Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Funcţiile jocului
Faptul că jocul are un rol deosebit de important în viaţă şi evoluţia copilului este
demonstrată prin atenţia deosebită ce i s-a acordat de către psihologi şi nu numai. Multiplele
clasificări implică, direct sau indirect, şi ideea de funcţii ale jocului, literatura de specialitate
decelând:
funcţii esenţiale
funcţii secundare
funcţii marginale ale jocului.
Funcţia principală a jocului se exprimă în asimilarea practică şi mentală a
caracteristicilor lumii şi vieţii. Este o funcţie de cunoaştere, ea garantând „dozarea subtilă a
caracteristicilor cognitive ale jocului, adâncirea acestora pe parcursul consumării sale"1. Acţiunea
diferenţiată a acestei funcţii determină aderări individuale, specifice ca nuanţă şi intensitate la
anumite jocuri; sunt preferate anumite jocuri la un moment dat, curiozitatea şi atenţia trezită de ele
fac ca cel mic să părasească alte jocuri, apoi, la rându-le sunt părăsite sau se convertesc în variante
noi mai complexe.
altă funcţie importantă este aceea de exersare complexă stimulativă a mişcărilor, de
contribuţie activă la creşterea şi dezvoltarea complexă. Este funcţia pusă în evidenţă în
special, de Carr şi Gross. Se manifestă ca funcţie principală în copilărie şi în perioada
adolescenţei devenind treptat o funcţie marginală.
funcţia formativ-educativă este, de asemenea, deosebit de importantă; a fost pusă în
evidentă de timpuriu de pedagogi ca Fröbel şi dezvoltată de pedagogia modernă.
Jocurile sunt întâia şcoală a energiei, conduitei, gesturilor, imaginaţiei etc. Printre funcţiile
secundare ale jocului se numără:
funcţia de echilibrare şi tonificare
funcţia de compensare
funcţia terapeutică utilizată în ludoterapie care este socotită şi ca funcţie
marginală fiind utilizată cu succes în cazurile maladive. Ea se constituie pe
seama proprietăţilor proiective ale jocului.
1
Şchiopu, U., - coordonator - op. cit., p.52
contemplate activ, provoacă bucurie. Jocul cu mâinile se complică treptat, capătă note de
intenţionalitate definită.
Îi urmează jocul de manipulare a obiectelor, apucare, lovire, împingere, tragere. Copilul
realizează actele cu intenţionalitate şi conduitele sale simple în plan motor sunt însoţite de un
acompaniament afectiv cu valenţe energizante. Jocul de vocalizare apare tot în această perioadă:
gânguritul urmat de emisii silabice. Combinaţiile dintre jocurile de manipulare şi cele de vocalizare
sunt de natură a stimula relaţiile cu adulţii având importante valenţe şi în planul socializării. Este
perioada când copilul se joacă fără probleme singur, dar începe să prefere prezenţa unui
„spectator", partener chiar dacă jocul cu el este ceva mai dificil şi este posibil, în forme rudimentare
de la 6 luni, când se conturează o nouă etapă a relaţiei copil- adult.
Jocul penetrează din ce în ce mai mult în viaţa copilului şi devine, treptat, cale importantă
de dezvoltare psihică în etapa de debut a existenţei sale, alături de acele momente care nu sunt
neapărat impregnate de aspecte ludice (hrănirea, „cererea specifică" de curăţenie etc.). Copilul
învaţă în permanenţă. După vârsta de 6 luni jocurile cu primele frânturi de cuvinte se complică; li
se adaugă jocul cu picioarele, mâinile care continuă să fie obiecte de joacă dar şi instrumente utile
în jocul cu alte jucării.
În general, conduita de mânuire a jucăriilor devine mediată de un plan mental relativ
evoluat, coordonată mental - prezent situativ - dar şi anticipativ. (U.Şchiopu) Obiectul permanent,
apoi primele reprezentări fac posibile alte raporturi cu lumea exterioară. Mai toate activităţile non-
ludice se prelungesc acum în joc (baia zilnică, ora de masă devin momente de joc). Acum se
schiţează primele motive ludice interne, conduita ludică devine treptat releu de transmitere a
informaţiei dar şi rezultat al cunoaşterii. Treptat jocul devine o activitate investită cu funcţii
formative, o formă de activitate prin care se reflectă realitatea obiectivă. Jucăria îşi câştigă
din ce în ce mai mare importanţă în lumea copilului.
