă internaţională.
Curtea a analizat apoi următoarea întrebare: A devenit între timp

regula echidistanţei o regulă cutumiară? Pentru a putea oferi răspunsul
la această întrebare Curtea a analizat condiţiile cutumei.
XXX. Elementul material
Cu privire la acesta, Curtea a decis:
„ Chiar şi fără trecerea unei perioade considerabile de timp, o
participare largă şi reprezentativă la Convenţie poate să reprezinte
[o practică] suficientă,, cu condiţia să includă statele afectate în
particular [...].
în ceea ce priveşte elementul timp, Curtea remarcă faptul că au
trecut zece ani de la semnarea Convenţiei, mai puţin de cinci ani de
când Convenţia a intrat în vigoare în iunie 1964 şi că prezenta
procedură a început la mai puţin de trei ani de la acest moment, în
timp ce mai puţin de un an trecuse până la momentul la care
negocierile între Republica Federală [Germania] şi celelalte două
părţi s-au întrerupt din aplicarea principiului echidistanţei. Deşi
trecerea unei perioade scurte de timp nu este în mod necesar, sau în
sine, o barieră în calea formării unei noi norme de drept cutumiar,
pe baza a ceea ce a fost iniţial doar o normă convenţională, o cerinţă
indispensabilă este ca în perioada de timp în cauză, cât de scurtă ar
fi, practica statelor, incluzând practica statelor ale căror interese
sunt în mod particular afectate, să fi fost extinsă şi teoretic uniformă
(s.n.) în ceea ce priveşte prevederea invocată; şi în plus să fi
intervenit într-o manieră care să arate recunoaşterea faptului că este
implicată o regulă de drept sau o obligaţie juridică"[1].
Curtea a statuat în această cauză faptul că durata unei practici nu
este la fel de importantă precum cerinţa uniformităţii practicii. Astfel ea
a spus ca deşi în cauză a trecut o perioadă de timp scurtă de numai 3-5
ani, acest lucru nu împiedică formarea unei cutume internaţionale.
Curtea a menţionat că este important ca practica
[1] North Sea Continental Shelf, (Federal Republic of Germany/Netherlands,
Federal Republic of Germany/Denmark), Merits, Judgment, ICJ Reports 1969, p. 3,

parag. 72-75.
statelor să reflecte o concordanţă, în special cea a acelora afectate de

formarea unei astfel de reguli. Curtea a arătat că practica trebuie să fie
uniformă şi să fie aplicată ca o consecinţă a considerării regulii drept
obligatorie.
XXXI. Elementul subiectiv
în acest caz, Curtea a identificat un număr de 15 cazuri în care
statele au înţeles să delimiteze platoul continental aplicând regula
echidistanţei. Curtea a decis că deşi există o anumită tendinţă a statelor
să aplice regula echidistanţei, aceasta a fost mai mult rezultatul
diferitelor conjuncturi decât a convingerii statelor că această regulă este
obligatorie.
„în anumite cazuri-nu un număr foarte mare-statele în cauză au
convenit să traseze sau au trasat linia de delimitare în conformitate
cu principiul echidistanţei. Nu există nicio dovadă că au făcut acest
lucru pentru că s-au simţit obligate din punct de vedere juridic să
traseze linia în acest mod, în temeiul unei reguli de drept cutumiar
care să le oblige în acest sens - în special luând în considerare faptul
că statele ar fi putut fi motivate de alţifactori"[1].
C. Obligaţia de a negocia
Constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca regula
echidistanţei să fi devenit o cutumă, Curtea a statuat că aceasta nu este
obligatorie în situaţia de fapt şi urmează ca părţile să decidă o altă
modalitate de a împărţi platoul continental. Precizând conţinutul regulii
echităţii, Curtea a detaliat obligaţia de a negocia, cu scopul de a se
ajunge la un rezultat echitabil:
„Părţile sunt ţinute să se angajeze în negociere cu scopul realizării
unui acord şi nu doar de a proceda la o negociere formală ca o
condiţie prealabilă aplicării automate a unei metode de delimitare, în
lipsa acordului; părţile au obligaţia de a se comporta într-un
asemenea mod încât negocierile să aibă un sens, ceea ce nu este

cazul atunci când una dintre ele insistă asupra propriei poziţii fără a
avea în vedere nicio modificare"^.
VII. Avizul consultativ privind Legalitatea folosirii

armelor nucleare, ICJ Reports 1996, p. 266
La data de 19 decembrie 1994 a fost înregistrată pe rolul Curţii

Internaţionale de Justiţie o cerere cu privire la emiterea unui aviz
consultativ, formulată de către Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite. întrebarea adresată Curţii a fost următoarea: „Poate fi
folosirea sau ameninţarea cu folosirea armelor nucleare vreodată
permisă în dreptul internaţional?"
Competenţa Curţii şi oportunitatea avizului

Curtea a statuat că aceasta are competenţa de a emite avize
consultative în conformitate cu prevederile din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie. Astfel:
„Curtea poate da un aviz consultativ asupra oricărei chestiuni
juridice, la cererea oricărei instituţii autorizate prin Carta ONU sau
în conformitate cu dispoziţiile Cartei să facă o asemenea cerere "l2].
Caracterul juridic al întrebării

în continuare, Curtea a analizat dacă întrebarea adresată are într-
adevăr caracter juridic. Cu privire la acest aspect aceasta a statuat că,
„întrebările încadrate în termeni juridici, care ridică probleme de
drept internaţional sunt prin propria natură susceptibile de un
răspuns bazat pe drept"l3].
Curtea a conchis că întrebarea adresată prezintă în mod evident
caracter juridic, întrucât acesteia i se cere să stabilească
compatibilitatea folosirii sau ameninţării cu folosirea armelor nucleare
cu regulile

121 Art. 65 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
131 Western Sahara, Advisory Opinion, ICJ Reports 1975, p. 18, parag. 15.
relevante din dreptul internaţional. De asemenea, împrejurarea că

întrebarea antrenează şi anumite implicaţii politice nu afectează
caracterul ei juridic.111 Ca atare, următorul pas făcut de Curte a fost să
identifice aceste reguli relevante.
Analiza dreptului aplicabil
Curtea a luat în considerare diferite instrumente internaţionale cum
ar fi Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice sau
normele din materia protecţiei mediului. în privinţa celui dintâi, Curtea
a considerat că nu se poate formula o interpretare exclusiv pe baza
textului pentru a aprecia dacă folosirea sau ameninţarea cu folosirea
armelor nucleare ar putea fi permisă. Cu privire la cele din urmă, a
statuat că, deşi normele dreptului internaţional nu interzic în mod
expres utilizarea armelor, ele trebuie interpretate prin adaptare la
contextul implementării principiilor şi regulilor de drept aplicabile în
conflictul armat121.
„Curtea concluzionează că dreptul relevant ce guvernează
întrebarea cu care a fost sesizată este în legătură cu utilizarea forţei
reglementată în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi că dreptul
aplicabil în conflictele armate, ce reglementează modul de
desfăşurare a ostilităţilor, împreună cu tratatele specifice în materia
armelor nucleare sunt ceea ce Curtea ar putea găsi relevant în
această cauză"131.
Un alt aspect luat în considerare de către Curte a fost caracterul
armelor nucleare, reamintind că acestea prezintă anumite caracteristici
unice, cum ar fi puterea lor de distrugere, capacitatea de a cauza
suferinţă umană extraordinară, precum şi posibilitatea de a cauza
vătămări şi generaţiilor ce urmează.
(11 Legal Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian
Territory, Advisory Opinion, ICJ Reports 1996, p. 266, parag. 13.

VII. Idem, parag. 30-33.
în cele din urmă, Curtea s-a oprit asupra art. 2 parag. 4 din Carta
ONU, care consacră ilegalitatea folosirii forţei împotriva integrităţii
teritoriale sau a independenţei politice a unui alt stat, într-o manieră
neconcordantă cu scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite111.
„Interdicţia privitoare la folosirea forţei trebuie să fie luată în
considerare în lumina tuturor celorlalte prevederi relevante din
Cartă. în art. 51, Carta recunoaşte dreptul inerent la legitimă
apărare individuală şi colectivă în eventualitatea unui atac armat.
De asemenea, o altă modalitate de folosire a forţei este autorizată de
art. 42 care permite Consiliului de Securitate să ia măsuri ce implică
folosirea forţei în conformitate cu prevederile Capitolului VII din
Cartă"[2].
în cadrul situaţiilor enunţate mai sus, Curtea subliniază că textele
legale nu fac referire cu privire la modalitatea de folosire a forţei, la ce
tipuri de arme ar putea fi folosite şi nu detaliază cu privire la aceasta, ci
rămâne la terminologia generică de folosire a forţei. Mai mult, Curtea
enunţă faptul că dacă folosirea unei arme este considerată legală fie
prin tratat, fie prin cutumă, utilizarea acesteia sub auspiciile articolelor
anterior menţionate nu face ca acestea să intre în legalitate. Ca atare,
caracterul legal sau ilegal al armelor folosite nu depinde de o autorizare
prin intermediul vreunui instrument de drept internaţional cu atât mai
mult cu cât acestea leagă folosirea forţei de respectarea condiţiilor
necesităţii şi proporţionalităţii.
Curtea analizează dacă dreptul internaţional cutumiar conţine vreo
reglementare cu privire la folosirea armelor nucleare şi observă că
dreptul cutumiar în această materie este adesea conturat prin
intermediul rezoluţiilor organelor ONU. Astfel, cu privire la elementul
subiectiv, Curtea nu a putut enunţa că nerecurgerea la armele nucleare
pe o perioadă de 50 de ani este suficientă pentru a fi îndeplinit acest
criteriu. Astfel, Curtea indică faptul că Adunarea Generală a adoptat
rezoluţii anual printr-o majoritate substanţială, care reflectă
111 Idem, parag.
38.
121 Idem, parag.
38.
conţinutul Rezoluţiei 1653 (XVI)111, şi prin care solicită statelor să încheie

o convenţie prin care să se interzică folosirea armelor nucleare în orice
circumstanţă, reflectă o tendinţă a unei părţi importante din
comunitatea internaţională care doreşte să avanseze pe calea
dezarmării complete şi să interzică acest tip de arme.
Pentru anumite state, votul majoritarîn adoptarea acestor rezoluţii
reflectă practica statelor din spatele acestora şi ca atare ar putea
exprima existenţa unei reguli de drept cutumiar internaţional care
interzice folosirea armelor nucleare. Cu privire la celelalte state însă,
valoarea acestor rezoluţii nu este una obligatorie şi nu înglobează o
regulă cutumiară internaţională.
Cu toate acestea, statele în favoarea interdicţiei folosirii armelor
nucleare susţin că rezoluţiile Adunării Generale nu au creat prin ele
însele drept internaţional şi reguli obligatorii, ci doar că acestea reflectă
practica statelor legată de interdicţia unor mijloace de purtare a
războiului a căror utilizare a depăşit limita permisivă în cadrul
ostilităţilor. Astfel, rezoluţiile reprezentau „instrumentul în care erau
cuprinse reguli cutumiare deja existente"l2].
„Curtea notează că rezoluţiile Adunării Generale, chiar dacă nu
sunt obligatorii, uneori pot avea o valoare normativă. Acestea pot, în
anumite circumstanţe, să probeze existenţa unei reguli sau
conturarea unui opinio iuris. Pentru a stabili dacă o rezoluţie a
Adunării Generale realizează acest lucru, este necesar a fi analizat
atât conţinutul lor, cât şi modalitatea de adoptare. [...] Ori o serie de
rezoluţii ar putea arăta evoluţia graduală a opinio iuris necesar
pentru stabilirea unei noi reguli"l3].
„Fiind examinate în integralitatea lor, rezoluţiile Adunării Generale
în discuţie declară că utilizarea armelor nucleare ar fi o încălcare
directă a Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar unele declară că
utilizarea acestora ar trebui interzisă. [...] Cu toate acestea,
|1! Rezoluţia Adunării Generalea ONU nr. 1653 (XVI) (1961), Declaraţia privind
interzicerea folosirii armelor termonucleare.
anumite rezoluţii din seria discutată au fost adoptate cu un număr

mare de voturi negative sau de abţineri, care deşi sunt un semn clar
în ce priveşte preocuparea profundă faţă de problema armelor
nucleare, ele nu reuşesc totuşi să stabilească un opinio iuris în
direcţia nelegalităţii folosirii acestora"[l].
Aşadar, în ceea ce priveşte cele anterior menţionate, Curtea a
statuat că nu a identificat o regulă cutumiară sau convenţională care să
interzică folosirea sau ameninţarea cu folosirea armelor nucleare121.
Acest caz este important pentru: i) consacrarea valorii juridice a
rezoluţiilor Adunării Generale, care pot reprezenta elemente (atât
material, cât şi subiectiv) în formarea cutumei internaţionale;
c) argumentarea ideii că „o cutumă nu este o problemă de majoritate" -
chiar dacă foarte multe state se pronunţau pentru interzicerea armelor
nucleare, existenţa unei opoziţii semnificative (un mare număr de voturi
negative sau abţineri) determină ca practica statelor să nu fie uniformă.
111 Idem, parag.
71.
121 Idem, parag.
104.
TEMA 3.
Alte izvoare ale dreptului internaţional.
Regula echităţii în dreptul internaţional
VIII. Cazul privind Chestiuni legate de interpretarea şi apli-

carea Convenţiei de la Montreal din 1971, apărute în urma inci-
dentului aerian de la Lockerbie (Libia c. SUA/Marea Britanie),
ICJ Reports 1998, p. 9
Situaţia de fapt
La data de 21 decembrie 1988, deasupra localităţii Lockerbie din
Scoţia explodează zborul Pan American 103, care avea ca destinaţie
aeroportul J.F.K. din New York. în urma acestui incidenţa murit întregul
personal aflat la bord, toţi pasagerii, precum şi câţiva dintre locuitorii
oraşului Lockerbie asupra cărora au căzut diverse componente rezultate
în urma exploziei aeronavei.
Ulterior evenimentului au fost demarate cercetări atât de către
Statele Unite ale Americii, cât şi de către Marea Britanie, cercetări care
au indicat că Libia şi agenţi ai săi poartă răspunderea pentru explozie.
în urma evenimentului, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţii ca
răspuns pentru folosirea forţei de către Libia. Rezoluţiile 731[1] şi 748[2]
din 1992 impuneau sancţiuni împotriva Libiei. Rezoluţiile fuseseră
adoptate în conformitate cu Capitolul VII al Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Prin Rezoluţia nr. 731, Consiliul de Securitate îi solicită Libiei să se
conformeze cu cererile de extrădare formulate de către Marea Britanie
şi Statele Unite ale Americii. Mai mult, Libiei i se cerea să ofere orice
informaţie referitoare la faptele petrecute la Lockerbie,
111 Rezoluţia Consiliului de Securitate ONU nr. 731 (1992), 21 ianuarie 1992,
S/RES/731 (1992).
121 Rezoluţia Consiliului de Securitate ONU nr. 748 (1992), 31 martie 1992,
S/RES/748 (1992).
3. ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL 43
precum şi să denunţe formal actele de terorism. Elementul nou în

această rezoluţie este solicitarea de predare a indivizilor, cu atât mai
mult cu cât este prima dată când o astfel de cerere este făcută.
Libia nu a respectat prevederile Rezoluţiei nr. 731, ceea ce a
determinat Consiliul de Securitate să emită Rezoluţia nr. 748 prin care
sunt impuse sancţiuni obligatorii pentru aceasta, în temeiul Capitolului
VII din Carta ONU. Printre acestea se numărau interzicerea zborurilor,
interdicţia de a vinde Libiei armament militar, muniţie sau furnizarea
către Libia de instructaj sau antrenament militar. De asemenea, s-a
cerut predarea vinovaţilorîn conformitate cu Rezoluţia nr. 731.
Cu privire la faptele comise, erau incidente şi prevederile Convenţiei
de la Montreal privind reprimarea actelor ilicite împotriva securităţii
aviaţiei civile internaţionale, semnată la 23 septembrie 1971, care
obligau statele să incrimineze: „plasarea sau determinarea plasării la
bordul unei aeronave, prin orice mijloc, a unui dispozitiv sau substanţă
care este capabilă să distrugă aeronava" [art. 1 alin. (3)].
Libia a solicitat Statelor Unite ale Americii, printr-o scrisoare a
secretarului de stat M. Elbushari, din 17 ianuarie 1992, cooperarea
necesară pentru luarea de către Libia a măsurilor necesare urmăririi
celor două persoane, solicitare rămasă fără răspuns. Convenţia de la
Montreal permitea Libiei să nu îşi extrădeze proprii cetăţeni în favoarea
Statelor Unite ale Americii sau Scoţiei, atât timp cât aceasta instituie
proceduri împotriva acestora şi îşi exercită jurisdicţia asupra acestora.
Pe baza faptelor de mai sus, Libia a cerut Curţii să declare că, prin
refuzul cooperării judiciare şi prin solicitarea de a-i extrăda pe cei doi
cetăţeni libieni, Statele Unite ale Americii, respectiv Marea Britanie au
încălcat art. 5 alin. (2), art. 5 alin. (3), art. 7, art. 8 alin. (2) şi art. 11 din
Convenţia de la Montreal.
Libia a solicitat măsuri conservatorii, în conformitate cu art. 41 din
Statut.
Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie au ridicat excepţii
preliminare la jurisdicţia Curţii, motivând că litigiul are caracter politic.
Prima etapă procesuală a fost reprezentată de ordinul privind
instituirea măsurilor conservatorii solicitate de Libia în temeiul art. 41
din Statutul CU. La prima vedere, problema de drept care s-ar fi ridicat
ar fi fost reprezentată de incompatibilitatea între două norme de drept
internaţional: pe de o parte, art. 7 al Convenţiei de la Montreal, care
prevede obligaţia aut dedere aut judicare („Statul contractant pe
teritoriul căruia este descoperit autorul prezumat al unei infracţiuni, în
cazul când nu procedează la extrădarea acestuia, supune cazul, fără
nicio excepţie şi indiferent dacă infracţiunea a fost sau nu săvârşită pe
teritoriul său, autorităţilor sale care au competenţa de a exercita
acţiunea penală") şi, pe de altă parte, obligaţia de a extrăda impusă prin
Rezoluţia Consiliului de Securitate. în plus, Libia a invocat posibilitatea
examinării legalităţii rezoluţiei Consiliului de Securitate.
Prevederile relevante ale Cartei ONU erau următoarele:
Art. 25
„Membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt de acord să accepte şi să
execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu prezenta
Cartă"m.
Art. 103
„în caz de conflict între obligaţiile Membrilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite decurgând din prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din
orice alt acord internaţional vor prevala obligaţiile decurgând din
prezenta Cartă"[2].
Ordinul privind măsurile conservatorii din 1992 oferă anumite
indicaţii cu privire la valoarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate131:
111 Art.
25 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, 24 octombrie 1945, 1
UNTSXVI.
121 Idem, art. 103.
131 Questions of Interpretation and Application of the 1971 Montreal Convention
arising from the Aerial Incident at Lockerbie (Libyan Arab Jamahiriya v. United
„39. Având în vedere că Libia a susţinut în observaţiile sale, în

secundar, că riscul de contradicţie între rezoluţie şi măsurile
conservatorii solicitate de Libia nu determină ca cererea Libiei să fie
inadmisibilă, întrucât nu există nicio concurenţă sau ierarhie între
Curte şi Consiliul de Securitate, fiecare exercitând competenţa proprie;
şi având în vedere că Libia reaminteşte că susţine că Rezoluţia
Consiliului de Securitate este contrară dreptului internaţional,
Consiliul de Securitate folosindu-se de puterile sale de a caracteriza
situaţia pentru scopurile capitolului VII ca un simplu pretext pentru a
ocoli aplicarea Convenţiei de la Montreal;
XXVI. Având în vedere că în observaţiile sale cu privire la
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 748 (1992) [...] Statele Unite au
susţinut că [...] indiferent de drepturile sale care rezultă din Convenţia
de la Montreal, Libia are o obligaţie rezultată din Cartă de a îndeplini
deciziile Consiliului de Securitate [...];
XXVII. Având în vedere că Curtea, în contextul prezentelor
proceduri referitoare la măsurile conservatorii, trebuie, în conformitate
cu art. 41 din Statut, să ia în considerare circumstanţele care îi sunt
aduse în atenţie care impun dispunerea măsurilor conservatorii, dar nu
poate emite consideraţii definitive, de drept sau de fapt, cu privire la
fond, iar drepturile părţilor de a contesta aceste aspecte în faza de fond
trebuie să rămână neafectate;
XXVIII. Având în vedere că atât Libia, cât şi Statele Unite, ca
membri ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, sunt obligate să accepte şi să
îndeplinească deciziile Consiliului de Securitate în conformitate cu art.
25 din Cartă (s.n.); având în vedere că această Curte, care în acest
stadiu al procedurilor referitoare la măsurile conservatorii, consideră că
prima facie această obligaţie se extinde la decizia conţinută în Rezoluţia
nr. 748 (1992); şi având în vedere că, în conformitate cu articolul 103
din Cartă, obligaţiile părţilor
Kingdom/Libyan Arab Jamahiriya/United States), Order, Provisional Measures, ICJ

Reports 1992, p. 126, parag. 39-42.
rezultând din aceasta prevalează în raport cu obligaţiile din orice alt

instrument, inclusiv Convenţia de la Montreal (s.n.)"[1].
Relevanţa cazului rezidă în aprecierea valorii juridice a rezoluţiilor
Consiliului de Securitate - acestea beneficiază de regimul art. 103 din
Carta ONU; în cazul unui conflict între obligaţiile rezultate din rezoluţii şi
obligaţiile rezultate din orice alt tratat, cele din rezoluţii prevalează.
Cazul poate fi reţinut şi pentru faptul că instanţa nu s-a aplecat asupra
susţinerilor Libiei referitoare la legalitatea rezoluţiei, însă trebuie ţinut
cont de faptul că instanţa a analizat cazul doar din perspectiva stadiului
procedural al măsurilor conservatorii.
în 1998, Curtea a pronunţat o hotărâre cu privire la obiecţiile
preliminare ridicate de Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie,
reţinând că are competenţă pentru a judeca litigiul. Ulterior, cazul a fost
radiat de pe rolul Curţii, urmare unei înţelegeri intervenite între părţi.
IX. Cazul privind Zonele de pescuit anglo-islandeze

(Marea Britanie c. Islanda), ICJ Reports 1974, p. 3
Situaţia de fapt
în 1972, printr-un act normativ intern, Islanda a reglementat o zonă
exclusivă de pescuit pentru navele sub pavilionul său, pe o distanţă de
50 de mile de la liniile de bază ale ţărmului. în urma aplicării acestui act,
navelor de pescuit britanice li s-a interzis activitatea în această zonă.
Marea Britanie a introdus o acţiune în faţa Curţii Internaţionale de
Justiţie prin care solicita declararea faptului că actul Islandei reprezintă
o încălcare a dreptului internaţional.
în argumentaţia sa, Marea Britanie arată că, printr-un acord
bilateral, încheiat prin schimb de note, în 1961, cele două state au
convenit ca o zonă de pescuit exclusivă de 12 mile marine să fie
acordată Islandei, navele engleze având dreptul de a pescui la o distanţă
superioară de
I1] Idem, parag. 39-42.

ţărm. Acordul prevedea că orice modificare a zonei de pescuit se va

face cu acordul părţilor, în urma unor negocieri. Totodată, Marea
Britanie a arătat că navele engleze au pescuit de secole în acea zonă.
în replică, Islanda a evidenţiat că activitatea navelor britanice,
datorită volumului acesteia, este de natură să pericliteze existenţa
resurselor piscicole din zonă. Totodată, Islanda a arătat că economia sa
naţională se bazează în proporţie de peste 85% pe activitatea de
pescuit, şi, în acest context, continuarea pescuitului de către navele
britanice ar putea aduce Islanda într-o situaţie catastrofală, motiv
pentru care nu ar fi echitabil să se menţină reglementarea Acordului din
1961, care acorda doar 12 mile marine ca zonă de pescuit.
Curtea Internaţională de Justiţie analizează Convenţia de la Geneva
privind Marea Liberă şi statuează că:
„Marea liberă fiind deschisă tuturor naţiunilor, niciun stat nu poate în
mod legitim să pretindă supunerea unei părţi oarecare din aceasta
suveranităţii sale. Libertatea mării libere se exercită în condiţiile
determinate de prezentele articole şi alte reguli de drept
international”^.
Totuşi, cazul a intervenit într-o perioadă în care era în curs de
cristalizare conceptul de „zonă de pescuit", devenit ulterior „zonă
economică exclusivă". în epocă, era în curs de formare conceptul de
„drepturi preferenţiale".în baza dreptului aplicabil la data introducerii
cererii, Islanda avea dreptul doar la o zonă de pescuit de 12 mile
marine. Problema care se ridica era dacă evoluţia dreptului sau raţiunile
de echitate puteau justifica măsura unilaterală adoptată de Islanda.
Cazul este relevant pentru conceptul de „echitate" care presupune
obligaţia de a negocia.
„52. Conferinţa din 1960 a eşuat, la diferenţă de un vot, să adopte un
text care ar fi guvernat două chestiuni referitoare la marea
111 Art. 2 din Convenţia asupra Mării Libere, încheiată la Geneva la 29 aprilie
1958.
teritorială şi drepturile de pescuit. [...] Două concepte s-au cristalizat

ca drept cutumiar în anii recenţi care au urmat consensului general
relevat la Conferinţă. Primul concept este zona de pescuit, care este
zona pe care un stat poate să o pretindă ca zonă exclusivă de pescuit,
independent de marea sa teritorială; extinderea acestei zone este până la
maximum 12 mile marine de la liniile de bază, ceea ce este acum
general acceptat. Al doilea concept este cel al drepturilor preferenţiale
de pescuit în apele adiacente în favoarea statului riveran, această
preferinţă operând în raport cu alte state interesate în exploatarea
acelor zone de pescuit [... J[1].
XXXII. Conceptul zonei de pescuit de 12 mile, expus în paragraful
52 de mai sus, ca un genus tertium între marea teritorială şi marea
liberă, a fost acceptat în ceea ce priveşte Islanda în prevederile
substanţiale ale schimbului de note din 1961 [.. .][2].
XXXIII. Conceptul drepturilor preferenţiale ale statului riveran
într-o situaţie de dependenţă de zonele de pescuit adiacente a avut
originea într-o propunere înaintată de Islanda la Conferinţa de la
Geneva din 1958 [...]. Islanda a susţinut că, într-un astfel de caz, când
o limitare a capturii ar deveni necesară, ar trebui să se acorde
consideraţie specială statelor a căror populaţie este din ce în ce mai
dependentă de resursele de pescuit din apele adiacente .[3] [...] 67.
Prevederile Regulamentului islandez din 14 iulie 1972 şi maniera de
punere a sa în aplicare încalcă drepturile de pescuit ale statului
reclamant. Acţiunea unilaterală a Islandei constituie o încălcare a
principiului expus în art. 2 al Convenţiei de la Geneva din 1958
privind Marea Liberă, care impune ca toate statele, inclusiv statele
riverane, în exercitarea drepturilor de pescuit, să ia în considerare
drepturile altor state. Actul nu ia în considerare nici drepturile
statului riveran, aşa cum rezultă din schimbul de note din 1961. [...] în
consecinţă, Curtea este obligată să concluzioneze că regulamentele
islandeze din 14 iulie 1972 care stabilesc o zonă
[11Fisheries Jurisdiction (United Kingdom v. Iceland), ICJ Reports 1974, p. 3,

parag. 52.
t2] Idem, parag. 54.
[3] Idem, parag. 54
de pescuit care se extinde până la 50 de mile marine de la liniile de bază

nu sunt opozabile Marii Britanii, şi aceasta din urmă nu are nicio
obligaţie de a accepta încetarea unilaterală a drepturilor sam. [...]
69. Rezultă din raţionamentul Curţii în acest caz că, pentru a ajunge
la o soluţie echitabilă în diferendul de faţă, este necesar ca drepturile
preferenţiale ale Islandei, stat dependent de zonele de pescuit adiacente,
să fie reconciliate cu drepturile tradiţionale de pescuit ale statului
reclamantl2]".
Curtea a observat că tendinţa statelor este aceea de a recunoaşte

un astfel de drept preferenţial. Ca atare, este de necontestat faptul că
islanda depinde de veniturile pe care le realizează din activitatea de
pescuit. însă, pentru motivele anterior menţionate, reglementarea
acestuia nu este obiectul legislaţiei interne a vreunui stat, ci trebuie să
fie reglementat la nivel internaţional printr-un act de aceeaşi anvergură.
Prin legea islandeză, dreptul de pescuit a fost conceput ca un drept
exclusiv al Islandei, iar Curtea a conchis că o astfel de reglementare
unilaterală nu este conformă cu dreptul internaţional.
în parag. 69 de mai sus, se observă referirea la „soluţia
echitabilă"131. Totuşi, chiar dacă Islanda a solicitat ca această soluţie să
se materializeze în stingerea treptată („phasing out”) a drepturilor de
pescuit ale statului reclamant, Curtea nu a acceptat acest argument141,
modalitatea adecvată de reconciliere a drepturilor celor două state fiind
negocierea.
Obligaţia de a negocia
Curtea a stabilit că zona exclusivă de pescuit se întinde până la limita
de 12 mile marine şi poate fi modificată prin acordul părţilor. Curtea a

131 Reamintim că echitatea nu reprezintă un izvor de drept internaţional, a se

vedea A. NĂSTASE, B. AURESCU, Drept internaţional public. Sinteze, ed. a 8-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, p. 67.
141 Fisheries Jurisdiction (United Kingdom v. Iceland), ICJ Reports 1974, p. 3,
parag. 69.
recomandat acestora să recurgă la negociere pentru a împăca

drepturile preferenţiale de pescuit ale Islandei cu drepturile tradiţionale
de pescuit ale Marii Britanii.
„Rezultă că, deşi Curtea retine că extinderea de către Islanda a zonei de
pescuit nu este opozabilă statului reclamant, aceasta nu înseamnă că
reclamantul nu are nicio obligaţie în relaţia cu Islanda în ceea ce
priveşte zona în dispută, situată între 12 şi 50 de mile faţă de coastă.
Dimpotrivă, ambele state au obligaţia de a ţine cont de drepturile
celuilalt şi de a lua măsuri pentru conservarea resurselor în apele
respective.
Metoda cea mai corespunzătoare pentru soluţionarea diferendului este
în mod clar negocierea. Obiectivul acesteia trebuie să fie delimitarea
drepturilor şi intereselor părţilor, drepturile preferenţiale ale statului
riveran şi drepturile statului reclamant, să echilibreze şi să
reglementeze în mod echitabil chestiuni precum cele ale limitării
capturilor
Curtea a decis, de asemenea, că părţile vor avea ca sarcină „să realizeze
negocieri într-un spirit în conformitate cu care fiecare trebuie, cu
bună-credinţă, să ia în considerare în mod rezonabil drepturile
celeilalte părţi"[2].
X. Cazul Testelor Nucleare (Noua Zeelandă c. Franţa),

Situaţia de fapt
Noua Zeelandă a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de
Justiţie, susţinând că efectuarea unor teste nucleare în atmosferă în
zona Pacificului de Sud de către Franţa este contrară dreptului
internaţional. Franţa a invocat lipsa de competenţă a Curţii, declarând
că nu se va prezenta la judecarea cauzei.
111 Idem, parag. 72-73.

Pentru a examina problema jurisdicţiei, Curtea a amintit că pentru a

se lămuri cu privire la această problemă, ea poate să examineze
anumite aspecte nelegate în mod direct de competenţă. Primul aspect
la care s-a oprit Curtea a fost existenţa unei probleme care să constituie
obiectul judecăţii.
Curtea a examinat comunicările diplomatice dintre părţi ce au avut
loc în ultima perioadă, argumentele invocate de reclamant în faţa Curţii,
declaraţiile publice făcute în numele său, precum şi argumentele
prezentate în faza orală şi a conchis că obiectivul acestei cauze este să
se realizeze încetarea testelor nucleare.
Având în vedere acestea, Curtea a notat că trebuie să ţină cont şi de
evoluţia ulterioară a situaţiei din Pacificul de Sud. Astfel, Curtea a
indicat comunicarea Preşedintelui Republicii Franceze către Noua
Zeelandă, în care acesta a stipulat că testele nucleare vor fi curând
încheiate. Alte declaraţii au fost făcute în acelaşi spirit de către ministrul
afacerilor externe francez în faţa Adunării Generale a ONU. De
asemenea, elemente similare erau conţinute de un interviu al
ministrului francez al apărării, precum şi într-o scrisoare a prim-
ministrului francez către omologul său din Noua Zeelandă.
Este bine cunoscut faptul că declaraţiile unilaterale care privesc
elemente de fapt pot avea efectul de a crea obligaţii internaţionale.
Declaraţia unilaterală nu este nevoie să fie acceptată de cineva sau să
aibă vreo reacţie din partea comunităţii internaţionale pentru a produce
aceste efecte.
Pentru a determina dacă declaraţia unilaterală este producătoare de
efecte juridice, Curtea a analizat dacă a fost făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice.
Noua Zeelandă a susţinut că posibilitatea de a continua efectuarea
testelor rămâne totuşi deschisă şi nu îi parvine altă garanţie în afară de
buna-credinţă a Franţei. Noua Zeelandă consideră acest aspect
insuficient.
Curtea a reţinut că, prin declaraţiile sale, Franţa a transmis un mesaj

întregii comunităţi internaţionale cu privire la intenţia sa de a înceta
testele nucleare. Este adevărat că Franţa nu admite că ar fi obligată de o
regulă internaţională să înceteze testele, dar acest aspect nu afectează
consecinţele declaraţiei, întrucât aceasta nu a fost făcută cu rezerva de
a putea reveni asupra acesteia în mod arbitrar.
Prin urmare, Curtea este pusă în faţa situaţiei în care efectul dorit de
Noua Zeelandă a fost obţinut, întrucât Franţa şi-a asumat că nu va mai
efectua teste nucleare.
Curtea a subliniat că disputa trebuie să existe la momentul
pronunţării hotărârii. La momentul soluţionării cauzei, Curtea s-a aflat în
faţa unui angajament al Franţei de a nu mai efectua teste nucleare, iar
acest angajament produce efecte în dreptul internaţional. Efectul său
este de a obliga Franţa în conformitate cu cele stipulate. Ca atare, din
punct de vedere al Curţii Internaţionale de Justiţie nu mai există dispută
întrucât nu mai există conflict între părţi.
TEMA 4.
Principiile fundamentale
ale dreptului internaţional
XI. Avizul consultativ privind Sahara Occidentală ICJ

Reports 1975, p. 12
Situaţia de fapt
Sahara Occidentală este un teritoriu situat în nord-vestul Africii, care
a fost colonizat de Regatul Spaniei în anul 1884, devenind astfel o
provincie spaniolă. Ulterior, în anii 1950, atât Regatul Marocului, cât şi
Mauritania au susţinut că teritoriul le aparţine. în anul 1960, au fost
adoptate rezoluţiile 1514 (XV) - Declaraţia privind acordarea
independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale - şi 1541 (XV) privind
definirea a trei opţiuni pentru exercitarea autodeterminării. Conform
ultimei rezoluţii, formele de exercitare a dreptului la autodeterminare a
popoarelor din teritoriile care nu se autoguvernează cuprindeau:
VIII. formarea unui nou stat suveran; b) asocierea liberă cu un stat
independent şi c) integrarea într-un stat independent.
La 20 decembrie 1966, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia 2229 (XXI) cu privire la chestiunea privind Ifni şi Sahara
spaniolă, în care a fost reafirmat dreptul poporului ce locuieşte pe
teritoriul Saharei Occidentale de a decide cu privire la propria soartă şi a
invitat Regatul Spaniei, în calitatea sa de putere ce administra teritoriul,
să organizeze un referendum, care să aibă loc sub auspiciile ONU, astfel
încât să se permită populaţiei autohtone din acest teritoriu să îşi
exercite în mod liber dreptul la autodeterminare111.
La data de 13 decembrie 1974, Adunarea Generală a adoptat
Rezoluţia 3292 (XXIX) prin care problema privind statutul juridic
111 Pentru o descriere a contextului istoric referitor la Sahara Occidentală a se

vedea infra şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 decembrie
2016, C-104/16 ECLI:EU:C:2016:973.
al Saharei Occidentale a fost deferită Curţii Internaţionale de Justiţie.

Aceasta, în cadrul competenţei sale consultative, a trebuit să răspundă
la două întrebări:
d) La data colonizării de către Spania, a fost teritoriul Saharei
Occidentale un teritoriu aparţinând nimănui (terra nullius)? Dacă
răspunsul la prima întrebare este negativ, atunci
e) Care au fost legăturile juridice ale acestui teritoriu cu Regatul
Marocului şi Mauritania?
Competenţa Curţii
Potrivit Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, „curtea poate da
un aviz consultativ asupra oricărei chestiuni juridice, la cererea oricărei
instituţii autorizate prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite sau în
conformitate cu dispoziţiile Cartei să facă o asemenea cerere"111.
în ce priveşte organele autorizate să adreseze Curţii o cerere de aviz
consultativ, „Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot cere
Curţii Internaţionale de Justiţie un aviz consultativ în orice problemă
juridică"121.
Cu privire la întrebările adresate, Curtea a afirmat că acestea
prezintă caracter juridic, chiar dacă nu i se solicită să se pronunţe cu
privire la drepturi şi obligaţii existente131, iar faptul că Spania a înţeles să
facă cunoscută absenţa consimţământului său referitor la soluţionarea
de către Curte a cererii de aviz consultativ, nu impietează în niciun fel
asupra competenţei Curţii141. Spania a invocat faptul că răspunsul la
întrebările adresate ar conţine soluţionarea unui conflict între aceasta şi
Regatul Marocului, iarîn conformitate cu Statutul Curţii, statele aflate în
conflict trebuie să îşi manifeste consimţământul pentru a deferi
soluţionarea diferendului către Curte. Marocul propusese Spaniei
încheierea unui acord compromisoriu pentru a supune litigiul Curţii,
111 Art.
65 parag. 1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,.
121 Art. 96 alin. (1) din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, 24 octombrie
1945,1 UNTS XVI.

131 Western Sahara, Advisory Opinion, ICJ Reports 1975, p. 12, parag. 20.
4. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL 55
dar Spania refuzase. Curtea Internaţională de Justiţie a statuat însă că,

deşi s-a ridicat în timpul dezbaterilor problema statutului juridic al
Saharei Occidentale, scopul întrebărilor nu a fost acela de a aduce în
faţa Curţii Internaţionale de Justiţie o dispută legală spre soluţionare, ci
obţinerea unui aviz consultativ menit să ajute Adunarea Generală să îşi
exercite funcţiile cu privire la procesul de decolonizare111. Paragraful de
mai jos este relevant pentru rolul consimţământului în procedura
consultativă:
„Consimţământul statului interesat continuă să fie relevant, nu pentru
competenţă, ci pentru oportunitatea unui aviz [...]. în anumite
circumstanţe, lipsa consimţământului poate face avizul incompatibil cu
caracterul judiciar al Curţii. Un astfel de caz ar fi atunci când
circumstanţele relevă că emiterea unui aviz ar avea ca efect ocolirea
principiului că un stat nu poate fi obligat să permită ca diferendele la
care este parte să fie supuse jurisdicţiei fără consimţământul său"[2].
Prima întrebare
Pentru a răspunde la aceasta, Curtea a trebuit mai întâi să identifice
care a fost perioada de colonizare a Saharei Occidentale de către
Spania. Astfel, s-a determinat că începutul acestei perioade a fost anul
1884, moment în care Spania şi-a proclamat protectoratul cu privire la
Rio de Oro.
„Este adevărat că Spania a menţionat acte de manifestare a
suveranităţii spaniole asupra zonei mai timpurii, plasate în secolele XV
şi XVI. Cu toate acestea, Curtea a considerat că afirmaţiile Spaniei nu
fac decât să indice antecedentele îndepărtate ale prezenţei spaniole pe
coasta de vest a Africii şi că acestea nu pot face dovada continuităţii
între acea perioadă şi cea a colonizării de către stat"[3].

121 Idem, parag. 32-
33.Idem, parag. 77.

131
Ulterior acestei determinări, Curtea a trecut la analiza noţiunii de

terra nullius şi a stabilit că interpretarea acesteia trebuie să se facă în
contextul juridic de la momentul colonizării (idee cunoscută sub numele
de „drept intertemporal").
„Termenul de terra nullius era un termen legal folosit în contextul
unor «ocupaţii», ca fiind una dintre metodele acceptate de dobândire a
suveranităţii asupra unui teritoriu"[1].
Astfel, Curtea înţelege că pentru a considera un teritoriu valid
ocupat, ocupaţia în sine trebuie să îndeplinească condiţia lipsei
apartenenţei acelui teritoriu la o altă putere suverană. Prin urmare,
dacă respectivul teritoriu era locuit de triburi sau persoane care
deţineau o organizare socială şi politică, atunci acesta nu reprezenta un
teritoriu fără stăpân în sensul condiţiilor amintite.
Curtea a arătat că la momentul colonizării de către Spania a
teritoriului Saharei Occidentale acesta era locuit de persoane care erau
organizate din punct de vedere social şi politic sub formă de triburi,
având lideri care le reprezentau. Cu privire la acest aspect, Curtea a mai
arătat că noţiunea de „ocupaţie" amintită mai sus, a fost de asemenea
folosită în legătură cu achiziţia unor teritorii prin formularea unor
înţelegeri cu liderii locali de pe acestea. Prin urmare: „Spania nu şi-a
stabilit suveranitatea asupra unui terra nullius. Prin Ordinul regal din 26
decembrie 1884, Spania a proclamat faptul că regele a plasat Rio de Oro
sub protecţia sa prin înţelegeri stabilite cu liderii triburilor locale [...].
Ordinul se referea în mod expresia documentele semnate cu triburile
independente de către reprezentantul Sociedad Espanola de
Africanistas şi a anunţat faptul că regele a confirmat decretele de
aderare a acestora la Spania"121.
A doua întrebare
Dat fiind răspunsul negativ la prima întrebare, Curtea a trecut la
analiza celei de-a doua. Cu privire la noţiunea de „legături juridice",

utilizată în textul întrebării, Curtea a conchis că semnificaţia acesteia

poate fi identificată în obiectul şi scopul Rezoluţiei Adunării Generale
3293 (XXIX). Prin urmare, Curtea a arătat că ambele întrebări au fost
adresate acesteia în contextul procesului de decolonizare a Saharei
Occidentale în conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale 1514 (XV)
din data de 14 decembrie 1960. Problema care se pune este în legătură
directă cu pretenţiile formulate de către Regatul Marocului şi
Mauritania, iar Curtea stabileşte că trebuie să determine dacă din punct
de vedere istoric există vreo legătură între statele anterior menţionate
şi Sahara Occidentală, care să justifice pretenţiile formulate de către
acestea.
„La momentul colonizării de către Spania, Sahara Occidentală
(formată din Rio de Oro şi Sakiet El Hamra) era un teritoriu cu
caracteristici speciale care au determinat în mod esenţial modul de
viaţă social-politic al locuitorilor săi. Teritoriul face parte din deşertul
Saharei care se întinde de la coasta atlantică a Africii până la Egipt şi
Sudan"m.
La momentul colonizării, acest teren era exploatat aproape în
exclusivitate de către nomazi, care desfăşurau activităţi legate de
agricultură şi creşterea animalelor datorită caracterului limitat al
resurselor. Tot acest factor a fost cel care a determinat aceşti nomazi să
călătorească distanţe foarte mari, adeseori în afara teritoriului Saharei
Occidentale în sudul Marocului, în teritoriul aparţinând astăzi
Mauritaniei sau Algeriei121.
„Toate triburile erau de credinţă musulmană, iar integralitatea
teritoriului era cuprinsă în Dar al-Islam. în general autoritatea în trib
era atribuită unui sheikh [...], iar tribul avea propriul drept cutumiar a
cărui aplicare era în legătură cu dreptul stipulat de Coran. în mod
frecvent, triburile aveau legături unele cu altele,

121 Idem, parag. 87-88.
fie de dependenţă sau de alianţă, care erau de esenţă tribale şi nu

teritoriale, [...] legături de vasalitate"[1].
Regatul Marocului a susţinut în faţa Curţii faptul că acesta avea o
legătură imemorială, iar această legătură nu se baza pe acte izolate, ci
pe manifestarea suveranităţii în mod public. De asemenea, acesta
invocă faptul că suveranitatea sa asupra zonei a rămas de-a lungul
secolelor necontestată şi nu a fost întreruptă. în dovedirea acestor
susţineri, Regatul Marocului invocă decizia Curţii Internaţionale de
Justiţie privitoare la statutul Groenlandei Orientale121, argumentând că
acesta a fost singurul stat independent din acea zonă a Africii, iar
teritoriul său prezintă o continuitate geografică cu cel al Saharei Occi-
dentale. Aceste caracteristici, susţine Regatul Marocului, împreună cu
raţiunile istorice din zonă sunt suficiente pentru a indica o suveranitate
continuă a sa în zonă.
în cauza invocată, Curtea Permanentă a stabilit două condiţii ce
trebuie îndeplinite pentru a dovedi suveranitatea. Astfel, trebuie să
existe intenţia de a acţiona ca suveran şi această intenţie trebuie
materializată în anumite acte care să îi ateste existenţa. în legătură cu
acest criteriu, Curtea a spus că deşi standardul ce trebuie împlinit
pentru zone slab populate este unul destul de jos, nu acesta este cazul
în privinţa Saharei Occidentale. Curtea a arătat că cercetările au relevat
prezenţa unor triburi cu structură socio-politică stabilită, iar
argumentele invocate de Regatul Marocului nu sunt de natură a
demonstra un exerciţiu efectiv de suveranitate.
în încercarea de a dovedi legătura sa efectivă cu teritoriul în cauză,
Regatul Marocului a adus probe arătând manifestarea internă a
suveranităţii prin diversele alianţe, încheiate între Sultanul Marocului şi
diferitele triburi din Sahara Occidentală. Acesta arată că pe lângă
legătura religioasă pe care o aveau datorită credinţei comune, existau şi
diverse acte internaţionale care atestau supunerea acestor triburi

P1 PCIJ, Legal Status of Eastern Greenland (Denmark v. Norway), Ser. A/B, No.
53 (1933).
faţă de Sultan. Curtea pe de altă parte a conchis că legăturile formate şi

actele invocate de către Maroc nu dovedesc existenţa în perioada
analizată de Curte a unei recunoaşteri internaţionale a suveranităţii
acestuia asupra Saharei Occidentale.
„Ca atare, chiar şi luând în considerare structura specifică a statului
Sherifian, materialul examinat până acum nu stabileşte o legătură de
suveranitate teritorială între Regatul Marocului şi Sahara Occidentală.
Acesta nu arată că Regatul Marocului a demonstrat o legătură efectivă
şi exclusivă"[1].
în ce priveşte noţiunea de „entitate mauritană", aceasta semnifică
entitatea socială, culturală şi geografică unde avea să se formeze
Republica Islamică Mauritania. în orice caz, aceasta invocă faptul că deşi
în perioada de timp analizată de Curte, nu se poate susţine existenţa
unui stat în zonă, noţiunea ce explică cel mai bine legătura pe care
aceasta o are cu Sahara Occidentală este cea de „popor" sau
„naţiune"121. Astfel, popoarele care locuiau în zonele discutate
prezentau similitudini ce ar justifica existenţa unei legături între
Mauritania şi teritoriul Saharei Occidentale.
Cu toate acestea, Curtea a statuat:
„în cazul de faţă, informaţia oferită Curţii arată că la momentul
colonizării spaniole, au existat multe legături lingvistice, religioase,
culturale, economice şi de rasă între diferitele triburi şi emirate ai căror
membri populau teritoriul Saharei Occidentale şi al Republicii Islamice
Mauritania. Informaţia de asemenea arată independenţa multor
emirate şi triburi, deşi acestea exercitau anumite activităţi împreună,
absenţa unor instituţii sau organe comune, chiar şi cu un caracter
minimal"[3].
Cu privire la a doua întrebare, Curtea a statuat că ei nu i se solicită
efectuarea unor delimitări teritoriale. Cu toate acestea, perspectiva
111 Western Sahara, Advisory Opinion, IQ Reports 1975, p. 12, parag. 107.
Curţii diferă de afirmaţiile avansate de Republica Islamică Mauritania şi

Regatul Marocului referitoare la natura legăturilor juridice cu teritoriul
Saharei Occidentale. în opinia Curţii, legăturile indicate nu implică o
suveranitate teritorială, o co-suveranitate sau o incluziune teritorială
într-o entitate deja existentă. Prin urmare, Curtea a considerat că la
momentul colonizării spaniole, existau anumite legături de alianţă între
Sultanul Marocului şi anumite triburi ce trăiau în teritoriul Saharei
Occidentale. Totuşi, în egală măsură existau şi anumite drepturi, printre
care şi unele privitoare la teritoriu, ce reprezintă legături cu entitatea
mauritană. Cu toate acestea, nu se poate dovedi că s-a stabilit vreo
formă de suveranitate teritorială între Sahara Occidentală şi statele
anterior menţionate. Ca atare, cu privire la impactul Rezoluţiei 1514
(XV) din 1960, Curtea a arătat că nu există niciun impediment pentru ca
locuitorii Saharei Occidentale să îşi exercite dreptul la auto-
determinare, ca expresie a libertăţii lor de voinţă, astfel cum este
proclamat de Declaraţia 2625/1970'11.
XII. Cazul privind Activităţi militare şi paramilitare în

Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua c. SUA), ICJ
Reports 1986, p. 14
Situaţia de fapt
în 1984, Nicaragua a sesizat Curtea Internaţională de Justiţie, pe
baza declaraţiei unilaterale reglementate de art. 36 alin. (2) din Statutul
Curţii, solicitând instanţei să declare că anumite activităţi militare şi
paramilitare ale Statelor Unite ale Americii împotriva acesteia erau
neconforme cu dreptul internaţional.
Litigiul dintre cele două state s-a născut pe fondul intenţiei Statelor
Unite ale Americii de a răsturna guvernul sandinist de la Managua
(comunist), care s-a instaurat la putere în anii 1979-1980.

