Sunteți pe pagina 1din 28

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice


Departamentul de Sociologie şi Asistenţă Socială

Prof. univ. dr. Vasile MIFTODE


Prof. univ. dr. Maria COJOCARU Conf. univ. dr. Maria SANDU

TEORIE ŞI METODĂ ÎN
ASISTENŢA SOCIALĂ
- suport de curs -

IAŞI
2013-2014
CUPRINS

Capitolul I PROTECŢIA SOCIALĂ ŞI ASISTENŢA SOCIALĂ


1. Protecţie şi asistenţă socială – delimitări conceptuale
2. Forme tradiţionale de protecţie şi asistenţă socială comunitară
2.1. Caracteristici ale asistenţei sociale tradiţionale
2.2. Factori şi instanţe ale asistenţei sociale tradiţionale
2.3. Voluntariatul “lucrătorului social” tradiţional
3. Protecţie umană prin control social
3.1. Control social, relaţii sociale şi acţiune socială
3.2. Forme şi instanţe ale controlului social: familia, şcoala şi proximitatea
4. Măsuri privind protecţia socio-economică
4.1. Economia socială şi solidaritatea umană
4.2. De la economia socială la economia solidară
4.3. Măsuri economice implicite şi explicite
5. Modernizarea sistemului de asistenţă socială din România
5.1. Importanţa şi funcţiile teoriei în asistenţa socială
5.2. Statutul asistentului social – profesionist şi cercetător ştiinţific
5.3. Dimensiuni şi perspective ale profesionalizării în domeniul asistenţei
sociale
Capitolul al II-lea TEORII ALE ASISTENŢEI SOCIALE
1. Teoria acţiunii în asistenţa socială
2. Teoria reţelelor sociale

ATENŢIE! Trimiterile bibliografice din cadrul textului de faţă au in vedere


bibliografia aparută pana in anul 2010 si de aceea trimiterile la pagină sunt
în cazul Vasile Miftode, Tratat de asistenţă socială, din 2003. De aceea folosiţi
trimiterile din Programa analitica!!! Care au în vedere Vasile Miftode, Tratat
de Asistenţă Socială…, 2010.

2
I. PROTECŢIE SOCIALĂ ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

1. Protecţie şi asistenţă socială – delimitări conceptuale

Sociologia a apărut şi evoluat ca teorie despre societate, fiind considerată, în sens larg, ca ştiinţă
societăţii, a formelor de viaţă socială, a fenomenelor şi proceselor sociale.
Impunerea ideii specificităţii socialului în raport cu natura şi cu individul marchează direcţia care defineşte
sociologia ca “ştiinţă pozitivă” a societăţii. Ca atare, cunoaşterea pozitivă a societăţii, în concepţia
filozofului şi sociologului Auguste Comte, cel ce denumeşte această disciplină şi o aşează în finalul
clasificării ştiinţelor (1832), înseamnă obţinerea de cunoştinţe utile, certe, precise despre fenomene reale,
relative şi sociale (nu individuale). Definind sociologia ca “ştiinţă pozitivă” a societăţii, sociologul francez
înţelege prin termenul “pozitiv”: real opus himeric; util opus nefolositor; cert opus îndoielnic; precis opus
vag; relativ opus absolut; social opus individual.
Obiectul epistemic (obiectul de cunoscut sau de studiu) al noii ştiinţe a cunoscut un continuu
proces de delimitare în raport cu obiectul filosofiei, cu obiectele ştiinţelor naturii şi cu obiectele ştiinţelor
socio-umane în particular. Astfel, sociologia poate fi definită ca: „ştiinţă a ordinii şi progresului”; „ştiinţa
structurii şi funcţiei societăţii”; „ştiinţă a faptului real”; „ştiinţă a acţiunii sociale”; „ştiinţă a relaţiilor
sociale” etc.
Orice fapt social poate fi abordat de sociologie din două perspective:
a) Nivelul microsociologic care vizează faptele sociale pornind de la individ şi grupul mic,
precum şi studiul relaţiilor sociale

comunitate

individ

grup social
organizaţii

b) Nivelul macrosociologic, obiectul de cercetare constituindu-l sistemul social global.


Grupul social este ansamblul de indivizi aflaţi pe un anumit teritoriu şi care:
 întreţin relaţii funcţionale ce conferă stabilitate în timp;
 întreţin relaţii interne mai puternice decât cele externe, ce determină coeziunea
grupului;
 au un mod de viaţă comun;
 au simboluri comune şi împărtăşesc valori comune.

3
Din acest punct de vedere, propunem o abordare sistemică, în vederea definirii
protecţiei sociale a familiei şi copilului, care cuprinde trei subsisteme:
1. Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei
2. Normativitatea socio-juridică – măsuri legislative cu caracter economic şi
social – privind protecţia familiei şi copilului
3. Intervenţia socio-economică specializată: aplicarea de măsuri specifice
protecţiei familiei şi copilului.

Model cultural

POLITICI MĂSURI DE
DEMOGRAFICE ŞI ORDIN
LEGISLATIV
FAMILIALE

INTERVENŢIA
SOCIO-
ECONOMICĂ

C o n t e x t s o c i o-e c o n o m i c

Fig. 1. Paradigma sistemului de protecţie socială a familiei şi copilului

1. Contextul elaborării politicilor demografice şi cele vizând familia este


reprezentat de nivelul dezvoltării economice şi sociale corelat cu schimbările,
modificările survenite la nivelul familiei tradiţionale (româneşti, de pildă), în vederea
depăşirii unei eventuale relaţii antinomice, printr-un “efort social adecvat” 1.
Astfel, fundamentele politicilor sociale în domeniul populaţiei şi familiei sunt
reprezentate de:
 Preocupările demografice şi socio-economice
 Consideraţii cu privire la starea de sănătate a populaţiei
 Respectarea drepturilor omului şi implicit a drepturilor copilului.
 Justiţie şi echitate

1
În acest sens nu se poate vorbi de o “politică familială propriu-zisă”; pentru detalii, a se vedea
MIHĂILESCU, I., Familia în societăţile europene, Editura Universităţii, Bucureşti, 1999.

4
Scopurile politicilor demografice şi a celor privind familia din diverse ţări constau
în:
 asigurarea forţei de muncă;
 creşterea calităţii vieţii familiale;
 asigurarea “imortalităţii” societăţii sau transmiterea modelului cultural;
 socializarea-educaţia copiilor;
 asigurarea egalităţii sexelor etc.
Dificultatea delimitării politicilor demografice şi familiale provine din
interferenţa acestora cu alte politici sociale, cum ar fi: politica locuirii şi a protecţiei
mediului, politica cultural-educaţională, politica sanitară, politica protecţiei diferitelor
categorii defavorizate etc2.
2. Normativitatea socio-juridică în domeniul protecţiei familiei şi a copilului are
în vedere totalitatea actelor normative explicite sau implicite, cu diverse grade de
generalitate, cu impact direct sau indirect asupra următoarelor aspecte:
 comportamentul demografic, structura şi funcţiile familiei;
 măsuri economice explicite şi implicite;
 dezvoltarea serviciilor sociale în general şi a asistenţei sociale a familiei în
particular.
Sistemul de norme şi reglementări avute în vedere, cu privire la filiaţie şi
protecţia familiei şi a copilului, în ţara noastră, se referă la:
2.1. Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Copilului adoptată de
O.N.U. la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România prin Legea nr. 18 din 1990.
2.2. Convenţia Europeană cu privire la Drepturile Omului (C.E.D.O.):
 Respectul vieţii intime, private şi de familie (art. 8).
2.3. Amendamente constituţionale privind garantarea şi respectarea unor
drepturi şi libertăţi consfinţite prin legea fundamentală a României:
 dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22);
 libertatea individuală (art. 23);
 respectul vieţii intime şi de familie (art. 26) fără imixtiuni nepermise
ale autorităţilor publice.
2
Idem.

