Tema 2: Mecanismul financiar al întreprinderii

2.1 Esența şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere

2.2 Structura financiară a întreprinderii
2.3 Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii
2.4 Criterii de optimizare a structurii financiare

2.1 Esenţa şi structura mecanismului financiar la nivel de întreprindere

Prin mecanism financiar al întreprinderii înţelegem metode, pîrghii, instrumente şi proceduri de
colectare şi gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme au o importanţă deosebită în organizarea şi
conducerea activităţii financiare şi se pun în mişcare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizează în
procesul de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, capitalurilor în constituirea şi utilizarea
surplusului monetar, în formarea şi acoperirea necesarului global de finanţare a întreprinderii. Mecanismele
financiare sunt foarte diversificate şi numeroase printre care mecanismele:
- financiare privind autofinanţarea;
- creditare şi de finanţare bugetară;
- mecanismul amortizării;
- ciclurilor de investiţii şi celui operaţional;
- mecanismului circuitului capitalului;
- mecanismul de desfăşurare a fluxurilor financiare;
- mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar.
Asemenea mecanisme trebuie să fie organizate şi utilizate în aşa fel încât să dea impuls desfăşurării
unei activităţi raţionale, asigurarea rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii şi înlăturării riscurilor.
Orişicare întreprindere se caracterizează prin deţinere de capital, punerea în mişcare a unei funcţii de
producţie şi participarea la procesul de schimb care se realizează în baza banilor care şi dau naştere vieţii
financiare la întreprindere.
Orice schimb implică două mişcări de sens contrar: una generată de transfer de bunuri şi servicii, iar
alta generată de transfer de bani. Cantitatea de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între
agenţii economici se numeşte flux. Fluxurile pot fi:
1) reale sau fizice (de bunuri şi servicii)
2) financiare (monedă)
Cantitatea de bunuri sau monedă existente la un moment dat reprezintă un stoc. La baza mecanismului
financiar stau relaţiile dintre fluxuri şi stocuri. Fluxurile financiare pot fi:
1. Fluxuri financiare de contrapartidă – se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ
real cu monedă sau invers;
2. Fluxuri financiare decalate – apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat
nişte fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia
unui activ financiar.
3. Fluxuri financiare multiple – pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice
şi cele financiare întreprinderea poate schimba creanţa pe monedă apelînd la un terţ şi care
este un intermediar financiar.
4. Fluxuri financiare autonome – se degajă din operaţiunile financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, cînd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Aceste
fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.
Pentru realizarea obiectului sau de activitate (obtinerea de bunuri si servicii) si atingerea scopului
propus (obtinerea de profit) intreprinderea realizeaza legaturi cu piata capitalurilor, piata factorilor de
productie, piata consumatorilor si cu statul ca autoritate publica. In primul rand se realizeaza legatura cu
piata capitalurilor (piata financiara si bancara), infiintarea intreprinderii fiind legata de constituirea
capitalului social al acesteia. Astfel prin emisiunea de actiuni, obligatiuni, contractarea unor credite
bancare, intreprinderea isi constituie capitalul social. Ulterior prin capitalizarea unei parti din profitul
realizat de intreprindere se poate majora capitalul social, deci se constituie un flux financiar dinspre partea
capitalului reprezentata de actiuni, obligatiuni, credite bancare, in sens contrar se constituie si un flux
financiar dinspre intreprindere spre piata capitalurilor, reprezentat de plata dividendelor, rambursarea
creditelor sau plata dobanzilor aferente.
Capitalul intreprinderii se formeaza prin fluxuri financiare autonome care au la baza acumulari
financiare anterioare din afara intreprinderii sau din intreprindere si care sunt operatiuni independente de
cele de productie. Aceste operatiuni care conduc la modificarea cantitativa si a naturii diferitelor active
financiare pot fi grupate in 3 categorii: de pret, de aport de capital si de imprumut.
Cea de a doua categorie de fluxuri financiare autonome este legata de obtinerea si repartizarea
profitului net a intreprinderii. In acest caz, relatia se stabileste intre intreprindere si stat pentru plata
impozitului pe profit si a celorlalte obligatii fata de stat (impozite, taxe, contributii), dar intreprinderea poate
beneficia si de anumite scutiri la plata impozitelor sau taxelor, precum si de unele subventii de la bugetul
de stat, deci se creeaza 2 fluxuri financiare economice dinspre intreprindere spre stat (plata de impozite,
taxe) si dinspre stat spre intrepindere(subventii, scutiri de impozite, taxe).
Putem conchide că fluxurile băneşti generate de activitatea economică a întreprinderii sunt legate, în
primul rând, de procurarea capitalului, de utilizarea acestuia în concordanţă cu necesităţile pe care le
reclamă buna derulare a fluxurilor corporale, în al doilea rând, de recuperarea integrală a acestuia, iar în al
treilea rând, de obţinerea şi folosirea profitului. În măsura în care întreprinderea desfăşoară activităţi de
comerţ exterior, fluxurile sale băneşti îmbracă şi forma fluxului valutar, întrucât exprimarea bănească a
fluxurilor corporale (reale) poate fi făcută nu numai în moneda naţională ci şi în alte monede.
Funcţionarea capitalului ca element de fond al procesului economic se declanşează ca urmare a unui
proces elementar: procesul financiar. Procesul financiar este un ansamblu coerent de activităţi de bază şi
complementare, organizate şi desfăşurate în timp, prin care întreprinderea îşi mobilizează, alocă şi
utilizează, potrivit unor metode şi tehnici specifice domeniului, capital financiar necesar îndeplinirii, în
condiţii de eficienţă maxim posibilă, a funcţiei sale obiectiv; vânzarea de utilităţi cerute pe piaţă şi
obţinerea de profit.
Procesul financiar, ca o componentă a procesului economic derulat la nivel de întreprindere, are un
dublu caracter: concret şi de reglare. Ca proces concret, acesta semnifică un ansamblu de activităţi ce
trebuiesc organizate şi desfăşurate la nivelul oricărei întreprinderi cu un scop bine determinat: mobilizarea
oportună, alocarea raţională şi utilizarea eficientă a capitalului necesar funcţionării normale a acesteia, ca
sistem economic de sine stătător.
Procesul financiar are un rol regulator al activităţii economice prin manifestarea fluxurilor
informaţional-decizionale. În procesele economice, care au loc în cadrul întreprinderilor, capitalul parcurge
succesiv cele trei stadii îmbrăcând mai multe forme: bănească, materială (materii prime, produse
neterminate, produse finite) iar în final din nou cea bănească. Capitalul, odată revenit la forma iniţială
(bănească), desăvârşeşte un ciclu financiar.
Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin din
momentul transformării monedei în bunuri şi servicii pînă la cel în care se recuperează.
Activitatea întreprinderii trebuie să se desfăşoare în aşa fel încât să se poată obţine nu numai
recuperarea volumului iniţial de monedă ci şi un surplus.
Într-o întreprindere apar 3 cicluri financiare principale:
1. ciclul de investiţie – amortizare
2. ciclul operaţional
 3. ciclul operaţiunilor financiare
(1) Ciclul de investiţie – amortizare caracterizează procesul de formare a activelor pe TL. Prin
investiţii se creează un capital de producţie de la care întreprinderea aşteaptă nişte venituri în mai multe
perioade succesive. Investiţia este o cheltuială imediată care se materializează în transformarea monedei în
active fizice ce au o durată îndelungată de funcţionare. O dată creat capitalul de producţie începe să se
deprecieze fizic şi moral. Suma de bani iniţială se recuperează în mod progresiv, în timp ce valoarea
activului din bilanţ se micşorează cu valoarea uzurii. La sfîrşitul perioadei de serviciu a capitalului
productiv va trebui să existe o echivalenţă a fluxurilor.
Figura nr.1 Desfăsurarea ciclului de investiţii