Elementele de fapt care au putut fi probate de Nicaragua (cu

mijloace de probă ca materiale de presă, martori, declaraţii oficiale ale
unor demnitari americani) au fost următoarele:
3. Preşedintele Statelor Unite ale Americii a autorizat agenţii
guvernamentale să plaseze mine în mai multe porturi ale statului
Nicaragua;
4. Aeronave militare ale Statelor Unite ale Americii au survolat
teritoriul statului Nicaragua (pătrunzând în spaţiul aerian al acesteia);
5. Statele Unite ale Americii au instituit o blocadă economică în
raport cu Nicaragua;
6. Statele Unite ale Americii au finanţat, antrenat şi echipat un grup
de forţe paramilitare, numite „Contras", care luptau pentru răsturnarea
guvernului nicaraguan.
Nicaragua a susţinut că aceste acte reprezintă încălcări flagrante ale
Cartei ONU, Cartei Organizaţiei Statelor Americane (OSA) şi ale
principiilor elementare ale dreptului internaţional.
Susţinerile părţilor
Competenţa Curţii
Primul argument invocat de către Statele Unite ale Americii a fost
lipsa de jurisdicţie a Curţii Internaţionale de Justiţie. Este de reţinut
faptul ca Statele Unite au refuzat să participe la judecarea cauzei pe
fond, în schimbau ridicat această excepţie în primă fază. Prin această
excepţie, Statele Unite ale Americii au invocat rezerva din declaraţia de
acceptare a competenţei Curţii, care avea efectul de a exclude din
jurisdicţia Curţii disputele care se nasc în legătură cu un tratat
multilateral, afară dacă: i) toate părţile la tratat sunt şi părţi în cauza în
faţa Curţii; ii) Statele Unite ale Americii sunt de acord cu jurisdicţia.
Legitima apărare
Statele Unite ale Americii au invocat legitima apărare colectivă, ca o
cauză justificativă a acţiunilor sale. Sediul materiei pentru această
susţinere se află în art. 51 din Carta ONU. în fapt, Statele Unite au
susţinut că forţe ale statului Nicaragua au desfăşurat acţiuni militare
la graniţa cu Honduras şi Costa Rica, ceea ce a determinat riposta

Statelor Unite.
Principiul neamestecului în afacerile interne ale altui stat
Nicaragua a invocat că Statele Unite ale Americii au încălcat
principiul neimixtiunii prin finanţarea, antrenarea sau oferirea de arme
grupărilor contras.
Nicaragua a invocat că prin susţinerea Contras, Statele Unite ale
Americii au urmărit să răstoarne noul guvern astfel încât să determine
Nicaragua să accepte anumite cerinţe înaintate de aceasta. Nicaragua
consideră că un astfel de demers reprezintă o intervenţie sancţionată
de principiu, întrucât interferează cu domeniul de acţiune liberă a
statelor.
Răspunderea
Statele Unite ale Americii au afirmat că acţiunile trupelor Contras nu
le sunt imputabile, aceste trupe acţionând independent.
Competenţa Curţii. Valoarea juridică a principiilor dreptului
internaţional
Curtea a reţinut că efectul rezervei Statele Unite ale Americii este
imposibilitatea instanţei de a aplica tratatele multilaterale în
soluţionarea cazului.
Cu toate acestea, Curtea a ales să reţină aplicabilitatea dreptului
cutumiar ce a fost codificat prin tratate. Prin urmare, Curtea nu era
împiedicată să aplice alte izvoare de drept, chiar dacă regulile
încorporate în acestea erau aceleaşi cu cele din tratate.
Următorul pas adoptat de Curte a fost să verifice dacă există o
regulă cutumiară ce ar putea fi aplicabilă în cauză. Aceasta a cercetat
dacă există opinio juris confirmată de practica statelor. Atenţia acesteia
s-a oprit asupra Rezoluţiei Adunării Generale a ONU privitoare la
relaţiile prieteneşti dintre state [Rezoluţia nr. 2625 (XXV)], precum şi
cea privitoare la definiţia agresiunii, statuând că ele ar putea indica

opinio juris.
Mai mult, Curtea a făcut referire la lucrările Comisiei de Drept
Internaţional, care a spus că dreptul Cartei referitor la folosirea forţei
reprezintă norme jus cogens[1\ Ca atare, ele se pot regăsi pe orice fel de
suport fie că este vorba de cutumă, fie că este vorba despre tratat,
neaplicarea unuia neatrăgând neaplicarea celuilalt.
Astfel, în analiza sa cu privire la aplicarea principiilor cuprinse în
Carta ONU, Curtea a argumentat natura cutumiară a acestor principii,
referindu-se, indirect (prin citarea Comisiei de Drept Internaţional şi a
argumentelor părţilor), la natura de jus cogens a principiului interzicerii
folosirii forţei:
„Este clar că dreptul internaţional cutumiar continuă să existe şi să se
aplice, separat de dreptul internaţional convenţional chiar dacă cele
două categorii de norme au conţinut identic"[2].
„ Opinio juris este dedusă, inter alia, din atitudinea părţilor şi
atitudinea statelor faţă de rezoluţiile Adunării Generale a ONU, în
special Rezoluţia nr. 2625 (XXV), intitulată «Declaraţia asupra
principiilor dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi
cooperarea între state în conformitate cu Carta ONU». Efectul
consimţământului faţă de textul acestor rezoluţii nu poate fi înţeles ca
o «reiterare sau elucidare» a unor angajamente conţinute în Cartă.
Dimpotrivă, trebuie înţeles ca acceptarea validităţii unui set de norme
declarate de rezoluţie. Principiul interzicerii folosirii forţei, de exemplu,
trebuie privit ca un principiu de drept cutumiar, care nu este
condiţionat de prevederile referitoare la securitatea
[1] Al Treilea Raport al Raportorului Special Sir Gerald Fitzmaurice cu privire la
dreptul tratatelor, Yearbook of the International Law Commission, Vol. II, (1958), p.
26-28, 40-41.
[2] Case concerning Military and Paramilitary Activities In and Against Nicaragua
(Nicaragua v. United States of America), Merits, ICJ Reports 1986, p. 14, parag. 179.
colectivă sau facilitatea contingentelor armate prevăzute de art. 43 din

Cartă"[1].
„Comisia de Drept Internaţional, în cursul lucrărilor sale de codificare
în domeniul dreptului tratatelor, a exprimat punctul de vedere că
«dreptul Cartei referitor la interzicerea folosirii forţei reprezintă un
exemplu clar de regulă de drept internaţional care este jus cogens» [...]
Nicaragua, în memoriul său, pe fond, arată că în prezentul caz
principiul interzicerii forţei înglobat în art. 2 alin. (4) din Cartă «a
ajuns să fie recunoscut ca jus cogens». Statele Unite, în contra-
memoriul referitor la probleme de competenţă şi admisibilitate, a citat
punctul de vedere al unor autori în sensul că acest principiu este o
«normă universală», o normă de «drept internaţional universal», un
«principiu universal recunoscut al dreptului internaţional» şi un
«principiu de jus cogens»[2]//.
Legitima apărare
Cu privire la invocarea legitimei apărări de către Statele Unite ale
Americii, Curtea a analizat conduita avută de către El Salvador,
Nicaragua, Costa Rica şi Honduras. Curtea a urmărit să vadă dacă
Nicaragua a desfăşurat un atac armat împotriva statelor din urmă. Astfel,
privind către memoriile scrise ale acestora din urmă, Curtea a constatat
că niciunul nu s-a declarat ca fiind victima unui atac armat şi nici nu a
solicitat ajutorul Statelor Unite ale Americii.
Problema care s-a pus este dacă trebuie operată o distincţie între
noţiunea de „act de folosire ilegală a forţei" şi cea de „atac armat" -
ultima reprezentând o condiţie pentru invocarea dreptului inerent la
legitima apărare.
„[...] limbajul art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite [face
referire la] dreptul inerent („inherent right'' - eng., „droit naturel" -
fr.), pe care îl are orice stat în cazul unui atac armat, care acoperă atât
autoapărarea individuală, cât şi colectivă. Astfel,

Carta însăşi oferă mărturia existenţei unui drept de autoapărare

colectivă în dreptul internaţional cutumiar "[1].
„în cazul autoapărării individuale, exercitarea acestui drept se face în
situaţia în care statul în cauză a fost victima unui atac armat.
Existenţa unui drept de autoapărare colectivă nu elimină, desigur,
necesitatea autoapărării individuale. Se pare că există în prezent o
opinie unanimă în doctrină şi jurisprudenţă cu privire la natura actelor
care pot fi tratate ca fiind atacuri armate. Mai exact, se consideră că
noţiunea de atac armat trebuie să fie înţeleasă ca reprezentând nu
numai o acţiune a forţelor armate regulate în afara frontierelor statului,
ci şi trimiterea de către sau în numele unui stat de bande înarmate sau
mercenari, care efectuează acte de forţă armată împotriva unui alt stat
de o asemenea gravitate încât constituie (inter alia) un atac armat
realizat efectiv de către forţele regulate ale unui stat „sau implicare
substanţială a unui stat în acesta". Această descriere, cuprinsă în art. 3
lit. g), din definiţia agresiunii anexată la Rezoluţia Adunării Generale
3314 (XXIX), poate fi considerată a reflecta dreptul internaţional
cutumiar în materie. Curtea nu vede niciun motiv pentru a nega faptul
că, în dreptul cutumiar, nerespectarea interdicţiei de a trimite bande
înarmate pe teritoriul altui stat nu poate fi clasificată drept atac armat,
în cazul în care o astfel de operaţiune, ţinând cont de amploarea şi
efectele sale, ar fi fost clasificată drept un atac armat şi nu ca un simplu
incident de frontieră provocat de forţele armate regulate. Totodată,
Curtea consideră că noţiunea de „atac armat" include pe lângă
acţiunile de amploare ale unor bande înarmate şi asistenţa acordată
rebelilor în forma furnizării de arme, sprijin logistic sau de altfel.
Această asistenţă poate fi considerată ca o ameninţare cu sau utilizare a
forţei, sau având o valoare echivalentă amestecului în treburile interne
sau externe al altor state. Totuşi, este obligaţia statului care se
consideră a fi victima unui atac armat să declare că a fost atacat. Nu
există nicio normă de drept internaţional cutumiar care să permită
unui

alt stat să exercite dreptul la autoapărare colectivă doar în baza unei

analize proprii, subiective, a situaţiei. în cazul în care se invocă dreptul
la autoapărare colectivă, este de aşteptat ca statul în beneficiul căruia se
exercită dreptul să se fi declarat a fi victima unui atac armat "[1].
„în toate situaţiile, Curtea constată că în dreptul internaţional
cutumiar nu există nicio regulă care să permită exercitarea dreptului la
autoapărare colectivă în lipsa unei cereri exprese din partea statului
care se consideră victima unei atac armat. Curtea concluzionează că
cerinţa unei cereri exprese venite din partea statului care se consideră
victima pretinsei agresiuni trebuie completată cu cerinţa ca statul în
cauză să fi declarat că a fost atacat"[1].
„[...] întrucât Curtea are de-a face cu un litigiu în care se presupune
existenţa unei utilizări abuzive a forţei, trebuie să ia în considerare în
primul rând, dacă un stat are dreptul de a răspunde unei intervenţii cu
o altă intervenţie, ce implică utilizarea forţei, ca reacţie la măsurile
care, deşi nu constituie atac armat, pot implica totuşi o utilizare a forţei
[...]. S-ar putea totuşi sugera că, într-o astfel de situaţie, Statelor Unite
ale Americii le-ar fi permisă intervenţia în Nicaragua, în exercitarea
unui drept analog dreptului la autoapărare colectivă, drept ce ar
presupune o intervenţie implicând folosirea forţei fără a constitui un
atac armat//[3].
„[...] în opinia Curţii, în temeiul dreptului internaţional în vigoare
astăzi -fie cutumiar, fie cel al sistemului ONU - statele nu au dreptul
de a răspunde «colectiv», prin acţiuni ce implică forţa armată, la acte
care nu constituie un «atac armat»[...]"[A]. în cazul de faţă, Costa Rica
şi Honduras însele nu se declaraseră victimele unui atac armat decât la
un moment ulterior în timp, după ce „intervenţia Statelor Unite fusese
declanşată//[5].

[5] Idem, parag. 234-235.
4 PRINCIPIILE fundamentale ale dreptului internaţional 67
Paragrafele de mai sus sunt importante pentru următoarele motive: în

primul rând, Curtea realizează distincţia între „atacul armat", care
reprezintă o formă de folosire a forţei caracterizată prin gravitate
ridicată, şi alte forme de folosire a forţei, care nu reprezintă atac armat.
în al doilea rând, identificăm criteriile pe baza cărora se poate
determina gravitatea unui „atac armat": anvergura şi efectele.
în al treilea rând, dreptul inerent la legitimă apărare poate fi
exercitat numai în cazul unui atac armat-adică al unui act de folosire a
forţei caracterizat printr-o anumită gravitate, nu şi în cazul unor acte de
folosire a forţei care nu întrunesc gravitatea unui atac armat.
Principiul neamestecului în afacerile interne ale altui stat
„Principiul neintervenţiei presupune dreptul tuturor statelor suverane
de a-şi urmări interesele interne sau externe legitime, fără vreun
amestec din exterior; chiar dacă în practică principiul a fost încălcat în
mod repetat, Curtea consideră că acesta face totuşi parte din dreptul
internaţional cutumiar"[1].
„O ingerinţă a unui stat este neconformă cu dreptul internaţional dacă
poartă asupra chestiunilor ce ţin de competenţa exclusivă a altui stat,
conform principiului suveranităţii. Fiecare stat este liber să-şi aleagă
sistemul politic, social sau economic, şi să-şi formuleze în mod
nestingherit politica externă. Intervenţia este ilegală atunci când sunt
folosite metode de constrângere ce presupun folosirea forţei, fie direct
printr-o intervenţie militară, fie indirect prin intermediul sprijinului
acordat elementelor subversive ce desfăşoară activităţi armate pe
teritoriul altui stat"[2].
„Curtea consideră că în dreptul internaţional contemporan nu există
un drept general de intervenţie din partea unui stat în sprijinul
opozitei interne dintr-un alt stat. Aşadar, Curtea conchide că toate
acţiunile ce constituie o încălcare a principiului cutumiar al non-
intervenţiei, vizând în mod direct sau indirect folosirea

forţei, vor constitui totodată o încălcare a principiului nefolosirii forţei

în relaţiile dintre state"ll].
Cu privire la acest punct al speţei, pot fi reţinute următoarele
elemente: în primul rând, condiţiile pentru a avea loc o încălcare a
principiului neamestecului în treburile interne sunt: a) să existe o
ingerinţă asupra chestiunilor ce ţin de competenţa exclusivă a statului;
IX. ingerinţa să se realizeze prin constrângere cu folosirea forţei
sau cu ameninţarea cu forţa.
în al doilea rând, Curtea a reţinut că un stat care, în vederea
constrângerii unui alt stat, decide să susţină şi să ofere ajutor unor
grupări armate al căror scop este răsturnarea guvernului din statul
constrâns, atunci statul susţinătorîncalcă dreptul internaţional121. Acest
lucru se datorează faptului că o astfel de susţinere constituie o
intervenţie în sensul prohibit de principiul neamestecului în treburile
interne ale statelor. Curtea a mers mai departe, spunând că şi dacă
gruparea ar fi solicitat un astfel de ajutor, tot ar fi fost o încălcare a
dreptului internaţional131.
Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa
„In ceea ce priveşte acuzaţia că activităţile desfăşurate de Statele Unite
ale Americii în relaţia cu gherilele Contras ar reprezenta o încălcare a
principiului neutilizăriiforţei din dreptul internaţional cutumiar,
Curtea consideră, sub rezerva dreptului Statelor Unite la auto-apărare,
că acţiunile întreprinse de către Statele Unite constituie o încălcare
flagrantă a principiului menţionat, deoarece Statele Unite au acordat
sprijin grupărilor Contras prin «organizarea şi încurajarea formării de
forţe neregulate sau de bande înarmate, în special de bande de
mercenari, în scopul săvârşirii de incursiuni pe teritoriul unui alt stat»
şi prin «participarea la acte de război civil [...]pe teritoriul altui stat»
[Rezoluţia Adunării Generale a ONU
131 Idem, parag.

246.
nr. 2625 (XXV)]. Potrivit Rezoluţiei, sprijinirea şi participarea la acte

de război civil reprezintă o încălcare a obligaţiei de nefolosire a forţei
când actele menţionate implică o ameninţare cu forţa sau folosirea
forţei. în opinia Curţii, cu toate că oferirea de armament şi sprijin în
vederea instruirii gherilelor Contras constituie ameninţare cu forţa sau
folosirea forţei împotriva statului Nicaragua, acelaşi lucru nu poate fi
afirmat în legătură cu alte activităţi desfăşurate de către guvernul
Statelor Unite ale Americii pe teritoriul respectivului stat. Mai exact,
Curtea consideră acordarea de sprijin financiar gherilelor Contras drept
amestec în treburile interne ale altui stat şi nu o situaţie în care s-a
folosit forţa"m.
Paragrafele de mai sus sunt relevante pentru calificarea că trimiterea

unor bande de mercenari sau oferirea de armament ori sprijin în
instruirea gherilelor reprezintă încălcări ale interzicerii folosirii forţei şi
ameninţării cu forţa, dar susţinerea financiară a acestor grupări
constituie doar o încălcare a principiului neamestecului în treburile
interne ale unui stat
Principiul suveranităţii
Curtea a urmărit să vadă dacă s-a încălcat suveranitatea Nicaraguei,
prin plasarea minelor în apele sale interne şi survolarea spaţiului aerian
al acesteia. Curtea a examinat probele şi a stabilit că au fost amplasate
mine în porturi sau în proximitatea acestora, porturile găsindu-seîn
marea teritorială sau în apele interne ale Nicaragua. Statele Unite ale
Americii au întreprins această operaţiune prin intermediul unor
persoane plătite de acestea sau care acţionau în numele lor. De
asemenea, Statele Unite nu au notificat părţile implicate cu privire la
amplasarea minelor, aspect ce a rezultat în diverse daune. în ceea ce
priveşte zborul navelor de recunoaştere de mare altitudine deasupra
teritoriului Nicaragua, Curtea a reţinut acestea ca fiind dovedite,
acestea constituindu-se în încălcări ale principiului anterior
menţionat121.

[2] Idem, parag. 212-214.
Răspunderea statelor
Curtea Internaţională de Justiţie a trebuit să decidă dacă Statele
Unite ale Americii a conceput strategia şi a controlat activitatea
desfăşurată de Contras, totodată oferind ajutor pentru operaţiunile lor
militare.
Curtea a statuat că nu este convinsă că toate operaţiunile Contras s-
au desfăşurat conform unei strategii sau tactici dezvoltate de Statele
Unite ale Americii, însă a considerat ca dovedită contribuţia financiară a
Statelor Unite ale Americii la activităţile acestui grup, precum şi faptul
că Statele Unite au furnizat armament şi au oferit instruire acestor
gherile111.
Prin această decizie, Curtea a pus bazele a ceea ce s-a numit mai
târziu criteriul controlului strict sau efectiv.121 în cadrul acestei analize,
Curtea a analizat dacă relaţia dintre Statele Unite ale Americii şi Contras
nu ar fi fost într-atât de strânsă încât s-ar fi putut considera că actele
Contras sunt acte ce ar fi putut angaja Guvernul Statelor Unite ale
Americii. în cele din urmă, Curtea a considerat că deşi ajutorul Statelor
Unite ale Americii a fost esenţial pentru desfăşurarea operaţiunilor
Contras, acest aspect nu este suficient pentru a considera actele
Contras direct imputabile Statelor Unite131.
„Curtea a considerat că participarea Statelor Unite ale Americii, chiar
dacă preponderentă sau decisivă, la finanţarea, organizarea, instruirea,
echiparea şi dotarea Contras, selecţia obiectivelor militare sau
paramilitare, precum şi planificarea tuturor operaţiunilor militare
desfăşurate de aceasta este insuficientă în sine, pe baza probelor în
posesia Curţii, pentru a atribui Statelor Unite răspunderea pentru
faptele comise de Contras în cursul desfăşurării operaţiunilor militare
sau paramilitare din Nicaragua. Toate mijloacele menţionate mai sus
prin care Statele Unite ale Americii au participat la sprijinirea
grupărilor rebele, fie chiar şi atunci când au exercitat un control
general asupra gherilelor, nu pot constitui prin ele însele, fără
131 Idem, parag.
110.
4 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL 71
alte probe, o dovadă că Statele Unite ale Americii au instigat sau au

ordonat nemijlocit comiterea acelor acte contrare drepturilor omului şi
dreptului internaţional umanitar, precum cele invocate de Nicaragua.
Astfel de acte ar fi putut foarte bine să fi fost comise de membri ai
Contras fără încuviinţarea Statelor Unite. Pentru ca acest
comportament să dea naştere la răspunderea juridică a Statelor Unite,
ar trebui, în principiu, să se demonstreze că acest stat a deţinut
controlul efectiv asupra operaţiunilor militare sau paramilitare în
timpul cărora presupusele încălcări au fost comise'm.
Statele Unite ale Americii au fost responsabile pentru actele
organelor sale legate de Contras, reprezentate de oferirea de
antrenament, armament, finanţare precum şi de susţinerea, încurajarea
şi ajutorarea activităţilor militare şi paramilitare împotriva Nicaraguei.
Aceste acte au fost calificate ca încălcări ale principiului neamestecului
în treburile interne ale unui stat121, dar nu s-a considerat că actele
trupelor Contras însele atrag răspunderea directă a Statelor Unite ale
Americii.
XIII. Avizul Curţii Supreme a Canadei „Secesiunea

Quebec-ului", [1998] 2 Supreme Court Records, p. 217
Situaţia de fapt[SI
Provincia Quebec din Canada a avut o istorie interesantă, încă de la
formarea coloniei canadiene, întrucât aceasta a fost deţinută de Franţa
până în 1763. Drept consecinţă, Quebec era o provincie francofonă cu
diferite tradiţii şi o altă cultură. Ulterior cedării provinciei către Marea
Britanie, aceasta îşi păstrează un statut aparte în privinţa limbii vorbite
şi sistemului de drept aplicabil.
în acest context ia amploare o mişcare politică, în cadrul căreia
ajunge la putere Parti Quebecois, care milita pentru obţinerea suve

131 Adresăm mulţumiri deosebite domnului drd. Radu Şerbănescu pentru
contribuţia la redactarea acestei speţe.
ranităţii Quebecului. Tendinţele separatiste iau amploare în 1982 odată

cu refuzul Quebecului de a semna Constitution Act, invocând ca motiv
dezavantajele actului pentru provincie din cauza reglementării
accentuate a drepturilor individuale în pofida celor colective. Alte
tentative de descentralizare a puterilor în stat au eşuat, conducătorii
Quebecului fiind împotrivă. în acest context Parti Quebecois a obţinut
din nou majoritatea, organizându-se un referendum prin care s-a cerut
părerea populaţiei cu privire la dobândirea suveranităţii de către
Quebec. Locuitorii Quebecului au votat împotrivă, însă doar cu o
majoritate de 50,56%.
în anul 1995, o lege ce permitea Adunării Generale a provinciei să
declare independenţa în mod unilateral este adusă în faţa acesteia
pentru promulgare. în faţa Curţii Superioare din Quebec este invocată
opinia că acest act ar reprezenta o încercare de lovitură de stat.
Completul decide sesizarea Curţii Supreme cu trei întrebări, pentru a le
facilita soluţionarea cauzei:
iii) îi este permisă secesiunea Quebecului de către legislaţia
canadiană?
iv) O secesiune unilaterală a Quebecului ar fi compatibilă cu dreptul
internaţional?
v) în caz de conflict între primele două întrebări, care prevalează?
Dreptul canadian
în ceea ce priveşte prima întrebare, Curtea Supremă a Canadei a
pornit prin a defini ce înţelege prin noţiunea de act unilateral. Ea a
conchis că o secesiune unilaterală înseamnă o secesiune realizată fără
negocieri prealabile cu celelalte provincii sau cu guvernul federal.
Nefiind prevăzută posibilitatea unei secesiuni unilaterale în
Constituţia Canadei, Curtea s-a orientat către principiile ce au stat la
baza elaborării acestui document, printre care: federalismul,
democraţia, protecţia minorităţilor etc.
Curtea a statuat că secesiunea este un act care separă un grup de
autoritatea politică şi constituţională a unei ţări. Având în vedere că
secesiunea unei provincii ar cauza un puternic dezechilibru între
puterile statale, Curtea a statuat că actul de secesiune ar determina

alterarea teritoriului canadian într-o măsură incompatibilă cu ordinea
constituţională.
Prin urmare Curtea a statuat că secesiunea este ilegală din punct de
vedere al dreptului canadian, dar a subliniat importanţa obligaţiei
celorlalte provincii de a negocia în cazul în care un referendum ar arăta
dorinţa majoritară de a se secesiona. Astfel, deşi un referendum nu are
valoare obligatorie, acesta acţionează ca un indicativ puternic,
reflectând dorinţa poporului.însă, pentru ca o secesiune să aibă loc,
aceasta trebuie să fie rezultatul unor negocieri politice, iar
referendumul să adreseze o întrebare clară, care să fie susţinută de o
majoritate de asemenea clară.
Dreptul internaţional
în ceea ce priveşte dreptul internaţional, Curtea Supremă a analizat
principiile relevante ale dreptului internaţional, oprindu-se asupra
dreptului popoarelor la autodeterminare, principiul integrităţii
teritoriale şi al efectivităţii.
în dreptul internaţional, autodeterminarea reprezintă dreptul unui
popor de a-şi decide liber propria soartă politică şi de a se dezvolta
economic, cultural şi social. Acest drept la autodeterminare coexistă
alături de principiul integrităţii teritoriale.
„Este clar că dreptul internaţional nu a conferit în mod specific
părţilor componente ale statelor suverane dreptul de a se separa în mod
unilateral faţă de statul «părinte». [...] Având în vedere lipsa unei
autorizaţii specifice pentru secesiunea unilaterală, cei care propun
existenţa unui astfel de drept au la dispoziţie următoarele argumente:
i) faptul că secesiunea unilaterală nu este în mod specific interzisă şi
ceea ce nu este interzis este în mod implicit permis şi
ii) obligaţia implicită a statelor de a recunoaşte legitimitatea secesiunii
realizate în exercitarea dreptului bine stabilit la nivel internaţional al
unui popor la autodeterminare"[l].
111 Secession of Quebec, [1998] 2 S.C.R. 217, parag. 111.

„Dreptul internaţional nu conţine nici un drept la secesiunea

unilaterală, nici o negare explicită a acestui drept, deşi negarea este
dedusă implicit, într-o anumită măsură, din circumstanţele
excepţionale cerute pentru ca secesiunea să fie permisă în conformitate
cu dreptul popoarelor la autodeterminare, cum ar fi acelea că secesiunea
este posibilă în situaţia unui popor oprimat sau colonial, aşa cum se va
discuta mai jos. Aşa cum vom arăta, dreptul internaţional acordă o
mare importanţă integrităţii teritoriale a statelor şi, în sens larg, lasă
crearea unui nou stat la latitudinea determinării prin dreptul intern al
statului din care entitatea secesionistă face parte [...]. Acolo unde, ca în
cazul prezent, secesiunea unilaterală ar fi incompatibilă cu constituţia
internă, dreptul internaţional tinde să accepte această concluzie, sub
rezerva dreptului popoarelor la autodeterminare, pe care îl vom
examina maijos"[1].
Curtea Supremă a Canadei a făcut o distincţie în ceea ce priveşte
dreptul la autodeterminare internă şi externă. Autodeterminarea
internă are loc în cadrul statului deja existent. Ca atare,
autodeterminarea externă se naşte numai în anumite cazuri extreme şi
chiar şi atunci cu îndeplinirea anumitor condiţii.
Curtea Supremă a Canadei a identificat două situaţii în care dreptul
la autodeterminare poate fi exercitat extern. Prima situaţie ar fi aceea a
popoarelor ce au format colonii, care vor să se rupă de puterea
imperială. Această situaţie nu era aplicabilă Quebecului. O altă situaţie
ar fi aceea când poporul se află sub dominaţie străină, în afara unui
context colonial. Curtea a observat că Quebecul nu este în această
situaţie.
La aceste două situaţii deja statornicite în dreptul internaţional,
Curtea a analizat şi un al treilea context în care un popor se poate
autodetermina extern. Aceasta ar fi acela în care un popor este blocat în
a-şi exercita autodeterminarea internă.
[1) Idem, parag. 112.

„ Un număr de autori au susţinut că un drept de secesiune ar exista în

contextul autodeterminării şi într-o a treia circumstanţă. Deşi această
a treia circumstanţă a fost descrisă în mai multe moduri, esenţa acestei
situaţii este că, atunci când un popor este blocat să îşi exercite în mod
real autodeterminarea, atunci el are dreptul, ca ultimă soluţie, la
secesiune "[1].
„în mod cert, o astfel de circumstanţă este paralelă cu celelalte două
situaţii (popoare coloniale şi sub ocupaţie străină), în care dreptul
popoarelor la autodeterminare internă este total negat. Deşi este neclar
dacă o astfel de propunere reflectă stadiul actual al dreptului
internaţional, nu este necesar să facem această determinare în cazul de
faţă. Chiar asumând că această a treia circumstanţă ar permite un
drept unilateral de secesiune, contextul prezent din Quebec nu ar
permite să considerăm că această situaţie se apropie de un astfel de
prag"[2].
Cu privire la compatibilitatea integrităţii teritoriale cu dreptul la
autodeterminare:
„Nu există nicio incompatibilitate între menţinerea integrităţii
teritoriale a statelor, inclusiv a Canadei, şi dreptul unui «popor» de a
exercita pe deplin autodeterminarea. Un stat al cărui guvern reprezintă
în întregime poporul sau popoarele de pe teritoriul lor, pe baze egale şi
fără discriminare, şi respectă principiile autodeterminării prin
aranjamente interne, este îndreptăţit la protecţie a integrităţii
teritoriale în conformitate cu dreptul international"^.
„Stadiul general al dreptului internaţional în ceea ce priveşte dreptul
de autodeterminare este acela că acest drept operează în cadrul
protecţiei generale acordate integrităţii teritoriale a statului «părinte».
Totuşi, există anume situaţii în care dreptul la autodeterminare al
popoarelor poate fi exercitat «extern», care,
[1] Idem, parag.

134.
[2] Idem, parag.
[3]
131.Idem, parag.
130.
în contextul prezent; poate însemna secesiune: popoarele coloniale şi

cele sub ocupaţie străină"[1].
„Dreptul la secesiune se naşte numai în conformitate cu principiul
autodeterminării unui popor, în conformitate cu dreptul internaţional,
acolo unde «un popor» este guvernat ca parte a unui imperiu colonial;
acolo unde un «popor» este subiect al ocupaţiei străine, dominaţiei sau
exploatării; şi, posibil, acolo unde un «popor» îşi vede negat exerciţiul
real al dreptului de autodeterminare în cadrul statului din care face
parte. în alte circumstanţe, popoarele îşi realizează autodeterminarea în
cadrul statului existent. Un stat al cărui guvern reprezintă în
întregime poporul sau popoarele de pe teritoriul său, pe o bază de
egalitate şi fără discriminare, şi respectă principiul autodeterminării în
aranjamentele interne, are dreptul de a-şi menţine integritatea
teritorială în conformitate cu dreptul internaţional şi are dreptul la
recunoaşterea integrităţii sale teritoriale de către celelalte state.
Quebecul nu îndeplineşte standardul de popor colonial sau popor
oprimat şi nici nu se poate sugera că locuitorilor din Quebec li s-ar
nega accesul real la guvernare în vederea urmăririi obiectivelor
dezvoltării politice, economice, culturale şi sociale. în aceste
circumstanţe, «Adunarea Generală, legislativul sau Guvernul din
Quebec» nu se bucură, conform dreptului internaţional la dreptul de a
efectua secesiunea faţă de Canada în mod unilateral"m.
Curtea a conchis că locuitorilor provinciei Quebec nu le-a fost negat
dreptul la autodeterminare internă, întrucât beneficiază de
reprezentare în Parlament, Guvern şi instituţiile judiciare, îşi pot
exprima liber identitatea culturală şi lingvistică şi pot să se dezvolte liber
din punct de vedere politic, social şi economic. De asemenea, Curtea a
statuat că dreptul la autodeterminare trebuie să fie exercitat în
condiţiile impuse de structura normativă a fiecărui stat.
în concluzie, dreptul internaţional nu îi oferă dreptul Quebecului la
secesiune unilaterală.

4 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL 77
Cu privire la ultima întrebare, Curtea Supremă a Canadei a statuat că

din moment ce dreptul internaţional nu îi recunoaşte Quebecului un
drept la secesiune unilaterală, atunci nu există un conflict ce trebuie
rezolvat, cu excepţia situaţiei colonialismului.
XIV. Avizul consultativ privind Conformitatea cu

dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă
privind Kosovo, ICJ Reports 2010, p. 403
Situaţia de fapt111
în 1989, regimul Slobodan Milosevic a anulat autonomia provinciei
Kosovo, ceea ce a dat naştere la violenţe în rândul populaţiei majoritare
albaneze. în februarie 1998 conflictul devine evident când peste 10000
de albanezi din Kosovo sunt ucişi în lupta dintre forţele sârbe şi Armata
pentru Eliberare din Kosovo.
Ulterior intervenţiei militare NATO din 1999, Consiliul de Securitate
al ONU, „hotărât să rezolve gravele probleme umanitare din Kosovo" şi
„condamnând actele de violenţă împotriva populaţiei din Kosovo",
adoptă Rezoluţia 1244 (1999) prin care stabileşte ca provincia să fie
administrată temporar de o misiune specială, aflată sub auspiciile ONU
(UNMIK). Scopul principal al UNMIK era acela de a asigura securitatea în
zonă şi de a reprezenta o administraţie interimară a regiunii până când
Belgradul şi Pristina vor ajunge la un acord. Acest acord trebuia să
îmbrace forma „unui proces politicîn vederea stabilirii unei
autoguvernări substanţiale pentru Kosovo, ţinând seama pe deplin de
acordurile de la Rambouillet şi principiile suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia [...]".
în perioada următoare cele două părţi au participat la mai multe
runde de negocieri, urmărite îndeaproape de un Trimis Special al
Secretarului-General al ONU (Martti Ahtisaari), fără a face însă vreun
progres. Având în vedere că părţile nu au reuşit să ajungă la un acord
111 Adresăm mulţumiri deosebite domnului drd. Radu Şerbănescu pentru

contribuţia la redactarea acestei speţe.
nici în cazul unor propuneri venite din partea Trimisului Special, partea
sârbă fiind dispusă să acorde orice nivel de autonomie pentru provincie,
numai independenţă nu, iar partea kosovară având ca unic obiectiv
independenţa, Ahtisaari a concluzionat în raportul său final:
„Am convingerea fermă că posibilitatea ca negocierile să producă un
rezultat reciproc acceptat cu privire la statutul Kosovo, a fost epuizată
[...]. Am ajuns la concluzia că singura opţiune viabilă pentru Kosovo
este independenţa"ll].
La data de 17 februarie 2008, Adunarea din Kosovo adoptă o
declaraţie unilaterală prin care proclamă Kosovo stat suveran şi
independent.
Statele membre ale Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor
Unite votează în favoarea sesizării Curţii Internaţionale de Justiţie,
pentru un aviz consultativ asupra legalităţii declaraţiei de independenţă
a Kosovo, în baza art. 65 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
Astfel, pe 8 octombrie 2008 Adunarea Generală a ONU adoptă o
rezoluţie prin care cere Curţii Internaţionale de Justiţie să emită un aviz
consultativ asupra următoarei întrebări: „Declaraţia unilaterală de
independenţă a instituţiilor Provizorii de Auto-guvernare a Kosovo este
conformă cu dreptul internaţional public?"
în cadrul acestei decizii, Curtea a analizat conformitatea declaraţiei
de independenţă a Kosovo cu dreptul internaţional, precum şi cu
Rezoluţia ONU din 1999 prin care s-a dispus trecerea Kosovo sub
administraţia ONU.
Kosovo şi-a declarat independenţa unilateral pe data de 17 februarie
2008, fiind recunoscută de un număr de 116 de state membre ONU
(situaţia în februarie 2018).
Argumentele părţilor
Reprezentanţii autorilor declaraţiei de independenţă şi cei ai statelor
care au recunoscut Kosovo au argumentat că declaraţiile
111 Report of the Special Envoy of the Secretary-General on Kosovo's future
status, UN Doc. S/2007/168, parag. 3.

de independenţă nu sunt reglementate de dreptul internaţional public,

prin urmare „ceea ce nu este interzis este permis" şi, oricum, „poporul
kosovar" are acest drept în baza principiului autodeterminării
popoarelor.
Serbia şi celelalte state care nu au recunoscut independenţa Kosovo
au susţinut că declaraţia încalcă principiul integrităţii teritoriale,
principiul inviolabilităţii frontierelor, principiul egalităţii suverane şi
Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244 (1999), pledând în faţa Adunării
Generale a ONU pentru nerecunoaşterea entităţii nou formate, întrucât
independenţa a fost obţinută cu încălcarea dreptului internaţional.
Avizul consultativ ar putea fi calificat drept „controversat" deoarece,
pe motivul caracterului restrâns al întrebării, Curtea a evitat să
răspundă la problema reală dacă secesiunea Kosovo sau formarea
acestuia ca stat sunt permise de dreptul internaţional.
„Curtea reaminteşte că, în unele cazuri anterioare, s-a îndepărtat de la
limbajul întrebării adresate în cazul în care aceasta nu fusese formulată
în mod adecvat [a se vedea, de exemplu, în interpretarea Acordului
greco-turc din 1 decembrie 1926 (art. IVdin Protocolul final), Aviz
Consultativ, 1928, PCIJ, Seria B, nr. 16], sau în cazul în care Curtea a
constatat, pe baza examinării pe fond a contextului întrebării, că
aceasta nu reflecta «problemele juridice într-adevăr disputate în cauză»
(Interpretarea Acordului din 25 martie 1951 între OMS şi Egipt,
Avizul Consultativ, ICJ Reports 1980, p. 89, parag. 35). în mod
similar, în cazul în care întrebarea adresată a fost neclară sau vagă,
Curtea a clarificat problema înainte de a da avizul (Cerere de revizuire
a Hotărârii nr. 273 a Tribunalului Administrativ al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Aviz consultativ)"111.
111 Accordance with international law of the unilateral declaration of
independence in respect of Kosovo, Advisory Opinion, ICJ Reports 2010, p. 403,

parag. 50.
„în speţă, întrebarea adresată de către Adunarea Generală este clar

formulată. întrebarea este limitată şi specifică; se solicită avizul Curţii
dacă declaraţia de independenţă este sau nu în conformitate cu dreptul
internaţional. întrebarea nu se referă la consecinţele juridice ale acestei
declaraţii. Mai exact, nu se întreabă dacă a reuşit sau nu Kosovo să
realizeze statalitatea. Nu cere nimic nici despre valabilitatea sau
efectele juridice ale recunoaşterii Kosovo de către acele state care l-au
recunoscut ca stat independent. Curtea constată că, în cererile
anterioare de avize consultative, Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate, când au vrut opinia Curţii cu privire la consecinţele
juridice ale unei acţiuni, au încadrat problema în aşa fel încât acest
aspect a fost menţionat în mod expres [a se vedea, de exemplu,
Consecinţele juridice pentru state din prezenţa continuă a Africii de
Sud în Namibia (Africa de Sud-Vest) fără a aduce atingere Rezoluţiei
Consiliului de Securitate 276 (1970), Aviz Consultativ, ICJ Reports
1971, p. 16 şi Consecinţele juridice ale construcţiei unei zid în
teritoriile palestiniene ocupate, Aviz Consultativ, ICJ Reports 2004 (I),
p. 136]. Prin urmare, Curtea nu consideră că este necesar să abordeze
astfel de probleme cum ar fi dacă declaraţia a condus sau nu la crearea
unui stat sau statutul actelor de recunoaştere, pentru a răspunde la
întrebarea adresată de Adunarea Generală. Curtea nu vede niciun
motiv, în consecinţă, să reformuleze întrebarea''111.
„în timp ce mulţi dintre cei care participă la prezenta procedură au
făcut referire la avizul Curţii Supreme a Canadei în cazul privind
anumite aspecte referitoare la secesiunea Quebec din Canada [...],
Curtea observă că problema în speţă este semnificativ diferită de cea
supusă Curţii Supreme a Canadei. întrebarea relevantă în acest caz a
fost: «Dă dreptul internaţional Adunării Naţionale, legiuitorului sau
guvernului Quebecului dreptul de a efectua secesiunea Quebecului din
Canada în mod unilateral? în acest sens, există un drept de
autodeterminare în conformitate cu dreptul internaţional, care ar oferi
Adunării Naţionale, legiuitorului sau

guvernului Quebec dreptul de a efectua secesiunea Quebec din Canada

în mod unilateral?»//[1].
„întrebarea adresată Curţii Supreme a Canadei a fost dacă există un
drept de a «efectua secesiunea», dacă există o normă de drept
internaţional, care a conferit un drept pozitiv pentru oricare dintre
organele numite. în schimb, Adunarea Generală a întrebat dacă
declaraţia de independenţă a fost «în conformitate cu» dreptul
internaţional. Răspunsul la această întrebare depinde de aspectul dacă
dreptul internaţional aplicabil interzice declaraţia de independenţă. în
cazul în care Curtea concluzionează că suntem într-o astfel de situaţie,
atunci Curtea trebuie să răspundă la întrebarea adresată şi să spună că
declaraţia de independenţă nu a fost în conformitate cu dreptul
internaţional. Rezultă că sarcina pe care o are Curtea este să stabilească
dacă declaraţia de independenţă a fost sau nu adoptată cu încălcarea
dreptului internaţional. Curţii nu i se cere o poziţie asupra faptului
dacă dreptul internaţional conferă un drept pozitiv pentru Kosovo de a-
şi declara independenţa sau, a fortiori, dacă dreptul internaţional
conferă, în general, entităţilor situate într-un stat dreptul de a se rupe,
în mod unilateral, de acel stat. într-adevăr, este foarte posibil ca un
anumit act - cum ar fi o declaraţie unilaterală de independenţă - să nu
fie săvârşit cu încălcarea dreptului internaţional, fără a constitui în
mod necesar exercitarea unui drept conferit de acesta. Curtea a fost
sesizată pentru aviz cu privire la primul punct, nu al doilea"[1].
Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că situaţiile în care Con-
siliul de Securitate al ONU a condamnat declaraţii de independenţă
trebuie să fie privite în contextul în care au fost emise. De asemenea,
Curtea a spus că lipsa de conformitate a declaraţiilor unilaterale de
independenţă s-a datorat faptului că acestea au apărut în legătură
directă cu încălcări ale principiului nerecurgerii la forţă sau în legătură
cu încălcări grave ale unor norme de jus cogens. Curtea a statuat că
declaraţiile de independenţă nu sunt un fenomen nou în istoria
[1] Idem, parag.

55.
[2] Idem, parag.
56.
umanităţii şi implicit a dreptului internaţional. Dimpotrivă acestea au

fost o modalitate prin care adeseori s-au format noi state, iar practica
subiectelor de drept internaţional nu a indicat o împotrivire faţă de
exerciţiul acestui drept. Totuşi, Curtea subliniază că uneori, declaraţiile
de independenţă au dus la formarea de state, alteori nu:
„în timpul secolelor al XVIII-lea,, al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea, au existat numeroase cazuri de declaraţii de independenţă,
când, de multe ori, statele din care se declara independenţa s-au opus
energic. Uneori, declaraţia a dus la crearea unui nou stat, alteori nu.
Cu toate acestea, în niciun caz, practica statelor în ansamblul său nu a
sugerat că actul de promulgare a declaraţiei a fost considerat ca fiind
contrar dreptului internaţional. Dimpotrivă, practica statelor în timpul
acestei perioade duce la concluzia că dreptul internaţional nu conţinea
o interdicţie de a efectua declaraţii de independenţă. în a doua jumătate
a secolului XX, dreptul internaţional la autodeterminare s-a dezvoltat
în aşa fel încât să creeze un drept la independenţă pentru popoarele din
teritoriile care nu se auto-guvernează şi popoarele care se află sub
ocupaţie străină, dominaţie şi exploatare [...]. Un număr mare de state
noi au apărut, ca urmare a exercitării acestui drept. Au fost, însă, de
asemenea, cazuri de declaraţii de independenţă în afara acestui context.
Practica statelor, în aceste cazuri din urmă, nu indică apariţia în
dreptul internaţional a unei noi reguli de interzicere a formulării unei
declaraţii de independenţă în astfel de cazuri"[1].
Curtea a formulat unele consideraţii cu privire la sfera de aplicare a
principiilor autodeterminării şi integrităţii teritoriale.
„Mai mulţi participanţi la procedura în faţa Curţii au susţinut că o
interdicţie de a formula declaraţii unilaterale de independenţă este
implicită în principiul integrităţii teritoriale. Curtea reaminteşte că
principiul integrităţii teritoriale este o parte importantă din ordinea
juridică internaţională şi este consacrat în Carta Organizaţiei
Naţiunilor Unite, în special la art. 2 alin. (4), care

prevede că: «Toate statele membre se vor abţine, în relaţiile lor

internaţionale de la ameninţarea sau folosirea forţei împotriva
integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat; sau în
orice alt mod incompatibil cu scopurile Organizaţiei Naţiunilor
Unite». în Rezoluţia Adunării Generale 2625 (XXV), intitulată
«Declaraţia cu privire la principiile dreptului internaţional privind
relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite», care reflectă dreptul internaţional
cutumiar [Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua
(Nicaragua c. Statele Unite ale Americii), fond, Hotărârea ICJ Reports
1986, p. 101-103, parag. 191-193], Adunarea Generală a reiterat
«principiul conform căruia statele se vor abţine, în relaţiile lor
internaţionale, de la ameninţarea sau folosirea forţei împotriva
integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat».
Rezoluţia apoi enumeră diferite obligaţii care revin statelor în sensul că
trebuie să se abţină de la încălcarea integrităţii teritoriale a altor state
suverane. în aceeaşi ordine de idei, Actul Final al Conferinţei de la
Helsinki pentru securitate şi cooperare în Europa de 1 august 1975
(Conferinţa de la Helsinki), prevede că «Statele participante vor
respecta integritatea teritorială a fiecăruia dintre statele participante»
(art. IV). Astfel, domeniul de aplicare a principiului integrităţii
teritoriale este limitat la sfera relaţiilor dintre statele //[1].