5
2.4. Legi organice: Codul familiei, Codul civil român, Codul penal român
2.5. Legi speciale cu referire expresă la:
 aspecte cantitative legate de comportamentul demografic, structura şi
funcţiile familiei, de protecţia economică a familiei şi copilului;
 aspecte calitative cu influenţă indirectă asupra comportamentului
demografic, precum şi a structurii şi funcţiilor familiei şi care au în
vedere asistenţa familiei şi a copilului (de exemplu Legea nr. 217 din
2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie; Legea nr.
272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului3), măsuri de ameliorare a statutului femeii, dezvoltarea
serviciilor sociale în general (Legea nr. 705 din 2001 privind sistemul
naţional de asistenţă socială; Ordonanţa Guvernului din 22 iulie 2004
privind modificarea şi completarea O.G. nr. 68 din 2003 privind
serviciile sociale).
3. Intervenţia socio-economică specializată constă în aplicarea în practică a
măsurilor reglementate mai sus menţionate şi are în vedere:
 planificarea familială (planning familial);
 protecţia economică implicită a individului şi a grupului familial – prin
prestaţii sociale care constituie venituri de înlocuire a veniturilor din muncă
pentru persoanele care au în sarcină întreţinerea familiei şi a copiilor (de
exemplu, pensii, indemnizaţii de boală, ajutoare de şomaj etc.) – şi protecţia
economică explicită prin prestaţii sociale adresate familiei cu copii (de
exemplu, alocaţii universale pentru copii, alocaţii suplimentare pentru

3
Legea nr.272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului a intrat în vigoare la
1 ianuarie 2005, cu excepţia unor articole din lege privind facilitarea relaţiei copil – părinte sau a celor
privind organizarea, funcţionarea şi coordonarea unor servicii specializate având carcter instituţional,
articole expres menţionate în prezenta lege (art. 148 alin 1), şi care au intrat în vigoare la 3 zile de la data
publicării legii sus menţionate, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004. De
asemenea, legea pentru protecţia şi promovarea drepturilor copilului abrogă o serie de acte normative,
precum şi articole de lege privind, de exemplu “înfierea fără acte” (art. 88 C. fam.), “înregistrarea naşterii
copilului abandonat de mamă în spital”, vechea lege privind protecţia drepturilor copilului (O.G. 26 din
1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate) etc.

6
familiile cu mai mulţi copii, indemnizaţii de naştere, pentru concediu de
maternitate, pentru îngrijirea copilui până la 2 ani, pentru îngrijirea
copilului bolnav, ajutoare sociale, alocaţii şi ajutoare speciale etc.).
 acordarea de asistenţă socială copilului şi familiei în conformitate cu
principiile referitoare la protecţia efectivă a drepturilor copilului, prin
susţinerea şi responsabilizarea membrilor familiei, a părinţilor, a
reprezentanţilor legali, a comunităţii cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti, cu privire la asigurarea unui mediu familial pozitiv;
de asemenea, este vizată oferirea de protecţie alternativă adecvată, în situaţia
în care copilul este separat temporar sau definitiv de părinţii săi .
 asigurarea de servicii sociale generale prin organizarea şi integrarea
serviciilor de asistenţă socială (în sens larg) specifică fiecărui domeniu în
parte, într-un sistem unitar şi coerent, la nivel local şi naţional, care să vizeze
articularea pozitivă a diverselor servicii sociale asigurate4.

Protecţia socială se referă la “ansamblul de instituţii, structuri, reţele, servicii şi


acţiuni care au drept scop crearea condiţiilor de viaţă pentru toţi membrii societăţii dar în
special, pentru cei cu resurse şi capacitatăţi reduse de autorealizare”. Protecţia socială se
realizează prin activităţi specifice, după cum urmează:
 asigurarea veniturilor pentru categoriile de populaţie care nu pot dobândi
resurse prin muncă proprie (pensionari, şomeri etc);
 protecţia populaţiei în situaţiile create de criză economică, calamitate, conflict
armat etc;
 asigurarea ordinii publice şi a securităţii sociale;
 apărarea drepturilor civile;

4
Această tendinţă se manifestă în România prin reorganizarea Ministerului Muncii şi Solidarităţii
Sociale şi Familiei, care preia activităţile de asistenţa socială legată de familie din cadrul Ministerului
Sănătăţii şi Familiei, cu rol în coordonarea strategiilor şi politicilor guvernamentale în domeniul muncii,
solidarităţii sociale, protecţiei sociale şi familiei. Această coordonare se realizează, la nivel local, prin
intermediul Direcţiei pentru Dialog Familie şi Solidaritate Socială, în calitate de serviciu public
descentralizat, cu rol de control, coordonare şi monitorizare.

7
 protejarea de orice factor de risc.
Obiectivele majore ale protecţiei sociale sunt asigurările sociale5 şi asistenţa
socială.
Asistenţa socială are în vedere susţinerea persoanelor aflate în situaţii
problematice sau de risc social, aceasta cuprinzând atât o dimensiune economică – la
care deseori este redusă! (n.n.) – cât şi o dimensiune psihosocială şi socială propriu-zisă
vizând inserţia/reinserţia socio-culturală6.

În prezent se utilizează tot mai des sintagma “protecţia familiei şi a copilului”,


care în condiţiile manifestării “crizei familiale” şi a “crizei justiţiei familiale însăşi”
generalizate la nivelul societăţii moderne şi post-moderne – societăţile în tranziţie, aşa
cum este şi România, fiind grav afectate de acest fenomen – devine o lozincă, un
instrument ideologic, aproape lipsit de conţinut. Cu toate acestea, România a făcut paşi
importanţi pe calea modernizării sistemului legislativ, în primul rând, dar şi în ceea ce
priveşte implementarea strategiilor şi direcţiilor de acţiune dictate de politicile
demografice şi cele privitoare la familie.
De exemplu, în orice societate copilul reprezintă (sau trebuie să reprezinte) o
valoare centrală. Procesul de recunoaştere a drepturilor copilului a fost, de-a lungul
timpului, unul îndelungat şi anevoios. Recunoaşterea pentru prima dată, într-un text
internaţional, a faptului că un copil are aceeaşi valoare umană ca şi un adult s-a realizat
în 1989 prin Convenţia Internaţională privind Drepturile Copilului, ratificată de România
în anul 1990. Convenţia consacră imperativul protecţiei speciale a copilului de către toţi
oamenii, în special de către părinţi, guverne, autorităţi locale, organizaţii de binefacere,
fără nici un fel de discriminare.
În România, cadrul legal al protecţiei copilului a fost asigurat prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 26 din 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, care,
aşa cum numele o arată, limita aria de intervenţie numai aupra “copiilor aflaţi în
dificultate”.