Bunuri materiale
cumpărări şi clădiri, maşini, Amortizare cost
Monedă
decontarea altor utilaje, instalaţii produse finite- Monedă
cheltuieli din regie etc. vânzare- încasare
proprie

(2) Ciclul operaţional cuprinde:

1) achiziţia de bunuri şi servicii
2) transformarea acestora în produse finite
3) vînzarea lor

Figura nr.2 Desfăşurarea ciclului de exploatare

Bunuri (produse) financiare:

- certificate depozit, acţiuni,
Monedă Acordare Restituire Monedă
obligaţiuni
împrumut împrumut

Acest proces trebuie să funcţioneze continuu spre a se asigura o folosire optimă a muncii şi capitalului
de producţie.
În fazele ciclului operaţional capitalul îmbracă diferite forme, circulînd şi transformîndu-se în mod
permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare, creanţe, datorii.
(3) Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile, procedurile de acordare sau luare de
împrumut precum şi operaţiunile privind mărirea sau diminuarea capitalului propriu. Toate operaţiunile de
acordare sau luare de împrumut dau naştere fluxurilor financiare, adică intrărilor şi ieşirilor de monedă.
Figura nr.3 Desfăşurarea ciclului operaţiunilor financiare
Bunuri (produse) financiare:
- certificate depozit, acţiuni,
Monedă Acordare Restituire Monedă
obligaţiuni
împrumut împrumut
 Fluxurile sunt expresia mişcării şi caracterizează viaţa întreprinderii, în timp ce stocurile redau situaţia
patrimoniului la un moment dat ca o consecinţă a transformărilor produse de fluxuri într-un interval
temporal. Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri constituie fundamentele mecanismelor financiare.