TEMA 5.
Subiectele dreptului internaţional. Statul
XV. Cazul Strâmtorii Corfu (Marea Britanie c. Albania),

Situaţia de fapt
Strâmtoarea Corfu este cea care separă Albania de Grecia. Strâm-
toarea avea o importanţă comercială deosebită, iar o parte din ea se
regăsea în apele teritoriale ale statelor anterior menţionate. Primul
incident legat de acest caz se petrece pe 15 mai 1946, când anumite
formaţiuni militare albaneze au deschis focul împotriva a două nave
britanice, aflate în tranzit prin strâmtoare. Guvernul Marii Britanii a
exprimat poziţia că dreptul de trecere inofensivă prin astfel de locuri
este recunoscut de dreptul internaţional cutumiar, iar Albania a susţinut
că navele (comerciale sau de război) nu pot tranzita apele teritoriale ale
acesteia, fără o autorizaţie prealabilă.
La data de 22 octombrie 1946, patru nave britanice au început
navigaţia prin strâmtoare. Siguranţa acesteia a fost probată în anii
anteriori, în cadrul a două operaţiuni de deminare. Două dintre cele
patru nave, Voiage şi Saumarez, au fost grav avariate în momentul în
care au lovit mine amplasate în strâmtoare. Acest incident s-a soldat cu
decesul a 45 de membri ai personalului britanic, în timp ce alţi 42 au fost
grav răniţi.
Guvernul Marii Britanii a decis transmiterea unei note diplomatice
către guvernul Albaniei, notificându-i ceea ce avea să fie cunoscut sub
numele de Operaţiunea Retail. în cadrul acesteia, urma să aibă loc o
intervenţie de deminare a strâmtorii în datele de 12 şi 13 noiembrie. Cu
toate acestea, Albania şi-a exprimat dezacordul cu privire la operaţiune.
Curtea Internaţională de Justiţie a fost sesizată de Marea Britanie cu
două întrebări:
5. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL. STATUL 85
XXIX.Dacă Albania poartă răspunderea pentru incidentele ce au avut

loc în data de 22 octombrie.
XXX. Dacă Marea Britanie prin faptele sale a încălcat suveranitatea
Albaniei în două împrejurări:
XXXIV. prin activităţile desfăşurate de cetăţenii săi la data de
22 octombrie, când au avut loc primele explozii;
XXXV. prin activităţile de deminare desfăşurate în datele de
12 şi 13 noiembrie, numite de către britanici Operaţiunea Retail.
Argumentele părţilor
Cu privire la pet. 1, Marea Britanie a susţinut că este posibil ca înseşi
autorităţile albaneze să fi amplasat minele, dar, în orice caz, acestea au
fost amplasate cu consimţământul autorităţilor. De asemenea, Marea
Britanie a susţinut că Albania se face vinovată de faptul că nu a notificat
existenţa minelor.
Albania a replicat că este imposibil ca ea să fi amplasat minele,
deoarece marina sa militară se reduce la câteva ambarcaţiuni de mici
dimensiuni. în acelaşi timp, Albania a susţinut că nu putea informa
deoarece nu avea cum să afle despre amplasarea minelor.
Marea Britanie a răspuns că faptul că Albania deţinea un control
efectiv asupra strâmtorii, şi putea să ia cunoştinţă despre mine este
demonstrat de faptul că baterii albaneze au deschis focul la 15 mai 1946
asupra unor distrugătoare britanice, în strâmtoare. De asemenea, coasta
oferea posibilităţi bune de observaţie, fiind înaltă, iar minele fuseseră
amplasate la o distanţă relativ redusă de ţărm (500-1000 m).
Referitor la pct. 2, Albania a susţinut că atât operaţiunile de
deminare, cât şi prezenţa vaselor respective reprezintă încălcări ale
suveranităţii, deoarece trecerea nu a fost inofensivă, ci cu scopul de a
intimida (dreptul de trecere inofensivă pe timp de pace reprezintă o
regulă generală în dreptul internaţional).
Argumentând că nu există probe în favoarea intenţiei de intimidare,
Marea Britanie a susţinut că operaţiunile de deminare sunt justificate
prin teoria intervenţiei, bazată pe autoapărare şi auto-ajutorare
(„self-help"), şi de aceea, nu reprezintă o încălcare a suveranităţii

Albaniei.
X. în ceea ce priveşte răspunderea Marii Britanii pentru faptele din
data de 22 octombrie, Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut faptul
că exploziile au fost provocate de acelaşi tip de armament care a făcut
obiectul Operaţiunii Retail. Cu toate acestea, deşi s-a invocat faptul că
zona a fost deminată şi reverificată anterior primului incident, Curtea a
reţinut că nu există probe în sensul ca minele să fi fost plantate ulterior
de către Albania.
Marea Britanie a invocat argumentul în conformitate cu care,
indiferent de persoana care ar fi amplasat minele, aceasta nu s-ar fi
putut face fără cunoştinţa Albaniei, ceea ce atrăgea răspunderea
acesteia. Faţă de această situaţie, Curtea a reţinut:
„Nu se poate trage concluzia doar din faptul că un stat exercită controlul
asupra teritoriului şi apelor teritoriale că acel stat ştia în mod necesar,
sau ar fi trebuit să ştie, cine sunt autorii faptei. Acest fapt, în sine şi
independent de alte circumstanţe, nu implică responsabilitatea prima
fade, nici nu răstoarnă sarcina probei"m.
Albania a susţinut că ea nu avea mijloacele tehnologice necesare unei
astfel de operaţiuni (de amplasare a minelor), motiv pentru care Marea
Britanie a invocat că minele ar fi fost depuse de către Iugoslavia, fie la
cererea Albaniei, fie cu consimţământul acesteia. Curtea Internaţională
de Justiţie a statuat că o acuzaţie de o asemenea gravitate are nevoie să
fie probată cu un grad de certitudine care nu este prezent în speţă. Cu
alte cuvinte, probele aduse trebuie să fie cu atât mai puternice, cu cât
acuzaţia este mai gravă.
Totuşi, Curtea ajunge la concluzia că influenţa controlului teritorial al
Albaniei se reflectă asupra mijloacelor de probă. Având în vedere că
Albania avea controlul exclusiv asupra apelor strâmtorii în zona
111 Corfu Channel (United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland v.
Albania), ICJ Reports 1949, p. 3,18.

respectivă, statul victimă nu poate furniza probe directe cu privire la

faptele care au dat naştere răspunderii, motiv pentru care Curtea
acceptă posibilitatea oferirii de probe indirecte, acceptate „în toate
sistemele de drept".
Din probele indirecte prezentate (faptul că Albania exercita
supravegherea strâmtorii, faptul că ţărmul era înalt şi faptul că minele
erau aproape de ţărm), Curtea trage concluzia că amplasarea minelor
„nu s-a putut realiza fără cunoştinţa guvernului Albaniei" (p. 22).
Consecinţele juridice ale acestei situaţii sunt detaliate astfel:
„ Obligaţiile care incumbă autorităţilor albaneze sunt reprezentate de
notificarea, în beneficiul navigaţiei generale, a existenţei unui câmp de
mine în apele sale teritoriale şi de a avertiza navele de război britanice cu
privire la pericolul iminent la care sunt expuse. Aceste obligaţii nu sunt
bazate pe Convenţia nr. VIII de la Haga din 1907, care este aplicabilă în
timp de război, ci pe anumite principii generale şi bine recunoscute:
consideraţiile elementare de umanitate, mai exact în timp de pace, nu în
timp de război; principiul libertăţii navigaţiei maritime; obligaţia
oricărui stat de a nu permite în mod conştient folosirea teritoriului său
pentru a fi utilizat în vederea comiterii de acte care să lezeze drepturile
altor state"[1].
Acest paragraf este relevant pentru definirea unor principii generale
aplicabile în dreptul internaţional, dintre care reţine atenţia principiul
„diligenţei" (due dilligence), fundamentat pe suveranitate: obligaţia unui
stat de a nu permite folosirea teritoriului său, în mod conştient, într-un
mod care să ducă la lezarea drepturilor altor state.
XI. Cu privire la cea de-a doua problemă, Curtea a analizat regimul
navigaţiei prin Strâmtoarea Corfu. Regula de drept disputată pe acest
punct este ceea ce dreptul internaţional numeşte dreptul de trecere
inofensivă. Această regulă semnifică faptul că, în timp de pace, statele au
dreptul de a tranzita strâmtori care sunt utilizate pentru transportul
internaţional şi care fac legătura între mările nesupuse jurisdicţiei
vreunui stat, cu condiţia ca trecerea să fie inofensivă. Această regulă
111 Idem, p. 23.

este relevantă din cauza faptului că un astfel de drept de tranzit nu

poate fi interzis de un stat în timp de pace şi nici nu poate fi supus
vreunei autorizări prealabile.
Albania a susţinut că strâmtoarea Corfu nu se încadrează în
formaţiunile geografice supuse regulii anterior menţionate, datorită
faptului că are o importanţă secundară, nefiind singura şi nici principala
cale de tranzit între zonele de mare liberă, precum şi faptul că traficul pe
aceasta nu este unul de o anvergură tipică.
Contextul conflictului între Albania şi Grecia a determinat Curtea să
statueze faptul că aceasta nu justifică interzicerea tranzitului pe
strâmtoare şi nici supunerea acestuia unei autorizări prealabile, ci cel
mult putea impune adoptarea unui reglementări mai riguroase a
tranzitului.
Albania a susţinut că tranzitul efectuat în data de 22 octombrie 1946
nu a fost unul inofensiv. Aceasta a susţinut că trecerea, având în vedere
numărul navelor, armamentul pe ca re îl posedau, manevrele
întreprinse, era menită să intimideze, cu atât mai mult cu cât tranzitul nu
a fost autorizat. Curtea a reţinut însă caracterul inofensiv al tranzitului,
având în vedere că a fost întreprins în exercitarea unui drept care a fost
interzis în mod nejustificat, iar maniera în care a fost executat (numărul
navelor, modul de organizare în spaţiu al navelor etc.) nu a fost una
improprie având în vedere deschiderea focului faţa de acestea.
în ceea ce priveşte violarea suveranităţii Albaniei, Curtea a examinat
în mod diferit acţiunile realizate la date diferite: 22 octombrie şi 12-13
noiembrie 1946.
Curtea a recunoscut că actele săvârşite la 22 octombrie 1946 nu
încalcă suveranitatea Albaniei, deoarece trecerea prin strâmtoare avea
caracter paşnic şi operaţia de deminare din ziua respectivă a fost
justificată de situaţia critică în care se aflaseră cele două nave, care
loviseră mine şi ai căror comandanţi se temeau de faptul că apărarea de
coastă albaneză ar fi putut deschide focul asupra lor, aşa cum făcuse pe
data de 15 mai 1946 (p. 32).
În ceea ce priveşte operaţiunile de deminare din 12 şi 13 noiembrie

1946, Curtea a reţinut:
„în conformitate cu cele susţinute de guvernul [Marii Britanii], era
necesară conservarea corpora delicti cât mai rapid posibil, de teamă să nu
fie preluate, fără a lăsa urme, de autorii amplasării minelor sau de
autorităţile albaneze. Justificarea a luat două forme în argumentaţia
Marii Britanii. A fost prezentată mai întâi ca o aplicare nouă şi specială a
teoriei intervenţiei, prin intermediul căreia statul care intervine ar
asigura posesia probelor aflate pe teritoriul altui stat, în vederea
supunerii cazului unui tribunal internaţional.
Curtea nu poate accepta această apărare. Curtea nu poate privi pretinsul
drept de intervenţie decât ca o manifestare a unei politici de forţă, care, în
trecut, a dat naştere la cele mai serioase abuzuri şi, prin urmare nu îşi
poate găsi un loc în dreptul internaţional, oricare ar fi deficienţele
organizării internaţionale. Intervenţia este şi mai puţin admisibilă în
forma particidară pe care ar lua-o în cazul de faţă, pentru că, prin natura
lucrurilor, ar fi în posibilitatea celor mai puternice state, care ar putea în
mod facil să afecteze funcţionarea justiţiei internaţionale înseşi.
Agentul Marii Britanii, în pledoaria sa în replică, a clasificat
Operaţiunea Retail ca o metodă de autoprotejare sau auto-ajutorare
(«self-protection or self-help»). Curtea nu poate accepta nici această
apărare. între state independente, respectul suveranităţii teritoriale este
un fundament esenţial al relaţiilor internaţionale. Curtea recunoaşte că
încălcarea de către Guvernul Albaniei a obligaţiilor care îi incumbau
după survenirea exploziilor, precum şi natura dilatorie a notelor
diplomatice, sunt circumstanţe atenuante pentru Marea Britanie. Dar,
pentru asigurarea respectării dreptului internaţional, Curtea fiind un
organ al acestuia, Curtea trebuie să declare că acţiunile marinei britanice
au reprezentat o violare a suveranităţii Albaniei" [1].
Aceste paragrafe sunt importante pentru afirmarea importanţei

principiului suveranităţii în dreptul internaţional şi pentru argumentarea
respingerii „teoriei intervenţiei" pentru conservarea corpora delicti,
argumentată de Marea Britanie.
în concluzie, în ceea ce priveşte cel de-al doilea punct, Curtea a
reţinut că Marea Britanie nu a încălcat suveranitatea Albaniei pentru
acţiunile din 22 octombrie întrucât cele întâmplate se circumscriu
dreptului de trecere inofensivă. însă pentru faptele din 12 şi 13
noiembrie, aceasta a reţinut că suveranitatea a fost încălcată, iar simpla
constatare a acestei încălcări este suficientă ca modalitate de reparaţie
pentru prejudiciul cauzat.
XVI. Cazul Insulelor Aaland, League of Nations Official

Journal, Special Supplement No. 3, October 1920, p. 17
Situaţia de fapt
Insulele Aaland reprezintă un arhipelag de o importanţă geografică şi
militară deosebită. Acestea se situează la o distanţă de 50 de km de
Suedia şi 70 de km de Finlanda. Populaţia este formată din aproximativ
25.000 de persoane, care vorbesc limba suedeză. Iniţial, anumite
provincii finlandeze, precum şi Insulele Aaland făceau parte din teritoriile
Coroanei suedeze. Ulterior, au fost cucerite de către Imperiul rus şi au
fost trecute împreună cu Finlanda sub suveranitate rusească.
Prin Tratatul de la Paris din 1856, s-a hotărât demilitarizarea zonei,
însă acest lucru nu a împiedicat Rusia să construiască anumite formaţiuni
de fortificare pe insule.
în 1917, Finlanda îşi declară independenţa, care ulterior este
recunoscută de Rusia şi Suedia. Locuitorii insulelor au cerut separarea de
Finlanda şi reunirea cu Suedia, printr-o scrisoare adresată Guvernului şi
Parlamentului suedez. Această doleanţă era susţinută de Suedia, însă
puternic respinsă de către Finlanda, deoarece aceasta din urmă susţinea
că ea este suverană asupra teritoriului insulelor. Suedia a solicitat
Finlandei să organizeze un referendum, care ar fi reflectat
în mod cert dorinţa insulelor pentru secesiune. Finlanda a refuzat

invocând argumente economice şi militare pentru a justifica importanţa
menţinerii insulelor sub suveranitatea sa. în discuţiile purtate de cele
două state, Finlanda a refuzat orice secesiune a teritoriului său, fiind
dispusă să acorde doar autonomie zonei. Astfel, trupe finlandeze au fost
trimise în zonă, marcându-se o potenţială încălcare a statutului de zonă
demilitarizată a Insulelor Aaland.
Această disensiunea avut locîntr-un context internaţional nou. în
acest sens, noua organizaţie a Societăţii Naţiunilor a fost înfiinţată
pentru a facilita menţinerea stării de pace dintre state şi pentru a
promova soluţionarea paşnică a diferendelor. în momentul în care a fost
conceput Pactul ce a stat la baza fondării Societăţii Naţiunilor,
Preşedintele american Wilson propusese un amendament menit să
sublinieze importanţa protecţiei minorităţilor ce locuiesc pe teritoriile
statelor membre.
Acest amendament nu a fost acceptat de către ceilalţi participanţi
datorită caracterului special şi limitat al protecţiei acordate minorităţilor.
Majoritatea statelor au preferat să încheie diverse acorduri
internaţionale particularizate pe fiecare caz în parte, iar aceeaşi
abordare s-a încercat şi pentru Insulele Aaland.
Din cauza neînţelegerilor dintre ele, Suedia şi Finlanda au dorit să
supună problema unui for superior spre a fi soluţionată. Ca atare, statele
au decis să supună diferendul Societăţii Naţiunilorîn iunie 1920.
Competenţa
Prima problemă care a trebuit analizată a fost cea a jurisdicţiei
Societăţii Naţiunilor de a soluţiona un astfel de diferend. Consiliul
Societăţii Naţiunilor a deferit stabilirea competenţei prin intermediul
unei rezoluţii către un Comitet Internaţional de Jurişti.
Situaţia din speţă se născuse ca urmare a unor împrejurări de fapt şi
anume transformările politice ce au avut loc pe insule. Aceste
transformări, precum şi menţinerea unor forţe militare finlandeze şi
ruseşti în zonă au fost cele ce au determinat atitudinea separatistă
printre locuitori. Ca atare, Curtea a reţinut că „problema Insulelor Aaland

are un caracter internaţional".
Relevanţa stabilirii competenţei Societăţii Naţiunilor de a soluţiona
acest diferend este că a fost primul moment în care un organ
internaţional a fost declarat competent să soluţioneze o dispută
interstatală. Ca atare, a fost un moment important din punct de vedere
istoric, întrucât a permis unui nou for internaţional să faciliteze
soluţionarea paşnică a diferendelor111.
Dreptul la autodeterminare
Dreptul la autodeterminare reprezintă dreptul unui popor de a-şi
decide propria soartă. în contextul Insulelor Aaland acesta s-ar fi putut
concretiza şi prin scoaterea acestora de sub suveranitate finlandeză şi
unirea cu Suedia.
Problema care se pune în caz este dacă locuitorii insulelor sunt
titularii unui astfel de drept şi dacă îndeplinesc condiţiile necesare să îl
utilizeze.
Comisia de raportori a statuat că nu există un drept absolut la
autodeterminare, urmând ca soarta Insulelor Aaland să fie determinată
de marile puteri prin relaţiile diplomatice purtate la nivel internaţional.
în ceea ce priveşte dreptul clasic la autodeterminare, Comisia de
Jurişti a arătat că deşi acest principiu este cel care stă la baza formării
statelor, el nu este invariabil la diverşi factori economici, politici,
geografici sau de altă natură similară. Ca atare, cea mai bună soluţie în
astfel de situaţii este una bazată pe compromis, în interesul menţinerii
păcii şi siguranţei internaţionale.
Demilitarizarea
Cu privire la obligaţia de a asigura retragerea trupelor din Insulele
Aaland, Comisia de Jurişti a statuat faptul că tratatul care instituise
această obligaţie (Tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856) este în
vigoare şi îşi produce efectele. Mai mult Comisia de Jurişti a decis că
111 Ph.M. BROWN, The Aaland Islands Question, The American Journal of
International Law, Vol. 15, No. 2 (Apr., 1921), p. 268-272.

aceste obligaţii au fost impuse pentru a asigura îndeplinirea intereselor

europene. Prin urmare, până la înlocuirea lor cu alte instrumente,
normele incluse în tratat îşi produc în continuare efectele.
Printre statele semnatare se aflau Rusia, Marea Britanie, Franţa,
Imperiul Otoman şi Suedia. Finlanda s-a desprins din Rusia.întrebarea
care a fost pusă Comisiei a fost dacă Tratatul îşi produce efectele şi faţă
de Finlanda, întrucât aceasta nu este stat semnatar şi nu exista ca stat
independent la momentul la care acesta a intrat în vigoare.
Răspunsul a subliniat o regulă cutumiară existentă în practica
perioadei respective şi anume că succesiunea statelor nu afectează
tratatele obiective. Tratatul obiectiv este acel tratat care creează drepturi
şi obligaţii pentru întreaga comunitate internaţională în ansamblul său.
întrucât zona Insulelor Aaland a constituit un punct de conflict între
Suedia şi Rusia în nenumărate rânduri, Comisia a considerat că
demilitarizarea s-a făcut în interesul întregii comunităţi internaţionale şi
nu doar al părţilor semnatare.
Asigurarea păcii şi liniştii în zonă constituie o obligaţie suficient de
importantă încât Tratatul să fie considerat un tratat obiectiv. Ca atare,
Finlanda a beneficiat de normele prevăzute în Tratat în calitate de
succesoare la acel Tratat faţă de Rusia, deci trebuie să îl respecte la
rândul ei.
în concluzie, Comisia de Jurişti a arătat că Tratatul de pace de la Paris
din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii, are statutul de tratat
obiectiv datorită importanţei majore a conţinutului său pentru
comunitatea internaţională. Finlanda este obligată să îl respecte, deşi nu
este parte la acesta întrucât se consideră că este stat succesor al Rusiei.
TEMA 6.
Alte subiecte de drept internaţional
XVII. Cazul Frontul Polisario c. Consiliul Uniunii

Europene, Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
C-104/16 P
Situaţia de fapt
Sahara Occidentală este un teritoriu situat în nord-vestul Africii, care
a fost colonizat de Regatul Spaniei la sfârşitul secolului al XlX-lea, înainte
de a deveni o provincie spaniolă şi, ulterior, de a fi înscris de Organizaţia
Naţiunilor Unite (ONU), în 1963, pe lista teritoriilor neautonome în
sensul art. 73 din Carta ONU, unde figurează şi în prezent111.
La data de 14 decembrie 1960, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia 1514 (XV) Declaraţia cu privire la acordarea independenţei
ţărilor şi popoarelor coloniale, care prevedea dreptul la autodeterminare
al tuturor popoarelor şi care impunea obligaţia ca toate elementele de
autoritate guvernamentală să fie transferate popoarelor din zonele
ocupate. Ulterior, la data de 20 decembrie 1966, Adunarea Generală a
adoptat Rezoluţia 2229 (XXI) cu privire la Ifni şi Sahara spaniolă, rezoluţie
în care s-a reafirmat dreptul poporului din teritoriul Saharei spaniole la
autodeterminare în mod particular. Tot pe calea aceleiaşi rezoluţii,
Adunarea Generală a adresat Regatului Spaniei invitaţia de a organiza cât
mai repede un plebiscit, astfel încât să faciliteze posibilitatea locuitorilor
zonei de a-şi manifesta voinţa privind eventuala lor autodeterminare.
La data de 24 octombrie 1970 este adoptată Rezoluţia Adunării
Generale 2625 (XXV), Declaraţia privind principiile dreptului internaţional
referitoare la relaţiile amicale şi la cooperarea între state în conformitate
111CJUE, Hotărârea din 21 decembrie 2016, cauza C-104/16P, Frontul Polisario c.
Consiliul Uniunii Europene, ECLI:EU:C:2016:973.

6. ALTE SUBIECTE DE DREPT INTERNAŢIONAL 95
cu Carta ONU. Această rezoluţie include şi principiul popoarelor la

autodeterminare. Totodată, declaraţia include şi limitele principiului
autodeterminării:
„Nicio dispoziţie din paragrafele precedente nu va fi interpretată ca
autorizând sau încurajând o acţiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra
sau ar ameninţa, în total sau în parte, integritatea teritorială sau
unitatea politică a oricărui stat suveran şi independent, care se conduce
conform principiului egalităţii în drepturi şi dreptului popoarelor de a
dispune de ele însele enunţat mai sus şi având un guvern care reprezintă
ansamblul poporului aparţinând teritoriului, fără distincţie de rasă,
credinţă sau culoare".
De asemenea, aceasta prevedea că:
,,[t]teritoriul unei colonii sau al unui alt teritoriu neautonom are, în
temeiul Cartei, un statut separat şi distinct de cel al teritoriului statului
care îl administrează; acest statut separat şi distinct în temeiul Cartei
există atât timp cât poporul din colonia sau din teritoriul neautonom nu
îşi exercită dreptul de a dispune de el însuşi în conformitate cu Carta şi
în special cu scopurile şi cu principiile acesteia' /[1].
în anul 1975, Curtea Internaţională de Justiţie, în exercitarea
competenţei sale consultative a emis un aviz consultativ cu privire la
Sahara Occidentală121, prin care s-a conchis că nu există o legătură de
suveranitate între teritoriul Saharei Occidentale şi Regatul Marocului,
care formulase pretenţii cu privire la aceste teritoriu. Acest aviz nu a
împiedicat Regatul Marocului să continue încercările de dobândire a
teritoriului.
[1] Adunarea Generală a ONU, Declaraţia privind principiile dreptului internaţional
referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta

Organizaţiei Naţiunilor Unite, 24 octombrie 1970, A/RES/2625 (XXV).
[2] A
se vedea supra, Avizul consultativ privind Sahara Occidentală, ICJ Reports
1975, p. 12.
în acest context, izbucneşte un conflict armat având ca beligeranţi

Republica Islamică Mauritania, Frontul Polisario şi Regatul Maroc.
Frontul Polisario reprezenta o mişcare de eliberare naţională care s-a
născut ca efect al încercării locuitorilor Saharei Occidentale de a se
opune oricărei forme de ocupaţie străină. Dacă între Frontul Polisario şi
Republica Islamică Mauritania a intervenit un acord de pace, nu acelaşi
lucru poate fi spus în legătură cu Regatul Marocului. în ciuda adoptării de
către Adunarea Generală a ONU a Rezoluţiei 34/37 din 21 noiembrie
1979, în care s-a condamnat agravarea situaţiei care a decurs din
persistenţa ocupării Saharei Occidentale de către Maroc şi s-a solicitat
acceptarea propunerii de reglementare avansate de Secretarul General
al ONU, care prevedea organizarea unui referendum, Regatul Marocului
controlează în continuare cea mai mare parte a teritoriului.
Prin decizia din prezenta cauză, C-104/16, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene a soluţionat recursul formulat de către Consiliul Uniunii
Europene împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 10
decembrie 2015 prin care s-a admis acţiunea formulată de Frontul
Polisario având ca obiect anularea în parte a Deciziei 2012/497/UE a
Consiliului din 8 martie 2012 privind încheierea Acordului între Uniunea
Europeană şi Regatul Maroc privind măsurile reciproce de liberalizare
referitoare la produse agricole, la produse agricole transformate, la
peşte şi produse pescăreşti, privind înlocuirea Protocoalelor nr. 1, nr. 2 şi
nr. 3 şi a anexelor la acestea, precum şi privind modificările la Acordul
euro-mediteraneean de instituire a unei asocieri între Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora, pe de o parte, şi Regatul
Maroc, pe de altă parte.
Consiliul, susţinut de Comisie invocă mai multe motive printre care
două referitoare la capacitatea şi calitatea procesuală a Frontului
Polisario de a formula o acţiune ce are ca obiect desfiinţarea unui acord
la care nu este parte.
6 AL TE SUBIECTE DE DREPT INTERNAŢIONAL 97
Curtea a început analiza sa de la a verifica dacă acordul încheiat între

Comunităţile Europene şi Regatul Maroc include şi teritoriul Saharei
Occidentale. Astfel Curtea a arătat:
„în conformitate cu art. 31 [din Convenţia de la Viena], trebuie să se ţină
seama, printre altele, de contextul în care se inserează un tratat precum
acordul [de liberalizare]. Toate elementele menţionate la punctele 77-87
de mai sus fac parte din acest context şi dovedesc că instituţiile Uniunii
erau conştiente de aplicarea de către autorităţile marocane a dispoziţiilor
Acordului de asociere [...] şi părţii din Sahara Occidentală controlate de
Regatul Maroc şi că nu s-au opus acestei aplicări. Dimpotrivă, Comisia a
cooperat, într-o oarecare măsură, cu autorităţile marocane în vederea
respectivei aplicări şi a recunoscut rezultatele acesteia, prin includerea
întreprinderilor stabilite în Sahara Occidentală printre cele înscrise pe
lista menţionată la punctul 74 de mai sus //[1].
Curtea ţine să sublinieze caracterul disputat al respectivului teritoriu,
arătând discrepanţa între reprezentarea pe care o are Regatul Marocului
faţă de cea a Uniunii Europene. Astfel, din punctul de vedere al
Regatului Maroc, teritoriul Saharei Occidentale îi aparţine în totalitate.
Instituţiile Uniunii, la momentul redactării acordului erau conştiente de
această concepţie a Regatului Maroc, însă textul acordului nu a prevăzut
o clauză interpretativă sau o altă dispoziţie ce ar avea ca efect
excluderea teritoriului Saharei Occidentale din domeniul de aplicare al
acestuia[2]. Totuşi, Comisia susţine că acordul de liberalizare nu putea fi
interpretat în sensul că era aplicabil acelui teritoriu.
Analiza Curţii
în primul rând, Curtea a reamintit faptul că Tribunalul a interpretat
domeniul de aplicare teritorial al acordului de liberalizare în raport cu
[1] CJUE, Hotărârea din 21 decembrie 2016, cauza C-104/16P, Frontul Polisario c.
Consiliul Uniunii Europene, ECLI:EU:C:2016:973, parag. 99.

art. 94 din Acordul de asociere între Uniunea Europeană şi Regatul

Maroc, potrivit căruia acordul se aplică „teritoriului Regatului Maroc".
Tribunalul, în argumentarea sa, a reţinut că noţiunea poate fi: „înţeleasă
de autorităţile statului respectiv ca incluzând Sahara Occidentală şi că,
deşi Consiliul şi Comisia erau conştiente de această poziţie, acordul de
asociere nu includea nicio clauză interpretativă şi nici vreo altă dispoziţie
care să aibă drept consecinţă excluderea acestui teritoriu din domeniul
său de aplicare"111.
Astfel, Tribunalul a apreciat că trebuia să se considere că părţile la
acordul de asociere au fost în mod tacit de acord să interpreteze
termenii „teritoriul [...] Regatului Maroc" care figurează la art. 94 din
acesta în sensul că articolul menţionat includea şi teritoriul Saharei
Occidentale.
Cu toate acestea, pentru a trage concluzia de mai sus, trebuia ca în
analiza sa să se fi ţinut cont nu doar de normele de interpretare cu bună-
credinţă prevăzute la art. 31 alin. (1) din Convenţia de la Viena, ci şi pe
cea prevăzută la alin. (3) lit. c) al acestui articol, potrivit căreia
interpretarea unui tratat trebuie efectuată ţinând seama de orice regulă
pertinentă de drept internaţional aplicabilă în relaţiile dintre părţile la
tratatul respectiv12'. Prin urmare, Curtea a statuat că Tribunalul trebuia
să aibă în vedere că principiul cutumiar al autodeterminării amintit în
art. 1 din Carta ONU este un principiu de drept internaţional aplicabil
tuturor teritoriilor neautonome şi tuturor popoarelor care nu şi-au
dobândit încă independenţa, fiind totodată şi un drept opozabil erga
omnesm şi care nu a fost luat în considerare atunci când s-au analizat
relaţiile dintre Uniune şi Regatul Maroc.
Legat de acest element, Comisia a susţinut că noţiunea de teritoriu
utilizată de acordul dintre Uniune şi Regatul Maroc nu poate fi
interpretat
111Idem, parag.
84.
ca incluzând Sahara Occidentală în domeniul de aplicare teritorial al

acestui acord[1]:
„ Având în vedere statutul separat şi distinct recunoscut teritoriului
Saharei Occidentale, în temeiul principiului autodeterminării, în raport
cu cel al oricărui stat, inclusiv Regatul Maroc, termenii «teritoriul [...]
Regatului Maroc» care figurează la art. 94 din acordul de asociere nu pot
fi interpretaţi, după cum susţine Comisia şi cum a arătat în esenţă
avocatul general la punctele 71 şi 75 din concluzii, astfel încât Sahara
Occidentală să fie inclusă în domeniul de aplicare teritorial al acestui
acord"{1].
„în speţă, deşi Tribunalul a constatat, la punctul 3 din hotărârea atacată,
că Sahara Occidentală figura din anul 1963 pe lista teritoriilor
neautonome în sensul art. 73 din Carta ONU, această instanţă nu a
dedus totuşi consecinţele statutului pe care îl are astfel Sahara
Occidentală, în temeiul dreptului internaţional, în ceea ce priveşte
inaplicabilitatea acordului de asociere acestui teritoriu //[3].
Un instrument incident materiei este reprezentat de Convenţia de la
Viena privind dreptul tratatelor din 1969, care stabileşte că dacă, din
cuprinsul unui tratat, nu reiese o intenţie diferită sau dacă aceasta nu
este stabilită pe altă cale, tratatul respectiv leagă pe fiecare dintre părţile
la acesta cu privire la întregul său teritoriu[4]. Cu toate acestea, practica
internaţională a statelor a arătat că în cazul tratatelor cu vocaţie de a se
aplica şi în exteriorul teritoriului arătat de art. 20 amintit mai sus, este
prevăzut expres dacă se va aplica şi unui teritoriu aflat sub jurisdicţia
statului în cauză sau unui teritoriu ale cărui relaţii internaţionale sunt
asigurate de statul parte la tratat.
Astfel, norma cutumiară codificată la art. 29 din Convenţia de la
Viena se opunea de asemenea a priori ca Sahara Occidentală să fie

[2]Idem, parag. 88.
[3]Idem, parag. 93.
[4] Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, deschisă spre semnare la 23
mai 1969, UNTS, voi. 1155, p. 331.

considerată ca intrând în domeniul de aplicare teritorial al acordului de

asociere111.
Prin urmare, Curtea a considerat că Tribunalul a făcut o apreciere
greşită în sensul în care Consiliul şi Comisia erau conştiente de intenţia
Regatului Maroc de a considera teritoriul Saharei Occidentale ca fiind în
domeniul de aplicare al acordului. Curtea a considerat că Tribunalul
trebuia să dea efect principiului relativităţii tratatelor, care este contrar
reglementării prin acord de către două state a unui regim juridic ce
afecta un teritoriu terţ de acesta. De asemenea, Tribunalul trebuia să
considere cele anterior menţionate cu atât mai mult cu cât regimul zonei
era unul disputat.
„ Ţinând seama de aceste elemente, poporul din Sahara Occidentală
trebuie considerat ca fiind un «terţ» în sensul principiului efectului
relativ al tratatelor, astfel cum a arătat în esenţă avocatul general la
punctul 105 din concluzii. în această calitate, terţul în cauză poate fi
afectat de punerea în aplicare a acordului de asociere în cazul includerii
teritoriului Saharei Occidentale în domeniul de aplicare al acordului
menţionat, fără a fi necesar să se stabilească dacă o astfel de punere în
aplicare ar fi de natură să îi dăuneze sau, dimpotrivă, să îi profite. Astfel,
este suficient să se arate că, atât într-un caz, cât şi în celălalt, respectiva
punere în aplicare trebuie să fie consimţită de terţul în cauză. Or, în
speţă, din hotărârea atacată nu rezultă că poporul din Sahara
Occidentală ar fi exprimat un asemenea consimţământ[2].
Decizia Curţii
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că Tribunalul a
săvârşit o eroare prin faptul că a considerat acordul încheiat între
Regatul Maroc şi Uniune ca fiind tacit aplicabil Saharei Occidentale
pentru considerentele anterior menţionate, iarîn ce priveşte calitatea
[1] Idem, parag.

97.
[2] Idem, parag.
106.
procesuală a Frontului Polisario, că acesta nu întrunea condiţiile pentru

introducerea acţiunii intentate.
„Astfel cum rezultă din motivele prezentate la punctele 83-125 din
prezenta hotărâre; acordul de liberalizare trebuie totuşi interpretat, în
conformitate cu normele pertinente de drept internaţional aplicabile în
relaţiile dintre Uniune şi Regatul Maroc, în sensul că nu se aplică
teritoriului Saharei Occidentale.
în consecinţă, fără a fi necesar să se examineze restul argumentaţiei prin
care Consiliul şi Comisia contestă admisibilitatea acţiunii, trebuie să se
considere că, în orice caz, Frontul Polisario nu poate fi perceput, având în
vedere argumentele pe care le invocă, ca având calitate procesuală activă
pentru introducerea unei acţiuni în anularea deciziei atacate" [l].
[1] Idem, parag. 132-133.

TEMA 7.
Populaţia în dreptul internaţional
XVIII. Cazul Nottebohm (Liechtenstein c. Guatemala), ICJ

Reports 1955, p. 4
Situaţia de fapt
Principatul Liechtenstein a introdus o cerere în faţa Curţii Interna-
ţionale de Justiţie, solicitând obligarea Guatemalei la plata unei
despăgubiri pentru actele ilegale (naţionalizări) comise în 1943 împotriva
lui Friedrich Nottebohm, cetăţean al Liechtensteinului cu reşedinţa în
Guatemala (prin acordarea protecţiei diplomatice acestui cetăţean).
Nottebohm s-a născut la Hamburg, fiind cetăţean german, în 1939 a
cerut naturalizarea în Liechtenstein, obţinând cetăţenia acestui stat.
Din 1905, reşedinţa sa a fost în Guatemala, unde se ocupa cu afaceri.
între 1931 şi 1943, a efectuat câteva scurte vizite în Liechtenstein, la
fratele său.
Legea din Liechtenstein referitoare la cetăţenie din 4 februarie 1934
prevedea condiţiile referitoare la obţinerea cetăţeniei, printre care şi
rezidenţa timp de trei ani pe teritoriul statului.
Guatemala a susţinut că cererea Liechtensteinului era inadmisibilă,
întrucât singurul criteriu de acordare a protecţiei diplomatice este
cetăţenia reală şi efectivă. Liechtenstein a susţinut că naturalizarea a fost
conformă cu dreptul intern, deci opozabilă celorlalte state.
Cazul este relevant pentru definiţia cetăţeniei şi realizarea distincţiei
între existenţa şi opozabilitatea cetăţeniei, cea din urmă fiind relevantă
pentru protecţia diplomatică.
„Ţine de prerogativa Liechtensteinului, ca stat suveran, de a reglementa
prin propria legislaţie atât modurile prin care se
7 . POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
103
dobândeşte cetăţenia, cât şi situaţiile în care aceasta este conferită de

către autorităţile statale, în conformitate cu legislaţia naţională. Pe de
altă parte, cetăţenia are efecte imediate, extinse şi, pentru cele mai multe
persoane, unice, numai în raport cu ordinea juridică a statului care o
conferă. Cetăţenia este folosită în special pentru a arăta că posesorul ei
beneficiază de toate drepturile şi este ţinut a îndeplini toate obligaţiile
prevăzute de legislaţia statului respectiv. Acest lucru reiese implicit şi
din interpretarea in extenso a noţiunii de cetăţenie ca parte componentă
a competenţei exclusive a statului, în acest caz, trebuie aflat dacă
naturalizarea domnului Nottebohm poate fi în mod valabil invocată
contra Guatemalei, în cazul în care, după cum s-a spus, aceasta îi este
opozabilă, astfel încât Liechtenstein are dreptul de a-şi exercita protecţia
sa diplomatică în favoarea domnului Nottebohm în dauna Guatemalei.
în conformitate cu practica statelor, practica arbitrală, a doctrinei şi a
instanţelor de judecată, cetăţenia este o legătură juridică având la bază
un ataşament, o legătură afectivă şi de interese, din care rezultă drepturi
şi obligaţii reciproce pentru părţi. Ea constituie expresia juridică a
faptului că resortisantul căruia i-afost conferită, prin lege sau prin
dispoziţia autorităţilor, este legat într-o mai mare măsură de populaţia
statului care i-a conferit cetăţenia, decât de populaţia oricărui alt stat.
Odată cetăţenia conferită de către stat, îi permite acestuia să îşi exercite
protecţia diplomatică în contra altui stat numai dacă cetăţenia în cauză
oglindeşte în plan juridic legătura afectivă dintre acel stat şi
resortisantul său"[1].
[1] Nottebohm Case (second phase), Judgment of 6 April 1955, ICJ Reports 1955, p.
4, 20-21.
TEMA 8.
Teritoriul de stat şi dreptul mării
XIX. Cazul privind Delimitarea maritimă în Marea

Neagră (România c. Ucraina), ICJ Reports 2009, p. 61
Situaţia de fapt
La 2 iunie 1997 a fost semnat Tratatul cu privire la relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina („Tratatul"), împreună
cu Acordul conex acestui Tratat, ultimul încheiat prin schimb de scrisori
între miniştrii afacerilor externe („Acordul conex"). Ambele documente
au intrat în vigoare la 22 octombrie 1997. Conform prevederilor
articolului Acordul conex:
„ Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor încheia, nu mai târziu de
2 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului cu privire la relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, un tratat privind
regimul frontierei de stat dintre cele două state (parag. 1)
„Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor negocia un Acord pentru
delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale
celor două state în Marea Neagră, pe baza următoarelor principii şi
proceduri:
f) principiul încorporat în art. 121 al Convenţiei ONU cu privire la
Dreptul Mării, din 10 decembrie 1982, aşa cum acesta este aplicat în
practica statelor şi în jurisprudenţa internaţională;
g) principiul liniei de echidistanţă în zonele de delimitat unde ţărmurile
sunt limitrofe şi principiul liniei mediane unde ţărmurile sunt faţă în
faţă;
h) principiul echităţii şi metoda proporţionalităţii, aşa cum acestea sunt
aplicate în practica statelor şi hotărârile instanţelor internaţionale cu
privire la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice
exclusive;
J. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII
105
i) principiul potrivit căruia niciuna dintre Părţile contractante nu va

contesta suveranitatea celeilalte Părţi contractante asupra oricărei părţi
din teritoriul acesteia adiacentă zonei de delimitat;
j) principiul luării în considerare a circumstanţelor speciale din zona de
delimitat;
k) până la realizarea unei soluţii de delimitare a platoului continental,
Părţile Contractante se vor abţine de la exploatarea resurselor minerale
ale zonei de delimitat [...];
l) negocierile pentru încheierea acestui acord vor începe cât mai curând
posibil, în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a Tratatului cu
privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi
Ucraina;
m)în situaţia în care aceste negocieri nu vor duce la încheierea sus
amintitului acord într-un termen rezonabil, dar nu mai mult de doi ani
de la începerea acestora, Guvernul României şi Guvernul Ucrainei au
convenit ca problema delimitării platoului continental şi a zonelor
economice exclusive să fie soluţionată de Curtea Internaţională de Justiţie
a ONU, la cererea oricăreia dintre Părţi, cu condiţia intrării în vigoare a
Tratatului privind regimul frontierei de stat dintre România şi Ucraina.
Cu toate acestea, Curtea Internaţională de Justiţie a ONU va putea
examina cererea referitoare la delimitarea platoului continental şi a
zonelor economice exclusive, înainte de intrarea în vigoare a Tratatului
privind regimul frontierei de stat, dacă va constata că întârzierea intrării
în vigoare a acestuia s-a produs din vina celeilalte părţi", (parag. 4)
Tratatul între România şi Ucraina privind regimul frontierei de stat,
colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră a fost semnat
la Cernăuţi, la 17 iunie 2003 şi a intrat în vigoare la 27 mai 2004.
La 16 septembrie 2004, România a introdus o cerere în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie, prin care a solicitat stabilirea unei linii unice
care să delimiteze platoul continental şi zonele economice exclusive al
României şi Ucrainei.
România şi Ucraina au argumentat, fiecare, o linie de delimitare care
corespundea propriei poziţii, conform schiţei de mai jos.
g TERITORIUL de stat şi dreptul mării
107
Pentru stabilirea liniei de delimitare, Curtea a analizat următoarele

chestiuni juridice:
o) Jurisdicţia Curţii
România a susţinut, contrar elementelor avansate de Ucraina, că
instanţa poate trasa o linie de delimitare care să despartă platoul
continental/zona economică exclusivă a unei ţări de alte spaţii maritime
(inclusiv mare teritorială) ale altei ţări. Acest aspect era relevant
deoarece România a susţinut că, în segmentul iniţial, linia de delimitare
va urma arcul de cerc de 12 mile din jurul Insulei Şerpilor, care desparte
marea teritorială a Ucrainei de zona economică exclusivă a României.
Ucraina a susţinut că instanţa este competentă exclusiv să traseze o
linie de delimitare între platoul continental/zonele economice exclusive
ale celor ţări; nu poate realiza o delimitare care să privească alte spaţii
maritime (respectiv marea teritorială).
Decizia Curţii cu privire la acest aspect:
„ Curtea observă că Ucraina nu afirmă că în dreptul internaţional ca
element de principiu, nu ar fi posibilă o delimitare care să separe marea
teritorială a unui stat de zona economică exclusivă şi platoul continental
al altui stat. [...] Ucraina se bazează mai curând pe termenii parag. 4 (h)
din Acordul Conex, care, în opinia sa, «sugerează că părţile nu au
urmărit să se ceară Curţii stabilirea unei linii valabile pentru toate
scopurile de-a lungul limitei exterioare a mării teritoriale a Ucrainei», în
jurul Insulei Şerpilor[1]. Formularea parag. 4 (h) din Acordul Conex [este
citat paragraful], este neutră cu privire la întrebarea dacă aceste zone
trebuie să se găsească de ambele părţi ale liniei de delimitare, pe întreaga
sa lungime [...][2].
[...] Jurisdicţia Curţii acoperă delimitarea platoului continental şi zonelor
economice exclusive. Totuşi, contrar celor susţinute de Ucraina, nimic
nu împiedică exercitarea jurisdicţiei de o aşa manieră
[1]Maritime Delimitation in the Black Sea (Romania v. Ukraine), Judgment, ICJ

Reports 2009, p. 61, parag. 26.
încât un segment al liniei rezultate să reprezinte o delimitare între, pe de

o parte, zona economică exclusivă a unui stat, şi, pe de altă parte, marea
teritorială a altui stat, la limita sa exterioară" [1].
7. Dreptul aplicabil
România a susţinut că Acordul Conex a stabilit o serie de principii
aplicabile atât negocierilor bilaterale, cât şi soluţionării disputei de către
Curte; în special, a arătat că acestea implică acceptarea de către Ucraina
a prevederilor art. 121 alin. (3) din Convenţia de la Montego Bay privind
dreptul mării (în continuare UNCLOS), referitor la regimul juridic al
„stâncilor", aşa cum era acesta interpretat de România (care la semnarea
şi ulterior ratificarea Convenţiei a făcut o declaraţieîn sensul că „[...]
insulele nelocuite şi fără viaţă economică nu pot influenţa în niciun fel
delimitarea spaţiilor marine ce aparţin ţărmurilor principale ale statelor
riverane"[2]).
Ucraina a susţinut că Acordul conex nu este relevant pentru
procedurile în faţa Curţii şi că declaraţia României nu modifică efectele
juridice ale prevederilor Convenţiei.
Decizia Curţii:
„Pentru a decide care va fi linia de delimitare, Curtea va lua pe deplin în
considerare acordurile în vigoare dintre părţi [ . . . J.[3] Cu privire la
principiile enumerate în subp ar agrafele a)-e) ale Acordului Conex,
Curtea consideră că partea introductivă (chapeau-ul) acelui paragraf,
care prevede că «Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor negocia
un Acord pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice
exclusive ale celor două state în Marea Neagră, pe baza următoarelor
principii şi proceduri»,

[2] Art. 3 din Legea nr. 110/1996 privind ratificarea Convenţiei ONU asupra
dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, şi aderarea
la Acordul referitor la aplicarea părţii a Xl-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994 (M. Of. nr. 300 din 21 noiembrie
1996).
[3] ICJ Reports 2009, p. 61, parag. 40.
8 . TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII 109
sugerează că părţile au avut intenţia să ia în considerare aceste principii

în negocierile cu privire la delimitarea maritimă, dar ele nu reprezintă
dreptul pe care trebuie să îl aplice Curtea. Aceasta nu înseamnă în mod
necesar că principiile per se nu ar fi aplicabile în prezentul caz; ele se pot
aplica în măsura în care sunt parte din regulile relevante ale dreptului
internaţional. Curtea remarcă faptul că aceste principii au fost
enumerate de părţi în 1997. Intrarea în vigoare a UNCLOS în relaţiile
dintre părţi în 1999 înseamnă că principiile delimitării maritime care vor
fi aplicate de Curte în acest caz trebuie să fie determinate de parag. 1 al
art. 74 şi 83 din această Convenţie[1].
In final, în ceea ce priveşte declaraţia României, Curtea observă că, în
conformitate cu art. 310 din UNCLOS, statelor nu li se interzice să
formuleze declaraţii la semnarea, ratificarea sau aderarea la Convenţie,
cu condiţia ca acestea să nu aibă drept scop excluderea sau modificarea
efectului juridic al UNCLOS în ceea priveşte statul care a formulat
declaraţia. Curtea va aplica, prin urmare, prevederile relevante al
UNCLOS, aşa cum au fost interpretate în jurisprudenţa sa, în
conformitate cu art. 31 din Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor din 23 mai 1969. Declaraţia României, ca atare, nu are nicio
influenţă asupra interpretării Curţii".
8. Existenţa unei delimitări deja convenite România a susţinut că

segmentul iniţial al liniei de delimitare a fost deja fixat printr-o serie de
acorduri româno-sovietice, în anii 1948-1949 (pe care Ucraina, ca stat
succesor al fostei URSS, trebuie să le respecte) şi care sunt în vigoare
între România şi Ucraina; această linie de delimitare, care descrie un arc
de cerc cu raza de 12 mile în jurul Insulei Şerpilor (lăsând spaţiile
maritime de la sud de acest arc de cerc României) a fost reprezentată în
mod constant pe hărţi de navigaţie emise de serviciile hidrografice
competente din fosta URSS, Ucraina, România şi state terţe.