5
Asigurările sociale constau în “susţinerea financiară a persoanelor care nu realizează venituri
printr-o activitate proprie, fie din cauza pierderii locului de muncă, fie din cea a pierderii capacităţii de
muncă (temporar sau definitiv) (Bocancea, C., pp. 126-127).
6
Zamfir & Zamfir, 1995 apud Cristian Bocancea, “Dimensiunea contextuală a asistenţei sociale”,
în George Neamţu (coord.), Tratat de asistenţă socială, Polirom, Iaşi, 2000, pp. 126-130.

8
Corectarea acestei lacune legislative a fost realizată prin adoptarea Legii nr. 272
din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, act normativ care
a intrat în vigoare, exceptând unele texte expres menţionate care s-au aplicat din
momentul adoptării, la data de 1 ianuarie 2005, şi care consacră :
 principiile protecţiei familiei şi copilului în România;
 modalităţile de protecţie a drepturilor tuturor copiilor, fără discriminare;
 modalităţile de protecţie alternativă – tutelă, măsuri de protecţie specială şi adopţie –
a copiilor aflaţi în situaţii de risc de separare de părinţii lor, de abuz sau violenţă în
familie;
 modalităţile de protecţie specială a copiilor lipsiţi, temporar sau definitiv, de ocrotire
părintească: plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea
specializată;
 protecţia copilului refugiat şi protecţia copilului în caz de conflict armat;
 protecţia copilului împotriva exploatării de orice natură;
 modul de organizare şi funcţionare atât a instituţiilor şi serviciilor cu atribuţii în
protecţia copilului, cât şi a organismelor private acreditate.
În acest mod, protecţia copilului în ţara noastră începe să se apropie semnificativ
de ceea ce UNICEF promovează ca fiind ocrotirea copilului care desemnează “ansamblul
serviciilor oferite de stat copiilor în domeniul sănătăţii, educaţiei, sprijinului material”, în
vederea asigurării bunăstării acestora. Comparativ cu sistemul de protecţie a copilului
care are un caracter “reparator şi compensator” şi care pune accentul pe asigurarea de
sprijin specializat doar “copiilor aflaţi în dificultate”, sistemul de ocrotire a copilului are
un caracter preventiv şi terapeutic vizând “dezvoltarea potenţialului şi rezilienţei
copilului”7.
Însă cea mai bună protecţie a copilului se realizează prin protecţia familiei în
cadrul societăţii protecţie care poate fi exprimată atât prin politicile demografice şi cele
privitoare la familie, normativitatea socio-juridică aferentă, cât şi prin realizarea unei
intervenţiei socio-economice eficiente. Din acest punct de vedere, de-a lungul timpului,

7
Pentru detalii a se vedea Cristina Neamţu, “Ipostaze ale ocrotirii şi protecţiei copilului”, în
Revista de cercetare şi intervenţie socială, Editura Lumen, Iaşi, nr. 5/2004, pp. 581-586.

9
Statul a început să aibă un rol din ce în ce mai pregnant privitor la controlul vieţii de
familie.
Drept urmare, în prezent, “Statul este lăsat să plătească” imixtiunea în “sfera de responsabilitate a

familiei”, rol pe care şi l-a asumat, chiar în pofida împotrivirii Bisericii creştine 8, privitor la intervenţia
specifică în cazul persoanelor aflate în nevoie generată, în principiu, de dificultăţi familiale inerente
separării de rude a familiei nucleare, divorţului, monoparentalităţii, numărului mare de copii etc. corelate
cu precaritatea situaţiei financiare şi locative. “Ajutorul de la Stat” este perceput, în prezent în multe
situaţii, ca un “drept”, nefiresc – spun autorii – în lipsa unei “obligaţii” corelative din partea populaţiei
asistate, ceea ce, ca un “efect pervers” sau “secundar”, a dus la proliferarea unei “culturi a dependenţei”
care încurajează “nemunca” sau “lenea socială” aşa cum plastic se exprimă profesorul ieşean Vasile

Miftode9.

2. Forme tradiţionale de protecţie şi asistenţă socială comunitară

Contrar opiniei că asistenţa socială ar fi apărut în ţara noastră odată cu Revoluţia


de la 1989 se află valorile şi mecanismele comunitare tradiţionale care funcţionau şi încă
mai funcţionează în spaţiul social românesc. Astfel, în literatura de specialitate se
realizează distincţia dintre asistarea empirică10 şi asistenţa socială, prima formă
constituind o etapă în fundamentarea şi evoluţia asistenţei sociale propriu-zise11.
Asistarea sau intervenţia empirică:
 presupune modalităţi “preştiinţifice” ce imprimă caracterul reactiv, prompt al
acţiunii umane;
 relaţia “asistenţială” este bazată pe afectivitate, altruism şi spirit comunitar12
(întrajutorare, implicare, responsabilitate de grup).
Asistenţa socială propriu-zisă sau modernă poate fi caracterizată prin aceea că:

8
Jack Goody, …….., pp. 192-195.
9
Pentru detalii privind o amplă analiză sociologică a fenomenelor vizate a se vedea Vasile Miftode
(coord.), Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă, Editura Universităţii “Alexandru Ioan
Cuza” Iaşi, 2004.
10
Asistare neştiinţifică, bazată pe fapte, pe experienţă.
11
Dumitru Stan, „Fundamentele asistenţei sociale în spaţiul românesc”, în George Neamţu
(coord.), Tratat de Asistenţă Socială ………..
12
Spirit comunitar tradus prin atitudini, stări, comportamente din cadrul grupului comunitar (şi nu
social în general). Comunitatea reprezintă colectivităţi umane mici (familia) şi mijlocii (sate, minorităţi
etnice, lingvistice, congregaţii religioase) bazate pe aspecte comune referitoare la bunuri (materiale).

10
 se bazează pe exigenţele cunoaşterii ştiinţifice, soluţiile fiind fundamentate
ştiinţific;
 relaţia asistenţială este bazată pe empatie13 care înglobează afectivitatea
dublată de raţionalitate;
 este valorizată proximitatea, comunitatea (mai ales sub forma grupurilor
sociale mijlocii), societatea civilă ca forme de preluare a spiritului comunitar
tradiţional.
Analiza comparativă a caracteristicilor de mai sus relevă faptul că între cele două
forme de asistare/intervenţie există similitudini traduse prin ideea de continuitate între
asistarea tradiţională şi cea modernă care preia elemente de conţinut manifestate în
forme diferite la care se adaugă noi forme dictate de evoluţia soscietăţii în anasamblu.
O analiză critică a evoluţiei fenomenului asistenţial aduce în vedere anumite
distorsiuni provocate de preluarea şi inadecvata contextualizare a unor practici
asistenţiale, ori chiar de respingere a unor norme, valori şi practici tradiţionale pe
considerentul că ar fi învechite, desuete.

