Psihologia comunicării

Tema I. Introducere în problematica psihologiei comunicării

§1. Perspective generale asupra comunicării

Domeniul de studiu al psihologiei comunicării este alcătuit din ansamblul fenomenelor de

comunicare inerente fiinţării.
Graţie spectrului său larg, psihologia comunicării poate oferi o seamă de ipoteze și vectori de
cercetare uneia din interogaţiile fundamentale ale antropologiei culturale: cum pot oamenii exista
împreună ?
Psihologia comunicării se constituie la interferenţa diferitelor discipline ale comunicării și
astfel obiectul de studiu îl reprezintă fenomenele prin care se produce schimbul de informaţie între
indivizi. Comunicarea apare, în această ordine, ca fundament ontologic: este imposibil ca două
entităţi să nu comunice.
Dar ce înseamnă comunicare?
Comunicare cu sens de înţelegere
Prin prisma acestui înţeles, comunicarea reprezintă capacitatea fiinţelor umane de a-și putea
transfera unele altora realitatea, experienţa, trăirile, cunoștinţele etc. În acest sens, cel mai simplu
model de comunicare cuprinde un emitent singular sau colectiv și, de asemenea, un receptor care
poate fi și el format dintr-un singur element sau din mai multe elemente. Pentru realizarea
înţelegerii între cele două entităţi este nevoie ca acestea să folosească o bază de date comună, care
trebuie să cuprindă o limbă comună, un limbaj comun, însoţite de un cumul de exprimări
nonverbale asemănătoare. De asemenea, înţelegerea este susţinută și de alte capacităţi ale
indivizilor, și anume: sursa emitentă trebuie să aibă și capacitatea de a coda un mesaj și pe cea de
decodare a mesajelor, capacităţi care trebuie să le aibă și receptorul. Astfel comunicarea va lua
forma unui transfer și a unui contra-transfer informaţional între sursa emitentă și cea receptoare.

Comunicare cu sens de comunitate

Individul uman nu există singular ci, prin afiliere cu alte persoane, formează grupuri.
Grupurile se cristalizează în baza unor principii comune și a unor aspiraţii sau idealuri comune. După
cristalizarea grupurilor un rol esenţial în menţinerea acestora în forme durabile în timp îl are
dinamica de grup. Relaţiile interpersonale, care cuprind atât structurile formale, cât și pe cele
informale, se creează pe baza procesului de comunicare, ce contribuie esenţial la dezvoltarea
societăţilor.

Comunicarea cu sens de participare și coparticipare

Existenţa grupurilor implică și existenţă coagulării membrilor acestora în jurul diferitelor
acţiuni care pot determina atingerea scopurilor comune. În acest sens participarea membrilor
grupului în diferite structuri acţionale se realizează tot pe baza procesului de comunicare. În orice
grup există membri activi, care se implică mai mult în orice fel de acţiune, precum și membri mai
puţin activi, care, în funcţie de interesele lor proprii, participă parţial sau total doar la anumite
acţiuni. Din această cauză, aceștia sunt denumiţi coparticipanţi. Atât prin participarea, cât și prin
coparticiparea membrilor săi la diferite acţiuni, grupul își menţine coeziunea și structura unitară.

1
 Psihologia comunicării

Comunicarea cu sens de organizare

Orice acţiune care se realizează pentru a atinge un scop trebuie bine gândită pentru a fi
eficientă. Eficienţa înseamnă: calitate și cantitate; timp cât mai scurt de acţiune și costuri minime.
Aceste deziderate nu pot fi atinse decât dacă sistemele acţionează organizat și planificat. Unul dintre
cele mai mari avantaje ale organizării este reprezentat de control. Controlul nu trebuie văzut ca fiind
ceva negativ, ci este un instrument prin care pot fi măsuraţi și se pot menţine constanţi anumiţi
parametri sau elemente componente ale procesului acţional, prin care se ajunge la scopul dorit.
Organizarea implică și ierarhie, aspect care e susţinut din plin de către procesul de comunicare.

Comunicarea cu sens de neînţelegere

Nu întotdeauna entităţile care comunică ajung la un punct comun cu care să fie de acord.
Sunt poate mai multe cazurile în care cei care comunică nu se înţeleg, neînţelegerea fiind
răspunzătoare atât de unitatea elementelor participante la procesul de comunicare, cât și de
distrugerea acestei unităţi.
Alături de aceste cinci mari sensuri, sub care este înţeles procesul de comunicare, pot fi
găsite și altele, deoarece acest concept are o extensie foarte mare.