Ucraina a afirmat că acordurile româno-sovietice nu stabilesc o linie

de delimitare în jurul Insulei Şerpilor şi că punctul final al frontierei
maritime dintre România şi Ucraina este cel stabilit prin Tratatul privind
regimul frontierei comune din 2003.
Decizia Curţii:
„ Curtea observă că în 1949 s-a convenit ca din punctul reprezentat de
semnul de frontieră 1439, frontiera între România şi URSS să urmeze
arcul de 12 mile din jurul Insulei Şerpilor, fără ca punctul final să fie
specificat. Conform art. 1 din Tratatul privind regimul frontierei de stat
din 2003, punctul final al frontierei de stat între părţi a fost fixat la
punctul de intersecţie, unde marea teritorială a României întâlneşte
marea teritorială a Ucrainei. Curtea se va referi la acest punct ca Punctul
1[1].
Instrumentele din 1949 nu fac nicio referire la zona economică exclusivă
sau platoul continental. Deşi, în 1949, Proclamaţia Truman şi pretenţiile
pe care le-a stimulat erau larg cunoscute, niciuna dintre părţi nu a
formulat pretenţii asupra platoului continental în 1949 şi nu există nicio
indicaţie la dosar că se pregăteau să formuleze. Comisia de Drept
Internaţional nu începuse încă lucrările cu privire la dreptul mării, care
au condus în final la Convenţia din 1958 cu privire la platoul continental
şi la acceptarea generală a conceptului. Conceptul zonei economice
exclusive a apărut abia după mulţi ani [2].
[...] Curtea observă, în continuare, că arcul de 12 mile din jurul Insulei
Şerpilor este reprezentat pe hartă în legătură cu frontiera de stat; aceasta
sugerează că [arcul] reprezintă doar limita exterioară a mării teritoriale.
Recunoaşterea de către URSS, în instrumentele din 1949, a faptului că
frontiera sa de stat urmează limita exterioară a mării teritoriale din jurul
Insulei Şerpilor nu semnifică faptul
[1] Idem, parag.

66.
[2] Idem, parag.
70.
I. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII
111
că ar fi renunţat la titlul asupra spaţiilor maritime dincolo de această

zonă[1].
Curtea concluzionează că instrumentele din 1949 se refereau numai la
demarcarea frontierei de stat între România şi URSS, care în jurul
Insulei Şerpilor urmează limita de 12 mile a mării teritoriale. URSS nu a
renunţat la drepturile asupra spaţiilor de dincolo de 12 mile marine. în
consecinţă, nu există niciun acord între România şi Ucraina cu privire la
delimitarea zonelor economice exclusive şi a platoului continental" [1].
9. Ţărmurile relevante
România a susţinut că întregul ţărm românesc este relevant pentru
delimitarea cu Ucraina, unele segmente ale ţărmului ucrainean (cuprinse
între Estuarul Nistrului şi Capul Tarkhankut) nu se află în nicio relaţie
geografică cu ţărmul românesc şi sunt în consecinţă irelevante pentru
delimitarea dintre cele două ţări.
Ucraina a pretins că întregul ţărm ucrainean al bazinului de vest al
Mării Negre este adiacent zonei de delimitare şi în consecinţă relevant în
procesul de delimitare.
Decizia Curţii:
„Drepturile unui stat asupra platoului continental şi zonei economice
exclusive se bazează pe principiul conform căruia pământul domină
marea, prin proiecţia ţărmurilor relevante sau a faţadelor litorale. [...]
Este prin urmare important să se determine ţărmurile României şi
Ucrainei care generează drepturile acestor state asupra platoului
continental şi zonelor economice exclusive, în special acele ţărmuri ale
căror proiecţii se suprapun, deoarece scopul unei delimitări este
rezolvarea pretenţiilor care se suprapun prin trasarea unei linii de
delimitare în zonele vizate[3].
Rolul ţărmurilor relevante priveşte două aspecte strâns legate referitoare
la delimitarea platoului continental şi zonei economice
[1] Idem, parag.

75.Idem, parag.
[2]
131
76. Idem, parag.
77.
exclusive. în primul rând, este necesară determinarea ţărmurilor

relevante pentru a stabili care sunt pretenţiile care se suprapun în aceste
zone. în al doilea rând, ţărmurile relevante trebuie stabilite pentru a
verifica, în stadiul final al procesului de delimitare, dacă există o
disproporţie în ceea ce priveşte raporturile dintre lungimea coastei
fiecărui stat şi spaţiile maritime care îi sunt repartizate, în funcţie de
linia de delimitare[1].
Curtea notează că părţile sunt de acord că întregul ţărm al României
reprezintă ţărm relevant pentru scopul delimitării [ . . . J [2].
Prin urmare, Curtea nu poate accepta susţinerea Ucrainei că ţărmurile
Golfului Karkinitskafac parte din ţărmurile relevante. Ţărmurile acestui
golf sunt faţă în faţă şi extinderea submarină a acestora nu se poate
suprapune cu extinderea ţărmului României. Ţărmurile Golfului
Karkinitska nu generează proiecţii peste aria supusă delimitării. Prin
urmare, aceste ţărmuri urmează a fi excluse din examinarea Curţii.
Ţărmurile Golfului Yahorlytska şi a Estuarului Nistrului vor fi excluse
pentru acelaşi motiv[3].
Ţărmul Insulei Şerpilor este atât de scurt încât nu cauzează o diferenţă
reală în ceea ce priveşte lungimea ţărmurilor relevante ale părţilor.
Curtea va examina într-un stadiu subsecvent relevanţa Insulei Şerpilor
pentru alegerea punctelor de bază"[A].
Figura de mai jos înfăţişează ţărmurile relevante identificate de

Curte.
tl] Idem, parag. 78.

[2] Idem, parag.
[3]
88.Idem, parag.
[4]
100.Idem, parag.
102.
8 . TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII
113
10. Metodologia de delimitare

Curtea a folosit metodologia aplicată în mod constant în
jurisprudenţa sa, constând în stabilirea unei linii de echidistanţă
provizorii, analizarea circumstanţelor speciale care ar putea justifica
ajustarea liniei provizorii şi verificarea rezultatului final prin testul
proporţionalităţii. Atât România, cât şi Ucraina au susţinut folosirea
acestei metodologii (deşi Ucraina a susţinut aplicarea acestei linii într-o
manieră distinctă, contrară
practicii Curţii). Prezentăm, mai jos, consideraţiile generale ale Curţii cu

privire la metoda de delimitare:
„Atunci când i se cere să delimiteze platoul continental sau zonele
economice exclusive, sau să stabilească o linie unică de delimitare, Curtea
procedează în conformitate cu etapele definite mai jos. [...] în primul
rând, Curtea stabileşte o linie de delimitare provizorie, utilizând metode
care sunt obiective din punct de vedere geometric şi corespunzătoare
pentru geografia zonei unde are loc delimitarea. în cazul ţărmurilor
adiacente, echidistanţa va fi utilizată afară numai dacă există raţiuni
decisive care să determine ca aceasta să fie nefezabilă într-un anumit caz.
în situaţia ţărmurilor faţă în faţă, linia de delimitare provizorie va fi
reprezentată de linia mediană între cele două ţărmuri.
Liniile echidistantă şi mediană vor fi construite din punctele cele mai
relevante pe ţărmurile celor două State, cu acordarea unei atenţii
particulare punctelor celor mai avansate situate în proximitatea ariei de
delimitat [...]. Astfel, linia adoptată depinde esenţialmente de geografia
fizică a punctelor celor mai avansate ale celor două ţărmuri.
[...] în conformitate cu jurisprudenţa constantă în materia delimitărilor
maritime, prima etapă a abordării Curţii este stabilirea liniei de
echidistanţă provizorii. în această fază iniţială, construcţia liniei nu este
legată de circumstanţele relevante şi linia este trasată pe criterii strict
geometrice, pe baze obiective.
[...] Linia de delimitare trebuie să conducă la o soluţie echitabilă (art. 74
şi art. 83 din UNCLOS). Prin urmare, Curtea va aprecia, în etapa a
doua, dacă există factori care ar impune ajustarea sau modificarea liniei
de echidistanţă provizorii, pentru atingerea unui rezultat echitabil. [...]
în final, şi în a treia etapă, Curtea va verifica dacă linia (linia de
echidistanţă provizorie care ar fi urmat sau nu să fie ajustată, cu luarea
în considerare a circumstanţelor relevante) nu conduce, aşa cum este
trasată, la un rezultat inechitabil pe motivul disproporţiei vădite între
raporturile dintre lungimile ţărmurilor respective şi
. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII
8
115
ariile maritime relevante care revin fiecărui Stat, prin referire la linia de
delimitare. O verificare finală a caracterului echitabil presupune o
confirmare că nu este evidentă o disproporţie semnificativă între zonele
maritime, prin comparaţia raporturilor între lungimile ţărmurilor ,/[1].
11. Selecţia punctelor de baza şi construcţia liniei de delimitare
provizorii
în ceea ce priveşte punctele de bază de pe teritoriul României partea
română a susţinut că acestea sunt reprezentate de Peninsula Sacalin şi
partea dinspre larg a digului Sulina. Ucraina a contestat folosirea digului
Sulina, arătând că influenţa asupra liniei de delimitare este
disproporţionată, şi a sugerat ca Peninsula Sacalin să nu fie luată în
considerare, fiind o „limbă de pământ nelocuită". Curtea a decis că
Peninsula Sacalin este parte integrantă a ţărmului românesc, compoziţia
geomorfologică fiind irelevantă:
„Curtea observă că peninsula aparţine masei continentale şi face parte
integrantă din ţărmul românesc: descoperirea permanentă la flux nu este
contestată. Trăsăturile geomorfologice ale peninsulei şi posibila natură
nisipoasă nu au nicio influenţă asupra elementelor fizice care sunt
relevante pentru delimitarea maritimă. Pentru aceste motive, Curtea
consideră relevant, pentru stabilirea liniei de echidistanţă provizorii, să
utilizeze ca punct de bază Peninsula Sacalin"[2\
Cu privire la digul Sulina, Curtea a decis să nu ia în calcul extremitatea
dinspre larg, ci ultimul punct terestru al acestuia.
în ceea ce priveşte punctele de bază de pe teritoriul Ucrainei,
principalul element de divergenţă între părţi a fost reprezentat de faptul
că Ucraina solicita ca un punct relevant să fie amplasat pe Insula
Şerpilor, iar România s-a opus acestei pretenţii. Curtea a decis
[1] Idem, parag. 115-

122.
următoarele, cu privire la luarea în considerare a Insulei Şerpilor ca punct

relevant:
„Insula Şerpilor impune o atenţie specifică în ceea ce priveşte
determinarea liniei provizorii de echidistanţă. în conexiune cu selectarea
punctelor de bază, Curtea observă că au fost cazuri când insulele costiere
au fost considerate ca parte din ţărmul unui Stat, în particular atunci
când ţărmul este decupat de o serie de insule apropiate de ţărm. Astfel,
într-un caz arbitrai de delimitare, un tribunal arbitral a stabilit puncte
de bază pe linia refluxului, în cazul anumitor insule apropiate de ţărm,
considerate ca fiind parte a ţărmului părţilor [Sentinţa Tribunalului
Arbitrai în a Doua Fază a Procedurilor între Eritreea şi Yemen
(Delimitarea maritimă), 17 decembrie 1999, RIAA, Voi. XXII, pp. 367-
368, para. 139-146]. Totuşi, Insula Şerpilor, situată izolat la 20 de mile
de ţărmul principal nu face parte dintr-o serie de insule apropiate
ţărmului, care să reprezinte «însuşi ţărmul» Ucrainei.
A lua în considerare Insula Şerpilor ca secţiune relevantă a ţărmului ar
însemna grefarea unui element extern pe ţărmul Ucrainei; consecinţa ar
fi o rescriere judiciară a geografiei, pe care nici dreptul, nici practica
delimitărilor maritime nu ar autoriza-o. Curtea este de părere că Insula
Şerpilor nu poate face parte din configuraţia ţărmului Ucrainei [cf.
insula Filfla în cazul privind Platoul Continental (Jamahiria Arabă
Libiană/Malta), ICJ Reports 1985, p. 13]. Pentru aceste motive, Curtea
consideră inadecvat să selecteze orice punct de bază pe Insula Şerpilor, în
cazul construirii liniei de echidistanţă provizorii între România şi
Ucraina"[l].
Conform hotărârii, punctele de bază pe ţărmul Ucrainei, stabilite de
Curte, au fost insula Ţiganca, Capul Tarkhankut (sugerat de partea
română) şi Capul Khersones (sugerat de ambele părţi).
Pe baza punctelor relevante menţionate, Curtea a construit linia de
echidistanţă provizorie înfăţişată în schiţa de mai jos:

8. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MARII
117
12. Circumstanţe relevante

România a susţinut că linia de echidistanţă provizorie atinge un
rezultat echitabil, motiv pentru care nu este necesară ajustarea. Ucraina
a invocat mai multe circumstanţe relevante, care ar fi implicat „transla-
tarea" liniei de delimitare înspre ţărmul românesc. Cu titlu general,
Curtea a precizat că:
„Linia de echidistanţă provizorie trasată în secţiunea 8 de mai sus nu

coincide nici cu linia provizorie propusă de România, nici cu cea propusă
de Ucraina. Prin urmare, linia trasată de Curte, şi nu de România sau
Ucraina, va fi cea care va fi supusă atenţiei pentru analizarea
circumstanţelor pe care Părţile le susţin relevante în acest caz" [l].
vi) Disproporţia între lungimile ţărmurilor
Ucraina a susţinut că disproporţia vădită între lungimile ţărmurilor
reprezintă o circumstanţă relevantă, care poate fi luată în considerare în
ceea ce priveşte construirea liniei de delimitare. România a susţinut că
lungimea ţărmului propusă de Ucraina este bazată pe luarea în calcul a
unor segmente ale ţărmului ucrainean care nu se află în nicio relaţie
geografică cu ţărmul românesc şi sunt în consecinţă irelevante pentru
delimitarea dintre cele două ţări.
Cu privire la acest aspect, Curtea a decis:
„In prezentul caz, Curtea nu observă o disparitate vădită între ţărmurile
relevante ale Ucrainei şi României, care ar impune ajustarea liniei de
echidistanţă provizorii. Deşi există fără îndoială o diferenţă între
lungimile ţărmurilor relevante, Curtea reaminteşte că a exclus ţărmul
golfului Karkinits'ka (care măsoară aproximativ 278 km) din evaluare.
Curtea remarcă, de asemenea, că nu poate ignora faptul că o mare
porţiune din ţărmul ucrainean pe care îl consideră relevant generează
proiecţii în aceeaşi zonă ca alte segmente ale ţărmului ucrainean,
întărind astfel, fără însă a extinde din punct de vedere spaţial, drepturile
Ucrainei"[2].
vii) Caracterul închis al Mării Negre şi delimitările deja efectuate
România a susţinut că natura închisă a Mării Negre este o
circumstanţă
relevantă, care trebuie considerată împreună cu orice acord de
delimitare pre-existent, astfel încât orice nouă delimitare să nu devieze
în mod esenţial de la metoda utilizată în mod tradiţional. România a
arătat că acordurile deja încheiate utilizează metoda echidistanţei
pentru
[1] Idem, p. 111, parag.

156.
8. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII 119
delimitarea platoului continental şi zonelor economice exclusive.

Ucraina a respins acest argument, ca fiind lipsit de baze factuale sau
juridice.
Curtea a reţinut că în atenţia sa au fost aduse două acorduri de
delimitare: Acordul privind delimitarea platoului continental în Marea
Neagră dintre Turcia şi URSS din 23 iunie 1978, cu privire la care
părţile au convenit, printr-un Schimb de Note din 23 decembrie 1986 şi
6 februarie 1987 să fie aplicat şi zonelor economice exclusive, precum şi
Acordul între Turcia şi Bulgaria privind delimitarea frontierei în zona
gurii răului Rezovska/Mutludere şi delimitarea spaţiilor maritime ale
celor două state în Marea Neagră, semnat la 4 decembrie 1997. Curtea a
remarcat, de asemenea, că: „va ţine cont de delimitările convenite între
Turcia şi Bulgaria, precum şi între Turcia şi Ucraina, atunci când va
stabili punctul final al liniei de delimitare unice solicitate în prezentul
caz. Totuşi, Curtea consideră că, în lumina acordurilor de delimitare
menţionate mai sus şi a naturii închise a Mării Negre, nicio ajustare a
liniei de echidistanţă provizorie nu se impune //[1].
viii) Prezenţa Insulei Şerpilor în zona de delimitare România a susţinut
că Insula Şerpilor, care nu poate susţine locuirea umană sau o viaţă
economică proprie, este o „stâncă" în sensul art. 121 parag. 3 din
UNCLOS ceea ce presupune că nu este îndreptăţită la platou continental
şi zonă economică exclusivă proprii. De asemenea, a arătat că Insula
Şerpilor nu face parte din configuraţia costieră a Ucrainei, iar practica
internaţională demonstrează că formaţiuni maritime de mici dimensiuni
(indiferent de calificare ca „insulă" sau „stâncă") sunt ignorate în
realizarea delimitării. Ucraina a arătat că Insula Şerpilor este indiscutabil
o „insulă" [în sensul art. 121 parag. 2 din UNCLOS] întrucât poate susţine
atât locuirea umană, cât şi o viaţă economică proprie.
[1] Idem, parag. 177-178.

Decizia Curţii:
„Curtea reaminteşte că a stabilit deja că Insula Şerpilor nu poate servi
drept punct de bază pentru construirea unei linii de delimitare, întrucât
nu face parte din configuraţia generală a ţărmului. Curtea trebuie, acum,
în a doua etapă a delimitării, să stabilească dacă prezenţa Insulei Şerpilor
în zona de delimitare reprezintă o circumstanţă relevantă care ar impune
ajustarea liniei de echidistanţă provizorii.
în ceea ce priveşte geografia părţii de nord-vest a Mării Negre, Curtea a
luat în considerare faptul că ţărmul Ucrainei este situat la vest, nord şi
est faţă de această parte. Curtea notează că toate spaţiile supuse
delimitării se regăsesc în zona economică exclusivă şi platoul continental
generate de ţărmurile principale ale Părţilor şi se regăsesc în limita a 200
de mile marine de la ţărmul principal al Ucrainei. Curtea observă că
Insula Şerpilor este situată la aproximativ 20 de mile marine est de
ţărmul principal al Ucrainei. Având în vedere configuraţia generală şi
contextul delimitării cu România, orice drept cu privire la platoul
continental sau zona economică exclusivă generat de Insula Şerpilor nu
s-ar putea proiecta mai departe de proiecţiile generate de ţărmul principal
al Ucrainei, din cauza limitei sudice a zonei de delimitare identificată de
Curte. Mai mult, orice posibile drepturi generate de Insula Şerpilor în
direcţia est sunt întru totul subordonate drepturilor generate de
ţărmurile principale estic şi vestic al Ucrainei înseşi. Curtea remarcă
faptul că, deşi Ucraina consideră că Insula Şerpilor se încadrează în
prevederile art. 121 parag. 2 din UNCLOS, acest stat nu a extins aria
relevantă dincolo de limita generată de ţărmurile principale, drept
consecinţă a prezenţei Insulei Şerpilor în zona de delimitare, în lumina
acestor factori, Curtea concluzionează că prezenţa Insulei Şerpilor nu
impune ajustarea liniei de echidistanţă provizorii. Având în vedere cele
de mai sus, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă
Insula Şerpilor se încadrează în parag. 2 sau 3 ale art. 121 din UNCLOS
şi nu este necesară examinarea relevanţei acestor texte în cazul defaţă" [1].

I. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII 121
ix) Alte circumstanţe relevante

Curtea a mai analizat: conduita părţilor cu privire la concesionarea
perimetrelor de petrol şi gaze, activităţile de pescuit şi patrulele navale;
posibilul „efect de amputare"; interesele de securitate ale părţilor. în
toate cazurile, Curtea a decis că aceste circumstanţe nu impun
modificarea liniei de delimitare provizorii.
13. Testul proporţionalităţii
Curtea a menţionat că raportul dintre lungimile ţărmurilor relevante
ale părţilor este de 2,8 la 1 în favoarea Ucrainei, iar raportul dintre
suprafeţele din aria relevantă alocate de linia de delimitare stabilită este
de 2,1:1 (de asemenea în favoarea Ucrainei) şi a apreciat că acest
rezultat demonstrează echitatea liniei finale (aşa cum a susţinut şi
România):
„Curtea nu consideră că linia, aşa cum a fost construită şi verificată
atent cu privire la orice circumstanţă relevantă care ar fi -putut atrage
ajustarea, impune orice modificare"m.
Curtea a definit linia de delimitare prin coordonate geografice,
configuraţia generală a liniei fiind ilustrată în schiţa de mai jos.
U1 Idem, parag. 216.

Scurtă evaluare
Ca o concluzie generală, procedurile în faţa Curţii Internaţionale de
Justiţie în speţa în cauză s-au finalizat cu o soluţionare a problematicii
delimitării favorabilă părţii române, care a obţinut cca. 9700 km2 din
totalul de cca. 12200 km2 al zonei în dispută, adică 79,34% din această
zonă.
I. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII
123
Curtea şi-a menţinut jurisprudenţa constantă, aşa cum anticipase şi

partea română. Linia de delimitare a fost o linie de echidistanţă, stabilită
de Curte, neajustată conform niciuneia dintre circumstanţele relevante
ajustate.
Din punct de vedere juridic, o mare parte a argumentaţiei părţii
române a fost însuşită de Curte. Instanţa a reţinut argumentele României
în special în ceea ce priveşte neacceptarea rolului Insulei Şerpilor în
delimitare. Deşi Curtea nu s-a pronunţat în ceea ce priveşte
interpretarea şi aplicarea în prezentul caz a art. 121 alin. (3) din
Convenţia ONU cu privire la dreptul mării, Curtea a analizat dacă Insula
Şerpilor ar fi relevantă din trei perspective: i) dacă reprezintă ţărm
relevant; ii) dacă pe insulă poate fi amplasat un punct relevant pentru
stabilirea liniei de echidistanţă provizorie; iii) dacă reprezintă
circumstanţă relevantă care ar impune ajustarea liniei de echidistanţă
provizorie. Cu privire la toate cele trei chestiuni, Curtea a decis că Insula
Şerpilor nu are relevanţă în procesul de delimitare. De asemenea, Curtea
şi-a însuşit argumentaţia părţii române cu privire la inexistenţa oricăror
circumstanţe relevante sau a unei disproporţii vădite care să impună
ajustarea liniei de delimitare.
Hotărârea Curţii a fost pronunţată la 3 februarie 2009, după un
proces care a durat 4 ani, 4 luni şi 18 zile. A fost hotărârea „cu numărul
100" a Curţii Internaţionale de Justiţie şi a fost adoptată în unanimitate
de Curte, fără opinii separate sau dizidente. Hotărârea a pus capăt unei
dispute bilaterale de 42 de ani (iniţial cu URSS, apoi cu Ucraina), care nu
a putut fi soluţionată prin negocierile derulate pe parcursul a 10 runde
de negocieri (1967-1987) cu URSS, respectiv 34 de runde (1998-2004) cu
Ucraina111.
111 A se vedea şi A. Năstase, B. Aurescu, op. cit, p. 228.

XX. Cazul privind Insula Kasikili/Sedudu (Botswana c.

Namibia), ICJ Reports 1999, p. 1045
Situaţia de fapt
în 1996, Botswana şi Namibia au sesizat prin compromis Curtea
Internaţională de Justiţie, solicitând soluţionarea diferendului referitor
frontiera „din jurul insulei Kasikili/Sedudu". Soluţionarea diferendului
presupunea şi stabilirea „statutului juridic al insulei".
Frontiera dintre Botswana şi Namibia este reprezentată de râul
Chobe. Insula cunoscută în Namibia drept „Kasikili" şi în Botswana
drept „Sedudu" are aproximativ 3,5 km pătraţi şi desparte râul în două
braţe (braţul nordic şi braţul sudic). Insula se confruntă anual cu
inundaţii semnificative, începând cu luna martie.
Ambele state au invocat, în textul compromisului, Tratatul între
Marea Britanie şi Germania privind stabilirea sferelor de influenţă,
semnat la 1 iulie 1890.
Articolul III din Tratatul anglo-german din 1890 prevedea că „sfera
de influenţă a Germaniei" este limitată de linia care „continuă de-a
lungul paralelei geografice până întâlneşte râul Chobe, şi coboară pe
mijlocul şenalului principal al râului până la confluenţa cu Zambezi,
unde se termină" (centre of the main channel - eng.; Thalweg des
Hauptlaufes - germ.).
în 1992, cele două state au numit o echipă comună de experţi
tehnici pentru stabilirea frontierei din jurul insulei Kasikili Sedudu, pe
baza Tratatului din 1 iulie 1890. Echipa comună nu a putut ajunge la o
soluţie şi a recomandat recurgerea la jurisdicţia internaţională.
Dreptul aplicabil. Aplicarea Convenţiei de la Viena privind dreptul
tratatelor
„Dreptul aplicabil prezentului caz are, ca primă sursă, Tratatul din
1890, pe care Botswana şi Namibia îl recunosc ca fiind obligatoriu, în
ceea ce priveşte interpretarea Tratatului, Curtea notează că nici
Namibia, nici Botswana, nu sunt părţi la Convenţia de la Viena
g. teritoriul de stat şi dreptul mării 125
privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969, dar că ambele consideră

că art. 31 din Convenţia de la Viena este aplicabil în măsura în care
reflectă dreptul internaţional cutumiar. Curtea a avut deja ocazia, în
trecut, să statueze că art. 31 reflectă dreptul internaţional cutumiar.
Articolul 4 al Convenţiei [de la Viena privind dreptul tratatelor],
care prevede că «se aplică numai tratatelor care sunt încheiate de
state după intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa acelor state»,
nu împiedică interpretarea Tratatului din 1890 în conformitate cu
regulile reflectate în art. 31 din Convenţie" S1]
Interpretarea Tratatului din 1890
După ce citează art. III din Tratatul din 1890, Curtea evidenţiază:
[...] „In ceea ce priveşte regiunea vizată de prezentul caz, această
prevedere localizează linia care desparte sferele de influenţă ale celor
două părţi pe «şenalul principal» al răului Chobe; totuşi, nici această
prevedere, nici altă prevedere a Tratatului, nu oferă criterii care să îi
permită identificarea «şenalului principal». Trebuie, de asemenea,
remarcat că versiunea în engleză se referă la «centrul» şenalului
principal, în timp ce versiunea germană foloseşte termenul «thalweg»
al şenalului (Thalweg des Hauptlaufes)[2].
Curtea remarcă diferitele definiţii ale termenului «thalweg»

identificate în tratatele care delimitează frontiere şi notează că
noţiunile de talveg (thalweg) al unui curs de apă şi centru al unui
curs de apă nu sunt echivalente. Cuvântul «thalweg» a fost utilizat în
mod variat, pentru a desemna «cel mai adecvat şenal pentru
navigaţia» pe un râu, sau «linia care uneşte cele mai adânci sonde»,
sau «linia mediană a şenalului principal folosit de navigatorii care
călătoresc în aval». Tratatele sau convenţiile care definesc frontiere
fluviale, în dreptul contemporan, stabilesc frontiera pe talveg, atunci
când cursul de apă este navigabil şi pe linia mediană
[1] Kasikili/Sedudu Island (Botswana/Namihia), Judgment, ICJ Reports 1999, p.

1045, parag. 18.
dintre cele două maluri atunci când nu este navigabil, deşi nu se poate
spune că această practică este pe deplin consecventă[1]. Curtea remarcă
mai departe că, la momentul încheierii Tratatului din 1890, termenii
«centrul şenalului principal» şi «thalweg des Hauptlaufes» erau
folosite în mod echivalent. [...] Prin urmare, Curtea va trata cuvintele
«centre of the main channel» din art. III, parag. 2 al Tratatului din
1890 ca având acelaşi înţeles cu termenii «Thalweg des Hauptlaufes »
(conform Convenţiei de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor,
art. 33 parag. 3, în conformitate cu care «termenii tratatului supt
prezumaţi a avea acelaşi înţeles în fiecare text autentic»)[2\
[...]
în opinia Curţii, diferendul real dintre cele două părţi este localizarea
şenalului principal, unde se află frontiera. [...] Pentru aceasta, Curtea
va încerca să determine înţelesul obişnuit al cuvintelor «şenal
principal» cu referire la cele mai utilizate criterii în dreptul
internaţional şi practica statelor, la care s-au referit părţile[3].
Determinarea şenalului principal. Importanţa criteriului naviga-
bilităţii fluviului
Părţile la diferend sunt de acord cu privire la multe dintre criteriile
pentru identificarea «şenalului principal», dar nu au viziuni similare
cu privire la aplicarea sau relevanţa mai multora dintre aceste criterii.
Pentru Botswana, criteriile relevante sunt: cea mai mare adâncime şi
lăţime, configuraţia albiei, navigabilitatea, debitul. Botwana
accentuează importanţa «capacităţii şenalului», «vitezei cursului de
apă» şi «volumul cursului de apă».
[...]
între posibilele criterii, Namibia acordă cea mai mare importanţă
debitului: conform Namibiei, şenalul principal este «cel care trans-
portă cea mai mare parte din debitul anual». Namibia subliniază
8 TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII 127
că o altă sarcină importantă pentru identificarea şenalului este

determinarea acelui braţ «folosit mai mult pentru traficul fluvial »//[1].
„Curtea consideră că nu poate utiliza un singur criteriu pentru
determinarea şenalului principal al răului Chobe în jurul insulei
Kasikili/Sedudu, pentru că trăsăturile naturale ale fluviului variază.
Lucrările ştiinţifice definesc «şenalul principal» pe baza unor criterii
variate: astfel Dicţionarul francez de hidrologie de suprafaţă , cu
echivalente în limbile engleză, franceză şi germană (Masson, 1986),
defineşte «şenalul principal» ca «cel mai larg, cel mai adânc şenal, în
particular cel care transportă cel mai mare debit de apă» (p. 66); în
conformitate cu «Water and Wastewater Control Engineering
Glossary» (Joint Editorial Board Representing the American Public
Health Association, American Society of Civil Engineers, American
Water Works Association and Water Pollution Control Federation,
1969), «şenalul principal» este «şenalul median, cel mai adânc şi cel
mai navigabil», (p. 197)"[2].
Curtea a examinat criteriile: adâncimii, lăţimii, configuraţia albiei.
„Navigabilitatea unui curs de apă este rezultatul combinat al
adâncimii, lăţimii şi volumului de apă transportat, luând în
considerare obstacolele naturale precum cascadele, pragurile, punctele
cu adâncimi mici de-a lungul cursului. Părţile la diferend nu acordă
importanţă egală navigabilităţii pentru determinarea şenalului
principal al râului Chobe. Botswana consideră că «în perioada în care
Tratatul [din 1890] a fost încheiat [...] navigabilitatea şi accesul la
cursuri de apă navigabile era principalul element luat în considerare
de negociatori». în viziunea Namibiei, pe de altă parte, «ar fi o
anomalie să se aplice criteriul navigabilităţii unei frontiere navigabile
care este reprezentată de un râu ce nu este navigabil pe majoritatea
cursului său»; Namibia acordă importanţă şi utilizării actuale a
şenalului sudic al râului Chobe, pentru scopul navigaţiei
ambarcaţiunilor turistice. Curtea notează că navigabilitatea

cursurilor de apă variază semnificativ, depinzând de condiţiile

naturale. Aceste condiţii pot împiedica utilizarea cursului de apă de
către nave mari care transportă încărcături semnificative, dar pot
permite vaselor cu cala plată să navigheze. în cazul de faţă, datele
furnizate de părţi tind să dovedească faptul că navigabilitatea celor
două braţe din jurul insulei Kasikili/Sedudu este limitată de
adâncimea mică. Această situaţie determină Curtea să adopte punctul
de vedere că, în această privinţă, «şenalul principal» în această
secţiune a râului Chobe este acel braţ care oferă condiţii mai favorabile
pentru navigaţie. în viziunea Curţii, braţul nordic îndeplineşte
această condiţie. Mai mult, utilizarea canalului sudic de ambarcaţiuni
turistice cu cala plată nu dovedeşte, per se, că acest braţ oferă condiţii
mai favorabile pentru navigaţie decât canalul nordic. în viziunea
Curţii, prezenţa ambarcaţiunilor turistice pe braţul sudic este
determinată de spectacolul oferit de animalele sălbatice mari şi de
bogăţia faunei, pe malurile acestui braţ. Importanţa economică a
turismului în sectorul braţului sudic nu modifică condiţiile de
navigaţie. Curtea nu poate, prin urmare, să considere că numărul de
ambarcaţiuni turistice ar putea fi un motiv pentru modificarea
concluziei de mai sus[1].
Pentru motivele amintite, Curtea a concluzionat că, în conformitate
cu înţelesul obişnuit al termenilor care apar în prevederile relevante
ale Tratatului din 1890, braţul nordic al râului Chobe în jurul insulei
Kasikili/Sedudu trebuie privit ca şenalul principal"[2].
XXI. Cazul privind Diferendul teritorial Jamahiria

Arabă Libiana!Chad, ICJ Reports 1994, p. 6
Situaţia de fapt şi susţinerile părţilor

în 1990, Libia şi Chad au sesizat prin compromis (Acordul cadru din
31 august 1990) Curtea Internaţională de Justiţie, solicitând Curţii
soluţionarea diferendului teritorial existent între ele.

Libia a susţinut în faţa Curţii că nu există o frontieră stabilită, motiv

pentru care a solicitat Curţii să determine frontiera. Chad a susţinut că
există o frontieră stabilită, solicitând Curţii să confirme care este
această frontieră (Libia considera că diferendul priveşte atribuirea unui
teritoriu, în timp ce Chad considera că diferendul priveşte locul în care
se află frontiera).
Curtea a identificat zona în dispută ca „teritoriul de frontieră". Libia
şi-a întemeiat pretenţia pe un cumul de drepturi şi titluri: drepturile
locuitorilor indigeni, drepturile Ordinului Senoussi (un ordin religios,
format la începutul secolului al XlX-lea, care a încercat să stabilească o
anumită autoritate în Nordul şi Nord-Estul Africii), precum şi drepturi
ale Imperiului Otoman, Italiei şi Libiei. Chad şi-a întemeiat pretenţiile
pe Tratatul de prietenie şi bună vecinătate între Republica Franceză şi
Regatul Libiei, din 10 august 1955 (Tratatul din 1955).
Tratatul din 1955 era un document complex, care era completat de
patru convenţii conexe şi opt anexe. Tratatul se referea la o paletă
amplă de aspecte referitoare la relaţiile dintre părţi. Articolul 9
prevedea că anexele şi convenţiile conexe fac parte integrantă din
Tratat. Chestiunile privind frontierele erau reglementate de art. 3 şi
anexa 1. Convenţiile conexe priveau: buna vecinătate, cooperarea
economică, relaţiile culturale şi retragerea forţelor franceze din
Fezzan.
Articolul 3 din Tratatul din 1955 prevedea: „Cele două părţi
contractante recunosc că frontierele dintre teritoriile Tunisia, Algeria,
Africa de Vest Franceză şi Africa Ecuatorială Franceză, pe de o parte, şi
teritoriul Libiei, pe de altă parte, sunt cele care rezultă din
instrumentele internaţionale în vigoare la data constituirii Regatului
Unit al Libiei, aşa cum sunt enumerate în schimbul de scrisori anexat
(Anexa 1)".
Anexa 1 reprezenta un schimb de scrisori care enumera
următoarele documente: i) Convenţia franco-britanică din 14 iunie
1898;
XXXI. Declaraţia care completează această Convenţie din 21 martie
1899;
XXXII. Aranjamentele franco-italiene din 1 noiembrie 1902; iv)
Convenţia franco-britanică din 8 septembrie 1919; v) Aranjamentul
franco-italian din 12 septembrie 1919. Anexa mai prevedea că „în ceea
ce priveşte
ultimul aranjament şi în conformitate cu principiile din acesta, este

recunoscut de cele două delegaţii că, între Cihat şi Toummo, frontiera
traversează următoarele trei puncte: Takharkhouri Gap, Col d'Anai şi
Semnul de frontieră 101 CI (Garet Derouet el Djemel). Guvernul
francez este gata să numească experţi care să participe la comisia
mixtă franco-libiană cu sarcina de a marca frontiera, acolo unde
această activitate nu a fost făcută şi acolo unde oricare dintre cele
două guverne consideră necesar".
Anexa 1 a omis un tratat între Franţa şi Italia din 7 ianuarie 1935,
care nu fusese ratificat şi astfel nu intrase în vigoare. Tratatul ar fi
prevăzut
o descriere detaliată a frontierei şi ar fi atribuit „fâşia Aouzou" Libiei.
Chiar dacă nu a contestat validitatea Tratatului din 1955, Libia a
susţinut că acesta nu stabilea frontiera în zona teritoriului în dispută.
La rândul său, Chad a susţinut că Tratatul din 1955 a stabilit frontiera
pe întreaga sa lungime.
Cazul este important pentru faptul că instanţa a interpretat Tratatul
din 1955 în sensul recunoaşterii stabilităţii unei frontiere convenite.
Interpretarea conform înţelesului obişnuit al termenilor
„Curtea reaminteşte că, în conformitate cu dreptul internaţional
cutumiar, reflectat în art. 31 din Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor, un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă, în
conformitate cu înţelesul obişnuit al termenilor, în contextul acestora
şi în lumina obiectului şi scopului tratatului. Interpretarea trebuie
fondată în mai întâi de toate pe însuşi textul tratatului. Se poate face
apel cu titlu complementar la mijloacele de interpretare cum ar fi
lucrările pregătitoare sau circumstanţele în care tratatul a fost
încheiat. [...][1]
în conformitate cu art. 3 din Tratatul din 1955, părţile «recunosc
(reconaissent - n.n.) că frontierele [...] sunt cele care rezultă» din
anumite instrumente internaţionale. Verbul «a recunoaşte», pe care
[11 Territorial Dispute (Libyan Arab Jamahiriya/Chad), Judgment, ICJ Reports
1994, p. 6, parag. 41.

8. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MARII 131
Tratatul îl utilizează, indică faptul că a fost asumată o obligaţie

juridică. A recunoaşte o frontieră, înainte de toate, înseamnă a accepta
această frontieră, adică a trage consecinţele juridice din existenţa
acesteia, a o respecta şi a renunţa la a o contesta pe viitor [1]. Libia
pretinde că părţile la Tratatul din 1955 nu au înţeles să recunoască
decât frontierele care anterior fuseseră fixate prin acte internaţionale
[...] acolo unde nu existau frontiere (în sud), Tratatul nu ar fi putut
crea o frontieră. Curtea nu ar putea să accepte această teză; nu vede
nicio dificultate pentru stabilirea sensului natural şi ordinar al
termenilor Tratatului din 1955, sau pentru a da efect acestora [...].
Rezultă din termenii Tratatului că părţile recunosc ansamblul
frontierelor între teritoriile respective aşa cum rezultă din efectul
combinat al instrumentelor listate în Anexa l.[2] Faptul că art. 3 al
Tratatului specifică faptul că frontierele sunt «cele care rezultă din
instrumentele internaţionale» enumerate în Anexa
XXXVI. înseamnă că toate frontierele rezultă din acele
instrumente. Orice altă construcţie ar fi contrară termenilor art. 3 şi
ar zădărnici orice referinţă la instrumentele din Anexa 1. Aşa cum a
observat Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, în Avizul
Consultativ din 21 noiembrie 1925, referitor la prevederile Tratatului
de la Lausanne «cu intenţia de a stabili frontiera Turciei»:«însăşi
natura unei frontiere şi a oricărei convenţii care are ca scop stabilirea
frontierelor între două state presupune ca o frontieră să reprezinte o
linie definitivă pe întreaga sa lungime»[3] (Interpretarea art. 3 parag.
2 din Tratatul de la Lausanne, CPJI, Ser. B, no. 12, p. 20)".
Contextul. Obiectul şi scopul tratatului
„Citind Tratatul din 1955 în lumina obiectului şi scopului, se observă
că acesta este un tratat de prietenie şi bună vecinătate, încheiat,
conform preambulului, «în spiritul înţelegerii reciproce şi pe o bază de
egalitate completă, independenţă şi libertate». Părţile au menţionat în
preambul convingerea lor că încheierea tratatelor
[1] Idem, parag.42.

[2] Idem, parag.43.
va servi la «facilitarea soluţionării tuturor chestiunilor care s-ar naşte

între cele două state, din locaţia geografică şi interesele acestora în
Africa şi Mediterana» [...]. în plus, art. 4 al Tratatului, în
conformitate cu care părţile se angajează să ia „toate măsurile
necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii în regiunile vecine
frontierelor" permite presupunerea faptului că Tratatul a definit
precis frontiera. Articolul 5 referitor la consultări între părţi «cu
scopul asigurării apărarea teritoriilor respective» conduce la aceeaşi
concluzie. Articolul 5 adaugă în mod particular că, «în ceea ce
priveşte Libia, este vorba de teritoriul definit de art. 3 din prezentul
tratat». «A defini» un teritoriu înseamnă definirea frontierelor //[1].
Lucrările pregătitoare. Distincţia dintre delimitare şi demarcare
„Curtea consideră că nu este necesar să se refere la lucrările
pregătitoare pentru elucidarea conţinutului Tratatului din 1955, dar,
ca în alte cazuri anterioare, crede că este posibil să facă referire la
lucrările pregătitoare pentru a confirma înţelesul textului, şi anume
că Tratatul constituie un acord între părţi care, între altele, defineşte
frontierele. Este adevărat că negociatorii libieni au dorit, iniţial, să lase
chestiunea frontierelor deoparte, însă ambasadorul Dejean, şeful
delegaţiei franceze la negocierile ţinute la Tripoli, în iulie-august
1955, a insistat că «nu este posibil să se încheie tratatul fără o
înţelegere cu privire la frontiere»[2].
La 28 iulie 1966, în conformitate cu minutele negocierilor prezentate
de Libia, prim-ministrul libian a arătat:«chestiunea [frontierelor] nu
este lipsită de dificultate, deoarece italienii au ocupat mai multe centre
dincolo de frontiera existentă». Ambasadorul Dejean a menţionat:
«Italia a exploatat slăbiciunea Franţei în timpul războiului» şi «Italia
a depăşit frontierele care fuseseră convenite în Acordul din 1919 şi
care erau încă valabile». Prim-ministrul libian a propus ca «problema
frontierelor să fie amânată, până când partea libiană ar fi dispus de
timpul necesar pentru studierea subiectului, după care

experţii ar fi putut fi trimişi, împreună cu experţii francezi, pentru a

ajunge la un acord privind demarcarea, după care a solicitat să fie
suficient să se spună că Acordul din 1919 era acceptabil şi că punerea
în aplicare a acestuia putea fi lăsată pentru viitor»[1]". „Este clar din
minuta negocierilor că prim-ministrul libian a acceptat Acordul din
1919, iar «punerea în aplicare» acestuia urma să fie lăsată «pentru
viitor»; în acest context, termenul «punere în aplicare» poate să
însemne operaţiunile de demarcare a frontierei pe teren. Prim-
ministrul a vorbit, de asemenea, de un acord cu privire la
«demarcare», care presupune delimitarea prealabilă - adică definirea -
frontierei. Folosirea termenului «demarcare» creează prezumţia că
părţile au considerat definirea frontierelor ca deja efectuată, care ar fi
urmată de demarcare, modalităţile acesteia fiind definite în Anexa
1,/[2].
Stabilirea frontierei
„După ce a stabilit că părţile au dorit, prin Tratatul din 1955, în
particular prin art. 3, să definească frontiera comună, Curtea va
examina acum care este frontiera dintre Libia şi Chad, care rezultă din
instrumentele internaţionale listate în Anexa 1. Trebuie observat că
lista din Anexa 1 nu include tratatul neratificat din 1935. Acest
tratat ar fi prevăzut în detaliu frontiera, constituită din nouă sectoare
[...]. Dintre tratatele anterioare anului 1955, referitoare la frontieră,
tratatul neratificat din 1935 ar fi fost cel mai detaliat. Totuşi, nu este
menţionat în Anexa 1 "[3].
Stabilitatea frontierei stabilite prin tratat; independent de durata de

valabilitate a tratatului
Tratatul din 1955 fusese încheiat pentru o perioadă de 20 de ani,
moment după care părţile ar fi avut posibilitatea să îl denunţe. Curtea
a afirmat însă că:

„O frontieră stabilită prin tratat dobândeşte permanenţa de care

tratatul însuşi nu se bucură în mod necesar. Tratatul poate să înceteze
a fi în vigoare, fără a afecta în niciun mod continuitatea frontierei. în
cazul de faţă părţile nu şi-au exercitat opţiunea de a denunţa tratatul,
dar indiferent dacă această opţiune ar fi exercitată, frontiera rămâne.
Aceasta nu înseamnă că două state nu ar putea, prin acord mutual, să
modifice frontiera între ele; un astfel de rezultat poate fi obţinut prin
consimţământul părţilor, dar atunci când o frontieră a fost obiectul
unui acord, existenţa continuă a acelei frontiere nu depinde de
menţinerea în vigoare a tratatului în baza căruia frontiera a fost
stabilită"[l].
ll] Idem, parag. 73.