De exemplu, „împrumuturile” unor modele de „bune practici” occidentale – fie la nivelul


reglementărilor juridice fie la cel al strategiei şi practicii în domeniul asistenţial – care, dacă nu sunt
adaptate la contextul socio-economic şi politic din spaţiul românesc, pot genera „efecte perverse”, negative,
neaşteptate.

2.1. Caracteristici ale asistenţei sociale tradiţionale

Perioada tradiţională se referă la intervalul de timp scurs de la apariţia creştinismului şi până la


destabilizarea schemei de viaţă bazată masiv pe tradiţie, comunitate şi religie 14. Pentru români perioada
tradiţională estede cuprinsă între procesul de formare a poporului român şi sfârşitul secolului al XIX-lea
când au început să predomine legile juridice formale în dauna cutumelor, tradiţiei, comunităţii rezidenţiale
şi Bisericii.

13
Empatia se referă la capacitatea asistentului social tradusă prin abilităţi şi deprinderi de a se
“pune în pielea”, în locul persoanei asistate în vederea unei mai bune perceperi şi înţelegeri a situaţiei
problematice a acestuia. Empatia (Egan, 1986) este abilitatea de a pătrunde şi de a înţelege lumea clientului
şi de a comunica acest fapt şi clientului.
14
Dumitru Stan, op. cit., p. 480.

11
Atunci când vorbim despre protecţia şi asistenţa socială tradiţională ne ducem cu
gândul la mediul (spaţiul) rural care a dominat perioada tradiţională. Din acest punct de
vedere, autorii de specialitate evidenţiază mai multe etape în dezvoltarea sistemului
modern, actual de asistenţă socială şi anume (Stan, D., 2003):
a. Asistarea empirică în perioada tradiţională
b. Asistenţa socială în perioada interbelică
c. Asistenţa socială în perioada comunistă
d. Asistenţa socială în perioada postcomunistă – asociată cu modernizarea
sistemului legislativ (aderarea la convenţii şi tratate europene şi internaţionale).
Formele tradiţionale de protecţie şi asistenţă socială se identifică, se regăsesc în
fiecare dintre etapele (perioadele) menţionate. Din această perspectivă se poate vorbi de
asistenţa socială tradiţională ale cărei valori constituie (sau ar trebui să constituie!)
fundamentul asistenţei sociale moderne, fundament caracterizat prin următoarele aspecte:
 formele de ajutor şi asistare erau percepute de comunitate ca norme de viaţă
socială (reguli) sau ca tradiţii ori habitudini în sistemul modelelor culturale
tradiţionale;
 comunităţile umane tradiţionale asigurau familiei şi tuturor persoanelor aflate
în “criză” o reală şi eficientă protecţie socială;
De exemplu, “prostul satului”, “nebunul satului”, „săracul satului” beneficiau de
înţelegere, toleranţă şi îngrijire, uneori contra prestării unor activităţi în beneficiul comunităţii
rurale, dar fără ca aceştia să fie etichetaţi, stigmatizaţi.

 sprijinul sau intervenţia avea o natură concretă, specifică, ceea ce imprima un


caracter local-comunitar, de proximitate acţiunilor realizate;
Deciziile erau luate la nivel local de către actorii sociali din administraţia locală, şcoală,
biserică, dispensar, vecinătate etc.
Această trăsătură se regăseşte în sistemele moderne de asistenţă socială fiind manifestată
prin tendinţa de descentralizare a serviciilor şi aplicarea unor soluţii specifice fiecărei
zone.

 asistenţa socială tradiţională era centrată îndeosebi pe familie, vecinătate şi


comunitate în sensul altruismului şi solidarităţii umane;

12
 prioritatea grupului faţă de individ în acţiunile de ajutor şi asistare în sensul
că individul trebuie să se integreze grupului ca să poată beneficia de sprijin şi
avantajele vieţii în comun;
 altruismul, sprijinul reciproc, solidaritatea umană15.

2.2. Factori sau instanţe ale asistenţei sociale tradiţionale

PREOTUL

PRIMARUL
ÎNVĂŢĂTORUL NOTARUL
RUDENIA

ASISTENŢĂ SOCIALĂ
TRADIŢIONALĂ
SĂTEASCĂ

MOAŞA
SATULUI
SFATUL VECINĂTATEA
BĂTRÂNILOR
NAŞII

Paradigma protecţiei comunitare în satul tradiţional

Aşa cum rezultă din schema de mai sus, protecţia comunitară în satul tradiţional
se realizează atât prin autorităţile formale (învăţătorul, preotul, primarul etc.) ale

15
Vezi „fundamentarea bioaltruistă şi culturală a faptelor de asistare” (Dumitru Stan, 2003).

13
comunităţii săteşti, cât şi prin autorităţile informale (rudenia16, năşia, vecinătatea, sfatul
bătrânilor).
Mecanismele de realizare a formelor de protecţie, asistare şi întrajutorare sunt:

Astfel, zonele de interes în asistenţa socială pot fi grupate în:


 probleme tradiţionale (copii orfani, familii sărace, invalizi de război, bătrâni
fără familie, indivizi-problemă în general etc.);
 probleme noi şi reelaborate (copii-problemă, familii-problemă, instituţii-
problemă, starea de dependenţă, maladiile “socializate”).
Abordarea acestei problematici complexe se poate realiza din perspectiva teoriilor
în asistenţa socială la trei niveluri:
 nivel individual (dreptul la naştere normală, dreptul la o familie şi dragoste
părintească, dreptul la dezvoltare normală şi inocenţă, dreptul la educaţie,
cultură, asistenţă socială generală etc.);
 nivel comunitar (dreptul comunităţii la funcţionalitate normală, la sănătate
publică, la viaţă culturală, asistenţă juridică etc.);
 nivel societal (recunoaşterea socială a profesiei de asistent social, adoptarea
unui sistem legislativ modern, integrator, organizarea de reţele de servicii şi
agenţii la standarde internaţionale dar care să valorizeze tradiţia, cooperare,
parteneriat şi transfer la nivel naţional şi internaţional).

16
Rudenia reprezintă raportul dintre două sau mai multe persoane care descind unele din altele sau fără a
descinde unele din altele au un autor comun ; gradul de rudenie se măsoară în funcţie de numărul de naşteri
interpuse între două persoane pornind de la autorul comun (…).

14
II. TEORII SPECIFICE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

Abordarea modernă, ştiinţifică a vastului complex de probleme sociale nu se


poate realiza decât în baza cunoaşterii şi stăpânirii atât a teoriilor sociologice, cât şi a
teoriilor specifice asistenţei sociale după cum urmează:
 teoria acţiunii sociale;
 teoria reţelelor sociale;
 teoria îngrijirii;
 teoria participării;
 teoria ataşamentului şi teoria identităţii;
 teoria pierderii.

