Sunteți pe pagina 1din 5

Scopul educaţiei

By teofanmada | 24/09/2015

0 Comment

Pentru Pedagogia creştină există doar un unic scop


primordial, esenţial şi diacronic: să-l formeze pe copil ca să devină un om şi creştin desăvârşit şi, în fine,
să-l facă să fie „concetăţean al sfinţilor şi casnic al lui Dumnezeu”[1]. Cu alte cuvinte, să-l îndrume spre
asemănarea „după Dumnezeu”[2]. Astfel, concepţia creştină despre educaţie nu se limitează la viaţa de
aici, ci ea înaintează şi dincolo de aceasta. Scopul ei este pregătirea omului pentru viaţa de dincolo de
moarte, îmbibând sufletul său cu virtuţile creştine ale credinţei, nădejdii, milosteniei şi iubirii. Cuvântul
Apostolului Pavel, „creşteţi-i pe copii în învăţătura şi certarea Domnului”[3], considerăm că reprezintă
farul luminos de-a lungul veacurilor, care defineşte cu exactitate scopul pe care educaţia ortodoxă
trebuie să-l urmărească și să-l împlinească, în fiecare epocă istorică. Părinţii Bisericii se pare că sunt
influenţaţi de teologia Sfântului Apostol Pavel, de la care împrumută această axiomă în legătură cu
educaţia ce devine preocupare primordială, în viața și în toate operele lor.

Clement Romanul îi îndeamnă pe părinţi şi dascăli să predea educaţia „în Hristos”. „Pe tineri să-i instruim
educaţia fricii de Dumnezeu… iar copiii noştri să se împărtăşească de educaţia în Hristos”[4]. Şi Clement
Alexandrinul în faimoasa lui lucrare Pedagogul îndeamnă pe dascăl să trezească copiilor dorința
„preaslăvirii lui Dumnezeu”. „Îndeamnă pe copiii mici să-i cânte lui Hristos într-un mod sfânt şi liniștit”[5].
Astfel, Părinţii stabilesc ca scop al educaţiei formarea copilului pentru a deveni un creştin desăvârşit,
„spre asemănarea cu Dumnezeu”[6]. De aceea, misiunea pedagogului este de a forma cu mare artă şi
înţelepciune pe tânăr „după asemănarea Chipului lui Dumnezeu”[7]. Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Omul
trebuie să se asemene cu Dumnezeu, pe cât este posibil după firea sa. Asemănarea nu se produce fără
cunoaştere şi cunoaşterea fără învăţătură”[8].
Şi altundeva susţine că educaţia are drept scop să-l
înalţe pe cel învăţat „la viaţa după filosofie”, ce conduce la înţelepciunea cea prea înaltă a lui Dumnezeu.
„Înţelept”, accentuează sfântul Vasile cel Mare, „este numai acela care s-a desăvârşit în învăţătura lui
Hristos, pe când acela care posedă multă cunoştinţă nu are nicio valoare, dacă nu are înţelepciunea lui
Dumnezeu”[9]. Iată cum, foarte caracteristic şi concis, a nutrit scopul educaţiei Sfântul Ioan Gură de Aur:
„preocuparea părinţilor nu trebuie să fie îmbogăţirea copiilor lor cu aur şi argint, ci cum să devină dintre
toţi mai bogaţi în evlavie şi în credinţă şi în dobândirea virtuţii; cum să nu aibă nevoie de multe, cum să
nu vadă cu admiraţie bunurile materiale şi dorinţele noutăţii”[10]. Scopul educaţiei după Sfântul Ioan
Gură de Aur este de a forma „atleţii lui Hristos”. El scrie în acest sens următoarele: „Creşte un atlet al lui
Hristos şi învaţă-l din prima sa vârstă să fie evlavios şi în societate”[11]. Aceste cuvinte cuprind întreaga
problematică a educaţiei. „Viaţa în Hristos” este scopul educaţiei la Părinţii Bisericii. Pentru ei, Hristos
este unicul şi adevăratul punct statornic de orientare existenţială a omului. Perspectiva lor asupra
educaţiei este hristologică şi nu antropologică. De aceea şi educaţia creştină nu este înţeleasă ca pe o
transmitere uscată, sterilă a cunoştinţelor, ca „multă învăţare” sau acumulare, memorizare, ci ca
„creştere în evlavie” şi ca „împărtăşire de sfinţenie”[12]. Hrisostom îl aseamănă pe copil cu o statuie pe
care pedagogul trebuie să o modeleze. Fiecare învăţătură a lui Hrisostom este legată de icoana creştină a
copilului pe care o visează el. Nici educaţia culturală, nici educaţia fizică nu îl preocupă pe Hrisostom mai
mult decât cea religios-morală; nu insistă asupra acestora, oricât de evidente ar fi. În această privinţă
Hrisostom se mişcă spre „canalul” tradiţiei creştine primare, dar şi a celei clasice.