TEMA 9.
Dreptul tratatelor
XXII. Cazul privind Proiectul„Gabcikovo-Nagymaros"

(Slovacia c. Ungaria), ICJ Reports 1997, p. 7
Situaţia de fapt
Ungaria şi Cehoslovacia au semnat, în 1977, un tratat privitor la
construirea unui complex hidroenergetic, care a intrat în vigoare la 30
iunie 1978. Complexul hidroenergetic avea ca scop asigurarea unei
utilizări extinse a Dunării, în sectorul dintre Bratislava şi Budapesta, în
vederea dezvoltării resurselor de apă, energie, transport, agricultură,
precum şi alte sectoare. O altă obligaţie asumată de părţile
contractante a fost aceea de a asigura menţinerea calităţii apei din
Dunăre.
Tratatul prevedea executarea proiectului în comun, denumindu-l
„investiţie comună indivizibilă". Totodată, Tratatul prevedea angaja-
mentul părţilor de a conserva mediul înconjurător.
în 1989, Ungaria a decis suspendarea lucrărilor, în condiţiile în care
a considerat că executarea proiectului este de natură să aducă grave
prejudicii mediului înconjurător. Au urmat negocieri, care însă nu s-au
finalizat cu succes. Ulterior, în 1992, printr-o notă diplomatică, Ungaria
a denunţat Tratatul din 1977.
Cehoslovacia în această perioadă de timp a încercat să găsească
alternative la proiect. Una dintre acestea a fost Varianta C. în anul
1991, Cehoslovacia decide să înceapă construcţiile cu privire la proiect
în conformitate cu Varianta C.
în 1993, Slovacia devine un stat independent, iar aceasta împreună
cu Ungaria încheie un Acord special pentru stabilirea şi implementarea
unui regim temporar de administrarea apei Dunării.
Cele două state au decis să supună diferendul Curţii Internaţionale
de Justiţie, solicitând Curţii să decidă asupra următoarelor chestiuni:
XII. Avea Ungaria dreptul să denunţe Tratatul din 1977?
XIII. Avea Cehoslovacia/Slovacia dreptul să continue

lucrările imediat după denunţarea tratatului de către Ungaria; conform
variantei iniţiale?
XIV. Avea Slovacia dreptul să continue lucrările conform
„Variantei C"?
în esenţă, dreptul internaţional reţine că un tratat nu poate fi
denunţat, dacă nu prevede expres această posibilitate, cu excepţia
cazului în care părţile au convenit asupra acestui fapt în alt mod sau
rezultă din natura tratatului. Niciuna dintre condiţii nu era îndeplinită
în cazul de faţă (parag. 100).
în condiţiile în care tratatul rămânea în vigoare, Slovacia avea
dreptul să continue lucrările. Ungaria a invocat mai multe argumente
subsidiare în sprijinul legalităţii denunţării/încetării Tratatului, dintre
care selectăm:
-Tratatul oricum ar fi încetat ca urmare a dispariţiei uneia dintre
părţi (Cehoslovacia), în 1993;
n) starea de necesitate;
o) apariţia unei norme de jus cogens privind protecţia mediului
înconjurător, care determina nulitatea Tratatului;
-violarea substanţială a Tratatului de către Cehoslovacia, în ceea ce
priveşte conservarea mediului;
p) schimbarea fundamentală a împrejurărilor.
14. Aplicabilitatea Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor
în raport cu argumentul Ungariei referitor la neaplicarea ratione
temporis a Convenţiei de la Viena (intrată în vigoare în 1980) faţă de
Acordul ungaro-cehoslovac din 1977, care făcea obiectul litigiului,
Curtea a reţinut că:
„Trebuie să tină cont de faptul că a avut ocazia în mai multe rânduri
să statueze că reguli din Convenţie pot fi considerate ca o codificare a
dreptului cutumiar existent. Curtea este de părere că în multe
privinţe aceasta este valabilă pentru prevederile Convenţiei de la
9. DREPTUL TRATATELOR 137
Viena referitoare la încetarea şi suspendarea tratatelor, prevăzute în

art. 60-62 "m. (parag. 46)
15. Principiul pacta sunt servanda
Curtea a reţinut trăsătura integrităţii principiului pacta sunt
servanda, în sensul că încălcarea unei obligaţii, chiar reciprocă, nu
aduce atingere caracterului obligatoriu al tratatului:
„Curtea ar stabili un precedent cu implicaţii periculoase pentru
relaţiile bazate pe tratate şi pentru integritatea regulii pacta sunt
servanda, dacă ar accepta că un tratat în vigoare între state, pe care
părţile l-au pus în aplicare într-o măsură considerabilă, cu costuri
mari, de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani, ar putea fi înlăturat
în mod unilateral pe motiv de încălcare reciprocă',[2]. (parag. 114)
16. Succesiunea statelor
Problema care se pune cu privire la acest punct este dacă Slovacia a
devenit parte la Tratatul din 1977, ulterior disoluţiei Cehoslovaciei.
Ungaria a afirmat că prin denunţarea Tratatului, acesta îşi încetează
efectele. Ca atare, şi dacă ar fi supravieţuit acestei denunţări, în niciun
caz nu ar fi putut să continue să-şi producă efectele dincolo de 31
decembrie 1992, întrucât una din părţile Tratatului a dispărut.
Curtea a trecut la analizarea art. 28 din Convenţia de la Viena
privind succesiunea statelor din 1978P1. în ce priveşte art. 28, Curtea a
stabilit că acesta codifică dreptul cutumiar existent în materie. El
stabileşte faptul că regula în materia succesiunii la tratate bilaterale
este aceea că acestea se păstrează în vigoare între statul succesor şi
celălalt stat parte doar dacă:
q) există acordul celor două state;
r) dacă rezultă din conduita acestora că au intenţia de a-l păstra în
vigoare.
111 Gabcikovo-Nagymaros Project (Hungary/Slovakia), Judgment, Merits, ICJ

[3] Convenţia de la Viena privind succsiunea statelor cu privire la tratate din
1978.
Convenţia de la Viena menţionează în cuprinsul ei două excepţii de

la regula enunţată în art. 28 şi acestea se găsesc în art. 11 şi art. 12.
Acestea prevăd că „tratatele obiective" - mai exact tratatele care
reglementează o frontieră sau un alt regim teritorial - nu sunt afectate
de succesiune.
Ungaria a invocat că mecanismul „succesiunii automate" reflectat
în art. 34 din Convenţia de la Viena, nu reflectă dreptul cutumiar. Cu
privire la acest argument, Curtea a arătat:
„Curtea nu găseşte necesar, pentru scopul prezentului caz, să discute
dacă art. 34 din Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la
tratate din 1978 reflectă dreptul cutumiar.[...] Tratatul [din 1977]
stabileşte, de asemenea, un regim de navigaţie pentru un sector
important al unei căi navigabile internaţionale, în particular relocarea
principalei linii de navigaţie, care trebuie să ocolească canalul. Astfel,
în mod inevitabil se creează o situaţie în care interesele altor
utilizatori ai Dunării sunt afectate. [...]
Tratatele «cu caracter teritorial» au fost privite în doctrina
tradiţională şi în opiniile recente ca nefiind afectate de succesiune. [...]
Proiectul de text [al Comisiei de Drept Internaţional] al art. 12, care
reflectă acest principiu, a fost ulterior adoptat fără modificări în
Convenţia de la Viena din 1978. Curtea consideră că art. 12 reflectă o
normă de drept cutumiar; notează că niciuna dintre Părţi nu pune
acest lucru în discuţie. Mai mult, Comisia a indicat că «tratatele care
privesc drepturi cu privire la râuri şi la navigaţie sunt în mod uzual
privite drept candidate pentru includerea în categoria tratatelor
teritoriale»[1]".
17. Starea de necesitate
Ungaria a invocat starea de necesitate pentru a invoca legalitatea
încetării Tratatului şi a notificării de denunţare. Precizăm că starea de
necesitate este o instituţie specifică dreptului răspunderii
internaţionale a statelor - mai exact o cauză care înlătură caracterul
ilicit al unei
[1] Gabcikovo-Nagymaros Project (Hungary/Slovakia), Judgment, Merits, ICJ
fapte internaţionale - şi nu reprezintă o cauză de încetare a unui tratat,

conform dreptului tratatelor.
Cu privire la starea de necesitate, Curtea a subliniat faptul că şi dacă
ar fi incidenţă în speţă, aceasta nu constituie un temei pentru încetarea
unui tratat, ci poate fi doar invocată ca o cauză de înlăturare a
răspunderii statelor pentru imposibilitatea de a pune în aplicare
tratatul111.
Curtea a reţinut faptul că starea de necesitate nu este o cauză de
încetare a tratatelor, conform dreptului internaţional cutumiar12’:
„Curtea se va referi acum la primul motiv ridicat Ungaria, şi anume
starea de necesitate. în această privinţă, Curtea doar va observa că, şi
dacă ar exista o stare de necesitate, aceasta nu este un motiv de
încetare a unui tratat. Acesta poate fi invocată numai pentru a
exonera de răspundere un stat care nu a reuşit să pună în aplicare un
tratat. Chiar dacă este găsită ca justificată, aceasta nu pune capăt
unui tratat; tratatul poate rămâne fără efecte atât timp cât starea de
necesitate continuă să existe; aceasta poate fi chiar latentă, dar - afară
dacă părţile, de comun acord, pun capăt valabilităţii tratatului -
continuă să existe. De îndată ce starea de necesitate încetează să mai
existe, obligaţia de a se conforma obligaţiilor tratatului revine " l3].
18. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (rebus sic stantibus)
Pentru a invoca schimbarea fundamentală a împrejurărilor două
condiţii trebuie îndeplinite:
x) O schimbare fundamentală a împrejurărilor, care a intervenit în
raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat şi care nu
fusese prevăzută de părţi, nu poate fi invocată ca motiv de a pune
capăt tratatului sau a se retrage din el, afară numai dacă:
iii)existenţa acestor împrejurări a constituit o bază esenţială a
consimţământului de a se lega prin tratat; şi

iv) această schimbare a avut ca efect transformarea radicală a

naturii obligaţiilor care rămân de executat în virtutea tratatului.
2. Să se fi schimbat împrejurările care au stat la baza exprimării
consimţământului de a fi parte la tratat, iar schimbarea aceasta să
determine modificarea obligaţiilor ce trebuie executate.
Cu privire la acest argument, Curtea a decis:
„Situaţia politică a fost cu siguranţă relevantă pentru încheierea
Tratatului din 1977. Dar Curtea aminteşte că Tratatul a prevăzut un
program de investiţii comun pentru producerea de energie, controlul
inundaţiilor şi îmbunătăţirea navigaţiei pe Dunăre. In opinia Curţii,
condiţiile politice au fost, prin urmare, nu atât de strâns legate de
obiectul şi scopul Tratatului pentru a constitui o bază esenţială a
consimţământului părţilor şi pentru a schimba radical natura
obligaţiilor rămase de executat. Acelaşi lucru este valabil pentru
sistemul economic în vigoare la data încheierii tratatului din 1977. în
plus, chiar dacă rentabilitatea estimată a proiectului ar fi putut să
pară mai mică în 1992 decât în 1977, nu pare, din datele de care
dispune Curtea, că s-ar fi diminuat într-o asemenea măsură încât
obligaţiile părţilor în baza Tratatului să fi fost schimbate atât de
radical ca urmare a acestui fapt ,,[1]. „Curtea nu consideră că noile
evoluţii la nivelul cunoştinţelor de mediu şi în legislaţia de mediu au
fost complet neprevăzute. Mai mult, formularea art. 15, 19 şi 20,
concepute pentru a găzdui schimbare, a făcut posibil ca părţile să ia în
considerare aceste evoluţii şi să le aplice atunci când pun în aplicare
aceste dispoziţii ale Tratatului.
Circumstanţele schimbate, conform celor avansate de Ungaria nu
sunt, în opinia Curţii, de aşa natură, fie individual, fie colectiv, încât
efectul să transforme radical întinderea obligaţiilor rămase de executat
în vederea realizării proiectului. O schimbare fundamentală a
împrejurărilor trebuie să fi fost neprevăzută; existenţa împrejurărilor
în momentul încheierii tratatului trebuie
[1] Idem, parag. 104-106.

să fi constituit o bază esenţială a consimţământului părţilor de a fi

legate prin tratat. Formularea negativă şi condiţionată din art. 62 din
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor este un indiciu clar,
de asemenea, că stabilitatea relaţiilor din tratate cere ca excepţia de
schimbare fundamentală a împrejurărilor să fie aplicată doar în cazuri
excepţionale"[1).
19. Violarea substanţială
Ungaria a invocat violarea substanţială - cauză de încetare a
tratatului conform articolului 60 din Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor. O violare substanţială a unui tratat bilateral de către
una din părţi autorizează cealaltă parte să invoce violarea ca motiv
pentru a pune capăt tratatului sau a suspenda aplicarea lui în total sau
în parte.
„Curtea este de părere că doar o încălcare substanţială a tratatului în
sine, de către un stat parte, dă dreptul celeilalte părţi să se bazeze pe
această încălcare ca motiv de încetare a valabilităţii tratatului.
încălcarea altor norme ale tratatului sau a normelor de drept
internaţional general poate justifica luarea unor măsuri, inclusiv
contramăsuri de către statul vătămat, dar nu constituie un motiv de
încetare a valabilităţii în conformitate cu dreptul tratatelor "[2\
„Curtea nu poate trece cu vederea că Cehoslovacia a comis o fapta
internaţională ilicită prin punerea în aplicare a Variantei C, ca
urmare a comportamentului culpabil anterior din partea Ungariei.
Aşa cum a declarat de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională:
«Este, de altfel, un principiu general acceptat în jurisprudenţa
arbitrajului internaţional, precum şi de către instanţele naţionale, că o
parte nu se poate prevala de faptul că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit
unele obligaţii sau nu a recurs la unele mijloace de a solicita
despăgubiri, în cazul în care prima parte, printr-un act ilegal, a
împiedicat-o pe acesta din urmă să îşi îndeplinească

obligaţia în cauză, sau de la a recurge la instanţă» (PCI], Fabrica

Chorzow, jurisdicţie, Hotărârea Nr. 8,1927, Seria A, nr. 9, p. 31).
Ungaria, prin propriul comportament, a adus atingere dreptului său
de a pune capăt tratatului; acesta ar fi fost consecinţa şi în cazul în
care Cehoslovacia, până la data pretinsei încetări, ar fi încălcat o
prevedere esenţială pentru atingerea obiectului sau scopului
tratatului,,[1].
20. Jus cogens
Curtea a „atins" problema jus cogens, având în vedere că Ungaria a
invocat imposibilitatea de executare a Tratatului ca urmare a
pagubelor pe care le-ar produce mediului înconjurător, argument la
care Slovacia a replicat încercând să demonstreze că normele dreptului
mediului nu au căpătat statut de jus cogens, care ar fi putut determina
faptul că Tratatul „ar fi devenit nul şi ar fi încetat" (art. 64 din
Convenţia de la Viena):
„în sfârşit, Ungaria a susţinut că obligaţii impuse ulterior de dreptul
internaţional în ceea ce priveşte protecţia mediului fac imposibilă
aplicarea tratatului. Obligaţia existentă anterior de a nu provoca
daune substanţiale pe teritoriul unui alt stat, susţine Ungaria, a
evoluat într-o obligaţie erga omnes de prevenire a daunelor în
conformitate cu «principiul precauţiei». Pe această bază, a susţinut
Ungaria, încetarea valabilităţii tratatului a fost «forţată de refuzul
celeilalte părţi de a suspenda lucrările la Varianta C».
Slovacia a susţinut, în replică, faptul că niciuna dintre evoluţiile care
au intervenit în legislaţia privind mediu nu a dat naştere unor norme
de jus cogens, care ar bloca Tratatul. Mai mult, a susţinut că cererea
Ungariei de a avea dreptul de a lua măsuri nu ar putea, în niciun caz,
să servească drept justificare legală pentru încetarea Tratatului în
temeiul dreptului tratatelor, ci aparţine mai degrabă «limbajului de
auto-ajutorare sau represalii»[2]//. (parag. 97)
ll] Idem, parag.
110.
[2] Idem, parag.
97.
„Niciuna dintre părţi nu a susţinut că au apărut noi norme ale

dreptului mediului de la încheierea Tratatului în 1977, iar Curtea nu
va trebui, prin urmare, să examineze domeniul de aplicare al art. 64
din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor. Pe de altă parte,
Curtea doreşte să sublinieze că normele recent dezvoltate ale dreptului
mediului sunt relevante pentru punerea în aplicare a Tratatului şi că
părţile ar putea, de comun acord, să le integreze"111.
21. Dreptul Cehoslovaciei şi al Slovaciei de a pune în aplicare

Varianta C Slovacia a susţinut că prin adoptarea şi punerea în
executare a Variantei C nu este posibilă atragerea răspunderii sale pe
plan internaţional. De asemenea, Slovacia a invocat că faptele Ungariei
de a abandona lucrările de la Dunakiliti au pus-o în imposibilitatea de a
finaliza proiectul în modalitatea prevăzută iniţial. Ca atare, Slovacia
menţine afirmaţia că Varianta C a fost singura modalitate prin care se
putea achita de obligaţiile prevăzute de Tratat în conformitate cu
cerinţele bunei-credinţe121.
în viziunea Curţii, Varianta C nu îndeplineşte condiţiile cele mai
importante din Tratat. Tratatul prevedea obligaţia pentru părţi de a
construi un complex hidroenergetic ce avea să formeze o lucrare
indivizibilă, o investiţie comună. Ca atare, prin punerea în executare în
mod unilateral a Variantei C, Curtea a concluzionat că Slovacia a
încălcat Tratatul.
Slovacia a susţinut că în momentul în care a continuat executarea
Variantei C, de fapt îndeplinea cerinţele unui principiu de drept
internaţional, care spune că partea care suferă un prejudiciu datorită
neexecutării provenite de la cealaltă parte trebuie să limiteze
prejudiciul suferit şi în acelaşi timp să prevină prejudiciul viitor. Curtea
a considerat că invocarea acestui argument nu justifică mutarea
cursului Dunării de către Cehoslovacia. Ca atare, contramăsurile luate
nu au fost legale, nefiind proporţionale. Prin urmare, Curtea a decis că
Cehoslovacia nu a avut dreptul de a pune în executare Varianta C.
111 Idem, parag.
112.
121 Idem, parag.
64.
XXIII. Cazul privind Zonele libere din Districtul Gex şi

Savoia Superioară (Elveţia c. Franţa), PCIJ, Ser A/B, no.
46,1932
Situaţia de fapt
Prin Protocolul de la Paris din 3 noiembrie 1815, Tratatul de la Paris
din 20 noiembrie 1815 şi prin Tratatul de la Torino din 16 martie 1816 a
fost reglementat un regim vamal special pentru Districtul Gex şi Savoia
Superioară. Aceste teritorii aparţineau Franţei, iar zonele libere erau în
beneficiul Elveţiei. Elveţia a beneficiat de acest regim juridic şi
prevederile tratatelor menţionate s-au reflectat în practica organelor
vamale ale celor două state.
Prin art. 435 din Tratatul de la Versailles din 1919, s-a menţionat
posibilitatea încetării regimului vamal al acestor zone libere. De aseme-
nea, Franţa a adoptat o lege internă care desfiinţa acest regim vamal.
Elveţia nu a fost parte nici la tratatele încheiate în anii 1815-1816 şi
nici la Tratatul de la Versailles din 1919.
Franţa şi Elveţia au încheiat un compromis prin care au supus Curţii
litigiul, adresând Curţii întrebarea dacă prin prevederile Tratatului de la
Versailles au putut fi abrogate prevederile tratatelor din 1815 şi 1816
referitoare la regimul zonelor libere.
Regula generală în materia efectelor tratatelor faţă de terţi este
reflectată de principiul general al relativităţii actelor juridice, reflectat
în adagiile res inter alios acta şi pacta tertiis nec nocet nec prosunt.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a enunţat că:
„este cert că, în orice caz, articolul 435 din Tratatul de la Versailles
nu leagă Elveţia, care nu este parte la Tratat, cu excepţia măsurii în
care acea ţară l-a acceptat"[1]. (p. 141)
111 PCIJ, Case of the Free Zones of Upper Savoy and the District of Gex, Ser A/B,
no. 46 (1932), p. 141.

Curtea a analizat dacă dreptul internaţional permite o „stipulaţie

pentru altul":
„Nu se poate prezuma faptul că stipulaţia în favoarea unui stat terţ a
fost prevăzută pentru a crea un drept în favoarea acestuia. Totuşi,
nimic nu împiedică statele suverane să convină în acest sens.
Chestiunea existenţei unui drept născut dintr-un instrument încheiat
între alte state trebuie, prin urmare, decisă în fiecare caz în parte:
trebuie stabilit că statele care au stipulat în favoarea unui terţ au avut
în intenţie să creeze un drept, pe care statul terţ l-a acceptat ca
atare"m. (p. 147)
Cea mai complexă discuţie a fost reprezentată de posibilitatea
revocării unui drept constituit în favoarea unui terţ.
Cazul Zonele libere Savoia Superioară şi Districtul Gex apare din nou
ca fiind printre cele mai relevante, în condiţiile în care, prin
compromisul încheiat între ele, Franţa şi Elveţia au solicitat Curţii să
determine dacă regimul zonelor libere, stabilit prin mai multe tratate
care au urmat războaielor napoleoniene, la care Elveţia nu a fost parte,
poate fi abrogat prin art. 435 alin. (2) din Tratatul de la Versailles din
1919, la care, din nou, Elveţia nu a fost parte.
Cazul prezintă complexitate deoarece s-a derulat pe parcursul mai
multor faze procedurale, care, aşa cum arată raportorul Comisiei de
Drept Internaţional Humphrey Waldock, „au generat interpretări
diferite cu privire la viziunea Curţii în ceea ce priveşte stipulaţiile în
favoarea statelor terţe"[2]. în afară de consideraţiile de manieră
generală pe care le putem desprinde din hotărârea Curţii, trebuie să
arătăm că situaţia de fapt presupunea crearea mai multor zone libere,
fiecare cu un regim diferit: Zona liberă Gex fusese, într-adevăr, creată
prin tratatele dintre Franţa şi celelalte puteri din 1815, însă,
111 Idem, p. 147.

121 Al Treilea Raport
al Raportorului Special H. Waldock, doc. A/CN.4/167, Add. 1-3,
Yearbook of the International Law Commission, 1964, vol. II, p. 23;
I. GÂLEA, op. cit., p. 124.
„pe parcursul creării acesteia", a existat un act de acceptare din partea

Dietei Elveţiei (la data de 27 mai 1815) a condiţiilor generale de
neutralitate oferite de Puteri, în baza cărora au fost prevăzute
stipulaţiile Protocolului din 3 noiembrie 1815 şi ale Actului din 20
noiembrie 1815[11.în cazul zonelor Savoia Superioară şi Saint Gingolph,
acestea fuseseră stabilite prin instrumente cu caracter contractual
între Elveţia şi Sardinia (Franţa fiind succesor al Sardiniei cu privire la
teritoriul respectiv, din 1860).
în 1929, Curtea a emis un ordin prin care a fixat un termen pentru
părţi în vederea ajungerii la un acord. Totuşi, anumite paragrafe sunt
relevante pentru aprecierea în drept a situaţiei. în ceea ce priveşte
„stipulaţia pentru altul", Curtea a recunoscut că „nu este necesar să
determine măsura în care dreptul internaţional recunoaşte principiul
stipulaţiei în favoarea terţilor" - pentru motivul că, în fapt, Curtea a
stabilit acceptarea de către Elveţia, tacit sau expres, a drepturilor.
Totuşi, Curtea a stabilit clar inopozabilitatea art. 435 din Tratatul de la
Versailles faţă de Elveţia.
în hotărârea sa din 1932, Curtea a confirmat interpretarea art. 435
alin. (2) din Tratatul de la Versailles ca recunoscând doar „facultatea
Franţei şi Elveţiei de a reglementa, prin acord comun, regimul acestor
teritorii". Curtea continuă, afirmând: „chiar dacă am dori să
interpretăm cuvintele «revine Franţei şi Elveţiei să reglementeze între
ele, de comun acord, regimul acestor teritorii, în condiţiile pe care le
consideră oportune»[...] ca un mandat, care comportă o obligaţie,
pentru Franţa şi Elveţia, de a proceda la abrogarea stipulaţiilor care nu
mai corespund situaţiilor actuale, acest mandat nu ar fi opozabil
Elveţiei, care nu l-a acceptat".
Prin urmare, concluzia Curţii în cazul Zonele libere a fost în sensul
imposibilităţii revocării unui drept conferit altui stat fără acordul său.
Este adevărat, în paragraful citat mai sus „retragerea unui drept"
111 PCIJ, Case of theFree Zones of Upper Savoy and the District of Gex, Ser A/B,
no. 46 (1932), p. 116-119.
9. DREPTUL tratatelor 147
este asimilată „asumării unei obligaţii". Menţionăm însă că opinia

dizidentă comună a judecătorilor Aitamira şi Hurst a contestat ca fiind
„periculoasă" concluzia în conformitate cu care un drept conferit unui
stat terţ printr-un tratat nu ar putea fi modificat sau revocat fără
consimţământul acestui stat. Această concluzie a fost preluată,
nuanţat, şi de raportorul Humphrey Waldock, care consideră că soluţia
din Zonele libere a fost justificată de: i) caracterul contractual al
aranjamentului dintre Franţa şi Elveţia şi ii) caracterului teritorial al
reglementării111.
XXIV. Cazuri teoretice privind aplicarea legislaţiei

tratatelor în România
Am ales prezentarea acestor speţe imaginare din cauza specificului
reglementării din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, lege care
clasifică tratatele în „la nivel de stat", „la nivel de guvern" şi „la nivel
departamental".
Situaţia A.
La data de 1 octombrie 2007 se semnează un tratat intitulat „Acord
între Guvernul României şi Guvernul Statului X privind statutul forţelor
militare române pe teritoriul statului X". Acordul prevede, la art. 5, că
el „intră în vigoare la data ultimei notificări prin care părţile îşi
comunică reciproc îndeplinirea formalităţilor legale necesare pentru
intrarea în vigoare".
La 1 ianuarie 2008, Statul X transmite Ambasadei României în acest
stat o notificare prin care comunică faptul că acesta a ratificat Acordul,
fiind îndeplinite astfel procedurile interne necesare pentru exprimarea
consimţământului său.
La 30 ianuarie 2008 este adoptată Hotărârea Guvernului României
privind aprobarea Acordului. Articolul unic menţionează că se aprobă
Acordul între Guvernul României şi Guvernul Statului X privind statutul
111 Al Treilea Raportal Raportorului Special H. Waldock, doc. A/CN.4/167, Add. 1-3,
Yearbook of the International Law Commission, 1964, vol. II, p. 23;
I. GÂLEA, op. cit., p. 125.
forţelor militare române pe teritoriul statului X, în conformitate cu art.

19 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
La 1 februarie 2008, Ministerul Afacerilor Externe al României
transmite o notificare către Ambasada Statului X prin care comunică
faptul că au fost îndeplinite procedurile interne necesare pentru
intrarea în vigoare a Acordului şi că acesta intră în vigoare la data
primirii prezentei notificări.
întrebare:
Au fost respectate prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele ?
Situaţia B
România şi Regatul A semnează la data de 1 martie 2004 un tratat
intitulat „Acord între România şi Regatul A privind colaborarea în
domeniul cultural". Acordul prevede la art. 6 următoarele: „(1)
Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notificări, transmise pe
cale diplomatică, prin care părţile îşi comunică reciprocîndeplinirea
procedurilor interne necesare pentru intrarea în vigoare. (2) Prezentul
Acord se încheie pe o perioadă de 5 ani. Perioada de valabilitate a
acordului se prelungeşte automat pe perioade similare de 5 ani dacă
niciuna dintre părţi nu notifică celeilalte, prin canale diplomatice, cu cel
puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de valabilitate, voinţa
sa de a denunţa acordul".
La data de 1 mai 2004, Guvernul României adoptă o hotărâre
privind aprobarea Acordului, care se publică ulterior în Monitorul
Oficial. La 1 iunie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al României
trimite o notificare pe cale diplomatică Ambasadei Regatului A prin
care informează acest stat că procedurile legale interne pentru intrarea
în vigoare au fost îndeplinite. După un an, la 1 iunie 2005, Regatul A
transmite Ambasadei României în capitala acestui stat faptul că au fost
îndeplinite procedurile interne necesare pentru intrarea în vigoare.
întrebare:
Consideraţi că au fost respectate prevederile legale interne din
România referitoare la încheierea tratatelor?
9, DREPTUL TRATATELOR 149
Consideraţii privind dreptul aplicabil111

în primul rând, este necesară observarea faptului că Legea nr.
590/2003 privind tratatele operează o clasificare a tratatelor, în
următoarele trei categorii: tratate la nivel de stat, tratate la nivel de
guvern şi tratate la nivel departamental. Clasificarea se regăseşte în:
s) Articolul 1 lit. a), prin „tratat se înţelege actul juridic, indiferent de
denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de
stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental (s.n.), având
scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii
juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi
consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe
instrumente conexe".
-Articolul 2 alin. (1): „România, Guvernul României, precum şi
ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru
care această atribuţie este expres prevăzută de legislaţia în vigoare,
pot încheia tratate la nivel de stat tratate la nivel guvernamental,
respectiv tratate la nivel departamental" (s.n.).
Se pune problema care este criteriul acestei clasificări. Deşi,
aparent, criteriul ar putea fi „organul care le încheie" sau „importanţa",
în realitate criteriul este strict formal: modul în care este redactat titlul,
preambulul şi formula finală a tratatului.
Astfel, în practică, un tratat la nivel de stat va avea titlul „Tratat
între România şi Republica X" şi va avea preambulul formulat astfel:
„România şi Republica X, denumite în continuare Părţile Contractante,
[...], au convenit următoarele", iarformula finală va conţine
semnăturile „Pentru România, Pentru Republica X".
în mod similar, un tratat la nivel guvernamental va avea titlul
„Tratat între Guvernul României şi Guvernul Republicii X", va avea
preambulul formulat astfel: „Guvernul României şi Guvernul Republicii
X, denumite
111 A se vedea, pentru detalierea acestor argumente: I. Gâlea, op. cit., p. 283-
287; I. Gâlea, Clasificarea tratatelor în legislaţia română: o falsă problemă?, studiu
prezentat în cadrul Conferinţei Internaţionale Bienale „Sistemul juridic românesc.
între stabilitate şi reformă", 20-21 martie 2015.
în continuare Părţile Contractante, [...], au convenit următoarele", iar

formula finală va conţine semnăturile „Pentru Guvernul României,
Pentru Guvernul Republicii X". Tratatele la nivel departamental vor
avea titlul, preambulul şi formula finală adaptate în consecinţă (spre
exemplu, „Acord între Ministerul Apărării din România şi
Departamentul Apărării din Republica X").
Adeseori, din titlu se poate deduce categoria de tratat. Subliniem
că un tratat într-un anumit domeniu poate fi încheiat la orice nivel (de
exemplu: Acord între România şi Regatul Y privind cooperarea
economică/Acord între Guvernul României şi Guvernul Regatul Y
privind cooperarea economică/Acord între Ministerul Economiei din
România şi Ministerul Economiei din Regatul Y privind cooperarea
economică).
Consecinţele clasificării:
-în dreptul internaţional general, clasificarea nu are nicio
consecinţă. Subiect de drept internaţional este doar statul, prin
urmare, indiferent de nivelul încheierii tratatului, acesta creează
obligaţii pentru stat, ca subiect de drept internaţional. Anthony Aust
arată că „nu există nicio diferenţă în dreptul internaţional între
tratatele încheiate în numele statului şi cele încheiate în numele
guvernelor, ministerelor sau agenţiilor, pentru că un tratat încheiat de
guvern, minister sau agenţie obligă statul"111. Este adevărat, această
clasificare a apărut ca urmare a practicii statelor de a încheia tratate în
care figurează ca „părţi" statele, guvernele sau ministerele. Prin
urmare, deşi în practică importanţa domeniului de reglementare poate
influenţa decizia părţilor de a alege nivelul, criteriul alegerii nivelului
statal, guvernamental sau (mai rar) departamental este mai degrabă
strict formal (modul în care sunt redactate titlul, preambulul şi formula
finală).
-în dreptul intern - clasificarea are impact asupra procedurilor
aplicabileîn România pentru aprobarea negocierii şi semnării, respectiv
exprimarea consimţământului cu privire la tratat.
111 A. Aust, Modern Law and Treaty Practice, Oxford Univesity Press, 2009, p.
58.
Astfel, în ceea ce priveşte aprobarea negocierii şi semnării, în cazul

tratatelor la nivel de stat, aceasta este emisă de Preşedinte, după
însuşirea de către Guvern, în timp ce pentru tratatele la nivel
guvernamental şi departamental, aceasta este emisă de Guvern (art. 3
şi art. 13 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele).
în ceea ce priveşte exprimarea consimţământului, clasificarea
prezintă relevanţă pentru delimitarea sferei tratatelor supuse ratificării
de cea a tratatelor supuse aprobării. Astfel, este aplicabil art. 19 din
Legea nr. 590/2003 privind tratatele:
Articolul 19
„(1) Se supun Parlamentului spre ratificare prin lege următoarele
categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al
acestora;
b) tratatele la nivel guvernamental care se refera la cooperarea politică
sau care implică angajamente cu caracter politic;
c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu
caracter militar;
d) tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat,
inclusiv regimul juridic al frontierei de stat, precum şi la zonele
asupra cărora România exercită drepturi suverane şi jurisdicţie;
e) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul
persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
f) tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în
calitate de membru la organizaţii internaţionale interguvemamentale;
g) tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui
angajament financiar care ar impune sarcini suplimentare la bugetul
de stat;
h) tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziţii fac necesară,
pentru aplicare, adoptarea unor noi dispoziţii normative având forţă
juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea legilor în vigoare şi
cele care prevăd în mod expres cerinţa ratificării lor.
(2) Tratatele prevăzute la alin. (1) nu se ratifică prin ordonanţe ale
Guvernului.
(3) în situaţii extraordinare, tratatele prevăzute la alin. (1) lit. b)-h), a

căror reglementare nu poate fi amânată, vor putea fi ratificate prin
ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, sub condiţia justificării
temeinice a urgenţei ratificării".
Articolul 20
„Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub
incidenţa prevederilor art. 19, precum şi tratatele semnate la nivel
departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin
hotărâre".
în consecinţă:
-Tratatele la nivel de stat se ratifică întotdeauna;
-Tratatele la nivel de guvern se aprobă ca regulă, iar prin excepţie se
ratifică dacă domeniul de reglementare intră în sfera celor cuprinse la
articolul 19 lit. b)-h).
Cu privire la cazurile din speţe:
Situaţia A: Tratatul este un tratat la nivel guvernamental, având în
vedere formularea titlului. Domeniul de reglementare este cooperarea
militară. Conform art. 19 alin. (1) lit. c), acesta trebuia supus ratificării
Parlamentului prin lege. Prin urmare, nu au fost respectate prevederile
legii, tratatul fiind doar aprobat printr-o hotărâre a Guvernului.
Situaţia B: Tratatul este un tratat la nivel de stat. Indiferent de
domeniul de reglementare, tratatul trebuia ratificat prin lege, conform
art. 19 alin. (1) lit. a). Prin urmare, nu au fost respectate prevederile
legii, tratatul fiind doar aprobat printr-o hotărâre a Guvernului.
TEMA 10.
Soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor
XXV. Cazul privind Anumite împrumuturi norvegiene

(Franţa c. Norvegia), ICJ Reports 1957, p. 9
Situaţia de fapt
Guvernul Norvegiei împreună cu două bănci cu capital majoritar de
stat au emis diverse obligaţiuni. Acestea au fost cumpărate în mare
parte de cetăţeni francezi. Datorită impactului dezastruos din punct de
vedere economic al Primului Război Mondial şi al recesiunii ce a urmat,
Norvegia a trebuit să suspende convertibilitatea în aur a acestor
obligaţiuni.
Ca rezultat, cetăţenii francezi ce cumpăraseră obligaţiunile nu
puteau să le întrebuinţeze în diverse operaţiuni financiare. Astfel,
Guvernul francez a transmis Norvegiei în numele cetăţenilor săi că
aceasta trebuie să îşi onoreze obligaţiile prin plata în aur, precum şi să
plătească o dobândă pentru perioada de timp cât activele naţionalilor
săi au fost indisponibilizate. Norvegia a respins aceste solicitări
susţinând că legea sa naţională nu permitea astfel de operaţiuni.
Ulterior, Franţa propune ca disputa să fie deferită arbitrajului
internaţional, aspect refuzat de către Norvegia. în cele din urmă,
Franţa instituie proceduri în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie pentru
a determina ce drepturi ar avea cetăţenii francezi în această situaţie.
Franţa a arătat că baza jurisdicţiei Curţii este reprezentată de cele
două declaraţii unilaterale ale Franţei şi Norvegiei, realizate în
conformitate cu articolul 36 alin. (2) din Statutul Curţii.
Declaraţia Franţei conţinea o rezervă, în conformitate cu care erau
excluse din competenţa Curţii problemele care reveneau „în
exclusivitate competenţei naţionale a statului". Norvegia a introdus o
excepţie preliminară, susţinând că problema valorii în aur a
obligaţiunilor este o chestiune care ţine în mod exclusiv de statul
care a emis obligaţiunea -în speţă Norvegia - prin urmare solicitând

Curţii să-şi decline competenţa de a soluţiona litigiul.
Principala problemă ridicată este dacă Norvegia poate beneficia de
excluderea făcută prin rezerva formulată de Franţa şi, ca efect, să
obţină înlăturarea jurisdicţiei Curţii. Cazul subliniază importanţa
principiului reciprocităţii în aplicarea articolului 36 alin. (2) din Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie, argumentând că un stat pârât poate să
invoce o rezervă conţinută de declaraţia prin care statul reclamant a
acceptat competenţa Curţii:
„Se reaminteşte faptul că declaraţia Franţei de acceptare a competenţei
obligatorii a Curţii conţine următoarea rezervă: Această declaraţie nu
se aplică diferendelor care se referă la chestiuni care sunt în mod
esenţial în competenţa naţională, aşa cum este înţeleasă de Guvernul
Republicii Franceze"m.
Norvegia a susţinut că obiectul diferendului este de domeniul legii
naţionale norvegiene şi nu al dreptului internaţional. Prin urmare,
Norvegia a arătat că acesta nu poate fi rezolvat de Curte. De
asemenea, a invocat neepuizarea căilor de recurs interne pentru
rezolvarea problemei, precum şi faptul că instituţiile care au emis
propriu-zis obligaţiunile au personalitate juridică distinctă de cea a
statului norvegian şi, ca atare, orice acţiune în justiţie trebuie
îndreptată împotriva lor. Curtea a analizat situaţia deferită acesteia
concentrându-se pe efectul declaraţiilor de acceptare a jurisdicţiei sale
din partea celor două state. Astfel, aceasta a statuat că în măsura în
care există o corespondenţă între declaraţiile de acceptare a unor
state, va fi luat în considerare domeniul comun cu privire la care au
înţeles să confere jurisdicţie Curţii Internaţionale de Justiţie.
„Guvernul norvegian nu a inserat o astfel de rezervă în declaraţia sa.
Dar are dreptul să se întemeieze pe restrângerile plasate de
111 Certain Norwegian Loans, ICJ Reports 1957, p. 9,13.

JO. SOLUŢIONAREA PE CALE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR 155
Franţa în propriile angajamente. Convins că diferendul care a fost

adus în faţa Curţii prin cererea din 6 iulie 1955 este în competenţa
exclusivă a Guvernului norvegian, acesta se consideră îndreptăţit să
se întemeieze pe acest drept. în consecinţă, solicită Curţii să respingă
cererea Guvernului francez, pe motivul lipsei competenţei"[1].
„Pentru a analiza acest motiv al obiecţiei, Curtea notează pentru
început că acest caz a fost adus în faţa sa pe baza art. 36 alin. (2) al
Statutului şi a declaraţiilor corespunzătoare de acceptare a
competenţei obligatorii; că în prezentul caz, competenţa Curţii
depinde de declaraţiile făcute de părţi în conformitate cu art. 36 alin.
(2) al Statutului, sub condiţie de reciprocitate; şi că, deoarece două
declaraţii sunt implicate, competenţa conferită Curţii va depinde de
măsura în care cele două declaraţii coincid în ceea ce priveşte stabilirea
acestei competenţe. O comparaţie între cele două declaraţii arată că
Declaraţia franceză acceptă competenţa Curţii în cadrul unor limite
mai restrânse decât Declaraţia norvegiană; în consecinţă, voinţa
comună a Părţilor, care este baza jurisdicţiei Curţii, există în cadrul
acestor limite mai restrânse indicate în rezerva franceză[2].
Urmând în această privinţă jurisprudenţa Curţii Permanente de
Justiţie Internaţională (Fosfaţi în Maroc, Hotărâre din 4 iunie 1934,
CPIJ, Ser. A/B, no. 74, p. 22, Compania de electricitate din Sofia şi
Bulgaria, Hotărâre din 4 aprilie 1939, CPIJ, Ser A/B, no. 77, p. 81),
Curtea reafirmă această metodă de definire a limitelor competenţei
sale. Astfel, în hotărârea în cazul privind Compania petrolieră anglo-
iraniană, Curtea a decis: «Deoarece Declaraţia iraniană are o sferă de
aplicare mai restrânsă decât Declaraţia Marii Britanii, Curtea se va
întemeia pe Declaraţia iraniană» (ICJ Reports 1952, p. 103).
Franţa şi-a limitat acceptarea competenţei obligatorii a Curţii,
excluzând diferendele «care se referă la chestiuni care sunt în
[1] Idem, p. 27.

t2] Idem, p. 15-16.
mod esenţial în competenţa naţională, aşa cum este înţeleasă de

Guvernul Republicii Franceze». în conformitate cu condiţia
reciprocităţii, sub care acceptarea competenţei Curţii este făcută în
ambele Declaraţii şi care este prevăzută în art. 36 parag. 3 al
Statutului, Norvegia, în mod egal ca şi Franţa, este îndreptăţită să
excepteze de la competenţa Curţii diferendele care sunt înţelese de
Norvegia a fi în mod esenţial în competenţa sa naţională"[1].
în concluzie, Curtea a reţinut că în conformitate cu art. 36 parag. 2

al Statutului său, Norvegia a acceptat prin declaraţia sa unilaterală
jurisdicţia „în raport de orice alt stat care a acceptat aceeaşi obligaţie".
Cu alte cuvinte, a fost de acord ca instanţa internaţională să judece în
condiţii de reciprocitate a declaraţiei de acceptare. Jurisdicţia astfel
acceptată de Norvegia se întindea numai până acolo unde mergeau
declaraţiile celorlalte state din dispută. Deoarece Franţa a exclus din
competenţa de judecată a Curţii acele dispute ce cad exclusiv sub legea
naţională, Franţa este în continuare legată de aceeaşi obligaţie în ce
priveşte disputa cu Norvegia. Prin urmare, sfera jurisdicţiei franceze nu
includea şi categoria de diferende precum cel cu Norvegia. în
concordanţă cu principiul reciprocităţii, Curtea a statuat că Norvegia
putea invoca rezerva Franţei împotriva ei.
XXVI. Avizul consultativ privind Consecinţele juridice ale

construirii unei bariere în teritoriile palestiniene ocupate, ICJ
Reports 2004, p. 136
Situaţia de fapt
Palestina a făcut parte din Imperiul Otoman şi după Primul Război
Mondial se afla sub mandatul Marii Britanii. Teritoriul său era limitat la
est de albia râului Iordan. în 1948, armata britanică se retrage din
Palestina. Prin Rezoluţia 181 (II) din 29 noiembrie 1947, Adunarea
Generală a ONU a adoptat „Planul de partiţie", care presupunea
constituirea a două state, Israel şi Palestina. Odată cu declararea
111 Idem, p. 23-27.