1. Teoria acţiunii

Pornind de la premisa că “o bună practică înseamnă o bună teorie” 17, în continuare


vom prezenta succint perspectiva acţiunii sociale şi a teoriei reţelelor, teorii esenţiale
pentru realizarea unei intervenţii profesioniste în asistenţa socială.

17
Teoria reprezintă un sistem sau un ansamblu coerent de propoziţii din care se pot extrage consecinţe
legitime şi demonstrabile prin confruntare cu datele observaţiilor directe de teren.

15
Acţiunea poate fi definită ca un sistem de mişcări sau activităţi, mai mult sau mai
puţin coerente, declanşată prin presiunea unui scop sau a unor intenţionalităţi constituite
anterior şi a necesităţii de a elimina ceea ce frânează sau se opune realizării acesteia.
Acţiunea reprezintă esenţa fiinţei umane care are capacitatea de a proiecta şi de a
realiza acţiuni în vederea atingerii unor obiective sau a rezolvării de probleme, aspecte
fundamentale pentru:
- înţelegerea procesului asistenţial;
- dezvoltarea individuală şi schimbarea, transformarea mediului social, a
realităţii sociale prin ceea ce specialiştii numesc raţionalitate practică care
explică mecanismele modernismului şi post-modernismului social18.

De exemplu, Max Weber pune la baza modernităţii conceptele de acţiune şi raţiune sublimate în
ceea ce numeşte raţionalitate practică. Raţionalitatea practică la rândul ei este utilizată în
sociologie ca un instrument de analiză a societăţii moderne prin detrminarea a două elemente sau
dimensiuni operaţionale:
- raţionalitatea cognitiv-instrumentală specifică activităţilor sociale din diferite domenii
(economic, administrativ, juridic etc.);
- raţionalitatea moral-practică specifică activităţilor cu impact axiologic (valoric) şi
reprezentărilor culturale ale unei “etici raţionale”.
Astfel, conceptul de raţionalitate practică – sinteză a acţiunii şi raţiunii – se opune celui de
iraţionalitate, imoralitate şi anormalitate, concepte prin care se explică patologia societăţii
moderne şi gravele disfuncţionalităţi sociale. Mecanismul explicativ oferit de sociologi se referă în
accost sens la cedarea raţionalităţii moral-practice (şi prin pierderea referinţei religioase) în faţa
raţionalităţii cognitiv-instrumentale (alienare, înstrăinare, reificare, utilitarism).

Din această perspectivă acţiunea a devenit un concept esenţial al sociologiei dar şi


al majorităţii ştiinţelor socio-umane, acţiunea fiind înţeleasă ca factor determinant al unei
societăţi în plină construcţie, dezvoltare sau transformare cu inerentele disfuncţii sociale
manifestate prin contradicţii şi rezistenţă la schimbare (de exemplu, a actorilor sociali
vulnerabili care sunt responsabili de propria lor stare de dependenţă).

18
Vezi Vasile Miftode, Tratat de asistenţă socială, I, « Elemente pentru o metateorie a acţiunii », p. 141.

16
Ca atare, profesioniştii din domeniul social (asistentul social în primul rând)
trebuie să pună problema acţiunii sociale în termeni axiologici (valoare) şi în confruntare
cu exigenţele raţiunii (motivaţie şi scop).

De exemplu, înţelegerea rezistenţei la schimbare (deci la … acţiune) şi a stărilor de criză


manifestate prin vulnerabilitate (dependenţă şi marginalizare) care prin pasivitate, inacţiune se transformă
în auto-vulnerabilitate (auto-dependenţă şi auto-marginalizare).

Astfel, teoria acţiunii ne ajută să reconsiderăm statutul practicii în domeniul


protecţiei umane la nivel individual şi comunitar şi implicit să reconsiderăm statutul
asistentului social în societatea modernă19.
Din perspectiva hermeneuticii acţiunii sociale (contingenţă şi limbaj)20 orice
fenomen social este rezultatul unor comportamente individuale (care înglobează acţiuni,
atitudini, credinţe, opinii), rămânând specialistului (as. social) să identifice sensul acestor
comportamente în cadrul unei analize longitudinale: comportament trecut-comportament
prezent-comportament viitor.

În practica asistenţială estimarea comportamentului viitor (de exemplu, estimarea risc-nevoi şi


managementul riscului în cazul persoanelor care comit infracţiuni) se realizează în funcţie de motivaţiile şi
scopurile acţiunilor (manifestări atitudinal-comportamentale din trecut şi din prezent ale actorului social),
funcţie de care se stabileşte intensitatea şi oportunitatea programelor de intervenţie psihosocială (vezi
Miftode, V., p. 123).

Din perspectiva sociologiei comprehensive, orice comportament, conduită umană


are un sens (cu referire la cauzele, efectele sau importanţa fenomenului pentru cursul
istoriei) care poate fi înţeles prin explicarea unui fenomen social, după cum urmează:
a. Determinarea conduitelor individuale care-l produc
b. Posibilitatea înţelegerii acestor conduite individuale

19
Vezi Vasile Miftode, Tratat …, op. cit., « Impactul acţiunii în practica socială », p. 140.
20
Idem, « Paradigma conceptuală a acţiunii (I şi II) », pp. 117 şi 119.
Contingenţa (ponderabilitate şi omogenitate) se referă la domeniul descriptiv al acţiunii, orice acţiune fiind
susceptibilă de a fi descrisă.
Analiza limbajului are în vedere domeniul semantic privind înţelegerea şi explicarea cauzelor, scopului şi a
motivaţiei acţiunii. Modelul teleologic şi modelul nomologic sunt exprimate paradigmatic în « Paradigma
cercetării acţiunii », Tratat …, p. 120.

17
De exemplu, pentru o mai bună înţelegere a fenomenului abandon şcolar trebuie avută în vedere,
atât situaţia degradării generale (fizice şi umane), cât şi slăbirea controlului social.

De asemenea, în cadrul relaţiei asistenţiale specialistul reconstruieşte motivele


acţiunii actorului social ceea ce presupune starea empatică care caracterizează la un
moment dat relaţia dintre actorul-iniţiator al acţiunii şi observatorul-interpret al
acesteia21.
De aceea este necesar ca cercetătorul (asistent social, sociolog etc.) să delimiteze
conceptele implicate cu rol fundamental în realizarea „diferenţei specifice” a acţiunii şi
identificarea sensului acesteia:
a. Interacţiunea sau acţiunea inter-individuală (reacţie şi contrareacţie)
b. Interdependenţa sau dependenţa inter-actori sociali, adică acţiunea acestora unii
asupra altora fără să se vadă şi fără să se cunoască.
c. Individualismul manifestat de actorul social în situaţii diferite:
 individualismul moral – individul ca sursă supremă a valorilor morale;
 individualismul sociologic – individul autonom este valoarea dominantă a
societăţii;
 individualismul sociologic – motivele şi cauzele individuale ale actorilor
sociali constituie calea principală dar nu singura, de explicare a unui
fenomen social22.