Părinţii naturali, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, nu oferă întotdeauna etosul necesar copiilor.
„Înţelepciunea propriu-zisă şi formarea adevărată nu sunt nimic altceva decât frica de Dumnezeu”[13]. În
acest sens, de exemplu, el accentuează citirea din cartea Psalmilor. Hrisostom nu stabileşte nici un şir de
conexiune al pericopelor biblice, dar recomandă ca început istorioarele Genezei, care însă trebuie să fie
narate într-o serie de conexiune adaptată la vârsta copilului. Hrisostom determină într-un asemenea
cadru un rol important al fricii de Dumnezeu. Când copilul va fi mai înaintat în vârstă, Hrisostom propune
să i se citească relatări care îi vor trezi frica de Dumnezeu, analog cu vârsta lui. Cam aceeaşi poziţie are şi
Clement Alexandrinul în lucrarea sa Pedagogul. Deşi cunoaşte multe moduri şi diferite forme de
Pedagogie[14], cu toate acestea lucrarea lui are ca scop o unică formă de Pedagogie, ce are menirea să-l
preocupe pe creştin. Pedagogia pentru Clement este mijlocul prin care vor fi mărturisite adevărurile
dumnezeieşti şi calea care-l va îndruma pe credincios să se apropie mai mult de adevăr şi să devină
creştin printr-un mod de viaţă firesc. Pentru Clement Alexandrinul educația este „evenimentul iubirii lui
Dumnezeu, o învăţare a vindecării după Dumnezeu şi o educaţie a cunoaşterii adevărului, adică o
educaţie ce ne urcă la cer”[15].

[1] Efes. 2, 19.


[2] Gen. 1,26.

[3] Efes. 6, 4.

[4] Clement Romanul, Prima epistolă către Corinteni, 21, 6, ΒΕΠΕΣ 1, 22.

[5] Clement Alexandrinul, Pedagogul, ΒΕΠΕΣ 7, 233.

[6] Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, La Efeseni, Omilia 21, PG 62, 149-150.

[7] Idem, La Coloseni, Omilia 10, PG 62, 154.

[8] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, 1, 2, PG 32, 69.

[9] Idem, Comentariu la profetul Isaia, 1, 507 d.

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre creşterea copiilor, PG 63, 763.

[11] Idem, Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să-i educe pe copii, cap. 19. E prima lucrare
concisă a unui Părinte ce studiază într-un mod sistematic educaţia creştină a copiilor în familie. Vezi Γ.
Αλεξίου, Ο Φλογερός μαχητής, Αθήνα, 1961, p. 187.

[12] Ibidem, PG 63, 205. vezi Κ. Μουρατίδου, Η μέθεξις θείου φωτός όρος της αληθούς παιδείας, Αθήνα
1969, p. 16.

[13] Idem, Omilia despre părintele credincios, 12, PG 47, 349-386.

[14] Clement Alexandrinul, Pedagogul, ΒΕΠ 7, p. 80-128.

[15] Ibidem, p. 104.

Principii psihopedagogice patristice

By teofanmada | 19/09/2015

0 Comment
Una dintre primele constatări care se pot uşor desprinde din contactul
cu scrierile Părinţilor Bisericii este faptul că ei toţi cunosc foarte bine universul spiritual al oamenilor și
diferenţele psihice dintre oameni, pe anumite vârste.

Sfântul Vasile cel Mare susţine că omul, până ajunge la o maturizare deplină, parcurge trei etape care se
disting între ele „datorită particularităţilor fizice şi a caracteristicilor psihice”. El scrie în continuare:
„Desigur, oamenii pot să se schimbe şi să se transforme continuu, nu menţin nici aceleaşi capacităţi
fizice, nici nu se bazează întotdeauna pe aceleaşi păreri, însă se transformă trupeşte la diferite vârste şi
îşi formează mintea conform cu varietatea caracteristicilor. Deoarece suntem diferiţi ca şi copii, diferiţi ca
adolescenţi şi când devenim maturi iarăşi diferiţi şi când îmbătrânim iarăși ne schimbăm în întregime”[1].