10. SOLUŢIONAREA PE CALE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR 157
independenţei de către israel încep o serie de conflicte armate cu

statele arabe vecine, a căror suspendare are loc prin încheierea unor
armistiţii. Unul dintre aceste armistiţii a fost încheiat cu iordania, la 3
aprilie 1949, iar acesta stabilea o linie de demarcare pentru armistiţiu,
care a căpătat denumirea de „Linia Verde". Ca efect al acestui
amplasament, Israel a controlat o parte însemnată din teritoriul
Palestinei.
în anul 1967, izbucneşte un nou conflict, în urma căruia Israel a
ocupat partea de est a Ierusalimului, aspect condamnat de către
Consiliul de Securitate al ONU prin Rezoluţia 242 (1967).
începând din 1997, Israelul a decis construirea unei bariere de
securitate care să protejeze teritoriul acestuia de incursiunile teroriste
din teritoriile palestiniene ocupate. Traseul zidului urmează, în general,
„Linia Verde". Cu toate acestea, traseul zidului se abate spre est cu o
distanţă cuprinsă între 2 şi 22 kilometri de la „Linia Verde", astfel încât
o suprafaţă de 975 kilometri pătraţi (16,6% din Cisiordania), care
reprezintă reşedinţa a 237.000 palestinieni, este situată între zid şi
„linia verde". Construcţia a presupus strămutarea unora dintre aceşti
locuitori, rechiziţionarea bunurilor acestora sau imposibilitatea de a
avea acces la bunurile situate la vest de zid.
De asemenea, zidul adeseori separa membri ai aceleaşi familii sau
făcea dificilă administrarea afacerilor celor din zonă. Argumentul adus
de către Israel a fost că existau anumite locuri supravegheate de
autorităţi pe unde se putea face trecerea dintr-o parte în alta a zidului.
Astfel, s-a conturat părerea că zidul de fapt a fost o modalitate prin
care Israel urmărea să îşi consolideze noua frontieră.
Ca reacţie la aceste evenimente a fost propus un proiect de
rezoluţie prin care Consiliul de Securitate al ONU urma să condamne
construirea zidului, însă aceasta nu a mai fost adoptată, din cauza
veto-ului Statelor Unite ale Americii.
Prin Rezoluţia 10/13 din 27 octombrie 2003, Adunarea Generală a
cerut Israelului stoparea lucrărilor la construcţia zidului. A doua zi,
Israelul a publicat pe internet proiectul de finalizare a construcţiei. La
19 noiembrie 2003, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1515,

prin care a fost andosată „Foaia de Parcurs" - un plan de pace între
Israel şi Palestina, care însă nu conţine nicio consideraţie asupra
zidului. La 8 decembrie 2003, Adunarea Generală solicită Curţii
Internaţionale de Justiţie să emită un aviz consultativ prin care să
determine care sunt „consecinţele juridice" ale construirii de către
Israel a zidului de securitate, având în vedere prevederile dreptului
internaţional, inclusiv ale celei de-a IV-a Convenţii de la Geneva din
1949 privind protecţia populaţiilor în timp de conflict armat.
Israelul a contestat competenţa Curţii de a emite un aviz consultativ
şi oportunitatea avizului, pentru următoarele motive:
-Adunarea Generală a acţionat cu depăşirea competenţelor sale,
având în vedere că, în temeiul art. 12 şi art. 24 din Cartă, Consiliul de
Securitate deţine responsabilitatea primară cu privire la administrarea
situaţiilor ce intră în domeniul păcii şi securităţii internaţionale, iar
acesta a fost deja sesizat cu privire la problemă. Prin urmare, Consiliul
de Securitate este îndrituit să ia măsuri cu privire la problemă;
-întrebarea înaintată Curţii nu este de natură juridică;
-întrebarea adresată nu este clară;
t) problema supusă.aprecierii Curţii este de natură politică şi
abstractă;
u) prin răspunsul Curţii la întrebarea Adunării Generale, Curtea ar
trebui să tranşeze un litigiu ce ar corespunde funcţiei judiciare a
acesteia şi nu funcţiei consultative. Israel nu a consimţit la soluţionarea
diferendului de către Curte, iar nu se poate permite să se ajungă la
aceeaşi finalitate pe o cale diferită;
v) dacă s-ar emite un aviz acesta nu ar prezenta utilitate practică.
Competenţa Curţii şi oportunitatea de a emite avizul
Reamintim condiţiile în care Curtea emite un aviz consultativ:
condiţiile de competenţă sunt i) cererea să fie formulată de un organ
competent şi ii) chestiunea să fie juridică, şi condiţia de oportunitate
este determinarea de către Curte că nu există „raţiuni decisive" care să

o împiedice să emită avizul.
Curtea a statuat că Adunarea Generală se afla în legalitatea
exercitării competenţelor atribuite de către Carta ONU în art. 96 alin.
(1). De asemenea, Curtea a analizat posibila incompatibilitate între cele
două organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (Adunarea Generală şi
Consiliul de Securitate) de a se ocupa simultan de aceeaşi problemă.
Curtea a atras atenţia asupra interpretării art. 12 şi art. 24 din Cartă şi a
enunţat că un aviz consultativ nu reprezintă o recomandare, de tipul
celei prevăzute în art. 12. Articolul 24 consacră responsabilitatea
primară în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în sarcina
Consiliului de Securitate, dar Curtea subliniază că această
responsabilitate nu este exclusivă.
Dimpotrivă, Curtea a arătat că practica recentă indică tendinţa
Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate să se ocupe simultan de
aceeaşi situaţie privitoare la pacea şi securitatea internaţionale pentru
o mai bună gestionare a acesteia. Curtea a statuat că această tendinţă
este compatibilă cu art. 12 alin. (1) şi că Adunarea Generală nu şi-a
depăşit atribuţiile atunci când a sesizat Curtea.
„Prin urmare, Curtea este de părere că Adunarea Generala, adoptând
Rezoluţia S-10/14, prin care a cerut un aviz consultativ din partea
Curţii, nu contravine prevederilor art. 12 alin. (1) al Cartei. Curtea
conchide că prin depunerea acestei cereri Adunarea Generală nu şi-a
depăşit competenţa. A fost susţinut oricum în faţa Curţii că prezenta
cerere pentru o opinie consultativă nu a îndeplinit condiţiile esenţiale
stabilite prin Rezoluţia 377 (V) [Uniting for Peace], sub care cea de-a
X-a Sesiune Specială de Urgenţă a fost convocată şi a continuat să
acţioneze"111.
„31. Curtea notează, că pe 20 octombrie 2003, cea de-a X-a Sesiune
Specială de Urgenţă a Adunării Generale a fost din nou convocată pe
aceleaşi considerente ca în 1997 (a se vedea declaraţiile
111 Legal Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian
Territory, Advisory Opinion, ICJ Reports 2004, p. 136, parag. 28-29.

reprezentanţilor Israelului şi a Palestinei, AIES-IOIPV.21 p. 2 şi 5),

după ce-a fost respins din nou de Consiliul de Securitate pe 4
octombrie 2003, ca urmare a votului negativ al unui membru
permanent, un proiect de rezoluţie privind construirea de către Israel
a unui zid în Teritoriile Palestiniene Ocupate. Curtea consideră că,
din nou, Consiliul de Securitate nu a reuşit să acţioneze potrivit
Rezoluţiei 377 (V). Curtea nu apreciază că situaţia s-ar fi schimbat în
perioada între 20 octombrie 2003 şi 8 decembrie 2003, din moment ce
Consiliul nu a discutat construcţia zidului şi nici nu a adoptat vreo
Rezoluţie în acest sens. Astfel, Curtea este de părere că până la 8
decembrie 2003, Consiliul nu şi-a reconsiderat votul negativ din 14
octombrie 2003. Rezultă că pe parcursul acestei perioade, cea de-a X-a
Sesiune Specială de Urgenţă a fost convocată la timp şi putea fi
sesizată în mod corespunzător sub Rezoluţia 377 (V) pentru
chestiunile aflate acum în faţa Curţii"[1].
Se observă că, în argumentarea Curţii, aceasta a abordat problema
îndeplinirii condiţiilor stipulate de către Rezoluţia Adunării Generale a
ONU 337 (V) din 3 noiembrie 1950 (Rezoluţia „Uniting for Peace") de
către cererea de aviz consultativ formulată de către Adunarea
Generală. Această rezoluţie prevedea două condiţii:
1. Consiliul de Securitate să nu îşi fi exercitat responsabilitatea
primară în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale ca urmare a
exerciţiului votului negativ al unui membru permanent al Consiliului
de Securitate;
2. Situaţia să fie de natură a putea fi considerată o ameninţare la
adresa păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune.
Condiţiile sunt incidente în speţă din cauza imposibilităţii
Consiliului de Securitate de a emite rezoluţia pe care o proiectase
iniţial, ca urmare a votului negativ al Statelor Unite ale Americii. în
concluzie, Curtea internaţională de Justiţie a considerat condiţiile
îndeplinite şi că susţinerile Israelului nu impietează asupra jurisdicţiei
sale.

„25. O solicitare pentru un Aviz Consultativ nu este în sine o

«recomandare» a Adunării Generale «cu referire la un diferend sau la
o situaţie». în acest caz a fost oricum argumentat că adoptarea
Rezoluţiei S-10/14 de către Adunarea Generală produce efecte ultra
vires, nu potrivit art. 12. Prin urmare, Curtea consideră că este
adecvată pentru ea analizarea acestui articol având în vedere textele
relevante si practica ONU"[1].
„27. în ceea ce priveşte practica ONU, atât Adunarea Generală, cât şi
Consiliul de Securitate au interpretat iniţial articolul în sensul că
Adunarea Generală nu putea face recomandări privind menţinerea
păcii şi a securităţii internaţionale, în timp ce problema rămânea pe
agenda Consiliului. Cu toate acestea, interpretarea actuală a art. 12 a
evoluat ulterior.
Astfel, Adunarea Generală s-a considerat ea însăşi îndrituită în anul
1961 să adopte recomandări în chestiunile privind Congo [Rezoluţiile
1955 (XV) şi 1600 (XVI)] şi în 1963 în ceea ce priveşte Coloniile
Portugheze [Rezoluţia 1913 (XVIII)] atunci când aceste cazuri au
figurat pe ordinea de zi a Consiliului, fără ca în această situaţie
Consiliul să adopte vreo rezoluţie recentă cu privire la ele. în
răspunsul dat cererii adresate de Peru în timpul celei de-a 23-a sesiuni
a Adunării Generale, consilierul juridic al ONU a confirmat faptul că
Adunarea a interpretat expresia «îşi exercită funcţiile» din art. 12 din
Cartă în sensul că «îşi exercită funcţiile în acest moment» [Adunarea
Generală, a XXIII-a sesiune, Comitetul III, a 1637-a întâlnire,
A1C.31SR. 1637, alin. (9)]. într-adevăr, Curtea notează că a existat o
tendinţă pozitivă de-a lungul timpului pentru Adunarea Generală şi
pentru Consiliul de Securitate de a se pronunţa în paralel pe aceeaşi
temă cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale121.
28. Curtea consideră că practica acceptată de Adunarea Generală, aşa
cum a evoluat, este conformă cu art. 12 alin. (1) al Cartei"131.

Caracterul juridic, claritatea şi caracterul politic

Pentru a răspunde la această chestiune, Curtea s-a referit la juris-
prudenţa sa anterioară, citând Avizul Consultativ cu privire la Sahara
Occidentală. Astfel, Curtea a statuat că, prin însăşi natura sa, întrebarea
este susceptibilă de un răspuns bazat pe drept. Ca atare, întrebarea
prezintă cu siguranţă caracter juridic şi o lipsă de claritate în modul de
structurare al întrebării nu privează Curtea de jurisdicţie asupra sa.
„37. în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de claritate a cererii Adunării
Generale şi efectul său asupra „naturii juridice" a întrebării adresate
Curţii, Curtea observă că această întrebare se referă la consecinţele
juridice ce decurg dintr-o situaţie de fapt dată, luând în considerare
normele şi principiile dreptului internaţional, inclusiv Convenţia de la
Geneva privind protecţia persoanelor civile în timp de război din 12
august 1949 (denumită în continuare «a Patra Convenţie de la
Geneva») şi rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate şi ale
Adunării Generale. întrebarea adresată de către Adunarea Generală
este, pentru a folosi fraza Curţii în avizul său consultativ în cazul
Sahara Occidentală, «încadrată în termeni juridici şi ridică probleme
de drept internaţional», şi este prin însăşi natura sa susceptibilă de un
răspuns bazat pe drept. în opinia Curţii, aceasta este într-adevăr, o
problemă cu caracter juridic (a se vedea Sahara Occidentală, Aviz
Consultativ, ICJ Reports 1975, p. 18, parag. 15)".
Oportunitatea. Lipsa consimţământului Israelului

Deşi instanţa internaţională ar putea, teoretic, să refuze în mod
discreţionar emiterea unui aviz, aceasta nu ar trebui să refuze să
răspundă la o problemă cu care este sesizată, cu excepţia situaţiilor în
care există motive ce o conving să facă acest lucru. în activitatea sa,
Curtea Internaţională de Justiţie nu a refuzat să emită un aviz
consultativ pe acest temei al oportunităţii, iar predecesorul său, Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională a făcut acest lucru doar o singură
dată. Ca atare, cu atât mai mult cu cât conflictul dintre
Israel şi Palestina nu privea doar aceste state, ci întreaga comunitate

internaţională, era important ca această dispută să fie tranşată.
„46. [...] Curtea a amintit în trecut de multe ori că art. 65 alin. (1) al
Statutului care prevede «Curtea poate da un aviz consultativ [...]»
trebuie interpretat în sensul că această Curte are o putere
discreţionară de a refuza acordarea unui aviz consultativ chiar dacă
acele condiţii privind competenţa sunt întrunite [Legalitatea
ameninţării şi folosirii armelor nucleare, Aviz Consultativ, ICJ
Reports 1996 (I), p. 234-235, alin. (14)]. Cu toate acestea, Curtea este
conştientă de faptul că răspunsul său «la o cerere de aviz consultativ»
reprezintă participarea sa la activităţile organizaţiei şi în principiu,
nu ar trebui să fie refuzată (Interpretarea tratatelor de pace cu
Bulgaria, Ungaria şi România, Aviz Consultativ, ICJ Reports 1950, p.
71). Având în vedere responsabilităţile sale ca «organ principal
judiciar al ONU» (art. 92 din Cartă), Curtea ar trebui, în principiu,
să nu refuze să dea un aviz consultativ. In conformitate cu
jurisprudenţa sa constantă, doar anumite «raţiuni decisive» ar trebui
să îndemne Curtea să refuze avizul (Anumite Cheltuieli ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite [art. 17 alin. (2) din Cartă], aviz
consultativ, ICJ Reports 1962, p. 155). In cazul exercitării puterii sale
discreţionare, această Curte nu a refuzat niciodată să răspundă la o
cerere referitoare la un aviz consultativi
Procedura consultativă nu este condiţionată de existenţa unui
consimţământ din partea statelor care sunt implicate în problema ce
face obiectul avizului, spre deosebire de procedura contencioasă. în
situaţia de faţă, chestiunea cu privire la care s-a solicitat un aviz
consultativ transcende litigiului dintre Israel şi Palestina, fiind de
interes pentru întreaga comunitate internaţională.
„47. Curtea observă că lipsa consimţământului privind acceptarea
jurisdicţiei contencioase a Curţii de către statele în cauză nu are nicio
relevanţă asupra competenţei Curţii de a acorda un aviz consultativ.
în avizul consultativ din 1950, Curtea a explicat:

«Consimţământul Statelor, părţi la un diferend, este baza jurisdicţiei

Curţii în cauzele contencioase. Situaţia este diferită în ceea ce priveşte
procedurile consultative, chiar şi în cazul în care cererea pentru un
aviz se referă la o chestiune juridică pendinte la momentul respectiv
între state. Răspunsul Curţii are doar caracter consultativ. Rezultă că
niciun stat, indiferent că este sau nu este membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite; nu poate preveni acordarea unui Aviz Consultativ
pe care Organizaţia Naţiunilor Unite îl consideră de dorit în vederea
aflării cursului pe care acţiunea ar trebui să-l aibă. Avizul Curţii este
dat nu statelor; ci organului care are dreptul să-l solicite. Răspunsul
Curţii, ea însăşi, un «organ al Organizaţiei Naţiunilor Unite;
reprezintă participarea la activităţile Organizaţiei şi, în principiu, nu
ar trebui să fie refuzată»". Comentând decizia din 1950, Curtea a
explicat în Avizul Consultativ în cazul Sahara Occidentală că „astfel
[...] a recunoscut că lipsa consimţământului ar putea constitui un
motiv de refuz de a emite un aviz, dacă, într-un anumit caz,
consideraţiile privind deontologia judiciară ar putea obliga Curtea să
refuze opinia ". Curtea a continuat: „In anumite circumstanţe [...]
lipsa consimţământului unui stat în cauză poate face acordarea unui
aviz consultativ incompatibilă cu caracterul judiciar al Curţii. Un
exemplu în acest sens ar fi atunci când circumstanţele arată că
acordarea unui răspuns va avea un efect de a eluda principiul potrivit
căruia un stat nu este obligat să accepte ca diferendele sale să fie
deferite unei instanţe fără acordul acestuia. (Sahara Occidentală, ICJ
Reports 1975, p. 25, parag. 32-33)[1].
„49. în plus, Curtea nu consideră că obiectul cererii Adunării
Generale poate fi calificat doar ca o chestiune bilaterală între Israel şi
Palestina. Având în vedere competenţele şi responsabilităţile
Organizaţiei Naţiunilor Unite în probleme legate de pacea şi
securitatea internaţională, opinia Curţii este că construcţia zidului
trebuie să fie considerată în mod direct de interesul Organizaţiei
Naţiunilor Unite. în această chestiune, responsabilitatea Organizaţiei

10 . SOLUŢIONAREA PE CALE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR 165
Naţiunilor Unite îşi are originea în Mandatul şi în Rezoluţia privind

împărţirea Palestinei.
„Obiectul cererii în faţa Curţii este de a obţine de la Curte un aviz pe
care Adunarea Generală îl consideră de ajutor în vederea exercitării
corespunzătoare a funcţiilor sale. Avizul este cerut pe o chestiune de
interes deosebit pentru Organizaţia Naţiunilor Unite, care se
regăseşte într-un cadru de referinţă mult mai larg decât o dispută
bilaterală. în asemenea circumstanţe, Curtea nu consideră că
acordarea unui aviz va avea efectul eludării principiului potrivit
căruia un stat nu este obligat să accepte ca diferendele sale să fie
deferite unei instanţe fără acordul acestuia şi, ca urmare, Curtea nu
poate, în exercitarea puterii sale de apreciere, să refuze să emită un
aviz pe acest motiv[1].
Utilitatea practică
Cu privire la caracterul util al avizului consultativ emis de către
Curte în această situaţie, aceasta a conchis că este la latitudinea
organului solicitant să aprecieze caracterul util al acestuia şi nu al
subiectelor de drept la care se referă avizul. Prin urmare, Adunarea
Generală a ONU şi nu Curtea Internaţională de Justiţie este în drept să
considere avizul util sau inutil:
„60. După cum reiese din jurisprudenţa Curţii, avizele consultative
au scopul de a transmite organelor solicitante elementele de drept
necesare pentru ele în acţiunile lor. în Avizul său cu privire la
Rezervele la Convenţia privind prevenirea şi pedepsirea crimei de
genocid, Curtea observă: «Obiectul prezentei cereri pentru acordarea
unui aviz este de a îndruma Organizaţia Naţiunilor Unite în ceea ce
priveşte propria lor acţiune»". (ICJ Reports 1951, p. 19)[2] „62. Astfel,
Curtea nu poate refuza să răspundă la întrebarea ridicată, pe baza
motivului că opinia sa nu ar avea niciun scop util. Curtea nu se poate
substitui în aprecierea utilităţii avizului solicitat, organului care
solicită acest aviz şi anume Adunarea
[1] Idem, parag.

49.
[2] Idem, parag.
61.
Generală. în plus, şi în orice caz, Curtea consideră că Adunarea

Generală nu a stabilit încă toate consecinţele posibile ale propriei sale
Rezoluţii. Sarcina Curţii va fi de a determina într-o manieră
cuprinzătoare consecinţele juridice ale construcţiei zidului, în timp ce
Adunarea Generală - şi Consiliul de Securitate - pot trage apoi
concluzii din constatările Curţii[1].
Aspectele de fond
Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că nu este convinsă că
traseu! real al zidului a fost ales pentru a îndeplini anumite obiective
de securitate. Zidul, împreună cu regimul asociat acestuia au rezultat în
încălcarea repetată şi gravă a drepturilor locuitorilor Palestinei. Cu atât
mai mult, noua rută a zidului nu poate fi justificată prin motive de
securitate şi ordine publică sau de diverse exigenţe militare.
Construcţia zidului reprezintă o încălcare de către Israel a obligaţiilor
sale de drept internaţional umanitar.
Legitima apărare
Curtea a verificat dacă faptele Israelului puteau fi justificate prin
prisma dreptului la legitimă apărare prevăzut de art. 51 din Carta ONU.
Curtea a statuat că Israel nu a susţinut că atacurile împotriva sa sunt
imputabile unui alt stat şi că atacurile prin care Israel a justificat
necesitatea construcţiei zidului nu proveneau din afara teritoriului
palestinian ocupat de acesta, ci chiar din interiorul său. Prin urmare,
art. 51 din Carta ONU este irelevant din această perspectivă.
Starea de necesitate
Curtea a analizat condiţiile stării de necesitate pentru a determina
dacă aceasta este incidenţă în speţă. Curtea s-a oprit asupra condiţiei
ca actul analizat să fie singura modalitate de a salva interesul protejat
de un pericol iminent. Curtea nu a considerat construcţia unui zid de
natură a îndeplini această condiţie. Cu atât mai mult, Curtea a spus

. SOLUŢIONAREA PE CALE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR
10
167
că orice măsură care ar afecta viaţa cetăţenilor trebuie să fie luată în

conformitate cu dreptul internaţional aplicabil.
în concluzie, Curtea a considerat că prin construcţia zidului şî aplicarea
regimului asociat acestuia, Israel a încălcat dreptul internaţional.
TE M A 1 1 .
Răspunderea statelor şi a organizaţiilor
internaţionale
XXVII. Cazul privind Aplicarea Convenţiei privind

prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia şi
Herţegovina c. Serbia), ICJ Reports 2007, p. 43
în 1992, Bosnia şi Herţegovina şi-a declarat independenţa faţă de
Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. După declararea
independenţei, între 1992 şi 1995, în Bosnia şi Herţegovina a avut loc
un conflict armat între facţiunile sârbilor bosniaci, susţinuţi de Belgrad,
musulmanii bosniaci şi croaţii bosniaci. în acest context a avut loc un
masacru săvârşit de către forţele sârbe, având ca victime peste 8000
de musulmani bosniaci. Acesta a avut loc în oraşul Srebrenica, în anul
1995.
în 1993, Bosnia şi Herţegovina a introdus o cerere în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie împotriva Serbiei (iniţial Republica Federală
Iugoslavia, apoi Uniunea Statală Serbia şi Muntenegru, ulterior Serbia),
referitoare la aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid121, în legătură cu acţiunile sârbilor bosniaci din
conflictul din Bosnia şi Herţegovina dintre 1992 şi 1995. Aceasta a
susţinut că Serbia era responsabilă pentru omorurile săvârşite sub
pretextul necesităţii de a proteja populaţia sârbă din zonă.
Serbia nu a negat că anumite crime au fost comise în timpul
conflictului, contestând însă numărul presupuselor victime, precum şi
anumite aspecte legate de situaţia de fapt. De asemenea, ea a
111 Adresăm mulţumiri deosebite doamnei asistent univ. dr. Carmen Achimescu
pentru contribuţia la redactarea acestei speţe.

121 Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9
decembrie 1948, UNTS, voi. 78, p. 277.

11. RĂSPUNDEREA STATELOR ŞI A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 169
mers până la a admite că anumite acte ar putea fi caracterizate drept

crime împotriva umanităţii sau crime de război111, însă cu privire la
acestea lipseşte elementul subiectiv-intenţia specială aplicabilă în cazul
genocidului - respectiv intenţia de a distruge în tot sau în parte un grup
naţional, etnic, rasial sau religios121.
Una din problemele luate în considerare de Curte a fost faptul că
Republica poporului sârb din Bosnia şi Herţegovina, denumită ulterior
Republika (Republica) Srpskca nu a obţinut niciodată o recunoaştere la
nivel internaţional ca stat suveran, cu toate că deţinea controlul în fapt
al teritoriului şi era susţinută de majoritatea populaţiei.
Printr-o decizie din 1996, Curtea a decis că este competentă să
examineze fondul cererii, în baza clauzei compromisorii conţinute de
Convenţie:
„Diferendele dintre părţile contractante relative la aplicarea,
interpretarea sau executarea prezentei Convenţii, inclusiv la
răspunderea unui stat în materie de genocid sau unul dintre celelalte
acte enumerate la art. III vor fi supuse Curţii Internaţionale de Justiţie
la cererea uneia dintre părţile implicate în diferend"[3].
Susţinerile părţilor
Principalele susţineri ale Bosniei şi Herţegovina erau în sensul că
Serbia este responsabilă pentru genocidul comis în timpul conflictului.
Pe baza probelor administrate, faptele asupra cărora Curtea trebuia să
se pronunţe constau în principal în următoarele:
XXXIII. majoritatea crimelor constând în ucideri au fost
comise asupra musulmanilor bosniaci de către armata Republicii
Srpska (VRS) (proclamată la 9 ianuarie 1992, nerecunoscută
internaţional); Republica Srpska a beneficiat de sprijin financiar din
partea autorităţilor de la Belgrad, constând inclusiv în plata salariilor
ofiţerilor VRS;
111ICJ,Case concerning application of the Convention on the prevention and
punishment of the crime of genocide (Bosnia and Herzegovina v. Serbia and
Montenegro), Judgment of 26 February 2007, ICJ Reports 2007, p. 43, parag. 249.
131 Art. IX din Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
- un fapt notabil este reprezentat de masacrul de la Srebrenica, din

iulie 1995, când au fost ucişi peste 8000 de musulmani bosniaci;
-în masacrul de la Srebrenica a participat o miliţie paramilitară
intitulată „Scorpionii". Iniţial acest grup reprezentase o subunitate a
Ministerului de Interne al Iugoslaviei, însă, după 1992, luptau sub
autoritatea VRS (armatei Republicii Srpska);
De asemenea, Bosnia şi Herţegovina a susţinut că Serbia a încălcat
obligaţiile de a preveni crima de genocid şi de a pedepsi genocidul. în
legătură cu ultima obligaţie, Bosnia a susţinut că refuzul Serbiei de a
preda unele persoane către Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta
Iugoslavie reprezintă o încălcare a Convenţiei.
Ratione materiae, Competenţa Curţii a fost limitată la a analiza
răspunderea Serbiei cu privire la existenţa unui genocid. Ca atare,
aceasta nu a analizat eventuala răspundere a Serbiei pentru crime de
război sau crime împotriva umanităţii111.
Abordarea privind răspunderea
Pentru a stabili dacă se poate atrage răspunderea internaţională a
Serbiei, Curtea a statuat că trebuie să stabilească dacă faptele au fost
săvârşite de către propriile sale organe sau persoane ale căror acte
sunt imputabile statului sârb, astfel cum este reglementat de dreptul
internaţional cutumiar. în al doilea rând, Curtea trebuie să stabilească
dacă acte precum complicitatea la genocid au fost comise de persoane
al căror comportament este imputabil statului. în al treilea rând, Curtea
examinează îndeplinirea de către statul pârât a obligaţiei de prevenire
şi pedepsire a genocidului121.
„379. Având în vedere concluziile de mai sus, Curtea trebuie acum să
stabilească dacă răspunderea internaţională a statului pârât poate fi
angajată, indiferent pe ce temei, referitor la masacrul
111ICJ, Case concerning application of the Convention on the prevention and

punishment of the crime of genocide (Bosnia and Herzegovina v. Serbia and
Montenegro), Judgment of 26 February 2007, IG Reports 2007, p. 43, parag. 147.
121 Idem, parag. 166-169,182.
comis la Srebrenica în perioada în cauză. Pentru motivele expuse mai

sus, aceste masacre constituie infracţiunea de genocid în sensul
Convenţiei. în acest scop, la rândul său, Curtea poate fi obligată să ia
în considerare următoarele aspecte. în primul rând este necesar să se
stabilească dacă actele de genocid ar putea fi atribuite statului pârât în
conformitate cu normele de drept internaţional cutumiar privind
răspunderea statelor; acest lucru înseamnă verificarea dacă faptele au
fost săvârşite de organe sau persoane al căror comportament este
imputabil statului, în special în cazul evenimentelor de la Srebrenica.
în al doilea rând, Curtea trebuie să stabilească dacă actele de tipul
celor menţionate de Art. III din Convenţie, altele decât cele de genocid,
care au fost săvârşite de organe sau de persoane, sunt imputabile
statului pârât în conformitate cu aceleaşi reguli privind răspunderea
statelor: adică, actele prevăzute la Art. III parag. b)-e) - unul dintre
acestea prevăzând complicitatea la genocid. în cele din urmă, va fi de
competenţa Curţii să se pronunţe cu privire la problema dacă statul
pârât şi-a respectat dubla obligaţie care derivă din Art. I al
Convenţiei, de a preveni şi pedepsi genocidul"[l].
Conduita unui organ de stat

Curtea a reamintit faptul că o conduită ilicită a oricărui organ statal
este considerată un act al statului însuşi la nivel internaţional şi, ca
atare, atrage răspunderea statului. Aceasta este o regulă cutumiară.
„386. Atunci când se aplică în cazul de faţă, această regulă stabileşte
în primul rând, dacă actele de genocid comise la Srebrenica au fost
comise de către „entităţi sau persoane" care au statut de organe ale
Republicii Federale Iugoslavia (astfel cum statul pârât se numea la
acel moment), în conformitate cu legislaţia sa internă, în vigoare la
acel moment. Trebuie spus că nu există nimic ce ar putea justifica un
asemenea răspuns la întrebare. Nu a fost demonstrat faptul că armata
RFI ar fi luat parte la masacre, nici că liderii politici RFI ar fi avut la
îndemână pregătirea, planificarea

sau orice altă influenţă în conducerea masacrelor. Este adevărat că

există multe dovezi ale participării directe sau indirecte de către
armata oficială a RFI, alături de forţele armate sârbe bosniace, în
operaţiuni militare în Bosnia şi Herţegovina în anii anteriori
evenimentelor de la Srebrenica.
Mai mult, nici Republica Srpska, nici Armata Sârbilor Bosniaci
(VRS) nu au fost organe de jure ale RFI, din moment ce niciuna
dintre acestea nu a avut statut de organ al Statului potrivit dreptului
său intern"[1\
„388. Curtea notează în primul rând că nicio dovadă nu a fost
prezentată în sensul că Generalul Mladic sau oricare alţi ofiţeri ale
căror activităţi au fost gestionate de către cel de-al 30-lea Centru
pentru Personal ar fi fost potrivit dreptului intern al statului pârât,
ofiţeri ai armatei statului pârât - un organ de jure al statului pârât.
Nici nu a fost stabilit în mod clar că Generalul Mladic a fost unul
dintre acei ofiţeri; şi chiar bazându-ne pe faptul că el ar fi fost, Curtea
nu consideră că el ar trebui, doar din acest motiv, tratat ca un organ al
RFI în scopul aplicării regulilor privind răspunderea statelor
„Expresia «organ de stat», aşa cum este folosită în dreptul
internaţional cutumiar şi în art. 4 din Proiectul de Articole al
Comisiei de Drept Internaţional, se aplică la una sau la alta dintre
entităţile individuale sau colective, care alcătuiesc organizarea statului
şi acţionează în numele său [cf. Comentariului Comisiei de Drept
Internaţional, art. 4 alin. (1)]. Funcţiile ofiţerilor Armatei Sârbilor
Bosniaci (VRS), inclusiv generalul Mladic, au fost totuşi de a acţiona
în numele autorităţilor sârbo-bosniace, în special Republica Srpska, nu
în numele RFI; au exercitat atribute ale autorităţii publice a Republicii
Srpska//[2].
„389. Problema se pune, de asemenea, dacă se poate reţine în sarcina
statului pârât răspunderea pentru actele «Scorpionilor» din
Srebrenica. Judecând pe baza acestor materiale, Curtea nu este în

măsură să constate că «Scorpionii» au fost, la mijlocul 1995, organ de

jure al statului pârât. Mai mult, Curtea a remarcat că, în orice caz, un
act al unui organ pus de către un stat la dispoziţia unei alte autorităţi
publice nu ar trebui considerat un act al statului dacă organul acţiona
în numele autorităţii sub care acţiona în urma punerii la dispoziţie de
către stat"[1\
Organe de facto
„392. Pasajele citate arată că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii,
persoane, grupuri de persoane sau entităţi pot, în scopul de a-şi asuma
obligaţii internaţionale, să fie asimilate cu organele de stat, chiar dacă
acel statut nu rezultă din dreptul intern, cu condiţia ca, în fapt, acele
persoane, grupuri sau entităţi să acţioneze în «dependenţă completă»
faţă de statul ale cărui instrumente sunt. într-un astfel de caz, este
oportun să vedem nu doar statutul legal, în scopul de a înţelege
realitatea relaţiei dintre persoana care ia măsuri şi statul faţă de care el
este atât de ataşat ca fiind nimic mai mult decât agentul său: orice altă
soluţie ar permite statelor să scape de răspunderea internaţională
alegând să acţioneze prin persoane sau entităţi a căror independenţă
va fi pur fictivă//[2].
Curtea reaminteşte că în jurisprudenţa sa, în cauza Activităţi

militare şi paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia, că acte ale
anumitor persoane, entităţi sau grupuri pot fi considerate acte ale
statului dacă se dovedeşte faptul că aceştia au acţionat fiind complet
dependenţi de stat. în cauza de faţă, Curtea a considerat că nu a fost
probat faptul că gruparea «Scorpionii» ar fi fost într-o relaţie de
dependenţă completă faţă de Serbia.
„395. [...] Prin urmare, Curtea constată că actele de genocid din
Srebrenica nu pot fi atribuite statului pârât ca fiind săvârşite de către
organele sale sau de către persoane sau entităţi dependente

total faţă de ea, şi, astfel, nu poate pe această bază să implice

răspunderea internaţională a statului pârât".
Imputabilitatea pe baza instrucţiunilor, direcţiei sau controlului

Curtea a citat propria sa jurisprudenţă în cauza Activităţi militare şi
paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia, readucând în prim-
plan regula cutumiară conform căreia conduita unei persoane sau a
unui grup de persoane va fi considerată conduita unui stat conform
dreptului internaţional dacă persoana sau grupul de persoane
acţionează în baza instrucţiunilor, direcţiei sau sub controlul statului. în
cazul citat, Curtea a interpretat noţiunea de „control" în sensul de
„control efectiv". Totuşi, Curtea a trebuit să răspundă argumentului
legat de faptul că, în cauza Tadic, soluţionată de Tribunalul Penal
Internaţional pentru Fosta Iugoslavie (IT-94-1-A, 15iulie 1999, hotărâre
a Camerei de Apel), Tribunalul a utilizat (tot cu privire la conflictul din
Bosnia şi Herţegovina) criteriul „controlului general" pentru a
determina existenţa unui conflict armat internaţional - existenţa
acestuia reprezentând unul din elementele conţinutului constitutiv al
faptei pentru care Tribunalul era competent.
„400. Criteriul astfel formulat diferă în două privinţe de criteriul
XXXIV. descris mai sus - pentru a determina dacă o persoană sau o
entitate poate fi echivalată cu un organ de stat, chiar dacă nu are acest
statut în temeiul legii interne. în primul rând, în acest context nu este
necesar să arătăm că persoanele care au efectuat actele pretinse a
încălca dreptul internaţional au fost în general într-o legătură de
«dependenţă completă» cu statul pârât; trebuie dovedit ca ei au
acţionat potrivit instrucţiunilor unui stat sau sub «control efectiv».
Cu toate, acestea trebuie demonstrat că acest «control efectiv» a fost
exercitat sau că instrucţiunile unui stat au fost date cu referire la
fiecare operaţiune în care pretinsa violare a avut loc şi nu privind
ansamblul acţiunilor luate de către persoane sau grupuri care au
comis asemenea acte de violenţă''ll].

„402. Curtea constată totuşi că reclamantul a pus la îndoială

valabilitatea aplicării, în speţă,, a criteriul adoptat în activităţile
militare şi paramilitare supuse judecăţii Acesta a atras atenţia asupra
hotărârii Camerei în cazul Tadic (IT-94-1-A, 15 iulie 1999). în acest
caz, Camera [de Apel a Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie] nu a urmat jurisprudenţa Curţii în cauza Activităţi
Militare şi Paramilitare în Nicaragua şi împotriva acesteia: a
susţinând că cel mai apropiat criteriu, aplicabil în concepţia sa, atât
pentru caracterizarea conflictelor armate în Bosnia şi Herţegovina ca
fiind internaţionale, cât şi pentru a stabili imputabilitatea actelor
comise de Armata Sârbilor Bosniaci faţă de RFI, în conformitate cu
prevederile referitoare la răspunderea statelor, este «controlul general»
exercitat de către RFI faţă de Armata Sârbilor Bosniaci; şi ulterior
acest criteriu a fost îndeplinit în acel caz. Cu alte cuvinte, Camera de
Apel a considerat că actele comise de sârbii bosniaci ar putea da
naştere la responsabilitatea internaţională a RFI pe baza controlului
general exercitat de RFI asupra Republicii Srpska şi VRS,fără să fie
nevoie să dovedească faptul că fiecare operaţiune în care actele au fost
comise cu încălcarea dreptului internaţional au fost săvârşite în
conformitate cu instrucţiunile RFI, sau sub controlul său efectiv"[1\
„403. Curtea a analizat cu atenţie raţionamentului Camerei de Apel
în susţinerea concluziei de mai sus, dar se află în imposibilitatea de a
subscrie la punctul de vedere al acesteia din urmă. în primul rând,
Curtea observă că Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie nu
a fost sesizat în cazul Tadic, nici nu este, în general, competent, să se
pronunţe cu privire la chestiuni privind răspunderea statelor, din
moment ce competenţa sa este doar penală şi se întinde doar asupra
persoanelor. Astfel, în această hotărâre, Tribunalul a ridicat o
problemă care nu a fost indispensabilă pentru exercitarea jurisdicţiei
sale.
După cum s-a menţionat mai sus, Curtea acordă o importanţă
deosebită constatărilor de fapt şi de drept făcute de Tribunalul
[11 Idem, parag. 402.

Internaţional pentru fosta Iugoslavie, când acesta s-a pronunţat

asupra răspunderii penale a inculpatului, şi,, în speţă, Curtea ia în
considerare procesele Tribunalul Internaţional pentru fosta
Iugoslavie, precum şi hotărârile recurate care au de-a face cu
evenimente asemănătoare cu evenimentele care stau la baza litigiului.
Situaţia nu este aceeaşi pentru poziţiile adoptate de Tribunalul
Internaţional pentru fosta Iugoslavie referitor la norme generale de
drept internaţional şi care nu ţin de domeniul specific de aplicare a
jurisdicţiei sale şi, în plus, a căror soluţionare nu este întotdeauna
necesară pentru a decide cazurile penale"[1].
„404. Acesta este cazul doctrinei stabilite în cauza Tadic. In măsura
în care criteriul «controlului general» este folosit pentru a determina
dacă un conflict armat are sau nu caracter internaţional, care a fost
singura solicitare la care Camera de Apel a fost chemată să se
pronunţe, doctrina poate chiar să fie aplicabilă şi potrivită. Cu toate
acestea, Curtea nu consideră oportun să adopte o poziţie cu privire la
această problemă în prezenta speţă, deoarece nu este necesar să o
rezolve în scopul prezentei hotărâri. Pe de altă parte, Tribunalul
Internaţional pentru fosta Iugoslavie a prezentat criteriul
«controlului general» ca fiind aplicabil în mod unanim în
conformitate cu dreptul răspunderii statelor în scopul de a determina -
cum Curtea cere în cazul de faţă - dacă un stat este responsabil pentru
actele comise de trupele paramilitare, forţele armate care nu fac parte
din organele oficiale. în acest context, argumentul în favoarea acestui
criteriu nu este convingător "[2]. „406. în continuare, trebuie notat ca
acel criteriu al «controlului general» are un dezavantaj major în ceea
ce priveşte extinderea domeniului de aplicare a răspunderii statului
dincolo de principiul fundamental care guvernează răspunderea
internaţională: un stat este responsabil doar pentru propriile acţiunii
operaţiunii acte, adică pentru orice comportament al unei persoane
care acţionează, în orice mod, în numele statului. Aici intră acţiunile
întreprinse
Idem, parag. 403.

Idem, parag. 404.
de organele oficiale,, şi de altfel de persoane sau entităţi care nu sunt

recunoscute în mod formal ca fiind organe oficiale potrivit legii
interne,, dar care, cu toate acestea,, pot fi asimilate organelor oficiale
deoarece sunt într-o relaţie de dependenţă completă cu acel stat. în
afară de aceste cazuri,, răspunderea unui stat poate fi cauzată pentru
faptele comise de persoane sau grupuri de persoane - să nu fie nici
organe de stat şi să nici nu fie asimilate unor asemenea organe - doar
dacă presupunând că aceste acte intră în sfera ilicitului internaţional,
îi sunt atribuite în temeiul dreptului internaţional cutumiar reflectat
în art. 8, citat anterior (parag. 398). Acest lucru se întâmplă atât în
cazul în care un organ al statului a dat instrucţiuni sau a furnizat
modalitatea în temeiul căreia autorii actelor ilicite au acţionat, cât şi
în cazul în care organul a exercitat controlul efectiv faţă de acţiuni în
timpul cărora actul ilicit a avut loc. în acest caz, criteriul «controlului
general» nu este aplicabil deoarece legătura între comportamentul
organelor de stat şi răspunderea internaţională este întinsă atât de
mult încât ajunge într-un punct aproape de ruptură"[1].
„415. Curtea conchide din cele de mai sus că actele celor care au comis
genocidul de la Srebrenica nu pot fi atribuite statului pârât potrivit
normelor dreptului internaţional referitoare la răspunderea statelor:
astfel răspunderea internaţională a statului pârât nu este angajată în
baza acestei prevederi"[2].
Curtea a stabilit că materialul probator din cauză nu indică faptul că
masacrul de la Srebrenica a fost săvârşit de persoane sau entităţi
susceptibile de a angaja răspunderea Serbiei. De asemenea, Curtea nu
a considerat dovedit faptul că masacrul a fost săvârşit conform
instrucţiunilor, direcţiei sau sub controlul Serbiei. Ca atare,
răspunderea internaţională nu este angajată pe acest temei.
[1] Idem, parag.

406.
[2] Idem, parag.
415.
Prevenirea şi pedepsirea genocidului

Curtea a arătat că obligaţiile impuse de Convenţia privind
prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid sunt obligaţii de mijloace, şi
nu de rezultat. Ca atare, nu se poate sancţiona un stat dacă acesta nu a
reuşit să împiedice realizarea unui genocid, ci doar dacă a omisîn mod
vădit să ia măsurile necesare care ar fi putut contribui la prevenirea
genocidului. Mai mult, un stat poate fi tras la răspundere pentru
neîndeplinirea acestor obligaţii numai în măsura în care genocidul a
avut loc. Ca atare, deşi Convenţia privitoare la genocid nu impune în
mod expres statelor să se abţină de la comiterea unor astfel de acte,
Curtea a concluzionat că există totuşi o obligaţie de a preveni
genocidul şi din aceasta decurge şi obligaţia statelor de a nu comite
asemenea fapte111.
„425. Curtea revine la cea de-a treia şi ultima întrebare stabilită în
parag. 379 în cele ce preced: statul pârât a respectat obligaţiile de
preveni şi de a reprima crima de genocid potrivit art. I din Convenţie?
"[2J,
„438. Având în vedere influenţa de necontestat şi faptul că deţineau
informaţii, care exprimau cele mai serioase îngrijorări, Autorităţile
Federale Iugoslave ar putea, pe propriul teritoriu, în opinia Curţii,
depune toate eforturile în puterea lor, pentru a încerca să prevină
evenimentele tragice care se conturau, a căror amploare, chiar dacă nu
putea fi prevăzută cu certitudine, putea fi cel puţin întrevăzută.
Conducerea RFI şi preşedintele Milosevic, înainte de toate, erau pe
deplin conştienţi de climatul de ură profundă care a domnit între
sârbii bosniaci şi musulmanii din regiunea Srebrenica. Cu toate
acestea, statul pârât nu a demonstrat că a luat vreo iniţiativă de a
preveni ceea ce s-a întâmplat sau a întreprins orice acţiune din partea
sa care să prevină atrocităţile care au avut loc. In continuare, trebuie
subliniat că organele statului pârât nu au făcut nimic că să prevină
masacrul de la Srebrenica,
111 Idem, parag. 166-169.

susţinând ca au fost fără putere în a opune un act de rezistenţă, care

cu greu poate fi crezut dată fiind cunoscuta influenţă pe care o aveau
asupra Armatei Sârbilor Bosniaci [... J//[1].
„449. Curţii i se pare suficient pentru a stabili că statul pârât şi-a
încălcat obligaţia de a coopera pe deplin cu Tribunalul Internaţional
pentru Fosta Iugoslavie. Acest eşec constituie o încălcare de către
statul pârât a obligaţiilor sale ca parte la Acordul de la Dayton, cât şi
ca membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi o încălcare a
art. VI din Convenţia asupra genocidului. Bineînţeles, Curtea nu are
desigur, competenţă, de a declara că statul pârât a încălcat orice
obligaţie, altele decât cele în temeiul Convenţiei. Dar, aşa cum Curtea
are competenţa de a declara o încălcare a art. VI, în măsura în care
obligă statele să coopereze cu «Tribunalele penale internaţionale»,
Curtea poate găsi în acest scop că cerinţele pentru existenţa unei astfel
de încălcări au fost întrunite. Una dintre aceste cerinţe este că statul a
cărui răspundere este în discuţie trebuie «să fi acceptat jurisdicţia»,
«tribunalului penal internaţional», astfel Curtea găseşte că statul
pârât a avut datoria să coopereze cu Tribunalul în conformitate cu
instrumentele juridice internaţionale, altele decât Convenţia, şi a
eşuat în îndeplinirea acestei obligaţii. In această privinţă, alegaţiile
statului reclamant referitor la încălcarea de către statul pârât a art. VI
şi a art. I din Convenţie trebuie admise"[1].
Cu privire la acest punct, Curtea a conchis că Serbia nu a arătat că a
luat vreo iniţiativă pentru a preveni cele întâmplate şi nu a întreprins
vreo acţiune care să înlăture atrocităţile comise. Mai mult, Curtea a
arătat faptul că un stat nu trebuie să cunoască faptul că urmează să
aibă loc un genocid pentru ca obligaţia de prevenţie să fie executată, ci
este suficient să existe un risc suficient de serios ca genocidul să aibă
loc.

XXVIII. Cazul de la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului Ilaşcu şi alţii c. Republica Moldova şi Federaţia
Rusă, Cererea nr. 48787/99, Hotărâre din 8 iulie 2004
La 5 aprilie 1999, llie Ilaşcu şi încă alţi trei cetăţeni ai Republicii
Moldova au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire
la încălcările drepturilor omului rezultate din următoarea situaţie de
fapt:
Urmare proclamării în 1991 a independenţei aşa-zisei „Republici
Moldoveneşti Transnistrene" (RMT), cei patru reclamanţi au fost
condamnaţi de o instanţă a autoproclamatei RMT şi închişi, llie Ilaşcu şi
ceilalţi reclamanţi au invocat încălcarea următoarelor drepturi din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: dreptul la un proces
echitabil (art. 6), dreptul de proprietate (art. 1, Protocolul 1),
interzicerea tratamentelor inumane şi degradante (art. 3), protecţia
vieţii private (art. 8). llie Ilaşcu, care a fost condamnat la moarte, a
invocat şi art. 2 - dreptul la viaţă. în 2001, llie Ilaşcu a dobândit
cetăţenia română şi, ulterior, a fost eliberat. în 2002 şi 2003, şi ceilalţi
reclamanţi au dobândit cetăţenia română.
Reclamanţii au susţinut că Republica Moldova este responsabilă de
aceste încălcări pentru că nu a luat toate măsurile necesare pentru a le
împiedica. De asemenea, reclamanţii au susţinut că Federaţia Rusă
este de asemenea responsabilă pentru motivul că Transnistria era, de
facto, sub controlul Rusiei, fapt reieşit din faptul că trupele ruse şi
echipamentul acestora erau staţionate în Transnistria, iar Guvernul
Federaţiei Ruse a furnizat autoproclamatei RMT sprijin financiar şi
logistic.
111 Adresăm mulţumiri deosebite doamnei asistent univ. dr. Carmen Achimescu
pentru contribuţia la redactarea acestei speţe.

în legătură cu relaţiile juridice aplicabile în speţă, Curtea a reţinut

următoarele:
La 21 octombrie 1994, s-a semnat un Acord între Federaţia Rusă şi
Republica Moldova care prevedea obligaţia Federaţiei Ruse de a-şi
retrage trupele din Transnistria în termen de 3 ani de la intrarea în
vigoare. în 1998, Duma de Stat a eliminat proiectul legii de ratificare de
pe ordinea de zi. La 20 martie 1998, între Federaţia Rusă şi
autoproclamata RMT s-a semnat un acord privind situaţia Armatei a
14-a rusă, care prevedea că retragerea acesteia va avea loc cel târziu la
31 decembrie 2002. De asemenea, prin Declaraţia de la Istanbul din 19
noiembrie 1999 adoptată în cadrul Summit-ului OSCE, Rusia s-a angajat
să-şi retragă trupele din Transnistria până la aceeaşi dată.
Cu privire la răspunderea statelor pentru încălcările comise, părţile au
susţinut următoarele:
Republica Moldova a susţinut că nu este răspunzătoare pentru că
de facto nu exercita jurisdicţia asupra teritoriului RMT şi nu avea
controlul asupra acestui teritoriu. Republica Moldova a susţinut că
răspunderea aparţine Rusiei, deoarece staţionarea trupelor şi sprijinul
acordat RMT a împiedicat soluţionarea conflictului şi a situaţiei
reclamanţilor.
Federaţia Rusă a susţinut că singurul guvern care exercită suvera-
nitatea asupra RMT este cel al Republicii Moldova care trebuie să fie
cel responsabil de încălcările comise. Rusia a susţinut că nu avea
jurisdicţie asupra Transnistriei şi că trupele sale nu au intervenit în
conflict, ci şi-au asumat numai sarcini de menţinere a păcii, cu acordul
Republicii Moldova. Rusia a arătat că Armata a 14-a a acţionat numai în
autoapărare.
România, în calitate de stat intervenient, a susţinut ideea că un stat
nu poate să-şi limiteze competenţa prin invocarea faptului că nu avea
jurisdicţie în fapt asupra unui teritoriu şi că Republica Moldova trebuia
să dovedească faptul că a făcut toate eforturile necesare pentru
soluţionarea situaţiei reclamanţilor. De asemenea, România a susţinut
că Rusia a contribuit la crearea forţelor transnistrene, că Rusia exercita
influenţă politică asupra organelor de la Tiraspol, ceea ce a condus la

împiedicarea soluţionării conflictului şi a situaţiei reclamanţilor111.
în cauza dedusă Curţii Europene a Drepturilor Omului, Republica
Moldova era singura autoritate legitimă din punct de vedere al
dreptului internaţional care trebuia să îşi exercite suveranitatea în
zonă. Republica Moldova avea datoria de a asigura respectarea
drepturilor cetăţenilor săi. în paragrafele de mai jos, Curtea a analizat
dacă răspunderea unui stat pentru evenimente ce au avut loc pe
teritoriul său poate fi restrânsă, în cazul în care statul nu poate exercita
suveranitatea pe teritoriul respectiv din motive obiective, precum şi
dacă se poate considera că răspunderea unui alt stat care exercită
controlul asupra acelui teritoriu ar putea fi stabilită.
„300. Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu se
aflau la momentul desfăşurării evenimentelor respective şi nu se află
nici în prezent sub jurisdicţia de facto a Republicii Moldova; de aceea
cererea este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei.
In conformitate cu art. 1 al Convenţiei, înaltele Părţi Contractante
recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile definite în acest document. în dreptul internaţional,
jurisdicţia teritorială a unui stat, care trebuie să fie exclusivă şi totală,
se numeşte suveranitate teritorială. Această suveranitate îi permite
statului să exercite pe un teritoriu determinat funcţiile sale statale: să
elaboreze şi să adopte acte legislative, administrative şi judecătoreşti.
Dar în cazul în care un stat nu controlează în mod efectiv o parte din
teritoriul său, el nu-şi poate exercita în mod real jurisdicţia sa
teritorială şi suveranitatea (s.n.). într-un asemenea caz, conceptele de
«jurisdicţie» şi «teritoriu» nu pot fi suprapuse"[2].
[1] Case of llaşcu and others v. Moldova and Russia (Application no. 48787/99),
Judgment, 8 July 2004, parag. 8, 308 şi 309.