De exemplu, fenomenul abandonului şcolar după anul 1989 poate fi explicat prin prisma
individualismului metodologic, ca efect al unor conduite individuale (credinţe, atitudini şi comportamente);
sensul acestor manifestări individuale este exprimat tocmai prin credinţa că „pământul este suficient pentru
viaţă” la care se adaugă „modelul eşecului fratelui şcolit”.

21
Vezi « Paradigma ipotetic-hermeneutică a acţiunii umane », Tratat …, p. 164.
22
Individualismul metodologic devenit curent sociologic (I. Schempeter, 1954 ; K. Popper ; M. Weber)
exprimă ideea că metodele strict individualiste pe care trebuie să le adopte sociologia se bazează pe faptul
că aceasta (sociologia) nu-şi poate avea originea decât în acţiunile unuia, câtorva sau a numeroşi indivizi
distincţi (Miftode, V., p. 125).

18
Din perspectiva observatorului-interpret al unei acţiuni sociale trebuie adusă în
discuţie validitatea obiectivă a afirmaţiilor cu privire la sensul acţiunii, validitate care se
realizează prin:
a. Observaţii suficiente de teren (semnificative şi reprezentative)
b. Unitatea şi interdependenţa observaţiilor.

În acest sens, un exemplu clasic ne este oferit de Max Weber (1920) cu privire la analiza
comparativă a interesului pentru religie care scade în Europa industrializată dar care rămâne ridicat în
S.U.A. Alături de analiza structurilor manifeste ale celor două tipuri de societăţi, răspunsul complet poate fi
identificat în analiza structurilor latente exprimate prin „simbolurile religioase” în S.U.A. (vezi rolul
sectelor ca „distribuitor de certificate de onorabilitate”) sau prin „simbolurile de stratificare” (distribuitoare
de „poziţie socială”) în Franţa.

Pornind de la acest exemplu s-ar putea crede că individualismul metodologic


implică viziunea atomistă asupra societăţii prin ignorarea contextului şi a
interdependenţelor. Dimpotrivă, metodologia individualistă consideră identici pe indivizii
aflaţi în aceeaşi situaţie, permiţând totodată, analiza fenomenelor colective – context
istoric şi medii sociale diferite – cu luarea în calcul a motivelor individuale care stau la
originea fenomenului (vezi Miftode, V., pp. 127-129).
Pentru înţelegerea acţiunii sociale, asistentul social trebuie să surprindă
dimensiunea temporală a acesteia care se centrează în jurul ideii de intenţie anticipată,
treptele acţiunii putând fi stabilite astfel23:
a. Intenţia de a acţiona (punctul de plecare) şi decizia de a acţiona
b. Sensul acţiunii –“acţiunea intenţionată”
c. Proiectul acţiunii
d. Realizarea colectivă a acţiunii şi efectul acţiunii: atingerea scopului şi reacţia
celorlalţi potrivit unor convenţii care reglează anticipările acestor reacţii.
Rezultă că axul (axa) centrală a oricărei acţiuni umane este reprezentată de scop şi
intenţia de a acţiona din partea actorului social care îi influenţează în mod diferit pe
ceilalţi (funcţie de aşteptări şi caracteristici) şi care determină opinii variate din partea
observatorilor şi interpreţilor acţiunii.

23
Vezi Vasile Miftode, Tratat ..., paradigma „Traiectoria unei acţiuni umane”, p. 163.

19
Deci, putem spune că procesul acţiunii vizează:
a. Determinarea acţiunii din partea actorului-iniţiator
b. Interpretarea intersubiectivă a acţiunii de către observatorul-interpret24.
Astfel, observatorul-interpret (experienţă şi profesionalism) trebuie să distingă
direcţiile explicative ale acţiunii – direcţia cauzală, direcţia comprehensivă şi direcţia
hermeneutică25 în funcţie de momentele desfăşurării acţiunii.
Asistentul social (specialistul, în general) vizează următoarele probleme legate de
acţiunea socială:
a. Delimitarea actorului spontan de iniţiatorul intenţionat (conştient) al acţiunii.
b. Relaţia dintre precizie şi eroare exprimată prin aceea că observatorul-interpret,
în lipsa unei scheme generale a tipului de acţiune ca schemă-martor, acesta porneşte de la
o schemă specifică de acţiune (preluată dintr-o acţiune recentă şi asemănătoare) care-i dă
posibilitatea să realizeze transferuri de la o schemă particulară la o altă schemă
particulară de acţiune.

De exemplu, problema „copilului străzii” vizează un tip de acţiune deosebit de complex care se
particularizează în desfăşurarea procesului acţional în mai multe sub-tipuri de acţiuni care corespund
etapelor(fazelor) procesului asistenţial: contact iniţial, evaluare primară, intervenţie şi monitorizare,
evaluare finală.

c. Încadrarea corectă a acţiunii sociale prin stabilirea unor coordonate – limite


minimale, intervalul de variaţie şi limite superioare26 – care corespund următoarelor trei
condiţii impuse actorului de acţiunea intenţionată:
 Acţiunea trebuie să corespundă „sensului de bază” (tip de acţiune şi
condiţii minime)
 Acţiunea trebuie să includă controlul desfăşurării (propria supraveghere)
care să permită corectarea erorilor şi adaptarea la situaţii particulare.
 Evitarea sau respingerea deviaţiilor de la acţiune (de exemplu, timpul)

24
Ibidem, „Paradigma ipotetic-hermeneutică a acţiunii”, p. 164.
25
Vezi relaţia contingenţă-limbaj în hermeneutica acţiunii.
26
Ibidem, pp. 167-168.

20
De exemplu, acţiunile de control la domiciliul clientului în vederea verificării eventualelor
declaraţii false care relevă tocmai inadvertenţele dintre mental şi manifest (dintre ceea ce
gândeşte, simte clientul şi ceea ce face) 27.

Având în vedere că interpretarea acţiunii se realizează post-factum, justificarea şi


baza acesteia este reprezentată de intenţia şi proiectul acţiunii. Pentru aceasta este
necesară conştientizarea regulii acţiunii care nu este altceva decât tipul de acţiune ales
drept axă de referinţă şi care ne oferă cadrul interpretativ al acesteia. Astfel, în demersul
acţional pot apărea distorsiuni28 (pe care asistentul social are obligaţia să le identifice şi
să le corecteze din mers) care atrag critici cu privire la relizarea acţiunii sociale, după
cum urmează:
a. Lipsa abilităţii profesionale şi a forţei (zelului) de a acţiona din partea
actorului-iniţiator.
b. Proiect acţional (de intervenţie socială) inadecvat care atrage aplicarea greşită
a regulii sau aplicarea unei reguli false.
Buna şi corecta înţelegere a demersului acţional se fundamentează pe relaţia de
intercomprehensiune asitent social-actor social care are în vedere diferenţele de situaţie
dintre observator şi observat şi care constă în:
 Procesul de reconstrucţie a subiectivităţii actorilor sociali
 Compatibilitatea dintre analiza microsociologică şi cea macrosociologică
(contextuală).