2.2 Structura financiară a întreprinderii (studiu individual)

Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între finanţările sale pe
TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă a capitalului care constă din
anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi capital împrumutat pe TS. Capitalul este
un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor.

2.3 Formele de manifestare ale capitalului întreprinderii

Principalele forme de manifestare ale capitalului
Capitalul, în calitatea sa de factor de producţie, face să devină imperios necesară cunoaşterea modului
de formare a capitalurilor, alocarea lor în cadrul proceselor economice, modul lor de utilizare şi finalitatea
utilizării lor. Pentru cunoaşterea acestora, este important să prezentăm principalele tipuri de capitaluri, date
de clasificarea lor după criterii mupltiple, în funcţie de scopul urmărit.
Deşi capitalurile se clasifică după o multitudine de criterii, în lucrarea dată va fi inclusă clasificarea
propusă de către autorul Camelia Oprean, care analizează în special două tipologii ale capitalului, ca factor
de producţie, din perspectiva teoriei economice.
După natura capitalului, acesta se împarte în capital real şi capital financiar.
 Capitalul real
 Capitalul financiar
După modul specific în care participă la procesele economice, se consumă şi se înlocuiesc,
capitalurile se pot clasifica în două categorii, şi anume: capitaluri fixe şi capitaluri circulante.
Lucrarea cu titlu „Tratat de management financiar-bancar” (I. Bogdan – coordonator) dă o definiţie
atât pentru capitalul fix, cât şi pentru cel circulant, mai completă, mai aproape de realitate decât cele regăsite
în alte lucrări de specialitate, şi se formulează astfel:
 „Capitalul fix
 „Capitalul circulant
Astfel, după criteriul provinienţei distingem:
Capitaluri proprii
Capitalurile împrumutate.
Capitaluri atrase.
Conform criteriului privind conţinutul acestora, capitalurile se împart în trei categorii: capital
economic; capital permanent; capitalul de lucru (fondul de rulment).
 Capitalul economic
 Capitalul permanent
 Capitalul de lucru (fondul de rulment – FR)
Unii autori împart capitalul după rolul şi forma acestuia în capital productiv şi capital lucrativ.
 „Capitaluri productive
Capitalul productiv se întâlneşte sub două forme:
1. capital real, numit şi capital tangibil, format din bunuri materiale;
2. capital uman, numit şi capital intelectual sau intangibil.
 Capitalurile lucrative
 După modul de participare a proprietarilor la formarea capitalurilor, există: capital subscris,
capital vărsat capital nevărsat.
 Capitalul subscris
 Capitalul vărsat
 Capitalul nevărsat
Funcţionarea capitalului întreprinderii se caracterizează prin circulaţia continuă în procesul de
producţie. Fiecare rotaţie este compusă din mai multe stadii:
1. capitalul în forma bănească se investeşte în active operaţionale transformîndu-se în capital
productive
2. capitalul productiv în procesul de producţie se transformă în formă materială – produse
finite
3. produsele finite (capital-marfă) pe măsura comercializării producţiei se transformă în
capital bănesc.

2.4 Criterii de optimizare a structurii financiare

Pentru a lua o decizie privind structura optimă a capitalului este necesar de ţinut cont de o serie de
factori cum ar fi:
1. stabilitatea vînzărilor – o firmă care are vînzări stabile poate să folosească capital
împrumutat într-o proporţie mai mare şi poate suporta cheltuieli fixe mai mari decît o
companie ce are vînzări instabile;
2. structura competitivă – activitatea în ramură ce are perspective influenţează
profitabilitatea şi deci şi posibilitatea de a lua credite;
3. structura activelor
4. rata de creştere
5. profitabilitatea
6. impozitele
7. controlul
8. atitudinile echipei manageriale
9. atitudinea ofertantului de credit şi a agenţilor economici
10. flexibilitatea financiară.
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea raportului dintre
capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei surse de capital
permanent din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să maximizăm valoarea întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:
1. Efectul de îndatorare
2. Rentabilitatea financiară
3. Capacitatea de îndatorare
(1) Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care îl obţine
agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se obţine comparînd
rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:
1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv
2) Re < Rd – efect de îndatorare negativ
Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre R e şi Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)