Copilul doreşte să se joace introducând treptat elemente de imitaţie în jocul lui şi chiar
aspecte simbolice simple „se preface că". Jocul simbolic acum este de scurtă durată, cu secvenţe
discontinue, instabil. Se caracterizează în această etapă prin:
- posibilitatea de a executa unele acţiuni în afara contextului situativ în care s-au constituit
schemele acţionale corespunzătoare;
- este angajată din ce în ce mai mult capacitatea de a crea şi combina în mod variat acţiunile
copilului în absenţa obiectului, conturându-se funcţia de prefigurare şi anticipate a acţiunii;
- sunt implicate simbolurile verbale (ne aflăm la 12-18 luni);
- se constituie ca teren de desfăşurate a gândirii, locul de creare şi rezolvare a situaţiilor
problemă ivite;
- jocul simbolic angajează primele elemente ale activităţii imaginative prin construcţia
planului fictiv elementar.
La această vârstă se ajunge pentru prima dată la imitaţie în jocurile în „oglindă" (de tip „cu-
cu!”), jocurile precedate de imitaţia reflexă, de răspunsul prin imitaţie activă la conduita altora şi
urmate de jocul simbolic în care imitaţia devine mai complexă.
Jocul cu roluri se dezvoltă treptat, odată cu viaţa, din ce in ce îmi complexă, a copilului
preşcolar. Dacă la început avem de-a face cu jocuri fără subiect sau. cu subiecte abia schiţate şi
construite pe măsură ce jocul se derulează, de aici şi tendinţa de abandon a unui subiect în favoarea
altuia mai atrăgător. La 3-4 ani, subiectele sunt reflectări fragmentare a unui şir de episoade. adesea
nelegate între ele, din viaţa cotidiană. După 4 ani subiectele capătă în consistenţă, tematica jocului
se îmbogăţeşte şi se conturează, spre 6 ani, jocul reflectând chiar o povestire întreagă. Când copiii,
prin natura situaţiei, se află în grupuri mai numeroase (grupa de la grădiniţă) este posibil ca jocul
de creaţie, cu roluri definite (mai slab sau mai bine conturate) pot să se dezvolte pe teme diferite,
în grupuri restrânse, pentru ca apoi să manifeste tendinţa de unificare în jurul unei teme comune.
Astfel jocul „de-a familia" poate unifica jocurile: „de-a coaforul", „de-a doctorul", „de-a
cumpărăturile" etc. „Jocul central şi jocurile adiacente prezintă o structură complexă. apropriindu-
se de legăturile existente în viaţa reală. Acest salt de la acţiunile izolate la jocuri complexe
antrenează modificări substanţiale şi în privinţa evoluţiei sociabilităţii copiilor" (U. Şchiopu, p,
100). Încet, încet locul jocului individual este luat de jocul colectiv, mai întâi cu roluri ce implică
reguli ce se construiesc pe măsura derulării jocului, apoi cu reguli schiţate anterior şi, în ultimă
instanţă, cu reguli dat definite înainte de începerea jocului. Acestei evoluţii îi sunt însă necesari
câţiva ani.
Ceea ce este, de asemenea, specific jocului de. creaţie cu roluri este tendinţa şi capacitatea
copilului de a se identifica cu personajul interpretat, chiar şi la vârsta preşcolară mică la care
jucarea unui rol nu ia prea mult timp, stabilitatea nefiind o calitate deosebită acum. Pe măsură ce
creşte, preşcolarul este capabil de trăiri imaginare din ce în ce mai profunde. „Concomitent apare
însă fenomenul de dedublare, copilul devenind conştient de propria lui persoană şi de aceea a
modelului pe care îl imită. Acest lucru este atestat şi de felul în care copiii exprimă în limbaj
atmosfera de joc. În momentul în care se transpun în joc, majoritatea copiilor folosesc imperfectul,
cu nuanţa unei acţiuni petrecute în trecutul apropiat, cu sensul de a marca într-un anumit fel
incertitudinea, identificarea lor parţială cu rolul, conştiinţa preluării unui rol care se suprapune cu
propriul eu. Trecerea rapidă de pe planul imaginar pe cel real şi viceversa reprezintă un stadiu mai
avansat în evoluţia jocului" (U. Şchiopu, p. 102).