11. RĂSPUNDEREA STATELOR ŞI A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
183
„320. Articolul 1 al Convenţiei prevede:

«înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al [prezentei]
Convenţii».[1]
„311. Din art. 1 rezultă că Statele Părţi trebuie să răspundă pentru
orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie
comise împotriva persoanelor aflate sub «jurisdicţia» lor//[1]. „312. [...]
Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia «aflate
sub jurisdicţia lor» din art. 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă în
sensul în care, competenţa jurisdicţională a unui stat este în primul
rând teritorială (a se vedea decizia Bankovic, citată mai sus, § 59), dar,
de asemenea, că jurisdicţia esteprezumată ca fiind exercitată în mod
normal pe întreg teritoriul statului. Această prezumţie poate fi
limitată în circumstanţe excepţionale, în special, atunci când un stat
este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe o parte a teritoriului
său. Aceasta poate fi rezultatul unei ocupaţii militare de către forţe
armate ale unui alt stat care controlează efectiv teritoriul respectiv [a
se vedea Loizidou c. Turcia (obiecţii preliminare), hotărâre din 23
martie 1995, Seria Am. 310; Cipru c. Turcia [GC], citată mai sus, §§
76-80; decizia Bankovic, menţionată mai sus, §§ 70-71), unor acţiuni
de război sau revolte sau unor acţiuni ale unui stat străin care sprijină
instaurarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză//[3].
„314. Mai mult, Curtea observă că, deşi în cauza Bankovic şi alţii
(citată mai sus, § 80) ea a accentuat preponderenţa principiului
teritorial la aplicarea Convenţiei, a recunoscut, de asemenea, că
conceptul de «jurisdicţie», în sensul art. 1 al Convenţiei nu este în
mod necesar limitat la teritoriul naţional al înaltelor Părţi
Contractante [a se vedea Loizidou c. Turcia (fondul cauzei), hotărâre
din 18 decembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-V1,
p. 2234-2235, § 52].

l2] Idem, parag. 311.
Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, acţiunile

Statelor Contractante care sunt înfăptuite sau produc efecte în afara
teritoriului lor pot constitui o exercitare de către state a jurisdicţiei lor
în sensul art. 1 al Convenţiei.
Conform principiilor relevante ale dreptului internaţional, respon-
sabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată când, în urma unei
acţiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică
controlul efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său
naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea
drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie rezultă din
înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin
intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul unei
administraţii locale subordonate (ibidem) "[1].
„315. Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă
exercită de fapt un control detaliat asupra politicilor şi faptelor
autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional,
deoarece chiar un control general al regiunii poate angaja
responsabilitatea acestei Părţi Contractante (s.n.) [a se vedea Loizidou
(fondul cauzei), citată mai sus, p. 2235-2236, § 56]"[2\
„316. Dacă un Stat Contractant exercită un control general asupra
unui teritoriu din afara teritoriului său naţional, responsabilitatea sa
nu este limitată doar la faptele soldaţilor sau funcţionarii acestui stat
aflaţi pe acest teritoriu, ci se extinde şi asupra actelor administraţiei
locale care supravieţuieşte acolo datorită susţinerii militare sau de alt
gen din partea statului respectiv (a se vedea Cipru c. Turcia [GC],
citat mai sus, § 77)"[3].
„318. în plus, aprobarea formală sau tacită a acţiunilor persoanelor
particulare care violează drepturile garantate de Convenţie ale altor
persoane care se află sub jurisdicţia unui Stat Contractant, de către
autorităţile acestuia, poate angaja responsabilitatea acestui stat
conform Convenţiei (a se vedea Cipru c. Turcia, citat mai
185
sus, § 81). Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul
recunoaşterii de către statul în cauză a acţiunilor autorităţilor
autoproclamate nerecunoscute de comunitatea internaţională" [l].
„330. în baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea
consideră că Guvernul Moldovei, unicul guvern legitim al Republicii
Moldova conform dreptului internaţional, nu-şi exercită autoritatea
asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra părţii care se află
sub controlul efectiv al «RMN»"[2].
„353. Guvernul rus a declarat că faptele invocate de către reclamanţi
nu cad sub «jurisdicţia» Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al
Convenţiei//[3].
„382. în lumina tuturor acestor circumstanţe, Curtea consideră că
responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată în ceea ce priveşte
faptele ilegale comise de separatiştii transnistreni, luând în
consideraţie susţinerea politică şi militară oferită de aceasta pentru
instaurarea unui regim separatist şi participarea militarilor săi la
luptele care au avut loc. Acţionând astfel, autorităţile Federaţiei Ruse
au contribuit atât militar, cât şi politic la crearea regimului separatist
în regiunea transnistreană, care este o parte integrantă a Republicii
Moldova.
în continuare, Curtea notează că, chiar şi după acordul de încetare a
focului din 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde sprijin
militar, politic şi economic regimului transnistrean (a se vedea parag.
111-116 de mai sus), permiţându-i astfel acestuia să supravieţuiască
şi să se consolideze pentru a obţine o anumită autonomie faţă de
Moldova"[4].

XXIX. Cazul Personalului diplomatic şi consular al

SUA la Teheran (SUA c. Iran), ICJ Reports 1981, p. 45
Situaţia de fapt
în contextul revoluţiei islamice din Iran, la 4 noiembrie 1979 a avut
loc un atac armat asupra Ambasadei Statelor Unite ale Americii din
Teheran, condus de organizaţia „Studenţilor Musulmani susţinători ai
Politicii Imam-ului". Localurile misiunii au fost sechestrate, iar membrii
personalului diplomatic şi consular au fost luaţi ostatici. Atacuri
similare s-au produs împotriva consulatelor americane din Tabriz şi
Shiraz. în ziua atacului, autorităţile guvernului revoluţionar nu au luat
nicio măsură pentru a preveni atacul împotriva Ambasadei Statelor
Unite ale Americii.
Ulterior datei de 4 noiembrie, autorităţile iraniene au emis
declaraţii prin care aprobau actele studenţilor islamişti. însuşi
Ayatollahul Khomeini a aprobat această acţiune, arătând că Ambasada
era un „centru de spionaj" şi că membrii personalului diplomatic vor
rămâne „sub arest" atât timp cât va fi necesar.
La 29 noiembrie 1979, Statele Unite ale Americii au introdus o
cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, prin care se solicita:
XXXVII. Republica Islamică Iran să fie declarată răspunzătoare
pentru actele întreprinse împotriva Ambasadei Statelor Unite ale
Americii, a consulatelor şi a personalului acestora, care încalcă regulile
generale ale dreptului internaţional, precum şi dispoziţiile Convenţiei
de la Viena privind relaţiile diplomatice referitoare la inviolabilitatea
localurilor misiunii şi a personalului diplomatic.
XXXVIII. Repararea prejudiciului prin: încetarea acţiunii şi plata
unei compensări materiale.
în replică, Iranul a arătat că statul nu poate fi ţinut responsabil
pentru actele unor persoane private (organizaţia studenţească). în
acelaşi timp, Iranul a arătat că, în orice caz, actele ar fi fost justificate
prin existenţa unor „circumstanţe excepţionale".
187
Prima faza
Conform unei clasificări a situaţiei de fapt realizate de Curte:
„57. Prima dintre aceste faze acoperă atacul armat asupra Ambasadei
Statelor Unite la Teheran, efectuat de către studenţii islamişti la data
de 4 noiembrie 1979, pătrunderea în incinta misiunii, luarea ca
ostatici a personalului ambasadei, rechiziţionarea bunurilor şi
arhivelor misiunii, cât şi conduita autorităţilor iraniene cu privire la
această situaţie. Atacul şi pătrunderea în incinta misiunii, a fost o
operaţiune care a durat aproximativ trei ore, fără ca forţele de ordine,
unităţile militare sau oficiali iranieni să intervină pentru a opri sau a
încerca să oprească atacatorii în a-şi duce la bun sfârşit planul"[1].
în legătură cu actele săvârşite de către reprezentanţii grupului
„Studenţilor Musulmani susţinători ai Politicii Imam-ului" la data de 4
noiembrie 1979, Curtea a stabilit că acestea ar putea fi atribuite
Iranului numai în măsura în care se dovedeşte că acţionau în numele
său. Cu toate acestea, faptul că probatoriul administrat în cauză nu a
fost suficient pentru dovedirea faptului anterior menţionat, Curtea a
statuat că Iranul nu era scutit de obligaţiile sale de stat care găzduia
misiunea diplomatică. Astfel, autorităţile iraniene aveau datoria de a
interveni în scopul protejării inviolabilităţii misiunii diplomatice şi a
membrilor săi. în schimb, acestea nu au întreprins nicio măsură pentru
prevenirea atacului sau pentru a preveni consumarea acestuia şi nici nu
a intervenit pentru a obliga membrii grupului să părăsească sediul
ambasadei eliberând astfel ostaticii.
„58. Nu există nici un indiciu cum că militanţii islamişti, în
executarea atacului, s-au comportat ca fiind agenţi ai statului sau ca
având autoritatea de stat. Conduita lor în desfăşurarea operaţiunii nu
poate fi aşadar atribuită statului iranian//[2].
[1] Cose Concerning United States Diplomatic and Consular Staff in Tehran
(United States of America v. Iran), ICJ Reports 1981, p. 45, parag. 57.
„61. Concluzia la care a ajuns Curtea, analizând atacul asupra

Ambasadei Statelor Unite ale Americii din Teheran şi evenimentele
subsecvente, adică atacurile asupra consulatelor din Tabriz and
Shiraz, din ziua de 5 noiembrie 1979, a fost că deşi aceste acte nu sunt
direct imputabile statului iranian nu înseamnă că acesta este scutit de
orice răspundere în legătură cu actele respective, având în vedere că
acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din Convenţiile de la
Viena asupra relaţiilor diplomatice şi consulare (1961,1963). Conform
prevederilor conţinute de acestea, Iranul avea obligaţia fermă de a lua
toate măsurile necesare asigurării protecţiei sediului Ambasadei
Statelor Unite la Teheran, precum şi a personalului, arhivelor,
mijloacelor de comunicaţie, cât şi asigurarea libertăţii de mişcare a
diplomaţilor americani"[l].
Concluzia Curţii a fost că deşi autorităţile iraniene erau conştiente
de obligaţiile impuse de către Convenţia de la Viena privind relaţiile
diplomatice şi în ciuda faptului că aveau mijloacele necesare să
acţioneze într-o situaţie de urgenţă, acestea au rămas în pasivitate.
Curtea a condamnat acest comportament al Iranului cu atât mai mult
cu cât în perioada respectivă au avut loc mai multe incidente similare
în care autorităţile s-au achitat de obligaţiile lor, fapt ce a demonstrat
aptitudinea acestora de a interveni şi a consolidat aspectul volitiv al
neintervenţiei.
„68. Aşadar, Curtea conchide că, în legătură cu evenimentele
desfăşurate în zilele de 4-5 noiembrie 1979, autorităţile iraniene:
XV. erau pe deplin conştiente de obligaţiile asumate la nivel
internaţional de a lua măsurile necesare pentru protejarea sediului
ambasadei Statelor Unite la Teheran, cât şi a personalului diplomatic
şi consular american, împotriva unui atac;
XVI. erau pe deplin conştiente, ca urmare a cererii de ajutor
venite din partea ambasadei Statelor Unite, de necesitatea de a
interveni pentru protejarea sediului misiunii diplomatice;

II. RĂSPUNDEREA STATELOR ŞI A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 189
XVII. dispuneau de mijloacele necesare intervenţiei;

XVIII. au omis să îşi respecte obligaţiile asumate"m.
Faza a doua
în zilele ce au urmat incidentului, diverse autorităţi iraniene şi-au
exprimat aprobarea faţă de evenimentele petrecute. Liderul religios al
Iranului de la acel moment, Ayatollahul Khomeini, a statuat că Iranul
susţine atât capturarea ambasadei, cât şi detenţia membrilor
personalului diplomatic şi consular. El a declarat public că localul
ambasadei reprezintă un centru de spionaj şi că personalul diplomatic
şi consular va rămâne sub arest până când Statele Unite ale Americii
vor returna atât Shah-ul, cât şi bunurile sale. De asemenea, el a interzis
orice formă de negociere cu Statele Unite ale Americii. în aprecierea
Curţii:
„71. în orice caz, autorităţile militare, poliţieneşti şi religioase
iraniene şi-au exprimat, aproape imediat, solidaritatea cu acţiunile
grupului de studenţi islamişti. Sprijin pentru atacul asupra
Ambasadei Statelor Unite ale Americii a venit inclusiv din partea
Ayatolahului Khomeni, acesta declarând că acţiunile militanţilor
islamişti sunt în asentimentul oficialilor iranieni"l2].
„74. Aprobarea acordată acestor acţiuni de către Ayatollahul
Khomeini şi alte organe ale statului iranian şi decizia de a le perpetua
au condus la transformarea acestora în acte ale acestui stat. Militanţii
islamişti au devenit ulterior agenţi ai statului iranian, acesta
devenind astfel responsabil la nivel internaţional pentru conduita
acestora [,..]"[3].
Curtea a reţinut că în momentul în care autorităţile iraniene au
aprobat faptele petrecute şi au decis perpetuarea acestora ca metodă
de a pune presiune pe Statele Unite ale Americii, aceste fapte au devenit
imputabile statului iranian. Membrii grupului „Studenţilor
Musulmani susţinători ai Politicii Imam-ului" au devenit agenţi ai

statului, iar acesta a devenit responsabil din punct de vedere al
dreptului internaţional pentru faptele din 4 noiembrie 1979.
XXX. Cazul privind incidentul Rainbow Warrior

(Noua Zeelandă c. Franţa), Sentinţa arbitrală din 30 aprilie
1990, France-New Zealand Arbitration Tribunal, 82 I.L.R.
500 (1990)
Situaţia de fapt
Franţa desfăşura diverse teste nucleare încă din anul 1966 în
Polinezia franceză. O nouă serie de astfel de teste urma să fie
desfăşurată în anul 1985, aspect contestat de către organizaţia
neguvernamentală Greenpeace, care a trimis vasul Rainbow Warrior
către Noua Zeelandă pentru a protesta desfăşurarea acestor teste.
La data de 10 iulie 1985, pe când Rainbow Warrior era ancorat în
portul din Auckland are loc o explozie care a rezultat în scufundarea
vasului şi moartea unui fotograf aflat la bord. Franţa neagă iniţial orice
implicare în tragicul eveniment.
Ulterior, în data de 22 septembrie 1985, Prim-ministrul francez face
o declaraţie prin care confirmă faptul că explozia de pe vas se
datorează unor agenţi francezi care se aflau sub comanda Franţei. De
asemenea, acesta îi transmite omologului său din Noua Zeelandă că
Franţa va repara prejudiciile cauzate.
Cei doi agenţi, maiorul Alain Mafart şi căpitanul Dominique Prieur,
au fost arestaţi în Noua Zeelandă, judecaţi şi condamnaţi la 10 ani de
închisoare.
în primă fază, a apărut un diferend între Noua Zeelandă, care dorea
să obţină despăgubirile promise, şi Franţa, care dorea eliberarea celor
doi agenţi ai săi. Noua Zeelandă a învederat faptul că presiunile Franţei
ameninţau legăturile sale comerciale cu Comunitatea Europeană. La
recomandarea Prim-ministrului Olandei, cele două state au deferit
conflictul spre soluţionare paşnică Secretarului General al ONU.
IX. RĂSPUNDEREA STATELOR ŞI A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
191
în decizia sa din 6 iulie 1986, Secretarul General al ONU a constatat

răspunderea Franţei, a reglementat compensarea şi, în ceea ce
priveşte situaţia celor doi ofiţeri, a decis următoarele:
XXXV. Noua Zeelandă va preda cei doi ofiţeri către
autorităţile militare franceze. Aceştia vor fi transferaţi imediat într-o
bază militară franceză pe o insulă izolată din afara Europei, pentru o
perioadă de trei ani;
XXXVI. Cei doi ofiţeri nu vor putea părăsi insula pentru niciun
motiv, cu excepţia acordului celor două guverne. Ei vor fi izolaţi, nu li
se va permite contactul decât cu rude apropiate şi nu li se va permite
contactul cu presa.
Cele două state au confirmat această decizie a Secretarului General
al ONU printr-un acord prin schimb de scrisori, la 9 iulie 1986. Cei doi
ofiţeri au fost transferaţi în baza militară franceză de pe insula Hao din
Polinezia Franceză la 23 iulie 1986.
La 7 decembrie 1987, Ministerul Apărării din Franţa a luat
cunoştinţă de faptul că starea de sănătate a maiorului Mafart s-a
înrăutăţit, acuzând dureri abdominale. Un medic din Franţa a fost
trimis, care a propus transferarea la Paris pentru investigaţii. La 11
decembrie Franţa a solicitat Noii Zeelande acordul pentru transferarea
la Paris a maiorului Mafart, arătând că singurul zbor către Franţa este
în dimineaţa zilei de 13 decembrie. Noua Zeelandă a răspuns, după 4
ore, arătând că este necesar ca un medic neozeelandez să-l examineze
pe Mafart, propunând ca un avion militar să transporte acest medic pe
insula Hao. Franţa a răspuns că nu permite aterizarea avioanelor
străine în baza militară. Noua Zeelandă a oferit alternativa ca medicul
să fie transportat până în Tahiti, de unde să fie preluat de un avion
francez. Franţa a arătat că această procedură ar dura prea mult şi
starea de sănătate a maiorului Mafart nu permite întârziere, motiv
pentru care la 13 decembrie a fost dus la Paris, propunând ca un medic
neozeelandez să îl consulte acolo. Investigaţiile medicale au durat până
la 12 februarie, însă nu a fost nevoie de intervenţie chirurgicală şi
starea lui Mafart s-a îmbunătăţit natural. Noua Zeelandă a trimis un
medic, care a recunoscut că se impuneau investigaţii care nu puteau fi

efectuate în insula Hao, dar că investigaţiile au durat prea mult.
La 3 mai 1988 Franţa a informat Noua Zeelandă cu privire la faptul
că doamna Dominique Prieur este însărcinată şi sarcina comportă
riscuri, având în vedere că avea 39 de ani, solicitând acordul pentru
transferarea ei la Paris. Noua Zeelandă a propus, de asemenea,
aranjamente pentru consultarea acesteia de către un medic
neozeelandez. Franţa a informat că un nou eveniment urgent a apărut,
legat de faptul că tatăl doamnei Prieur suferea de cancer şi putea muri,
motiv pentru care, la 11 mai 1988, Dominique Prieur a fost transferată
la Paris. Tatăl ei a murit la 16 mai, iar copilul s-a născut în condiţii bune
în decembrie.
Noua Zeelandă a iniţiat procedura arbitrală prevăzută în sentinţa
Secretarului General al ONU, arătând că Franţa a încălcat prevederile
sentinţei şi ale acordului prin schimb de note. Franţa a invocat dreptul
răspunderii statelor, invocând forţa majoră, starea de primejdie şi
starea de necesitate.
Condiţiile necesare pentru atragerea răspunderii internaţionale
pentru faptul ilicit sunt:
w) o conduită imputabilă statului;
x) prin conduită să se încalce o obligaţie internaţională111.
Ambele condiţii sunt îndeplinite în situaţia de faţă. Pentru a înlătura
răspunderea pentru faptele săvârşite, Franţa a invocat starea de
necesitate, starea de primejdie şi forţa majoră.
Tribunalul a analizat dacă încălcarea obligaţiilor Franţei ar putea fi
justificate prin aceste cauze de înlăturare a răspunderii.
Forţa majoră
Prima obligaţie a Franţei era aceea de a îi ţine pe cei doi ofiţeri pe
insulă. în ce îl priveşte pe maiorul Mafart cauza forţei majore nu poate
fi aplicată, întrucât boala nu este considerat un eveniment
insurmontabil şi imprevizibil.
111 A. Năstase, B. Aurescu, op. cit., p. 334.
„77. [...] în lumina acestor prevederi, există mai multe motive pentru
a nu aplica excepţia forţei majore în acest caz. Aşa cum s-a subliniat
în raportul Comisiei de Drept Internaţional, art. 31 se referă «la
situaţia cu care se confruntă subiectul de drept care întreprinde
acţiunea şi care îl determină, împotriva voinţei sale, să acţioneze într-o
manieră care nu este conformă cu obligaţiile asumate de acesta la nivel
internaţional» (YbkILC, 1979, vol. II, parag. 2, p. 122 - s.n.). Excepţia
de forţă majoră «este în general invocată pentru a justifica o acţiune
involuntară, sau cel puţin lipsită de intenţie» şi presupune existenţa
unei «forţe irezistibile sau a unui eveniment neprevăzut, dincolo de
controlul statului, care ar face materialmente imposibilă îndeplinirea
obligaţiilor în circumstanţele date» deoarece, «niciunui stat nu îi se
poate cere o conduită ce vizează imposibilul» "[1].
Starea de necesitate
Cu privire la starea de necesitate, nici acest argument nu poate fi
reţinut întrucât aceasta protejează un interes esenţial al statului şi nu
al persoanei. Sănătatea ofiţerilor nu ţine de interesele esenţiale ale
Franţei.
Starea de primejdie
Invocarea stării de primejdie presupune:
22. trebuie să fie vorba de salvarea vieţii unei persoane;
23. încălcarea normei de drept internaţional să fie singura cale de
a îi salva viaţa.
Cu alte cuvinte, trebuie ca mutarea de pe insulă să fi fost singura
cale prin intermediul căreia viaţa maiorului să fie salvată.
Prin faptul examinării maiorului de către medicul Noii Zeelande,
acesta statuând asupra gravităţii stării sale de sănătate, respectiv
[1] Case
concerning the difference between New Zealand and France concerning
the interpretation or application of two agreements, concluded on 9 July 1986
between the two States and which related to the problems arising from the Rainbow
Warrior Affair, France-New Zealand Arbitration Tribunal, RIAA, Vol. XX, p. 215-284,
parag. 77.
indicând că pe insulă nu putea beneficia de tratament adecvat, a doua

condiţie a stării de primejdie a fost îndeplinită.
Cu privire la plecarea de pe insulă a maiorului, condiţiile stării de
necesitate sunt îndeplinite, însă nu se poate spune acelaşi lucru cu
privire la a doua obligaţie a Franţei şi anume obligaţia de a-l readuce
pe insulă. După însănătoşire, starea de necesitate nu mai persista, ca
atare condiţiile stării de necesitate nu mai sunt întrunite pentru a
înlătura răspunderea Franţei ca urmare a neîndeplinirii celei de-a doua
obligaţii.
Redăm principalele paragrafe relevante:
„78. [...] proiectul face o distincţie clară între temeiul avut în vedere
de art. 32 şi doctrina privind starea de necesitate, promovată în
cuprinsul art. 33. Conform art. 32, la starea de primejdie, esenţială
este existenţa unei situaţii de necesitate în care se află fie agentul
statului, fie o persoană care se află sub protecţia acestuia, nicidecum
statul însuşi. Pe de altă parte, art. 33, ce ar putea fi invocat pentru a
autoriza un stat să întreprindă un fapt ilicit invocând starea de
necesitate, se referă la situaţiile în care această acţiune este întreprinsă
ca singura modalitatea de a salva interesul vital al statului însuşi faţă
de un pericol grav şi iminent. Această distincţie între cele două
temeiuri justifică acceptarea generală a art. 32, şi, în acelaşi timp,
subliniază caracterul controversat al propunerilor conţinute în art.
33, privind starea de necesitate. Prin urmare, întrebarea care se pune
este de a determina dacă circumstanţele stării de primejdie atunci
când suntem într-o situaţie de urgenţă extremă care implică
consideraţii elementare de natură umanitară ce afectează agenţii
statului, poate să excludă caracterul ilicit al unui fapt al statului,,[1].
„79. In conformitate cu consideraţiile juridice anterioare, trei condiţii
ar fi necesare pentru a justifica conduita Franţei în ceea ce priveşte
maiorul Mafart şi căpitanul Prieur:

xi) existenţa unor circumstanţe excepţionale de urgenţă extremă care

implică consideraţii medicale de bază sau de altă natură, cu condiţia
ca o recunoaştere promptă a existenţei acestor circumstanţe
excepţionale să fie ulterior acceptată de cealaltă parte sau clar
demonstrată.
xii) restabilirea situaţiei iniţiale în conformitate cu
aranjamentul din Hao, de îndată ce motivele invocate pentru a
justifica repatrierea au dispărut.
xiii) depunerea unor diligenţe cu bună-credinţă în încercarea
de a obţine aprobarea Noii Zeelande în conformitate cu Acordul din
1986"[1].
„82. [...] Dimpotrivă, conform primului raport înaintat de către dr.
Croxton la data de 14 decembrie 1987, maiorul Mafart «trebuia supus
unei investigaţii amănunţite, lucru imposibil de realizat în Hao», iar
răspunsul la întrebarea dacă evacuarea de urgenţă era necesară a fost
echivoc. Aparent, acesta face presupunerea că singurul motiv
întemeiat pentru evacuarea maiorului Marfat ar fi fost dat de
necesitatea ca acesta să primească îngrijiri medicale, lucru neadevărat
de altfel. Totodată, autorul distinge între evacuarea de urgenţă şi
evacuarea planificată urgentă, pentru a oferi o justificare evacuării
medicale întreprinse în cazul maiorului Mafart "[2].
Ca atare, ,,88.[..] Tribunalul,
XXXVII. în majoritate decide că Republica Franceză nu şi-a încălcat
obligaţiile asumate faţă de Noua Zeelandă prin evacuarea maiorului
Marfat de pe insulă, la 13 decembrie 1987.
XXXVIII. Decide că Franţa şi-a încălcat vădit obligaţiile
internaţionale asumate atunci când a omis să-i ordone maiorului
Marfat să se întoarcă pe insula Hao începând cu data de 12 februarie
1988//[3].
în ce o priveşte pe căpitanul Prieur, Tribunalul a decis că nu este
incidenţă nicio cauză de înlăturare a răspunderii.
[1] Idem, parag.

79.Idem, parag.
[2]
[3]
82.Idem, parag.
88.
„93. Faptele mai sus menţionate, pe care părţile nu le dispută, arată că

Noua Zeelandă nu s-ar fi opus plecării căpitanului Prieur dacă acest
lucru ar fi fost pe deplin justificat de îngrijirile medicale de care
aceasta ar fi avut nevoie. Totodată, ele dezvăluie înţelegerea la care au
ajuns cele două ţări ca doamna Prieur să fie consultată de către Dr.
Brenner, cetăţean neozeelandez, înainte ca aceasta să părăsească
insula".
„94. Pe de altă parte, la data de 5 mai Guvernul Francez a hotărât să
pună Noua Zeelandă în faţa faptului împlinit cu privire permisiunea
acordată căpitanului Prieur de a se reîntoarce în Franţa pentru a-şi
vizita tatăl grav bolnav"m.
Cu privire la starea de primejdie, nu este îndeplinită condiţia de a fi

singura cale de a îi salva viaţa. Astfel, mutarea de pe insulă nu era
singura cale pentru a se asigura protecţia sănătăţii căpitanului.
XXXI. Cazul privind Fabricile de celuloză pe fluviul

Uruguay (Argentina c. Uruguay), 20 aprilie 2010, ICJ
Reports 2010, p. 14
Situaţia de fapt
La 4 mai 2006, Argentina a introdus o cerere în faţa Curţii Interna-
ţionale de Justiţie prin care solicita constatarea încălcării de către
Uruguay a prevederilor Statutului Fluviului Uruguay, semnat la 26
februarie 1975. Baza competenţei Curţii era clauza compromisorie
reglementată de Statutul Fluviului Uruguay (în continuare „Statut").
în 2002 şi 2003, Uruguay a autorizat construirea a două fabrici de
celuloză pe malul fluviului Uruguay (frontiera comună între cele două
state): uzina ENCE (investiţie spaniolă) şi uzina Botnia (investiţie
finlandeză). Uzina ENCE nu a fost finalizată, însă uzina Botnia
funcţionează din 9 noiembrie 2007.
Articolele 7-12 din Statut prevăd crearea „Comisiei Administrative a
Râului Uruguay" (CARU), compusă din reprezentanţii ambelor părţi.
111 Idem, parag. 93-94.

Statutul prevede obligaţia părţilor de a notifica către CARU orice proiect

şi de a transmite către CARU planurile detaliate ale proiectului.
în ambele cazuri, deşi CARU a cerut acest lucru, Uruguay nu a
notificat proiectele şi planurile acestora. Uruguay a justificat lipsa
notificării prin faptul că prin minuta („înţelegerea") semnată cu ocazia
întâlnirii miniştrilor afacerilor externe ale celor două state din 2 martie
2004 s-a convenit continuarea negocierilor.
Statutul prevedea obligaţii procedurale (art. 7-12) şi obligaţii
substanţiale:
XXXIX. utilizarea optimă şi raţională a fluviului;
XL. utilizarea solului şi pădurilor astfel încât să nu fie afectată
calitatea apei şi aerului (art. 35);
XLI. obligaţia coordonării eforturilor în vederea evitării
modificărilor echilibrului ecologic (art. 36);
XLII. obligaţia de a preveni poluarea şi de a conserva mediul acvatic
(art. 41).
Părţile au administrat probe, prin experţi, în sensul încălcării sau
neîncălcării obligaţiilor substanţiale (în mod practic-poluarea apei de
către uzina Botnia).
Argentina a susţinut că între obligaţiile procedurale şi cele substan-
ţiale există o legătură strânsă, motiv pentru care încălcarea obligaţiilor
procedurale atrage în mod automat încălcarea obligaţiilor substanţiale.
De asemenea, Argentina a susţinut că obligaţia de prevenire a
poluării determină modificarea sarcinii probei, în sensul că este datoria
Uruguay-ului să demonstreze că a luat toate măsurile pentru a preveni.
Argentina a solicitat, totodată, stabilirea răspunderii internaţionale
a Uruguay-ului şi repararea prejudiciului prin revenirea la situaţia
anterioară încălcării.
Curtea a analizat cele două categorii de obligaţii aflate în discuţie,
adică obligaţiile procedurale şi obligaţiile pe fond. Aceasta a statuat că
cele două sunt perfect complementare, oferindu-le părţilor
posibilitatea de a realiza obiectivul propus prin Tratat. Cu toate
acestea, nu se poate
conchide că încălcarea unei obligaţii procedurale atrage încălcarea unei

obligaţii de substanţă sau viceversa, întrucât nu a fost prevăzut un
asemenea automatism în Tratat. Ca atare, ele trebuie examinate
separat.
Obligaţiile procedurale
Curtea a statuat că entitatea numită Comisia Administrativă a
Râului Uruguay este o organizaţie internaţională care s-a constituit ca o
componentă centrală în îndeplinirea obligaţiilor stipulate în tratat.
Notificarea oricăror lucrări către această Comisie constituia o obligaţie
esenţială a Tratatului din 1975. Cu toate acestea, Uruguay nu şi-a
îndeplinit obligaţia de notificare sau informare deşi demarase lucrările
obţinând diferite autorizaţii. Având în vedere absenţa îndeplinirii
obligaţiilor anterior menţionate, Uruguay a încălcat şi obligaţia de a
negocia în vederea reechilibrării drepturilor şi obligaţiilor curente astfel
încât să se atingă scopul iniţial convenit prin tratat.
„158. După ce a stabilit că statul Uruguay a încălcat obligaţiile
procedurale de a informa, notifica şi negocia în măsura şi pentru
motivele arătate mai sus, Curtea îşi va îndrepta atenţia asupra
modului în care acesta şi-a îndeplinit obligaţiile substanţiale
prevăzute în Statutul din 1975"m.
Obligaţiile de substanţă
Cu privire la obligaţiile de substanţă, Curtea a notat că Argentina
susţinea că Uruguay ar fi încălcat:
-obligaţia de a contribui la utilizarea optimă şi raţională a râului;
XLIII. obligaţia de a proteja calitatea apei;
XLIV. obligaţia de coordonare a măsurilor pentru a preveni
schimbări în echilibrul ecologic;
XLV. obligaţia de a preveni poluarea şi prezerva mediul acvatic.
Curtea a reamintit părţilor că sarcina probei revine celui care
a reclamat încălcarea obligaţiilor. în legătură cu acestea, Curtea a
[1) Pulp Mills on the River Uruguay (Argentina v Uruguay), ICJ Reports 2010, p.
14, parag. 158.

statuat că nimic din practica celor două state sau modul de redactare a
convenţiei dintre ele nu poate duce în acest caz la răsturnarea sarcinii
probei. Prin urmare, Curtea a considerat ca nedovedite afirmaţiile
Argentinei, nerezultând din probatoriu că Uruguay ar fi încălcat
respectivele obligaţii,
„262. Pentru început, Curtea consideră că, în conformitate cu
principiul bine stabilit onus probandi incumbit actori, este datoria
unei părţi care susţine anumite fapte să stabilească existenţa acelor
fapte//[1].
„164. în ceea ce priveşte argumentele invocate de Argentina cu privire
la inversarea sarcinii probei şi a existenţei pentru fiecare parte a unei
răspunderi egale conform Statutul din 1975, Curtea consideră că deşi
o abordare precaută ar putea fi relevantă în interpretarea şi aplicarea
prevederilor Statutului din 1975, acest lucru nu ar duce la inversarea
sarcinii probei. Totodată, Curtea opinează că nimic din conţinutul
Statutului din 1975 nu plasează sarcina probei ambelor părţi în mod
egal"[2\
„204. în acest sens obligaţia de a proteja şi conserva, conform art. 41
lit. a), trebuie interpretată în lumina unei practici, la care au aderat
tot mai multe state recent, referitoare la existenţa unei obligaţii în
dreptul internaţional de a face un studiu de impact cu privire la riscul
ca o activitate industrială determinată să aibă un impact
transfrontalier negativ asupra unor resurse partajate. Mai mult,
obligaţia de diligenţă (due diligence) şi îndatoririle de a supraveghea şi
preveni pe care aceasta le implică, ar trebui considerate ca
neîndeplinite dacă un stat ce desfăşoară lucrări ce pot afecta cursul şi
calitatea apei unui râu nu face un studiu de impact asupra
mediului//[3].
„265. Din argumentele prezentate mai sus nu rezultă dovezi
concludente pentru a arăta că Uruguay nu ar fi acţionat cu un grad
suficient de diligenţă (due diligence) sau că, deversarea

I2) Idem, parag. 164.
v) Idem, parag. 205.
unor substanţe de către uzina Orion (Botnia) ar fi avut efecte

vătămătoare sau ar fi cauzat prejudicii biotopului, calităţii apei sau
echilibrului ecologic al râului, având în vedere că acesta a început
lucrările de-abia în noiembrie 2007. Prin urmare, pe baza probelor
prezentate, Curtea conchide că Uruguay nu a încălcat obligaţiile
salell].
Curtea a subliniat, de asemenea, diferenţa între obligaţii de
substanţă şi obligaţii de procedură şi faptul că acestea nu sunt
indisolubil legate una de alta.
Reparaţia
Stabilind că Uruguay a încălcat obligaţia procedurală prevăzută în
tratat, Curtea a trecut la analiza reparaţiilor. Regula cutumiară pentru
reparaţia prejudiciului este repunerea în situaţia anterioară. în
contextul dat, repunerea în situaţia anterioară ar fi însemnat
demolarea fabricilor şi readucerea zonei la stadiul în care se afla
înainte de construcţii.
„272. Curtea, care nu are pe rolul său o cerere de despăgubire în
temeiul regimului responsabilităţii internaţionale a statului în
absenţa unui act ilicit, nu consideră necesar a stabili dacă art. 42 şi
art. 43 din Statutul din 1975 prevăd un astfel de regim. Totuşi, nu
poate fi dedus din conţinutul acestor articole, care se referă în mod
specific la cazurile de poluare, că scopul sau efectul lor este acela de a
evita orice formă de reparaţie, alta decât compensarea pentru
prejudiciile suferite ca urmare a încălcării obligaţiilor de natură
procedurală în temeiul Statutului din 1975"[2].
Curtea Internaţională de Justiţie a reamintit că dreptul cutumiar
consacră două excepţii de la restitutio in integrum şi anume:
i) când restituirea e materialmente imposibilă;
j) când restituirea este vădit disproporţionată faţă de beneficiul
obţinut.

„273. Curtea reaminteşte că în dreptul internaţional cutumiar

repunerea în situaţia anterioară săvârşirii faptului ilicit este o formă
de reparaţie a prejudiciului cauzat. Curtea reaminteşte, de asemenea,,
că, în cazul în care restituirea este imposibilă sau implică o povară
total disproporţionată faţă de beneficiul care decurge din aceasta,
repararea prejudiciului ia forma compensaţiei sau satisfacţiei, sau
ambelor "[1].
„275. Astfel, aşa cum a subliniat Curtea (a se vedea punctele 154-157
de mai sus), obligaţiile procedurale în baza Statutului din 1975 nu
interzic construirea de către Uruguay a uzinei (Botnia) Orion, în
lipsa consimţământului Argentinei, după expirarea perioadei pentru
negocieri. Curtea a observat, totuşi, că această construcţie a Uzinei a
început înainte ca negocierile să fi ajuns la final, încălcând astfel
obligaţiile procedurale prevăzute în Statutul din 1975. în plus, Curtea
a apreciat, pe baza dovezilor prezentate, că funcţionarea uzinei Orion
(Botnia) nu a dus la încălcarea obligaţiilor pe fond stabilite prin
Statutul din 1975 (punctele 180,189 şi 265 de mai sus). Cum statului
Uruguay nu i-afost interzisă continuarea construcţiei şi exploatării
uzinei Orion (Botnia) după expirarea perioadei de negociere şi cum
acesta nu a încălcat nicio obligaţie pe fond, a dispune desfiinţarea
uzinei în funcţiune nu constituie, în opinia Curţii, un remediu
adecvat pentru încălcarea obligaţiilor procedurale //[2].
Curtea a considerat că demolarea fabricilor şi aducerea terenului la
starea în care acestea se aflau înainte de construirea fabricilor este
vădit disproporţionată faţă de beneficiul obţinut. Astfel, Curtea a
statuat că simpla încălcare a unei obligaţii de a notifica nu este
suficientă pentru a cere repunerea în situaţia anterioară.
„276. Fiindcă Uruguayul nu a încălcat obligaţiile pe fond asumate
prin Statutul din 1975, Curtea nu poate, pentru aceleaşi motive, să
admită cererea Argentinei în ceea ce priveşte repararea pretinselor

prejudicii suferite de către anumite sectoare ale economiei, în special

turismul şi agricultura"[1].
Curtea a considerat că simpla statuare prin propria hotărâre că

Uruguay a încălcat obligaţia de notificare faţă de Argentina constituie
satisfacţie suficientă.
XXXII. Cazul privind Topitoria Trail Smelter (SUA c.

Canada), Sentinţă arbitrală SUA din 11 martie 1941, RIAA,
Volume III, p. 1905-1982
Situaţia de fapt
Topitoria Trail Smelter funcţiona pe teritoriul Canadei, în
proximitatea graniţei cu Statelor Unite ale Americii. Unii cetăţeni
americani au sesizat guvernul Statelor Unite ale Americii cu privire la
faptul că, datorită emisiilor de oxid de plumb ale topitoriei Trail
Smelter, pe care curenţii de aer le transportau pe teritoriul Statelor
Unite, culturile agricole ale acestora au fost compromise în mod
repetat, cauzând importante prejudicii materiale.
Guvernul Statelor Unite ale Americii a solicitat Canadei să interzică
funcţionarea fabricii. Canada a replicat că, în conformitate cu regulile
generale ale dreptului internaţional, fiecare stat este suveran asupra
teritoriului său şi atât timp cât topitoria funcţionează pe teritoriul
Canadei, nu există nici un motiv pentru interzicerea funcţionării
acesteia.
Cele două state au convenit, în 1941, să supună litigiul unui tribunal
arbitrai, care să decidă în conformitate cu regulile generale ale
dreptului internaţional.
Trebuie ţinut cont că în anii 1940 nu existau reguli de drept
internaţional în materia protecţiei mediului. Astfel, acest caz funda-
mentează pentru prima dată principiul diligenţei (due dilligence) -
elementele subliniate în textul de mai jos. Dezvoltarea acestui principiu
a stat la baza fundamentării răspunderii pentru activităţi neinterzise de

dreptul internaţional.
„Prima problemă care se pune este dacă ar trebui să se răspundă la
întrebare pe baza dreptului intern al Statelor Unite sau în baza
dreptului internaţional. Tribunalul, constată totuşi, că această
chestiune nu trebuie să fie rezolvată prin prisma legislaţiei interne a
Statelor Unite deoarece prevederile conţinute de acesta referitor la
drepturile cvasi-suverane ale statelor Uniunii, în materie de poluare
atmosferică, deşi mai bine conturate, sunt per ansamblu conforme cu
regulile generale ale dreptului internaţional. Profesorul Eagleton
consideră în lucrarea sa (Responsabilitatea statelor în dreptul
internaţional, 1928, p. 80) că: «Un stat are obligaţia de a proteja în
orice moment alte state împotriva actelor prejudiciabile săvârşite de
către persoane fizice aflate sub jurisdicţiei sa».
«Un număr mare de astfel de declaraţii din partea autorităţilor publice
din alte state în ceea ce priveşte obligaţia unui stat de a respecta alte
state şi teritoriul acestora au fost prezentate Tribunalului. Acestea şi
multe altele au fost examinate cu atenţie. Deciziile forurilor
internaţionale, în diverse probleme, de la cazul Alabama încoace, şi
cele similare precedente, se bazează pe acelaşi principiu general de
drept şi, într-adevăr, acest principiu, ca atare, nu a fost pus la îndoială
de către Canada. Dar dificultate reală de multe ori apare mai degrabă
atunci când vine vorba de a determina, pe fond, în ce constă un act
prejudiciabil». (p. 1963)
„Tribunalul, prin urmare, consideră că deciziile menţionate mai sus,
luate în ansamblu, constituie o bază adecvată pentru concluziile sale,
şi anume faptul că, în conformitate cu principiile de drept
internaţional, precum şi dreptul intern al Statelor Unite ale Americii,
niciun stat nu are dreptul de a folosi sau permite folosirea teritoriului
său într-un mod care să cauzeze un prejudiciu teritoriului unui alt
stat sau particularilor şi bunurilor acestora aflate pe teritoriul acelui
stat, iar atunci când există consecinţă grave stabilirea prejudiciului se
face în baza unor dovezi clare şi convingătoare (s.n.)"[1].
tl] Trail Smelter Case (United States v. Canada), RIAA, Voi. Ill; p. 1965.
XXXIII. Cazurile de la Curtea Europeană a Drepturilor

Omului Behrami şi Behrami c. Franţa (Cerere nr. 71412/01) şi
Saramati c. Franţa, Germania şi Norvegiam (Cerere nr.
78166/01), Decizie a Marii Camere cu privire la
admisibilitate, 2 mai 2007
Situaţia de fapt
La 11 martie 2000, minorii Gadaf şi Bekim Behrami, care locuiau în
Mitroviţa, Kosovo, s-au jucat cu elemente de muniţie neexplodată din
cursul bombardamentelor din 1999, cauzând uciderea unuia dintre ei
şi rănirea gravă a celuilalt.
Sectorul respectiv făcea obiectul prezenţei a patru brigăzi franceze
din cadrul KFOR, forţă internaţională mandatată prin Rezoluţia
Consiliului de Securitate 1244 (1999).
UNMIK-misiune mandatată prin aceeaşi Rezoluţie-a investigat
incidentul şi a raportat, la 18 martie 2000, că acesta reprezintă o
„ucidere neintenţionată cauzată prin imprudenţă". Nicio anchetă
penală nu a fost întreprinsă.
Ruzhdi Saramati a fost arestat, în mod succesiv, de UNMIK şi
contingente din cadrul KFOR, între aprilie 2001 şi octombrie 2002.
Curtea Supremă din provincia Kosovo a decis, în octombrie 2002,
respingerea acuzaţiilor care i se aduceau, trimiterea spre rejudecare şi
eliberarea lui Saramati.
Behrami a susţinut că trupele franceze din cadrul KFOR cunoşteau
situaţia şi au omis să neutralizeze sau să avertizeze cu privire la
bombele nedetonate, încălcând astfel art. 2 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului (dreptul la viaţă).
Saramati a susţinut că Franţa, Germania şi Norvegia - state ai căror
oficiali din cadrul UNMIK şi KFOR au dispus arestarea - au încălcat art. 5
(dreptul la libertate şi securitate), art. 13 (dreptul la
111 C.G. Achimescu, Le controle des actes des organisations internationales devant le
juge de Strasbourg, în NRDO nr. 2/2014.

un remediu efectiv) şi art. 6 alin. (1) (dreptul la un proces echitabil) din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principala problemă ridicată a fost reprezentată de relaţia dintre
răspunderea statelor şi răspunderea organizaţiilor internaţionale.
Astfel, Curtea a fost chemată să stabilească jurisdicţia ratione personae
cu privire la forţele plasate în Kosovo la dispoziţia ONU, prin UNMiK şi
KFOR. Curtea s-a referit la criteriul „controlului efectiv", precum şi la
lucrările Comisiei de Drept Internaţional în ceea ce priveşte
răspunderea organizaţiilor internaţionale. Curtea a apreciat că
elementul central este faptul că ONU deţinea autoritatea supremă şi
controlul, comanda operaţională având doar caracter delegat. Curtea a
remarcat că prezenţa KFOR în Kosovo era fundamentată pe o Rezoluţie
a Consiliului de Securitate, arătând că această forţă exercita
competenţe delegate ale Consiliului, în conformitate cu capitolul VII al
Cartei, motiv pentru care acţiunile sale erau imputabile ONU™.
Redăm mai jos paragrafele relevante:
Cu privire la KFOR şi UNMIK
„132. în timp ce Capitolul VII a constituit fundamentul delegării
competenţelor Consiliului de Securitate, această delegare trebuie să fie
suficient de limitată pentru a rămâne compatibilă cu gradul de
centralizare a securităţii colective realizată de Consiliul de Securitate
în conformitate cu Carta şi, mai specific, pentru ca actele entităţii
delegate să fie imputabile ONU. [...]
Aceste limite urmăresc atingerea unui echilibru între rolul central în
asigurarea realităţii al Consiliului de Securitate şi realitatea punerii
în aplicare. în primul rând, absenţa acordurilor avute în vedere de art.
43 determină Consiliul de Securitate să se bazeze pe state (în principal
membri permanenţi) şi grupuri de state
111 International Law Commission, Draft Articles on responsibility of international
organizations, with commentaries, 2011, Yearbook of the International Law

Commission, 2011, vol. II, Part Two, p. 23, parag. 10.
pentru a oferi mijloacele militare în vederea îndeplinirii rolului de

securitate colectivă. în al doilea rând,, natura multilaterală şi
complexă a misiunilor de securitate face necesară o anumită delegare a
comenzii.
133. Curtea consideră că elementul cheie este dacă Consiliul de
Securitate reţine autoritatea şi controlul supreme, astfel încât numai
comanda operaţională să fie delegată. Acest mod de delegare este
stabilit în prezent ca un substitut pentru acordurile avute în vedere de
art. 43, care nu au fost încheiate niciodată//[1].
„14:0. Prin urmare, chiar dacă ONU însăşi ar accepta că există loc de
progres în cooperarea şi structurile de comandă între Consiliul de
Securitate şi organizaţiile internaţionale care contribuie [...] Curtea
consideră că autoritatea şi controlul supreme au fost menţinute de
Consiliul de Securitate şi comanda efectivă a operaţiunilor relevante a
fost reţinută de NATO.
XLVI. în aceste circumstanţe, Curtea observă că KFOR exercita
competenţe ale Consiliului de Securitate în temeiul capitolului VII,
delegate în mod legal, ceea ce determină că acţiunea reclamată era, în
principiu, «imputabilă» ONU.
XLVII. Spre deosebire de KFOR, UNMIK era un organ subsidiar
al ONU [...] creat în baza Capitolului VII din Cartă, astfel încât
acţiunea reclamată este, în principiu, «imputabilă» ONU în acelaşi
sens"[2].
Competenţa ratione personae

„146. întrebarea care apare în prezentul caz este dacă Curtea este
competentă ratione personae să examineze acte pe care statele pârâte
le-au îndeplinit în numele ONU şi, la modul general, cu privire la
relaţia dintre Convenţie şi ONU, atunci când aceasta acţionează în
temeiul capitolului VII din Cartă.
[1] Behrami şi Behrami c. Franţa şi Sa ramaţi c. Franţa, Germania şi Norvegia,

Cerere nr. 78166/01, Cerere nr. 71412/01, Decizie a Marii Camere cu privire la
admisibilitate, 2 mai 2007, (2007) 45 EHRR SE 85, parag. 132-133.
[2] Idem, parag. 140-142.
247. Curtea observă, în primul rând, că nouă din cei doisprezece

semnatari originari ai Convenţiei, în 1950, crra membri ONU din
1945, că majoritatea Părţilor Contractante au devenit membri ONU
înainte de a deveni părţi la Convenţie şi că toate Părţile Contractante
sunt în prezent membri ONU. [...] La modul general, se reaminteşte
că această Convenţie trebuie interpretată în lumina regulilor şi
principiilor de drept internaţional relevante, aplicabile în relaţiile
dintre Părţile Contractante. Curtea are în vedere două prevederi
complementare ale Cartei ONU, art. 25 şi art. 103, aşa cum au fost
interpretate de Curtea Internaţională de Justiţie"[1]. „149. în
prezentul caz, Capitolul VII permite Consiliului de Securitate să
adopte măsuri coercitive ca reacţie la un conflict considerat că
ameninţă pacea, mai exact Rezoluţia 1244 care a stabilit UNMIK şi
KFOR.
Deoarece operaţiile stabilite de Rezoluţiile Consiliului de Securitate în
temeiul Capitolului VII din Cartă sunt fundamentale pentru
misiunea ONU de a asigura pacea şi securitatea internaţionale şi
întrucât acestea se bazează pe sprijinul efectiv al statelor membre,
Convenţia nu poate fi interpretată într-o manieră care ar supune
controlului Curţii actele şi omisiunile Părţilor Contractante, care
sunt acoperite de Rezoluţiile Consiliului de Securitate şi care apar în
cursul acestor misiuni. A face aceasta ar însemna a interfera cu
îndeplinirea misiunii cheie a ONU în acest domeniu, inclusiv, aşa
cum au argumentat părţile, cu conducerea efectivă a operaţiunilor.
Aceasta ar echivala cu impunerea unor condiţii pentru implementarea
unor Rezoluţii ale Consiliului de Securitate, care nu sunt prevăzute
în textul Rezoluţiei însăşi. Acest raţionament se aplică în mod egal şi
actelor voluntare ale statelor pârâte, cum ar fi votul unui membru
permanent în favoarea unei rezoluţii relevante sau contribuţia cu
trupe la o misiune de securitate: aceste acte pot să nu reprezinte
obligaţii care decurg din calitatea de membru ONU, dar rămân
cruciale pentru îndeplinirea efectivă
tl] Idem, parag. 146-147.

a mandatului ONU prevăzut de Capitolul V IIş i, în consecinţă,

pentru scopul ONU de a menţine pacea şi securitatea//[l].
„152. In aceste circumstanţe, Curtea concluzionează că cererile
reclamanţilor trebuie declarate incompatibile cu sfera de aplicare
ratione personae a Convenţiei//[2].

