UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.

1
Introducere în Arhitectura peisajului.
Categorii de peisaje. Importanța peisajelor

Arhitectura peisajului – ştiinţa şi arta de a proiecta şi amenaja peisajul – îşi are rădăcinile
în arhitectura grădinilor, însă faţă de aceasta are o sferă de cuprindere mult mai largă, impusă de
necesităţile vieţii contemporane, diferite de cele ale perioadelor istorice precedente: realizarea de
amenajări adaptate unor noi cerinţe sociale (pentru publicul larg) şi de protecţie a mediului.
Câmpul său de acţiune se extinde de la cadrul urban la cel rural şi regional, de la grădina privată la
vaste arii de recreare publică, de la integrarea naturii în localităţi la amenajările în peisajul natural.
Arhitectura peisajului este o ştiinţă şi o profesie complexă, domeniu de interferenţă a
multor specialităţi. Ea utilizează deopotrivă cunoştinţe artistice, tehnice, ştiinţifice.
Arhitectura grădinilor a devenit o artă aplicativă, cu reguli proprii şi maniere stilistice
diferite, teoretizate de diferiţi creatori şi concretizate în numeroasele grădini şi parcuri realizate
pretutindeni în lume până în zilele noastre.
Dar ce este arhitectura peisageră sau, mai corect, arhitectura peisajului? Această formulare
a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea şi aparţine arhitectului american F.L. Olmsted (care a
proiectat Central Park din New York, alte parcuri şi sisteme de parcuri din SUA din acea
perioadă), promotor al primei mişcări protecţioniste a patrimoniului natural.
Arhitectură + Peisaj – organizarea şi construirea după anumite principii şi tehnici a
spaţiilor exterioare prin asocierea elementelor naturale de peisaj cu elemente artificiale în
vederea îndeplinirii anumitor funcţiuni ale acestor spaţii.
Definiția peisajului (Florenţa, 2000) – ”o porţiune de teritoriu aşa cum este percepută de
către om şi ale cărui caracteristici rezultă din acţiunea şi interacţiunea factorilor naturali şi/sau
umani”.
Legătura Arhitecturii peisagere cu alte discipline (vezi schema).

Ştiinţe tehnice (IF, Drumuri şi terasamente,

Urbanism, Arhitectură, Amenajarea
Construcţii, Instalaţii, Hidrotehnică, Topografie,
teritoriului
Mecanizare)

ARHITECTURA PEISAJULUI

Ştiinţele mediului (Geografie,

Ştiinţe horticole şi Arte Ştiinţe socio-
Geomorfologie, Geobotanică,
silvice economice
Climatologie, Pedologie, Ecologie)

Ştiinţele naturale (Botanică, Fiziologie,

Entomologie, Fitopatologie)
1.1. Categorii de peisaje

Peisajul natural
Zonele în care elementele naturale s-au păstrat nemodificate de intervenţia omului
alcătuiesc peisaje naturale. Ele reprezintă un patrimoniu al fiecărei ţări, în care se doreşte
conservarea naturii sălbatice, ca o componentă deosebit de importantă a mediului fizic.
Considerate din punct de vedere contemplativ, nenumărate tipuri de peisaj pe care le oferă
natura posedă calităţi vizuale pe care le asociem cu perfecţiunea, le percepem ca frumoase.
În unele situaţii însă, peisajul natural nu trezeşte admiraţie, emoţie estetică. Analizând
cauzele, acestea pot fi: absenţa unor elemente de varietate sau, din contră, prezenţa unor elemente
distonante. De exemplu, povârnişurile dezgolite şi bătute de vânturi ale unor dealuri sunt mai puţin
frumoase decât dealurile cu pajişti şi neregulat împădurite. Doborâturile de vânt sau incendiile
cauzate de furtuni şi descărcările electrice imprimă aspecte neplăcute unui peisaj montan. Zonele
de teren nisipos sau sărăturat, cu vegetaţia săracă crează impresii dezolante, la fel cele cu alunecări
de teren, văi de râuri degradate de inundaţii sau eroziune. Peisajele naturale, ca atare sunt puţine,
ca urmare a intervenţiilor oamenilor prin activităţile de amenajarea teritoriului.
Integrarea creaţiilor umane într-un peisaj natural valoros trebuie să se facă în armonie cu
acesta, să nu-l altereze, ci să-i dea noi valenţe de frumuseţe. De aceea este firesc şi important ca în
deciziile de transformare a unui peisaj natural să fie implicaţi şi specialiştii peisagişti.

Peisajul amenajat
Modificarea unui peisaj, ca şi crearea unui peisaj nou trebuie să folosească la maximum şi
să dezvolte trăsăturile naturale valoroase ale terenului şi ale peisajului existent, eliminând
trăsăturile negative şi aspectele nedorite.
Un peisaj amenajat poate desăvârşi şi corecta ceea ce a creat natura sau poate reuni în
acelaşi teritoriu aspecte vizuale care în natură se întâlnesc în mod disparat.
În habitatele umane domină peisajele complet create de om – parcuri şi grădini urbane,
spaţii verzi stradale, peisajele rurale ale fermelor, peisajul unei autostrăzi etc.
În acestea, proiectarea urmăreşte atât armonia vizuală a elementelor componente cât şi
integrarea anumitor funcţiuni, pentru satisfacerea diferitelor deziderate legate de folosinţa
teritoriilor respective, în condiţiile construirii unui peisaj de calitate.
Situarea diferitelor amenajări în cadrul natural, exterior oraşului, impune corelarea acestora
cu trăsăturile peisajului înconjurător şi integrarea aspectelor sale vizuale majore (privelişti sau
perspective asupra scenelor de interes observabile din anumite puncte sau zone ale teritoriului de
amenajat).
Abandonând viziunea exclusiv elitistă a peisajului, Convenţia europeană a peisajului
precizează că în prezent trebuie luate în consideraţie de către statele semnatare ale convenţiei atât
peisajele remarcabile cât şi cele considerate urâte.
O problemă actuală, aşa cum s-a mai arătat, este recuperarea şi refacerea unor peisaje
degradate antropic, de exemplu, teritoriile urâţite de haldele de steril, de instalaţiile industriale
abandonate, de carierele de piatră părăsite etc.