Dacă la începutul vârstei preşcolare copiii se supun regulilor dar nu manifestă prea mare
interes pentru ele, spre sfârşitul acestei vârste se poate vorbi de o adevărată intransigenţă faţă de
respectarea regulilor. Cine nu o face este repede sancţionat cu drastica formulă „Nu ştie să se
joace"!
Tipurile de joc la preşcolar
Varietatea de jocuri specifice acestei vârste se poate, totuşi, grupa în câteva categorii
fundamentale.
1. Jocul cu subiect şi roluri alese din viaţa cotidiană, jocuri aparţinătoare celor de creaţie
dar care, la începutul perioadei sunt, mai degrabă, jocuri de imitaţie.
2. Jocuri cu subiecte şi roluri din basme şi povestiri - jocuri dramatizare. Şi acestea sunt
jocuri de creaţie, creaţia fiind mai evidentă în jocul propriu-zis decât în dramatizare unde subiectul
este propus de adult, costumaţia este dată. copilul prelucrând rolul doar între nişte limite destul de
strânse. În jocul liber de creaţie cu subiecte din basme şi povestiri, simbolistica este liberă; un batic
poate fi mantie, covor zburător, munte (dacă acoperă un obiect cu un anume relief). Copiii pot
reconstrui subiectul, accentuând ceea ce i-a impresionat mai mult sau ceea ce le place în mod
special.
3. Jocul de construcţie trece de la manipularea materialului de construcţie cu eventuale
încercări şi reuşite de suprapuneri, specifică la 3 ani, la realizarea unor construcţii sofisticate din
cuburi, combino şi lego. Subiectele acestor construcţii pot fi propuse de adulţi sau sunt alese de
copii în funcţie de interese, de aspecte ce i-au impresionat în momente anterioare jocului, sau pot
fi sugerate de natura materialelor utilizate. Uneori, jocurile de construcţii oferă şi „modele"
sugestie pe care copiii le ignoră la 3-4 ani, încearcă să le rezolve, din ce în ce mai performant pe
la 5 ani iar către 6 ani încearcă să le depăşească. Deseori jocul de construcţie precede sau se
îngemănează cu jocul de creaţie. Prin el copiii îşi construiesc cadrul de joc necesar subiectului din
jocul de creaţie: şantierul, tărâmul zmeilor, cabinetul doctorului, grădina zoologică etc. Jocurile de
construcţie sunt deosebit de importante pentru dezvoltarea deprinderilor manuale ale copiilor.
4. Jocul de mişcare este strâns legat de specificul vârstei, o vârstă a dinamismului, a
mişcării. El se va păstra până la vârsta adultă, îmbrăcând alte forme dar păstrându-şi motivaţia
interioară. La vârsta preşcolară mişcările încep să fie încadrate într-un anume context care reflectă
fragmente din viaţa reală, în special din viaţa „celor care nu cuvântă". Literatura de specialitate
enumera jocurile „Broasca şi barza", „Pisica şi vrăbiile", „Lupul şi oile" etc., în grădiniţă sau în
grupul de joacă se reiau sub forma jocurilor de mişcare conflicte arhicunoscute din filmele de
desene animate; astfel, personaje ca Tom şi Jerry, Chip şi Dale reînvie cu ajutorul copiilor. De
asemenea, viaţa adulţilor, în special profesiile dinamice sunt reflectate de jocurile de mişcare. Sunt
cunoscute jocuri de tipul: „Pompierii", „Piloţii", „Poliţiştii", „Extratereştrii" etc.
Deosebit de răspândite sunt jocurile fără o tematică anume, jocuri cu reguli ce au ca scop
exersarea unor deprinderi motrice: atmosfera de joc este realizată prin spiritul de competiţie
imprimat. Din această categorie fac parte: Şotronul, Elasticul, Coarda, Cine aleargă mai repede?
etc. Pe măsură ce se înaintează către vârsta şcolară mică, jocurile de mişcare cu subiect vor câştiga
în complexitate în vreme ce cele cu reguli vor recurge la formule din ce în ce mai complicate.
Acest tip de jocuri este, în general preluat de la generaţiile anterioare (ca subiecte şi tipuri de reguli)
chiar dacă, fiecare generaţie realizează uneori prelucrări şi adaptări specifice.