TEMA 12.
Organizaţiile internaţionale
XXXIV. Avizul consultativ Reparaţii pentru prejudicii

suferite în serviciul Organizaţiei Naţiunilor Unite, ICJ
Reports 1949, p. 174
Situaţia de fapt
în septembrie 1948, contele Folke Bernadotte, cetăţean suedez,
care îndeplinea o funcţie oficială în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite
- mediatorîn conflictul israeliano-palestinian-a fost asasinat la Ierusalim
de un grup fundamentalist israelian. Israelul a devenit membru ONU în
1955.
La 3 decembrie 1948, Adunarea Generală a solicitat Curţii Interna-
ţionale de Justiţie, prin Rezoluţie, un aviz consultativ cu privire la
următoarele probleme juridice:
XXXIX. în cazul în care un funcţionar al ONU, în îndeplinirea
atribuţiilor oficiale, suferă un prejudiciu care ar implica răspunderea
unui stat, are ONU, ca organizaţie internaţională, capacitatea de a
prezenta o acţiune/plângere internaţională împotriva guvernului
responsabil de jure sau de facto în vederea obţinerii reparaţiei
prejudiciului cauzat a) ONU şi b) victimei sau persoanelor îndreptăţite
la reparaţie ca succesori ai acesteia?
XL. în cazul unui răspuns afirmativ la punctul b), cum va fi
acţiunea ONU compatibilă/reconciliată cu drepturile statului al cărui
cetăţean este victima?
în ceea ce priveşte întrebarea I pct. a), problema care s-a ridicat a
fost dacă ONU are personalitate juridică în dreptul internaţional, având
în vedere că în Carta ONU nu se prevede nimic despre acest
lucru (formularea din Cartă face referire la „personalitatea juridică în

dreptul intern al statelor membre").
în ceea ce priveşte întrebarea I pct. b), se pune problema dacă este
posibil ca o organizaţie internaţională să exercite „protecţia
diplomatică", asemenea unui stat.
în ceea ce priveşte întrebarea II, chestiunea în discuţie ar fi, în
ipoteza în care ar exista o „protecţie diplomatică" a unei organizaţii
internaţionale, care dintre cele două „protecţii" prevalează, a
organizaţiei sau a statului?
Cu privire la personalitatea de drept internaţional, Curtea a
precizat:
„întrebările adresate Curţii se referă la «capacitatea de prezenta o
cerere la nivel internaţional», în consecinţă, trebuie definit ceea ce
presupune o asemenea capacitate, luăndu-se în considerare
caracteristicile organizaţiei, astfel încât să se stabilească dacă, în
general, aceste caracteristici conferă, sau nu, Organizaţiei dreptul de a
prezenta o cerere la nivel internaţional "[1].
„In sfera relaţiilor internaţionale, are o organizaţie atributele necesare
pentru a prezenta o cerere la nivel internaţional ? Pentru a formula
un răspuns la această întrebare, Curtea trebuie mai întâi să stabilească
dacă Carta conferă organizaţiei dreptul de a cere membrilor săi să
respecte drepturile şi obligaţiile asumate prin statut. Cu alte cuvinte,
posedă organizaţia personalitate juridică de drept internaţional?
Aceasta este, fără îndoială, o expresie formulată în doctrină ce însă a
dat de-a lungul timpului naştere la numeroase controverse. Acest
lucru va fi interpretat în sensul că, dacă organizaţia este recunoscută
ca având personalitate juridică internaţională, atunci ea este pe deplin
capabilă să se prevaleze de obligaţiile ce revin membrilor săi.
U
Pentru a răspunde la această întrebare, lucru pe care Carta nu îl face,
trebuie mai întâi să determinăm atributele conferite prin acesta
organizaţiei. Subiectele de drept în orice sistem juridic nu sunt
[1] Reparation for injuries suffered in the service of the United Nations, Advisory
Opinion, ICJ Reports 1949, p. 174 şi 177.

12. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE 211
neapărat identice din punctul de vedere al naturii sau întinderii

drepturilor lor; iar acesta depinde de nevoile comunităţii De-a lungul
timpuluir dezvoltarea dreptului internaţional a fost influenţată de
cerinţele vieţii internaţionale, iar creşterea progresivă în activităţilor
colective ale statelor a dat deja naştere la cazuri de acţiune la nivel
internaţional din partea unor entităţi non-statale. Această evoluţie a
culminat în stabilirea în iunie 1945 a unei organizaţii internaţionale
ale cărei scopuri şi principii sunt specificate în Carta ONU. Dar
pentru a atinge aceste scopuri, acordarea personalităţii juridice
internaţionale este indispensabilă. Carta nu s-a limitat în a defini
organizaţia doar ca un «centru pentru armonizarea acţiunilor
naţiunilor în atingerea acestor scopuri comune» [art. 1 alin. (3)]. Ea a
echipat acest centru cu organe, şi i-a conferit sarcini specifice. Ea a
redefinit poziţia statelor membre în raport cu Organizaţia cerându-le
acestora să sprijine acţiunile întreprinse de acesta [art. 2 alin. (5)],
precum şi să accepte şi să execute hotărârile Consiliului de Securitate;
prin autorizarea Adunării Generale de a face recomandări Membrilor;
prin conferirea către organizaţie de privilegii şi imunităţi pe teritoriul
statelor membre şi prin conferirea prerogativei de a încheia acorduri
cu membri săi. în special capacitatea organizaţiei de a încheia acorduri
în nume propriu a confirmat opinia potrivit căreia acesta are o poziţie
distinctă în raport cu statele membre având prerogativa de a le
determina să îşi respecte obligaţiile asumate. Aşadar Curtea conchide
că organizaţia se bucură de personalitate juridică de drept
internaţional "[1].
Importanţa paragrafelor de mai sus rezidă în faptul că instanţa
internaţională expune condiţiile în care se poate conferi în mod implicit
personalitate juridică unei organizaţii internaţionale: reglementarea
prin statut a unor organe şi a unor funcţii care nu s-ar putea realiza în
lipsa personalităţii juridice internaţionale.
w idem, p. 178.
în continuare, Curtea a analizat opozabilitatea faţă de terţi a

personalităţii juridice a ONU, care s-ar traduce prin posibilitatea
prezentării unei reclamaţii internaţionale. Ceea ce este important de
reţinut este fundamentarea caracterului obiectiv- opozabil ergo omnes
- a personalităţii juridice a organizaţiei internaţionale.
„ Următoarea întrebare este dacă suma drepturilor pe plan interna-
ţional pe care le poate avea organizaţia cuprinde dreptul de a prezenta
o cerere la nivel internaţional, descris în Cererea de aviz consultativ.
Funcţiile Organizaţiei sunt de un asemenea caracter încât acestea nu
ar putea fi efectiv îndeplinite dacă ar implica o acţiune concurentă, pe
plan internaţional, a cincizeci şi cinci de ministere de externe, şi
Curtea concluzionează că Statele Membre au transferat Organizaţiei
capacitatea de a prezenta cereri la nivel internaţional când acestea
sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor Organizaţiei"[1]. „Din
nou, Curtea este autorizată să asume că prejudiciul suferit implică
răspunderea unui stat, şi nu este chemată să exprime o opinie asupra
variatelor modalităţi în care poate fi angajată răspunderea. Prin
urmare, întrebarea care se pune este dacă Organizaţia are capacitatea
de a prezenta o cerere împotriva unui stat terţ pentru a obţine o
reparaţie în ceea ce priveşte un prejudiciu suferit sau, dacă statul
pârât, nefiind membru al Organizaţiei, are dreptul de a ridica obiecţia
că Organizaţia nu are capacitatea de a prezenta o plângere
internaţională. Cu privire la acest punct, opinia Curţii este că
cincizeci de state, reprezentând vasta majoritate a membrilor
comunităţii internaţionale, au avut competenţa, în conformitate cu
dreptul internaţional, să creeze o entitate care posedă personalitate
juridică obiectivă (s.n.), nu doar o personalitate recunoscută de aceste
state membre, precum şi capacitatea de a prezenta cereri pe plan
internaţional',[2].
[11 Idem, p.
180.
[2] Idem, p.
185.
TEMA 13.
Dreptul internaţional penal
XXXV. Cazul Dusan Tadic, Tribunalul Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Decizia asupra
moţiunii apărării pentru un apel interlocutoriu asupra
jurisdicţiei, Camera de Apel, 2 octombrie 1995
Situaţia de fapt
în 1994, Procurorul Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta
Iugoslavie (TPII) a depus acuzări împotriva lui Dusan Tadic, membru al
forţelor sârbilor bosniaci în perioada conflictului din Bosnia şi
Herţegovina, pentru comiterea următoarelor fapte:
XIX. încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva din
[11
1949;
XX. încălcarea legilor şi cutumelor războiului;
XXI. crime împotriva umanităţii;
rezultate din uciderea şi supunerea la tratamente inumane şi
degradante a unor prizonieri şi a populaţiilor musulmane bosniace în
timpul conflictului (faptele erau probate, în principal prin martori).
Faptele au fost comise între 1992 şi 1994.
Apărarea a prezentat o moţiune prin care a contestat jurisdicţia
Tribunalului asupra faptelor comise de Tadic, pentru următoarele
motive:
y) Tribunalul nu este creat în mod legitim, deoarece actul său
constitutiv nu este reprezentat de un tratat internaţional, prin care
statele să-şi exprime consimţământul pentru crearea sa. Consiliul de
111 Convenţia privind ameliorarea răniţilor şi bolnavilor pe câmpul de luptă,
Geneva, 12 august 1949; Convenţia privind ameliorarea răniţilor, bolnavilor şi

naufragiaţilor, membri ai forţelor armate, în războiul pe mare, Geneva, 12 august
1949; Convenţia privind tratamentul prizonierilor de război, Geneva, 12 august
1949; Convenţia privind protecţia persoanelor civile în timp de război, Geneva, 12
august 1949.
Securitate nu avea competenţa, în conformitate cu Carta ONU, să

dispună crearea unui tribunal în contextul existent.
în plus, se încalcă un drept fundamental al omului, recunoscut de
dreptul internaţional cutumiar- dreptul la un proces echitabil, care
impune ca tribunalul să fie independent, imparţial şi stabilit prin lege.
Rezoluţia 827 a Consiliului de Securitate nu poate fi considerată „lege";
z) Prioritatea jurisdicţiei Tribunalului, reglementată prin art. 9 alin.
(2) din Statut, nu are nicio bază în dreptul internaţional, deoarece
instanţele naţionale din Bosnia şi Herţegovina sau din Republica Srpska
au prioritate în judecarea faptelor, în temeiul suveranităţii naţionale, în
special în contextul în care aceste state nu şi-au exprimat
consimţământul cu privire la Tribunal.
aa) Faptele prezentate nu intră în competenţa materială a
Tribunalului (încălcări ale Convenţiilor de la Geneva, încălcări ale legilor
şi cutumelor războiului, crime împotriva umanităţii), deoarece
Convenţiile de la Geneva şi Convenţiile de la Haga din 1907 privind
legile şi cutumele războiului impun condiţia existenţei unui conflict
armat internaţional, condiţie care nu este îndeplinită în speţă.
Competenţa Tribunalului
întrucât nu există la nivel internaţional o jurisdicţie cu caracter
universal, fiecare instanţă sau tribunal internaţional să îşi regleze
funcţionarea şi organizarea după normele ce au stat la baza creării lor.
Astfel, Tribunalul fundamentează principiul conform căruia „este
judecătorul propriei competenţe":
„17. Curtea [Internaţională de Justiţie] a dedus, anterior, natura
judiciară a Tribunalului administrativ al Organizaţiei Naţiunilor
Unite („TANU") din utilizarea unei anumite terminologii şi a unui
anumit limbaj în Statut, precum şi din anumite caracteristici ale
acestuia. Printre aceste caracteristici ale funcţiei judiciare, puterea
conferită prin art. 2 parag. 3 din Statutul TANU este foarte
importantă:
13. DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL 215
«în cazul în care s-ar contesta competenţa Tribunalului, problema va

fi soluţionată printr-o decizie a Tribunalului.» (idem, 51-2, citând
Statutul Tribunalului administrativ al Naţiunilor Unite, art. 2 parag.
3)[1].
„18. Această putere, numită Kompetenz-Kompetenz în germană sau
la competence de la competence în franceză, este un element, în
realitate unul foarte important, al competenţei subsidiare sau implicite
a oricărui tribunal judiciar sau arbitrai şi constă în «competenţa de a-
şi stabili propria competenţă». Acest principiu este un element
constitutiv necesar în exercitarea funcţiei judiciare, nefiind necesar să
fie expres prevăzut în actele constitutive ale acestor tribunale, deşi
deseori este expres prevăzut (a se vedea, de exemplu, art. 36 parag. 6
din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie)[2].
Rezoluţiile Consiliului de Securitate

Tribunalul internaţional a fost creat prin intermediul unei Rezoluţii a
Consiliului de Securitate, prin care i s-a conferit posibilitatea de a
judeca un anumit spectru de fapte şi persoane. însă, dacă ar fi
acceptată teza conform căreia competenţa tribunalului este limitată la
aspectele menţionate în Rezoluţia Consiliului de Securitate arînsemna
să considerăm tribunalul drept un organ subsidiar al acestuia. Această
concluzie rezultă din formularea art. 7 alin. (2) coroborat cu art. 29 din
Carta ONU.
în această situaţie, tribunalul astfel creat ar rămâne sub controlul
consiliului de Securitate. Cu toate acestea, intenţia Consiliului de
Securitate nu a fost de a crea un organ subsidiar, în sensul reglementat
de Cartă, ci a dorit constituirea unui tribunal internaţional.
[1] Prosecutor v. Dusko Tadic a/k/a „Dule", Decision on the Defence Motion for
Interlocutory Appeal on Jurisdiction, Appeals Chamber, 2 October 1995, parag. 17.

Astfel, cu privire la Rezoluţiile Consiliului de Securitate:

„21. Camera de primă instanţă a încercat să îşi fundamenteze poziţia
sprijinindu-se pe anumite remarci ale Curţii Internaţionale de Justiţie
sau ale unora dintre judecătorii acesteia (a se vedea Decizia camerei de
primă instanţă, parag. 10-13) în conformitate cu care: «In mod
evident, Curtea nu are puteri de control judiciar sau de apel în ceea ce
priveşte deciziile luate de organele Organizaţiei Naţiunilor Unite care
sunt vizate». Consecinţe juridice pentru state ale prezenţei continue
ale Africii de Sud în Namibia (Sud-vestul Africii) fără a ţine seama de
Rezoluţia Consiliului de Securitate 276 (1970) [Culegere C.I.J. 1971,
p. 16, parag. 89 (Aviz consultativ din 21 iunie) (denumit în
continuare Avizul consultativ privind Namibia)].
Totuşi, toate aceste remarci vizează ipoteza în care Curtea exercită
acest control judiciar ca o competenţă «primară». Acestea nu vizează
deloc ipoteza unui examen de legalitate al deciziilor altor organe ca o
chestiune de competenţă «subsidiară», în scopul de a defini şi de a
putea exercita competenţa lor «primară» cu privire la problema cu
care sunt sesizate. De fapt, în avizul consultativ privind Namibia,
imediat după paragraful citat anterior şi reluat de către Camera de
primă instanţă (cu privire la competenţa sa «primară»), Curtea
Internaţională de Justiţie continuă prin a exercita aceeaşi competenţă
«subsidiară» analizată în cazul de faţă: „Problema legalităţii sau a
conformităţii cu Carta a Rezoluţiei 2145 (XXI) a Adunării Generale
sau a rezoluţiilor Consiliului de Securitate nu face obiectul cererii de
aviz consultativ. Cu toate acestea, în exercitarea funcţiei sale judiciare
şi pentru că au fost ridicate obiecţii, Curtea va examina aceste obiecţii
în cadrul expunerii de motive înainte de a decide cu privire la
consecinţele juridice ale respectivelor rezoluţii", (idem, parag. 89)
Curtea Internaţională de Justiţie a urmat acelaşi tip de raţionament,

inter alia, în avizul său consultativ privind efectul hotărârilor
arbitrale[1]:
«Legalitatea puterii Adunării Generale de a crea un tribunal com-
petent pentru a emite hotărâri obligatorii pentru ONU a fost
contestată. în consecinţă, este necesar să se examineze dacă această
putere a fost conferită Adunării Generale de către Cartă». (Efectul
hotărârilor, p. 56.)
în mod evident, cu cât puterea discreţionară a Consiliului de
Securitate este mai largă în cadrul Cartei ONU, cu atât puterea
Tribunalului Internaţional de a reexamina acţiunile sale este mai
limitată, chiar şi în planul competenţei subsidiare. Totuşi, acest lucru
nu înseamnă că această putere dispare complet, în special în cazurile
în care se poate constata o contradicţie manifestă cu Principiile şi
Obiectivele Cartei"[2].
„22. în concluzie, Camera de apel constată că Tribunalul Interna-
ţional este competent să examineze excepţia de necompetenţă care îl
vizează, fondată pe ilegalitatea creării sale de către Consiliul de
Securitate"[3].
Conformitatea creării Tribunalului cu Carta ONU

în hotărârea dată asupra aspectelor referitoare la competenţă,
tribunalul a analizat şi anumite aspecte legate de constituţionalitatea
acestui organism. în cadrul acesteia, tribunalul a amintit susţinerea
părţii conform căreia „pentru ca un tribunal internaţional să fie
constituit în mod legitim şi în acord cu dreptul internaţional, acesta
trebuie să fie creat fie prin acordul unui număr de state care să
îmbrace forma unui tratat, fie prin amendarea Cartei ONU, nu pe
calea rezoluţiei Consiliului de Securitate"[A].
[1] Effect ofAwards of Compensation Made by the United Nations Administrative
Tribunal, Advisory Opinion, ICJ Reports 1954, p. 47.

[2] Prosecutor v. Dusko Tadic s/k/a „Dule", Decision on the Defence Motion for
Interlocutory Appeal on Jurisdiction, parag. 17 şi 21.

Ca argumente suplimentare s-a adăugat faptul că o alternativă

pentru crearea unui tribunal internaţional s-ar fi găsit în cadrul
Adunării Generale a ONU, întrucât în calitatea sa de organ plenar,
acesta ar fi asigurat reprezentarea întregii comunităţi internaţionale. în
esenţă, Consiliul de Securitate este un organ politic şi pe cale de
consecinţă acesta nu poate pune bazele unei instanţe independente şi
imparţiale. Un alt argument a fost legat de faptul că Consiliul de
Securitate nu a fost consecvent în activitatea sa, întrucât au existat şi
alte situaţii care au implicat încălcări ale dreptului internaţional
umanitar, iar în acestea Consiliul de Securitate nu a înţeles să dispună
crearea unei instanţe internaţionale. în cele din urmă s-a susţinut că
Consiliul de Securitate este supus anumitor limitări statutare, acestea
fiind trasate de Cartă.
„27. [...] Aceste argumente ridică o serie de probleme de natură
constituţională care sunt axate pe limitele puterii Consiliului de
securitate în baza capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite şi
determinarea acţiunilor sau măsurilor care pot fi luate în baza acestui
capitol în special crearea unui tribunal penal internaţional. Sub formă
interogativă, aceste probleme pot fi formulate după cum urmează:
24. exista o ameninţare reală la adresa păcii care să justifice
recurgerea la capitolul VII ca fundament juridic pentru crearea
tribunalului internaţional?
25. presupunând că această ameninţare exista, era Consiliul
de Securitate abilitat, în scopul restabilirii sau menţinerii păcii, să ia
orice măsură conform alegerii sale sau era ţinut să aleagă dintre
măsurile expres prevăzute de art. 41 şi art. 42 (şi, eventual, de art.
40)?
26. în acest ultim caz, cum poate fi justificată crearea unui
tribunal penal internaţional, din moment ce aceasta nu figurează
printre măsurile menţionate în acele articole şi din moment ce are o
natură diferită?/,[1]

„28. [...] Reiese cu claritate din acest text că Consiliul de Securitate

joacă un rol central şi exercită o largă putere discreţionară în baza
acestui articol. Dar acest lucru nu înseamnă că puterile sale sunt
nelimitate. Consiliul de Securitate este un organ al unei organizaţii
internaţionale, înfiinţat printr-un tratat care serveşte drept cadru
constituţional pentru organizaţia respectivă. Consiliul de Securitate
este, prin urmare, supus unor limite constituţionale, indiferent de cât
de largi sunt puterile lui, astfel cum au fost definite de Cartă. Aceste
puteri nu pot, în orice caz, să depăşească limitele competenţei
organizaţiei în ansamblul său şi cu atât mai puţin nu pot depăşi alte
limite specifice sau pe cele care pot decurge din delimitarea internă de
competenţe în interiorul organizaţiei. în orice caz, nici litera şi nici
spiritul Cartei nu definesc Consiliul de Securitate ca fiind legibus
solutus (care nu se supune legii sau care se află deasupra/în afara
legii) "[1].
„29. [...] Situaţiile care justifică recurgerea la puterile prevăzute de
capitolul VII sunt «o ameninţare la adresa păcii», o «încălcare a
păcii» sau un «act de agresiune». în timp ce este mai uşor să se dea o
definiţie juridică «actului de agresiune», «ameninţarea la adresa
păcii» este mai mult un concept politic. însă decizia conform căreia o
astfel de ameninţare există, nu este în totalitate discreţionară pentru
că aceasta trebuie să se încadreze, cel puţin, în limitele Obiectivelor şi
Principiilor Cartei"[1].
„30. Nu este necesar, pentru scopul prezentei decizii, să se examineze
mai departe problema limitelor puterii discreţionare a Consiliului de
Securitate de a decide cu privire la existenţa unei«ameninţări la
adresa păcii», pentru două motive"[3].
„31. Odată ce Consiliul de Securitate a decis că o situaţie particulară
constituie o ameninţare la adresa păcii sau că există o încălcare a păcii
sau un act de agresiune, acesta dispune de o largă putere discreţionară
pentru a alege un anumit tip de acţiune: aşa cum a fost
[1] Idem,parag. 28.

t21Idem, parag. 29.
subliniat mai devreme (a se vedea parag. 29), el poate fie să continue,

în ciuda hotărârii sale, să acţioneze sub forma recomandărilor, ca şi
cum ar acţiona în baza capitolului VI (Soluţionarea paşnică a
diferendelor), fie îşi poate exercita atribuţiile excepţionale în temeiul
capitolului VII. în lumina art. 39, acesta va hotărî «ce măsuri vor fi
luate, în conformitate cu art. 41 şi art. 42, pentru menţinerea sau
restabilirea păcii şi securităţii internaţionale» (art. 39 din Carta
ONU).
Faţă de acest aspect, se pune problema dacă alegerea de care dispune
Consiliul de Securitate este limitată la măsurile prevăzute de art. 41 şi
art. 42 din Cartă (aşa cum sugerează art. 39), sau dacă este înzestrat
cu o putere discreţionară şi mai largă sub forma atribuţiilor generale
pe care le deţine pentru menţinerea şi restaurarea păcii şi securităţii în
baza ansamblului prevederilor din capitolul VII? în acest din urmă
caz, nu este necesar ca fiecare măsură luată de Consiliul de Securitate
în baza capitolului VII să se regăsească în limitele art. 41 şi art. 42
sau, chiar, în limitele art. 40. în orice caz, în conformitate cu aceste
două interpretări, Consiliul de Securitate este înzestrat cu o largă
putere discreţionară pentru a hotărî cu privire la măsurile care trebuie
să fie luate şi pentru a evalua caracterul adecvat al acestora. Textul
art. 39 este suficient de clar cu privire la canalizarea puterilor foarte
largi şi excepţionale pe care le deţine Consiliul de Securitate în baza
capitolului VII prin intermediul art. 41 şi art. 42. Aceste două articole
oferă Consiliului de Securitate o posibilitate atât de vastă de alegere
încât este inutil să se caute, pentru motive funcţionale sau de altă
natură, puteri mai largi şi mai generale decât cele prevăzute expres de
Cartă"[l]. „33. Crearea unui tribunal penal internaţional nu este
expres menţionată printre măsurile coercitive prevăzute de capitolul
VII şi în special de art. 42 şi art. 42"[2].
„35. [...] Faptul că exemplele nu menţionează măsuri judiciare se
apropie de celălalt argument, respectiv faptul că articolul nu
prevede aplicarea în mod direct a unor măsuri instituţionale de către

Organizaţia Naţiunilor Unite prin intermediul unuia dintre organele
lor; dar, aşa cum sugerează exemplele date, articolul vizează doar
măsuri luate de statele membre, precum sancţiunile economice
(coordonate, eventual, de un organ al unei instituţii). Totuşi, aşa cum
a fost menţionat anterior, nimic nu sugerează că măsurile prevăzute
de articol sunt limitate la cele luate de către state. Articolul prevede ce
nu pot fi aceste măsuri/caracteristicile pe care aceste măsuri nu le pot
avea. în afară de asta, articolul nu prevede şi nici nu sugerează ce
formă trebuie să îmbrace aceste măsuri"[l]. „36. [...] în concluzie,
crearea tribunalului internaţional ţine incontestabil de puterile
Consiliului de Securitate pe care le deţine în temeiul art. 41 "[2].
Prioritatea jurisdicţiei Tribunalului
Tadic a invocat necompetenţa tribunalului susţinând în principal că
prioritatea tribunalului internaţional încalcă suveranitatea statelor,
precum şi jurisdicţia lor naţională, iar în subsidiar că Statutul
Tribunalului şi Regulile sale erau contradictorii131. Tribunalul însă a
considerat că dacă ar deroga de la regula priorităţii jurisdicţiei
internaţionale, consacrată în statutul său, practic i s-ar conferi
acuzatului posibilitatea de a-şi alege forumul de judecată. Mai mult,
Tribunalul a spus că principiul priorităţii constituie o necesitate
funcţională pentru un tribunal internaţional penal[4].
„Principiul priorităţii acestui Tribunal Internaţional asupra curţilor
naţionale trebuie afirmat; cu atât mai mult cu cât acesta este prevăzut
în cadrul limitelor stricte ale art. 9 şi art. 10 din cadrul Regulilor de
Procedură ale Tribunalului Internaţional"[5].

[3] Prosecutor v. Tadic, No. IT-94-1-T, 1 2 (ICTY June 23, 1995) (motion on
jurisdiction).
[4] Prosecutor v. Dusko Tadic a/k/a „Dule", Decision on the Defence Motion for
Interlocutory Appeal on Jurisdiction, parag. 58-59.

[51 Idem, parag. 58-59.
XL. Cazul Lubanga Dyilo, Curtea Penală Internaţională,

ICC-01/04-01/06,14 martie 2012
Situaţia de fapt
Republica Democratică Congo (RDC) a ratificat Statutul de la Roma
la data de 11 aprilie 2002. La data de 3 martie 2004, Guvernul RDC a
deferit Curţii Penale Internaţionale (CPI) situaţia vizând toate
evenimentele petrecute pe teritoriul său de la intrarea în vigoare a
Statutului de la Roma (1 iulie 2002). Astfel, după o analiză preliminară,
procurorul a iniţiat o anchetă pe 21 iunie 2004.
în urma anchetei sale iniţiale privind crime de război presupuse a fi
comise în regiunea Ituri începând cu 1 iulie 2002, Procuratura a depus
la 13 ianuarie 2006 o cerere de emitere a unui mandat de arestare
împotriva lui Thomas Lubanga Dyilo, iar la 10 februarie 2006 Camera
Preliminară a emis un mandat de arestare împotriva sa. La 17 martie
2006, autorităţile congoleze l-au adus pe Lubanga în faţa CPI, fiind
transferat ulterior la unitatea de detenţie a Curţii de la Haga. La 20
martie 2006, Lubanga s-a prezentat pentru prima dată în faţa
Tribunalului. în timpul acestei audieri, Camera a verificat identitatea
suspectului şi s-a asigurat că a fost informat cu privire la acuzaţiile
privind crimele pretinse împotriva lui şi a drepturilor sale în instanţă.
La 29 ianuarie 2007, judecătorii din camera preliminară au
confirmat acuzaţiile de crime de război reţinuteîn sarcina lui Lubanga,
Preşedinţia constituind Camera de judecată I la 6 martie 2007 şi
trimiţând către această Cameră cauza Lubanga, în vederea demarării
procesului.
La 13 iunie 2008, Camera de judecată I a decis să suspende
procedura împotriva lui Thomas Lubanga Dyilo. în opinia Camerei,
procesul nu putea fi unul corect, deoarece procurorul nu a furnizat
apărării anumite dovezi potenţial dezavantajoase şi nici nu le-a pus la
dispoziţia judecătorilor Camerei. Procurorul a obţinut probele în cauză,
acestea având caracter confidenţial, din mai multe surse, inclusiv ONU,
care a refuzat să le divulge. Prin urmare, la 2 iulie 2008, Camera de
judecată I a decis eliberarea necondiţionată a lui
Lubanga Dyilo. Această ultimă decizie nu a fost executată, din cauza

efectului suspensiv al recursului depus de procuror. La 21 octombrie
2008, Camera de Recurs a decis să menţină decizia de suspendare a
procedurii şi să respingă recursul procurorului CPI, dar a revocat
decizia de eliberare a lui Lubanga Dyiio (apreciind că este eronat să se
considere drept consecinţă inevitabilă a unei suspendări a procesului
eliberarea necondiţionată şi imediată a acuzatului) şi a trimis cauza
spre rejudecare ia Camera de judecată (de primă instanţă) pentru ca
aceasta să poată analiza cauza în baza materialului probator acceptat
pentru a fi suspus atenţiei judecătorilor.
La data de 18 noiembrie 2008, Camera a revocat/dispus încetarea
suspendării procedurii împotriva lui Lubanga Dyilo, considerând că
motivele suspendării nu mai sunt valabile, furnizorii de informaţii fiind
de această dată de acord să permită accesul complet la toate
documentele Procesul a fost deschis în faţa Camerei de judecată I pe
26 ianuarie 2009. Faza de prezentare a probelor a fost finalizată la data
de 20 mai 2011, după o a doua suspendare a cauzei în 2010 din cauza
neîndeplinirii ordinelor Camerei de judecată de către Biroul
Procurorului. în 204 zile de audieri, Camera a emis 275 de decizii şi
ordine scrise, precum şi 347 de hotărâri orale. A ascultat 36 de martori
convocaţi de Biroul Procurorului, inclusiv trei experţi, 24 de martori
chemaţi de Apărare şi trei de reprezentanţii legali ai victimelor care au
participat la proces. în total, 129 de victime, reprezentate de două
echipe de reprezentanţi legali şi Oficiul de consiliere publică pentru
victime au primit dreptul de a participa la proces, perminţându-li-se să
facă observaţii şi să pună întrebări specifice martorilor.
La data de 14 martie 2012, Camera de judecată I a CPI, în
unanimitate, l-a declarat pe Thomas Lubanga Dyilo vinovat, coautor la
crime de război care au implicat, inclusiv recrutarea copiilor sub vârsta
de 15 ani şi participarea lor activă la ostilităţi de la 1 septembrie 2002
până la 13 august 2003. Acesta este primul verdict emis de o cameră
de judecată a CPI.
La 10 iulie 2012, Camera l-a condamnat pe Thomas Lubanga Dyilo la

o durată totală de 14 ani de închisoare din care se deduce timpul
petrecut în arestul CPI. La 1 decembrie 2014, Camera de Recurs a
confirmat, cu majoritatea voturilor membrilor săi, decizia de a-l declara
vinovat pe Lubanga şi de a-l condamna la 14 ani închisoare. La 19
decembrie 2015, Thomas Lubanga Dyilo a fost transferat într-o
închisoare din RDC pentru a-şi executa pedeapsa cu închisoarea.
La 22 septembrie 2015, trei judecători ai Camerei de Recurs numiţi
pentru această procedură au revizuit sentinţa lui Lubanga Dyilo în
conformitate cu articolul 110 din Statutul de la Roma şi au decis că nu
era necesar să se reducă pedeapsa şi că următoarea revizuire va avea
loc în doi ani de la luarea deciziei. în 3 noiembrie 2017, Camera de
judecată II a dat a doua decizie cu privire la această revizuire şi a decis
că sentinţa domnului Lubanga Dyilo nu va fi redusă.
Thomas Lubanga Dyilo a fost prima persoană arestată, transferată
şi reţinută la Haga pentru a fi judecată de CPI. Cetăţean al RDC,
Lubanga a fost preşedintele Uniunii Patrioţilor Congolezi (UPC), un grup
armat care pretindea că acţionează în numele populaţiei grupului etnic
Hema din Ituri, din care provine, o regiune a nord-estul RDC şi un
cartier din fosta provincie estică. UPC a fost implicată în numeroase
abuzuri grave ale drepturilor omului, inclusiv masacre împotriva altor
grupuri etnice, execuţii sumare, tortură, viol, răpirea şi folosirea
copiilor ca soldaţi. Ituri a fost una dintre regiunile afectate cel mai mult
de războaiele devastatoare ale RDC. Un conflict armat local între Hema
şi grupurile etnice Lendu, care a început în 1999 a fost exacerbat de
intervenţia forţelor militare ugandeze care au ocupat regiunea 1999-
2003.
în pronunţarea verdictului vinovăţiei lui Thomas Lubanga la 14
martie 2012, Camera de judecată I a concluzionat că:
Uniunea Patrioţilor Congolezi (UPC) a fost creată la 15 septembrie
2000, iar Lubanga a fost unul dintre membrii fondatori ai UPC şi
preşedintele său de la început. UPC şi aripa sa militară, Forţa Patriotică
pentru liberarea congolezilor (FPLC), au preluat puterea în Ituri în

septembrie 2002. UPC/FPLC, ca grup armat organizat, a fost implicat
într-un conflict armat intern împotriva Armatei Populare Congoleze
(APC) şi altor miliţii militare, inclusiv Forţa Patriotică de rezistenţă în
Ituri (FRPI), între septembrie 2002 şi 13 august 2003.
între 1 septembrie 2002 şi 13 august 2003, FPLC a fost responsabilă
de recrutarea pe scară largă a tinerilor, inclusiv a copiilor sub vârsta de
15 ani şi trimiterea acestora fie la sediul UPC/FPLC din Bunia, fie în
taberele militare de instruire, inclusiv la Rwampara, Mandro şi
Mongbwalu.
Camera a apreciat dincolo de orice îndoială căM, acuzatul şi co-
făptaşii au fost de acord şi au participat la un plan comun de construire
a unei armate în scopul stabilirii şi menţinerii controlului politic şi
militar asupra regiunii Ituri. Ca urmare a punerii în aplicare a acestui
plan comun, băieţii şi fetele sub vârsta de 15 ani au fost recrutaţi şi
înscrişi în UPC/FPLC între 1 septembrie 2002 şi 13 august 2003.
UPC/FPLC a folosit copii sub vârsta de 15 ani pentru a participa activ la
ostilităţi, inclusiv în timpul luptelor. Aceştia au fost folosiţi, în perioada
relevantă, ca soldaţi şi ca gardă de corp pentru înalţii oficiali, inclusiv
pentru cei acuzaţi.
„în consecinţă, Camera constată că există suficiente dovezi pentru a
stabili motive serioase pentru a considera că, de la 2 iunie până la
sfârşitul lui decembrie 2003, în contextul unui conflict armat, cu
caracter non-internaţional, FPLC a înscris şi a recrutat copii sub
vârsta de cincisprezece ani în grupul său armat"[2].
„Camera evidenţiază faptul că, la terminarea pregătirii militare, copiii
au fost consideraţi apţi pentru luptă şi că ulterior comandanţii FPLC
i-au trimis pe front pentru a lupta. [...]"[3]. „în plus,
111 The Prosecutor v. Thomas Lubanga Dyilo, Judgment pursuant to Article 74 of
the Statute, Situation in the Democratic Republic of Congo, ICC-01/04-01/06-2842,
Trial Chamber I, 5 Aprilie 2012, p. 397-400.
121 The Prosecutor v. Thomas Lubanga Dyilo, ICC601/04601/06, Pre-Trial
Chamber I, Decision on Confirmation of Charges, 29 January 2007, parag. 258.

Camera constată că există dovezi suficiente pentru a stabili, bazat pe

motive întemeiate, că aceşti copii sub vârsta de cincisprezece ani au
fost folosiţi şi ca gardă de corp de către comandanţii FPLC şi că
Thomas Lubanga Dyilo i-a folosit chiar personal''m.
Thomas Lubanga, ca preşedinte UPC/FPLC, a exercitat un roi
general de coordonare în ceea ce priveşte activităţile acestora, fiind
informat, în mod substanţial şi continuu, despre operaţiunile FPLC. El a
fost implicat în planificarea operaţiunilor militare şi a jucat un rol
esenţial în furnizarea de sprijin logistic, inclusiv furnizarea de arme,
muniţie, mâncare, uniforme, raţii militare şi alte bunuri generale
pentru trupele FPLC. Acesta a fost implicat îndeaproape în luarea
deciziilor privind politica de recrutare şi a sprijinit în mod activ
iniţiativele de recrutare, prin discursuri adresate populaţiei locale şi
recruţilor. în discursul său din lagărul militar din Rwampara, a încurajat
copiii, inclusiv cei sub vârsta de 15 ani, să se alăture armatei şi să
asigure securitatea populaţiei odată desfăşurată în teren după
formarea militară. Astfel, Camera a concluzionat că aceste contribuţii
ale lui Thomas Lubanga, privite în ansamblu, reprezintă elemente
constitutive ale crimelor de război.
Un alt element foarte important în cauza Lubanga Dylo este
reprezentat de acordarea despăgubirilor pentru victime. în hotărârea
sa din 3 martie 2015121, Camera de Apel a Curţii a stabilit modus
operandi pe care o Cameră de judecată va trebui să îl urmeze acum
pentru a acorda despăgubiri victimelorîncălcărilor drepturilor omului şi
dreptului internaţional umanitar. Aceasta a însărcinat Fondul fiduciar
pentru victime să prezinte unei noi Camere de judecată un ordin care
să conţină un proiect de plan de punere în aplicare a reparării colective
în termen de şase luni de la pronunţarea hotărârii131. Prin
111
Idem, parag. 267.
121
The Prosecutor v. Thomas Lubanga Dyilo, Judgment on the appeals against
the „Decision establishing the principles and procedures to be applied to
reparations" of 7 August 2012 with AMENDED order for reparations (Annex A) and
public annexes 1 and 2, ICC-01/04-01/06 A 2 A 3, Appeals Chamber, 3 March 2015.
13. DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL
227
urmare, a stabilit elementele pe care ordonanţa de compensare ar

trebui să le conţină, stabilind în acelaşi timp principiile fundamentale
care trebuie aplicate în materie. La această hotărâre, a fost anexată o
ordonanţă de reparare.

Sinteze

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteze

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coordonatori:

Prof. dr. Bogdan Aurescu Conf. dr. Ion Gâlea

Drept internaţional public

Studii: A absolvit Facultatea de Drept (1996, Diplomă de Merit) şi

Studii: A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în

Studii: A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în

Studii: A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în

Tema 1. Relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul

XI. Avizul consultativ privind Legalitatea folosirii

XX. Cazul Insulelor Aaland, League of Nations Official

XXX. Avizul consultativ privind Consecinţele

Tema 11. Răspunderea statelor şi a organizaţiilor

Tema 12. Organizaţiile internaţionale ______________________ 209

Dreptul internaţional public reprezintă o „ramură a dreptului"

se vedea B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ed. a 2-a, revăzută

şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 3.

Ea se caracterizează prin faptul că este facultativă şi consensuală.

I. Cazul Alabama (SUA c. Marea Britanie), Tribunalul

111 Reports of International Arbitral Awards, Alabama claims of the United

II. Cazul Interese germane în Silezia Superioară Poloneză

111 Convenţia de la Geneva privind Silezia Superioară, semnată la 15 mai 1922.

III. Caz teoretic referitor la relaţia dintre dreptul

111 Am ales o situaţie de fapt imaginară pentru a da posibilitatea realizării unei

discuţii referitoare la aplicarea prevederilor relevante din Constituţia României în

caz, „în subsidiar", putem argumenta ideea că baza juridică pentru

tratatele internaţionale creează drepturi şi obligaţii pentru particulari. Totuşi,

Curtea Constituţională a reţinut, în legătură cu obiecţia referitoare la încălcarea Legii

motiv, apreciem că valoarea acestor prevederi normative legale este

de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru

ii) Tratatele în domeniul drepturilor omului

2. Aplicarea elementelor teoretice în speţă

IV. Decizia Curţii Constituţionale a României nr.

de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru

la care România este parte, atunci, pe cale de consecinţă, acea lege

V. Cazul Linija c. Letonia, Hotărâre a Curţii Constitu-

Curtea Constituţională din Letonia a fost sesizată cu privire la

111 Judgment of the Constitutional Court of the Republic of Latvia on a request

îndeplinească obligaţiile internaţionale. Cerinţa ca respectivele acorduri

VI. Cazul Melloni, Hotărâre a Curţii de Justiţie a

în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost analizată

să fie condiţionată de posibilitatea persoanei condamnate de a ataca

111GUE, Hotărârea din 26februarie 2013, cauza C-399/11, ECLI:EU:C:2013:107,

177/2006 din 5 iunie 2006.

sunt părţi şi în special [Convenţia Europeană a Drepturilor Omului],

ll] CJUE, Hotărârea din 26 februarie 2013, C-399/11, ECU:EU:C:2013:107, parag.

discrepanţe legislative din sistemele de drept ale statelor membre. în

111 Idem, parag. 63.

Tocmai interpretarea teleologică a art. 53 din Carta Drepturilor

III. Cazul Templului Preah Vihear (Cambogia c.

frontierei şi prezentată autorităţilor din Siam. Harta realizată a fost

frontiera urmează linia cursului apei, şi harta elaborată în 1907, care nu

din Tratat. Curtea a adăugat faptul că nu este niciun element de fapt

111IG, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),

Judgment of 15 June 1962, IG Reports 1962, p. 34.

Principiul este detaliat în opinia separată a judecătorului Sir Gerald

IV. Cazul privind Dreptul de trecere prin teritoriul

Separate Opinion of Sir Gerald Fitzmaurice IG Reports 1962, p. 63.

Cu toate acestea, situaţia s-a schimbat din punct de vedere juridic,

of 12 April 1960, ICJ Reports 1960, p. 37.

să fie afectat de schimbările de regim, drept pentru care rezultă că

V. Cazul Lotus (Franţa c. Turcia), PCIJ, Ser. A, No. 10

„în acest moment prima restricţie pe care dreptul internaţional o

121 Idem, parag. 46-47.