Peisajul amenajat poate îmbrăca diverse aspecte:

– urbane/suburbane (ale localităţilor) – vezi fig. 1
 Figura 1 – Peisaj urban amenajat

- rural – vezi fig. 2, 3 și 4

o naturale (forestiere, deltă, marine, colinare, montane, parcuri şi rezervaţii naturale ş.a.)
o antropice (agricole, autostrăzi, drumuri naţionale, canale de navigaţie, căi ferate ş.a.)
o antropizate (forestiere, deltă ş.a.)

Figura 2 - Peisaj rural natural

Figura 3 - Peisaj rural antropic

 Figura 4 - Peisaj rural antropizat

1.2. Importanţa peisajelor

a. Ecologică (protecţia şi ameliorarea mediului)

Funcţiile zonelor verzi care contribuie în mod esenţial la calitatea mediului de viaţă în
teritoriul urban şi periurban sunt: ameliorarea microclimatului urban, purificarea atmosferei şi
atenuarea poluării fonice.
Vegetaţia lemnoasă din cuprinsul oraşelor moderează temperaturile excesive şi atenuează
variaţiile de temperatură diurne şi sezoniere - prin efectul de umbrire şi prin procesele de evapo-
transpiraţie ale maselor de frunziş. O anumită contribuţie la procesul de termoreglare prin
evaporaţie îl au apele prezente în peisaj şi solul neacoperit de materiale constructive
impermeabile.
Vegetaţia bogată determină creşterea umidităţii relative a aerului cu 7 - 14 % în parcuri şi
păduri, răsfrângându-se şi asupra zonelor învecinate. Plantaţiile urbane, datorită capacităţii lor de
umezire a atmosferei prin evapo-transpiraţie, au rolul de a compensa reducerea aportului
higrometric al apei din precipitaţii, care, căzând pe suprafeţele construite, este în cea mai mare
parte evacuată prin canale colectoare închise.
Spaţiile verzi influenţează favorabil microclimatul şi prin stimularea schimburilor de aer.
Zonele arborizate protejează împotriva vânturilor puternice, diminuându-le considerabil
viteza.
Un alt element al microclimatului pe care îl influenţează favorabil zonele verzi este
ionizarea atmosferei. Se ştie că raportul dintre ionii pozitivi şi cei negativi condiţionează sănătatea
organismului (peste nivelul 1,3:1 se înregistrează stări de nervozitate, oboseală, slăbirea vederii,
tulburări respiratorii ş.a.).
Un rol important în asanarea atmosferei îl au zonele verzi, prin acţiuni de epurare fizică,
chimică şi bacteriologică.

b. Socială
Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai prin crearea
unui microclimat mai favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai curat şi mai bine oxigenat, ci
şi prin influenţa stenică asupra stării neuro-psihice.
În păduri, în parcuri şi grădini, în funcţie de starea psihică şi de caracterul scenei
observate, fiinţa umană este predispusă spre calm, reverie, vivacitate, tonifiere, receptivitate, bună
dispoziţie.

c. Urbanistică şi teritorială
Prin amenajarea de de zone verzi se poate realiza îmbunătăţirea şi valorificarea unor
terenuri neproductive sau neconstruibile; plantaţiile de arbori şi arbuşti sunt utilizate pentru fixarea
alunecărilor de teren şi a solurilor nisipoase instabile, pentru asanarea terenurilor mlăştinoase,
alegându-se speciile adecvate acestor folosinţe.
Unele terenuri degradate antropic, ca cele pe care s-au depozitat reziduuri (de exemplu,
haldele de steril sau depozitele vechi de deşeuri menajere), pot fi transformate în terenuri utile şi
salubre prin “înverzire”, cu anumite măsuri speciale, menite să asigure condiţii pentru vegetaţie.
În planurile de organizare fizică globală (oraş şi teritoriu) se urmăreşte crearea unui
“sistem verde” capabil să asigure protecţia multiplă a mediului, recrearea şi odihna populaţiei.
În cadrul sistemului trebuie să se asigure dimensionarea adecvată a spaţiilor verzi în raport
cu funcţiunile atribuite şi cu mărimea şi caracteristicile zonelor pe care le servesc.
Sistemele de spaţii verzi se pot constitui în modalităţi diferite, în funcţie de condiţiile
topografice şi climatice, structura urbanistică şi trama stradală. Mai frecvent se întâlnesc trei
categorii de sisteme verzi: în pete, în fâşii şi mixt.

d. Estetică
Parcurile, grădinile şi alte amenajări peisagistice rezultate în urma unui proces creativ
artistic, după anumite principii şi criterii, sunt compoziţii estetice. În amenajările peisagistice,
trama organizării generale, funcţionalitatea bună a diferitelor sectoare, comoditatea şi
accesibilitatea rezultând dintr-un plan bine conceput sunt strâns corelate cu realizarea unui cadru
estetic plăcut, care se exprimă prin maniera compoziţională, prin limbajul grupărilor spaţial-
volumetrice, al formelor şi culorilor şi prin însăşi frumuseţea florei cultivate.