5. Jocurile hazlii foarte apropiate uneori de cele de mişcare nu se confundă cu acestea,
întrucât există astfel de jocuri în care mişcarea lipseşte cu desăvârşire. Ele se aseamănă şi cu
jocurile didactice prin faptul că, de obicei pun în faţa celor mici o problemă de rezolvat. Au şi ele
reguli iar funcţia lor dominantă este cea recreativă. Sunt deosebit de valoroase din perspectiva
valenţelor formative în plan psihologic (dezvoltă atenţia, perspicacitatea, spiritul de observaţie
etc.) Atmosfera de joc este creată prin cerinţa de a ghici ceva, (Jocul „Cald, rece, fierbinte”), de a
rezolva o sarcină surpriză (jocul „Ghiceşte şi taci!" care educă şi stăpânirea de sine), sau
competiţia. În prima parte a preşcolarităţii, iniţiativa unor astfel de jocuri aparţine adulţilor sau
copiilor mai mari; odată însuşite regulile şi exersată plăcerea de a juca, se naşte şi iniţiativa proprie
pe la 5-6 ani.
6. Jocurile didactice sunt o categorie aparte de jocuri. Ele sunt integrate demersului
educaţional explicit, sunt propuse de către adultul educator, au obiective educaţionale bine
precizate şi reprezintă forma ideală prin care jocul, ca activitate fundamentală a vârstei preşcolare
poate sprijini învăţarea „deghizat" dirijată, pregătind integrarea ulterioară a copilului în şcoală.
Originea jocului didactic este fixată de către U. Şchiopu în jocurile exerciţiu ale vârstei
antepreşcolare. El are o sarcină didactică specifică (o problemă de rezolvat pentru copil, problemă
ce vizează explicit dezvoltarea pe o anume coordonată psihologică). Alături de sarcina didactică,
jocul didactic are reguli specifice şi elemente de joc. Cu cât vârsta copiilor este mai mare raportul
dintre aceste elemente structurale se schimbă; ponderea elementelor de joc scade în favoarea
complexităţii sarcinilor de rezolvat. Dacă este bine realizat sub conducerea adultului se poate
regăsi, coordonat de un copil mai mare sau de către liderul informai al grupului de copii şi în
contextul activităţilor libere din grădiniţă.
În grădiniţă se realizează jocuri didactice la toate tipurile de activităţi comune (de
comunicare, cu conţinut ştiinţific, matematic, de muzică, desen-pictură-modelaj) şi se regăseşte
utilizat cu succes şi în contextul unor activităţi cu scop evaluativ. Această prezentare pe scurt a
jocurilor poate duce la următoarele concluzii:
jocul ţine de natura copilului;
îi însoţeşte şi îi sprijină major dezvoltarea personalităţii;
se complică atât ca forme, conţinuturi cât ţi ca reguli pe măsură ce personalitatea
copilului evoluează.
1.5.4. Jocul la şcolarul mic
Înclinarea balanţei către învăţare, ca activitate fundamentală, creează o complementaritate
fericită exprimată în faptul că jocul devine activitate compensatorie a învăţării, creând condiţia de
odihnă pentru aceasta. Structura jocului suferă modificări, conţinutul acestuia devenind mai
complex, mai cultivat, mai socializat datorită influenţei dominantelor activităţii de învăţare şi
raţionalizare. Este perioada când cu mare plăcere, şcolarul mic se îndreaptă spre jocurile de
construcţie (asamblare şi montaj), spre jocuri în care se împleteşte imaginativul cu realul. Singuri
dar mai ales în grupuri mici, copiii se întâlnesc (fete, sau băieţi) şi iniţiază jocuri de rol („de-a
şcoala”, „de-a familia”)sau de mişcare („de-a prinselea”, „de-a ascunselea”). Nu sunt neglijate nici
jocurile sociale în cadrul cărora copiii socializează, comunică, colaborează. Nevoia de mişcare
(copilul are încă nevoie să sară, să strige, să alerge) este satisfăcută de jocurile în aer liber, de
plimbările / adevăratele curse cu bicicleta, trotineta, rolele sau de practicarea sportului (înot,
gimnastică, fotbal, baschet, handbal, volei, karate etc.). Învăţarea şi respectarea regulilor, viaţa de
echipă, consolidarea imaginii de sine, toate cu efecte benefice asupra dezvoltării personalităţii
şcolarului mic se dezvoltă prin practicarea în formă organizată a unui sport.