De exemplu, interpretarea eronată a fenomenului natalităţii crescute în ţările subdezvoltate


care este corelată cu respectul necondiţionat (şi iraţional) pentru tradiţiile locale şi care ar sta
la origine sărăciei.

De asemenea, trebuie avute în vedere invariantele acţiunii în raport cu


diversitatea contextelor socio-culturale, invariante care pot fi caracterizate cu ajutorul
noţiunii de natură umană.

27
Ibidem, p. 168, precum şi paradigma „Etape ale demersului acţional”, p. 169.
28
Vasile Miftode, op. cit., paradigma „Distorsiuni în demersul acţional”, p. 170.

21
De exemplu, fenomene sau fapte sociale care au loc în ciuda diversităţii obiective a tradiţiilor şi a
condiţiilor sociale specifice: şomajul şi „momentele invariante” pe care le parcurg şomerii; familia săracă
cu invariantele ei; delincvenţa cu invariantele ei în diferite ţări.

Aceste invariante explică transferul de ideologie (colaborare şi asistenţă tehnică


în cadrul parteneriatelor) şi elaborarea unor proiecte comune de inzervenţie socială.

Acţiunea în echipă şi problematica acţiunii colective 29


Comparativ cu acţiunea actorului individual caracterizată prin:
- intenţii diferite de a acţiona;
- capacitate restrânsă de a acţiona;
- creativitate individuală
acţiunea actorului colectiv se caracterizează prin:
- intenţionalitate specifică grupului;
- capacitate mai mare de a acţiona;
- creativitate socială (vezi marile proiecte istorice).
Atât acţiunea actorului-individ şi cât şi acţiunea actorului-colectiv poate fi
analizată prin prisma efectelor de compunere şi agregare complexe (George Simmel),
idee exprimată prin faptul că:
 orice fenomen social este conceput ca efect de agregare, rezultat al unor
acţiuni, atitudini sau conduite individuale regrupate în tipuri, supuse
ulterior explicării şi înţelegerii;
 indivizii schimbă între ei acţiunile reciproce.
Obstacolele în realizarea acţiunii sunt determinate, în principiu, atât de
pasivitatea individuală cât şi de cea colectivă. Obstacolele acţiunii individuale constau în:
 cost mare şi eficacitate relativ nulă;
 credinţa că beneficiile acţiunii colective nu depind de participarea actorilor
sociali;
 absenţa unor mecanisme de incitaţie indirectă sau de coerciţie.
29
Pentru detalii, ibidem, pp. 175-183.

22
Obstacolele acţiunii colective se concretizează în:
 lipsa conştientizării intereselor comune;
 interese divergente sau contradictorii ale altor grupuri
Înlăturarea obstacolelor înseamnă, în fapt, întrunirea unor condiţii necesare şi
suficiente pentru “provocarea” acţiunii cu referire la existenţa interesului, conştientizarea
interesului, dar şi cu privire la mobilizarea şi convingerea, modul de organizare a
grupului, relaţiile dintre membrii grupului, costul participării individuale la viaţa grupului
etc.
Condiţii necesare pentru „provocarea” acţiunii colective:
a. Existenţa interesului colectiv
b. Conştientizarea interesului colectiv
Alte condiţii necesare şi suficiente pentru „provocarea”, declanşarea acţiunii
colective:
a. Eficacitatea acţiunii colective în grupul restrâns prin creşterea rolului fiecărui
membru.
b. Capacitatea socio-politică de mobilizare şi convingere a mulţimilor în
momente de criză.
c. Natura asimetrică a intereselor şi resurselor membrilor unui grup favorizează
realizarea acţiunii colective (de exemplu, asumarea individuală a costurilor
acţiunii colective).
d. Fragmentarea grupurilor latente în sub-grupuri restrânse care joacă rolul –
fiecare în parte – grupurilor latente de tip oligo-polistic (de exemplu,
„strategia federativă” a activităţii echipelor interdisciplinare care cer un bun
management.
e. Organizarea „exogenă” a grupurilor latente mari (de exemplu, asocierea
consumatorilor pentru a-şi apăra drepturile mai bine decât ca indivizi
atomizaţi; asocierea ziariştilor organizaţi în grupuri atomizate pentru apărarea
democraţiei; acţiunea intelectualilor favorizată prin intermediul asociaţiilor
specifice sau a partidelor politice).
f. Relaţiile de loialitate dintre membrii grupurilor latente funcţie de
dimensiunea grupului şi a densităţii afectiv-relaţionale.

23
g. Costul participării individuale este nul sau negativ (de exemplu, plăcerea de a
te găsi într-un loc cu prietenii, interesul pentru ceea ce se întâmplă, percepţia
publică asupra propriei persoane).
Pornind de la aserţiunea lui J.J. Rousseau că “Omul trebuie forţat să fie liber”, s-a afirmat că
“Asistentul social trebuie să oblige pe client să fie liber, construindu-i independenţa” (V. Miftode), ceea ce
ne permite să susţinem că omul trebuie susţinut, ajutat să înţeleagă că este liber să acţioneze.

2. Teoria reţelelor

Aşadar, acţiunea individuală capătă contururi specifice în cadrul colectivităţii,


ceea ce a condus la elaborarea teoriei reţelelor în asistenţa socială. Analiza de reţea sau
metoda reţelelor reprezintă o metodă indispensabilă în asistenţa socială în toate
activităţile de intervenţie şi sprijin a populaţiilor marginalizate, dependente sau
vulnerabile.

Termenul „reţea” a fost utilizat pentru prima dată de antropologul John BARNES (1954) în cadrul
unei anchete de comunitate focalizată pe studiul asupra rolurilor sociale în cadrul unei comunităţi.
„Reţeaua este ceva care traversează societatea (...), toate grupurile normale, familia şi vecinătatea, echipele
de muncă sau profesionale”.
Cuvântul „reţea” este utilizat atât în diverse ştiinţe (matematică, informatică, biologie, chimie,
sociologie, etnologie) dar şi în viaţa practică sugerând imaginea unor „complexe structurate” (naturale sau
spontane; artificiale sau prefabricate).