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, vârstei preşcolare şi copilăriei până la o anumită treaptă le sunt
caracteristice o anumită lipsă de formare şi plasticitate datorită simplităţii lor. Astfel în disertaţia lui
remarcabilă din punct de vedere pedagogic Despre slava deşartă şi despre cum trebuie părinţii să-şi
educe copiii el precizează teoria lui despre sentimentele şi fiziologia copiilor, despre funcţiile lor psihice,
prezentând cu mare precizie limbajul vederii, al auzului, al gustului, al pipăitului ca porţi prin care intră
excitaţiile lumii exterioare în suflet, pe care-l aseamănă cu o cetate[2].

Lucrarea lui Ioan Gură de Aur despre slava deşartă este o disertaţie pedagogică cuprinzând principii
importante pentru educaţia copiilor şi dând totodată îndrumări clare despre metodele predării. Concret,
în capitolele 39 – 52 ne prezintă modul istorisirilor biblice. De aceea este considerată „ca prima expunere
sistematică completă despre educaţia creştină”[3]. Sfântul Ioan acceptă eşalonarea ofertei educaţionale:
fiecare vârstă trebuie să aibă modul ei propriu, propria ei metodă de educaţie şi propriul ei conţinut
educativ.

În legătură cu tinereţea, el însuşi observă că „este greu de stăpânit, întrucât este instabilă, se înșală cu
ușurătate şi cade repede, având nevoie de un puternic frâu”[4]. Părinţii Bisericii, în scrierile lor, au lăsat
observaţii psihologice potrivite. Mulţi dintre ei, precum Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, ne-au lăsat
lucrări psihologice minunate, cu observaţii psihologice foarte profunde. Selectez câteva dintre acestea.
Părinţii Bisericii vorbesc despre variate predispoziţii înnăscute pe care le are un om şi care, prin influenţa
mediului, se transformă în însuşiri fizice şi psihice. Se referă la faptul că „un copil nu se maturizează în
spaţii închise, ci într-un organism evoluat psihofizic, prezentând în diferite etape ale evoluţiei lui noi
necesităţi, preocupări şi capacităţi”[5].

Sfântul Vasile cel Mare observă: „Copilul care studiază


în şcoală şi acela ce poate prin capacitate să dobândească cunoştinţele artelor şi a lecţiilor nu se
aseamănă cu copilul nou-născut; de asemenea adolescentul este diferit fără îndoială faţă de acela care
poate deja să se preocupe de problemele tinereţii. Şi cel matur este diferit faţă de adolescent şi ca
putere şi conformaţie a trupului şi ca capacitate a cuvântului”[6]. Sfântul Vasile consideră că fiecare om
are propria lui individualitate, după cum şi o specificitate aparte, ce fac ca în timpul dezvoltării lui să
necesite o educaţie propice lor. „Întocmai precum pentru bolile trupului nu toţi necesită aceeaşi educaţie
terapeutică… tot astfel şi sufletele trebuie să le vindecăm printr-o învăţătură şi educaţie diferită”[7],
opinează Sfântul Grigorie Teologul. După cum se observă, Sfântul Grigorie scoate în evidenţă relaţiile
dintre trup şi suflet.

Părinţii Bisericii recomandă în educaţie exerciţiul, repetarea, memorizarea şi urmarea exemplului. Ei


aşează pe temeiuri corecte dorinţele şi instinctele omului. Desigur, observaţiile lor psihologice nu le-au
prezentat ca axiome neschimbabile şi nici nu le-au oferit într-un mod dogmatic, fiindcă credeau că
studiul, analiza şi cunoaşterea sufletului uman este o lucrare dificilă. Este foarte caracteristic ceea ce
scrie la acest subiect Sfântul Grigorie de Nyssa: „mi se pare că formarea omului este anevoioasă şi de
neexplicat, ce prezintă multe şi ascunse taine ale lui Dumnezeu în ea”[8].

[1] Sf. Vasile cel Mare, La Psalmul 59, PG 31, 464 a.

[2] Δ. Μωραίτου, Ι. Χρυσοστόμου περί κενοδοξίας, Αθήνα 1940, p. 19-20.

[3] Ibidem.

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre bărbăţie, Omilia 1, PG 49, 21. Idem, La Timotei, PG 62, 546.

[5] Γ. Τσαμπή, Η παιδεία εις το Βυζάντιον, Μυτιλήνη, 1963, p.112.

[6] Sf. Vasile cel Mare, La Psalmul 33, PG 35, 453.

[7] Sf. Grigorie Teologul, Al doilea Cuvânt apologetic, PG 35, 453.

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Comentariu la „Despre cum este chipul şi asemănarea omului”, PG 44, 1328.