Sunteți pe pagina 1din 4

Korea House

Datorită unor împrejurări asupra cărora nu voi insista, într-o frumoasă zi de noiembrie, am avut bucuria deosebită de a
merge la un restaurant, pe cât de necunoscut, pe atât de exotic pentru vajnicii mâncători de sarmale de pe plaiurile
mioritice.

Restauratul se numeşte Korea House şi se află situat… unde a înţărcat mutu’ iapa… adică mai clar,
undeva prin Dămăroaia. La prima vedere, cred că Huble nu l-ar putea localiza, deoarece faţă de locaţia mea (Obor City)
este foarte departe şi e de mers nu glumă! După ce am făcut aproximativ 1 şi 30 de minute, până la locaţia mai sus
pomenită… din care 45 de minute le-am petrecut la Televiziune, cu bucurie am reuşit să depistez, căsuţa de culoarea
fisticului.

Datorită faptului că proprietarii au preluat recent locaţia, de la alte persoane care probabil s-au săturat de Românica, nu
va aşteptaţi să regăsiţi aici o atmosferă de China Town. Restaurantul pe dinafară, nu dă nici un fel de indiciu că în

interior ar fi un cuib al extratereştrilor cu ochii ca migdalele. De ce extratereştrii? Foarte simplu… pentru


că această rasă (mă refer la coreeni în special, dar în general la asiatici) a fost binecuvântată cu o grămadă de calităţi,
pe care cu greu le-am regăsi reunite la celelalte rase… cred că aici sunt subiectivă, deoarece iubesc tot ceea ce e legat
de Koreea.

La intrare, te întâmpină… în funcţie de situaţie, patronul… domnul Kim şi mai cum l-o chema sau soţia sa,
Lidia Kim care este o demna fiică a lui Decebal şi Traian. Chiar dacă interiorul este personalizat destul de discret (nu e
plin de tot felul de chinezării care să umple pereţii până la refuz… şi de altfel puţini facem diferenţa între ce este
coreean… pentru noi totul e chinezesc!) atmosfera respiră curăţenie desăvârşită, dar şi aerul asiatic pe care îl regăseşti
în astfel de locaţii.

Nu ştiu dacă de obicei, cele 2 personaje mai sus prezentate sunt îmbrăcate tradiţional… dar, atunci când am fost eu, ne-
au întâmpinat în costume tradiţionale… dându-mi senzaţia că au coborât direct de pe ecranul generos al plasmei care
tronează în sala centrală şi care are setat din default canalul Arirang (canal special destinat celor din afara Koreei care
vor să urmărească ştiri, dar şi binecunoscutele kdrama).

Deoarece patronul ţine mult la calitate şi pentru că este un domn în adevăratul sens al cuvântului, mâncarea în
majoritatea cazurilor este gătită în faţa clientului. Pentru că am fost un invitat cu statut special (nu numai eu, am fost un

grup), bucătarul restaurantului domnul Lee şi nu mai ştiu cum, după ce a gătit 2 feluri de mâncare, ne-a
invitat cu dărnicie să gătim şi noi cele 2 feluri de mâncare exemplificate.

Primul fel de mâncare a fost Kimbap… un neam de sushi… înrudit cu japonezii. Reţeta nu a fost prea complicată, dar nu
cred ca e foarte uşor de făcut acasă şi să obţii acelaşi rezultat. Pentru umplutura „caltaboşului vegetal coreean”, este

nevoie de omletă tăiată în fâşii, morcov (doar partea mai dulce), călit în tigaie împreună cu uleiul de susan,
castravete (după ce se „eviscerează” de partea cu seminţe, care conţine cea mai mare parte apă), câteva bastonaşe de
ridiche asiatică (murate într-un amestec necunoscut şi colorate în galben) şi după posibilităţi, orice soi de şuncă
presată… perpelită în prealabil, în mai sus pomenitul ulei de susan.