Definirea reţelei sociale, din perspectiva asistenţei sociale, este în strânsă


corelaţie cu delimitarea reţelei sociale ca fiind sistemul de relaţii specifice unui grup de
persoane, elemente sau evenimente, privite la un moment dat şi într-un anumit context.
Astfel, dacă în ceea ce priveşte relaţiile sociale accentul cade pe perspectiva inter-
individuală30, în cadrul reţelelor sociale accentul se pune pe o perspectivă mai largă,

30
A se vedea teoriile asistenţiale centrate pe client cu diminuarea impactului contextului socio-economic-
cultural.

24
deschisă spre exterior potrivit teoriei sistemice, identificându-se forme şi etaje
relaţionale31.
Acţiunea socială la nivel individual, comunitar, societal capătă în cadrul
intervenţiei sociale, contururi mai largi putând fi definită ca acţiune în reţea cu referire la
cadrul intervenţiei structurat de relaţia dintre subsistemul asistent social şi subsistemul
client.
Aşadar, noua perspectivă a reţelelor, deşi depăşeşte „limitele sistemelor” (grup
familial, echipă etc.), se poate vorvi de o reţea de sisteme şi subsisteme interdependente
(epistemologia sistemică) care condiţionează comportamentul indivizilor. Acestei reţele i
se ataşează intervenţia de tip clinic focalizată pe analiza cauză-efect în cazuri particulare
cu evidenţierea atât a factorilor şi condiţiilor responsabile de producerea situaţiei
problematice, cât şi a soluţiilor specifice cazului respectiv.
Analiza de reţea sau metoda reţelelor reprezintă o metodă indispensabilă în
asistenţa socială în toate activităţile de intervenţie şi sprijin a populaţiilor marginalizate,
dependente sau vulnerabile. Analiza de reţea urmăreşte identificarea următoarelor tipuri
de reţele în rezolvarea unui caz concret:
a. Reţele de origine pentru beneficiar (persoana asistată)
b. Reţele de influenţă pentru beneficiar
c. Reţele beneficiare ale serviciilor sociale
d. Reţele de ajutor şi intervenţie – formale şi informale32
În acest sens, literatura de specialitate relevă importanţa cunoaşterii limitelor
reţelei sau ale configuraţiei de reţele, adică delimitarea zonei sociale vizate care poate fi:
 Subiectiv şi conştient stabilită sau recunoscută de actorii sociali ai
spaţiului uman respectiv (familie, vecinătate, grup de egali, mediul
profesional etc.);
 Cu mai multe faze şi zone de interacţiune în cazuri complexe (comunităţi,
zone urbane sau „urbanizate”, spaţii de influenţă şi coordonare a activităţii
sociale etc.).

31
Vasile Miftode, Tratat ..., „Forme şi etaje relaţionale”, p. 200.
32
Ibidem, vezi paradigma „Influenţă şi cauzalitate în analiza de reţea.

25
De exemplu, reţeaua consumatorilor şi traficanţilor de droguri într-un spaţiu dat priveşte
identificarea zonelor „slabe” (reţele primare) şi a zonelor „tari” (reţele secundare) 33

Intervenţia socială eficientă şi profesionistă nu poate fi realizată decât ca acţiune


în reţea, cadrul intervenţiei incluzând relaţia dintre polul asistent social şi cel al
clientului. În vederea identificării şi utilizării relaţiilor sociale care se constituie în
“puncte tari” ale intervenţiei este necesar să distingem între reţelele primare şi cele
secundare.
Reţeaua primară reprezintă unitatea de viaţă socială ce grupează persoane care se
cunosc şi care sunt unite prin legături de rudenie, prietenie, vecinătate sau muncă. În
cadrul reţelei primare, relaţiile sunt de natură afectivă, reciproce şi cu un dinamism
accentuat, nedepinzând cu necesitate de exigenţe economice.
Reţeaua secundară este o formă de reprezentare a instituţiilor sociale care au o
existenţă oficială, sunt structurate într-un mod precis, îndeplinesc funcţii specifice şi
oferă servicii particulare. Reţeua secundară apare în mod artificial, relaţiile funcţionale
fiind determinate de rolurile exercitate de persoanele implicate în reţea, iar factorii
normativi şi economici sunt foarte importanţi.

Din traiectoria intervenţiei asupra client-grup-organizaţie-comunitate-mediu


social rezultă că trebuie acordată o atenţie specială reţelelor şi intervenţiilor în comunitate
(cu implicare populaţiei locale) care reprezintă baza, suportul unei intervenţii eficiente.
Astfel, din teoria reţelelor pot deriva două tipuri de cercetări şi intervenţii comunitare:
a. Analiza reţelelor (network analysis) axată pe descrierea structurală şi inter-
acţională (talia reţelei, densitate, centralitate etc.).
b. Ajutorul social (social support) axat pe analiza sau descrierea funcţională
(natura legăturilor, intensitatea, tipul conţinutului vehiculat în relaţii etc.).

33
Ibidem, vezi „Tipologia şi formele reţelelor sociale”, pp. 197-202.

26
Bibliografie generală

1. BARTHEL, Diane, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2003.


2. BUZDUCEA, Doru, Aspecte contemporane în Asistenţa Socială, Collegium, Polirom, Bucureşti,
2005.
3. COJOCARU Maria, Managementul serviciilor de asistenţă socială, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi,
2003.
4. COJOCARU Maria, Sociologia şi legislaţia muncii şi şomajului, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi,
2006.
5. COJOCARU, Maria, Managementul organizaţiei, Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2006.
6.
7. DAVIES, Martin, The Essential Social Worker: A Guide to Positive Practice, 2nd ed., Aldershot:
Gower.
8. HOWE, David, Introducere în teoria asistenţei sociale, Editura MarLink, Bucureşti, 2001.
9. KROGSRUD-MILEY, Karla, O′ MELIA, Michael, DuBOIS, Brenda, Practica asistenţei sociale,
Polirom, 2006.
10. MĂNOIU, Florica, EPUREANU, Viorica, Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti,
1996.
11. MIFTODE, Vasile, RAHMANIA, Nadji, Asistenţa socială în perspectivă interdisciplinară,
Editura PROEMA, Baia Mare, 1999.
12. MIFTODE Vasile, Tratat de metodologie sociologică. Tehnici de investigaţie de teren. Elaborarea
proiectelor de intervenţie, Editura Lumen, 2003.
13. MIFTODE, Vasile, Tratat de Asistenţă Socială. Fundamente teoretice şi metodologice, vol. I,
Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2003.
14. MIFTODE, Vasile (coord.), Sociologia populaţiilor vulnerabile. Teorie şi metodă, Editura
Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004.
15. NEAMŢU, George, STAN, Dumitru (coord.), Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura
Polirom, Iaşi, 2005.
16. NETEDU, Adrian, „De la economia socială la economia solidară”, în Revista de Economie
Socială/Journal of Social Economy. Nr. 3/2013, pp. 3-25.
17. SANDU, M., Filiaţia, Abordare socio-juridică, Ed. Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2003.
18. SANDU, Maria, Filiaţia din perspectiva protecţiei familiei şi a copilului, în Revista „Caiete
Sociologice” nr. 3 din 2005.
19. POP, Luana Miruna, Dicţionar de politici sociale, Expert, Bucureşti, 2002.
20. VILBROD, Alain, IONESCU Ion, Asistenţa socială în tranziţie, Institutul European, 2004.
21. ZAMFIR, Cătălin, VLĂSCEANU, Lazăr, Dicţionar de sociologie: urmat de indicatori
demografici, economici, sociali şi sociologici, Bucureşti, Babel, 1993.

Reviste:

27
1. REVISTA de Cercetare şi Intervenţie Socială, Editura Lumen, Iaşi
2. REVISTA de Asistenţă Socială, Bucureşti.
3. REVISTA de Economie Socialaă/ Journal of Social Economy.

28