§2. Paradigmele psihologiei comunicării

Paradigmele comunicării se înscriu pe un ambitus care se desfășoară de la „polul”

intrapsihic” la cel intersubiectiv, în funcţie de referinţa esenţială a subiectului cunoscător: sine sau
alter.
Cele patru paradigme ale psihologiei comunicării (structurală, tranzacţională, relaţională,
fenomenologică) se afă într-o relaţie circulară prin intricarea surselor acestora: sine și alter,
antinomie (contradicţie) fundamentală a problematicii comunicării.
Paradigma structural-expresivă consideră de maximă importanţă palierul intrapsihic și are
ca obiect predilect de studiu personalitatea. În cadrul paradigmei structurale, personalitatea este
sursa oricărui fenomen al comunicării. Ca element operaţional, imaginea de sine se construiește prin
interacţiunea sine și lume și este o componentă importantă a Eului subiectului, nucleu al
personalităţii. Ireductibil, în comunicare există trei modalităţi de reacţie a celuilalt la imaginea de
sine, trei situaţii de interacţiune, de răspuns al celuilalt la definiţia dată sieși: confirmare, respingere,
negare.
Teoria psihanalitică (în speţă aplicată problematicii comunicării) consideră că resorturile
(domeniile, sectoarele) comunicării pot fi surprinse prin intermediul dorinţelor individului și a
balansului expresiv-represiv al acestora. Raportul cu celălalt-receptor este determinat de nevoile
emiţătorului – obiectul, arată Freud, este creat de către pulsiunea subiectului, vectorul său
comportamental.
Paradigma tranzacţională orientează interesul către palierul interpersonal, interacţional,
respectiv asupra modalităţilor de codare-decodare ale mesajului, fără însă a eluda dimensiunea
intrapsihică. Prototipul paradigmei este analiza tranzacţională propusă de Eric Berne, autor cu
formare psihanalitică. Teoria lui Berne reprezintă o adaptare a celei de a doua topici freudiene într-o
perspectivă nuanţat intersubiectivă. Elementul de esenţă îl reprezintă tranzacţia, unitatea acţiunii
2
 Psihologia comunicării

sociale, mesaj generat de o stare interioară a Eului emiţătorului care interacţionează cu o stare
similară sau complementară a Eului receptorului.

În cadrul paradigmei relaţionale elementul central de studiu îl constituie relaţia dintre

indivizi, în timp ce elementele structurale personale sunt secundare. Esenţa oricărei fiinţe este
considerată relaţia pe care o întreţine cu mediul său. Comunicarea este înţeleasă în termeni generali
de interacţiune. Pentru această paradigmă este ilustrativ sistemul propus de școala de la Palo Alto
sub conducerea lui Gregory Bateson.
Paradigma fenomenologică presupune descrierea oricărui fenomen (de către cel care-l
trăiește), în încercarea de a-i surprinde esenţa prin investigarea sistematică a conţinuturilor
conștiinţei. Se are în vedere sensul personal ca rezultantă a proceselor colective de elaborare a
semnificaţiilor.

Pentru că orice psihologie a comunicării este confuentă unei psihologii a personalităţii,

raportul dintre personalitate și comunicare constituie un spaţiu de studiu important al fenomenuliui
comunicării.
Personalitatea este sursa fenomenelor comunicării, de aceea, orice psihologie a comunicării
se refera la Eu. Cunoașterea propriei personalităţii oferă posibilitatea înţelegerii influenţei
structurii și a nevoielor personale asupra comuncării.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Abric, J., Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iași, 2002

2. Barliba, C., M., Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, București, 1987.
3. Cucoș, Constantin, Comunicarea didactică, în: Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996
4. Ezechil, Liliana, Comunicarea educaţională în context școlar, Editura Didactică și Pedagogică, Buc
5. Ferry Giles (trad.), Dialogul în educaţie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975
6. Marcus, S., (coord.), Competenţa didactică, Editura All, Bucuresti, 1999
7. Mucchielli, A., Arta de a comunica, Polirom, 2005.
8. Mucchielli, Alex, Comunicare în instituţii și organizaţii, Iași, Editura Polirom, 2008
9. Mucchielli, Alex, Teoria proceselor de comunicare, București, Institutul European, 2006
10. Păun, E., Libertate si autoritate în educaţie, în Revista de pedagogie, nr.1., 1991
11. Pânisoară, I.-O., Comunicarea eficienta. Metode de interactiune educationala, Editura Polirom,
Iasi, 2004
12. Pânișoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ediţia a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Editura
Polirom, 2006
13. Prutianu, Şt., Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Polirom, 2005.
14. Rosenberg, M., Comunicarea nonviolentă, EFP, București, 2005.
15. Sfez, L., Critique de la communication, Ed. Du Seuil, Paris, 1990.
16. Shapiro, D., Conflictele și comunicarea, Ed. Arc, București, 1998
17. Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
18. Toma, Gheorghe, Tehnici de comunicare, Editura Artprint, București, 1999.

3
 Psihologia comunicării

19. Ţinică S., petrovai, D., Comunicare și managementul conflictului, Centrul de Resurse ARES, Cluj-
Napoca, 1999