După ce bucătarul a hăcuit ingredientele pentru umplutură cu un cuţit (care aducea izbitor cu o sabie de luptător), tăindu-
le milimetric şi-a pus mănuşi de plastic şi a purces la formarea caltaboşilor verzi. După ce a pus pe masă un covoraş din
bambus, deasupra lui a pus o foaie de kim (foaie din alge verzi prăjite, rudă bună cu nori-ul japonez).
Peste foaia de kim, a întins un strat generos de orez fiert „al dente” cum spune italianul, când vorbește despre paste.
Orezul a fost condimentat cu seminţe de susan şi am observat că era cald, deoarece împrăştia ceva nouri de abur. De
altfel, acesta cred că este unul dintre motivele pentru care e greu de realizat o asemenea operă de arta culinară, pentru
că asiaticii îşi fierb orezul, în nişte maşinării speciale, asemănătoare cu friteuzele, doar că îl fierb în abur şi nu-l lasă
până se înfloreşte, cum facem noi în cazul pilafului moştenit de pe vremea lui Alexandru Makedon.

După împrăştierea orezului, au fost puse în centrul maţului vegetal toate ingredientele enumerate mai devreme. Apoi cu
grijă a fost rulată „pielea de şarpe verde” până am obţinut un cârnat umplut cu orez, proteine şi multe vegetale, dar cu
gust de… peşte, soare şi mare… unde fetiţele sunt goale!
Cârnatul vegetal cred că l-a supărat cu ceva pe bucătarul Lee, căci acesta a purces la căsăpit cu aceeaşi sabie din
dotare… în bucăţi perfect egale. După acest proces, domnul Lee a pus bucăţile de „şarpe verde” pe o farfurie, ca să-şi

arate către noi… hămesiţii… ochiul colorat!

Sincer, nu am gustat din kimbap, pentru că nu sunt o iubitoare a peştelui (nu-mi place mirosul de alge şi de peşte în
general, iar fetiţele goale… nu mă interesează!), dar m-am delectat cu mirosurile răspândite de cel de-al doilea fel de
mâncare pe care bucătarul l-a pregătit.

Al doilea fel de mâncare s-a numit Jeapche, un fel de învârtită de tăieţei de celofan (numiţi şi tăieţei de sticlă, deoarece
sunt perfect transparenţi), ameţiţi cu sumedenie de legume călite şi condimente specifice. Legumele folosite au fost
morcovi, varză chinezească, nişte ciuperci pleurotus, câteva fire de ceapa verde, ardei verde şi roşu, o ceapă eşalotă,

dovlecel şi ghimbir.

După ce bucătarul Lee a pus uleiul de susan în tigaie, a purces la călit usturoiul. Ne-a explicat într-o coreeană neaoşe,
că trebuie doar călit şi să avem grijă să nu-l ardem. L-a stins cu ceva sos de soia şi mai apoi a trecut la călirea legumelor
pe care ne-am pomenit mai sus. Operaţiunea de tăiere a fost la fel de milimetrică şi exactă, ca tăierea „caltaboşului
coreean”.

După ce a terminat de călit, a luat un balot de tăieţei de celofan fierţi şi a purces la tăierea lor cu o foarfecă de bucătărie.
Snopii de tăieţei şi-au găsit locul direct în tigaie, alături de legume şi de sosul de soia cu usturoi. Totul a fost condimentat
cu nişte prafuri necunoscute, dar care miroseau foarte bine… în afara faptului că erau iuţi. Bucătăria coreeană este
foarte iute şi foloseşte foarte mult usturoiul, uleiul şi seminţele de susan.

Felul acesta l-am gustat deoarece, nu aveam motiv să renunţ, căci orezul înfăşurat de pielea vegetală de şarpe,
ajunsese deja în burdihanele colegilor de masă. Mi-a plăcut la nebunie, mai ales că nu era nici prea iuite, nici prea sărat,
nici prea gras… taman aşa cum îi stă bine unei mâncări care să te facă să îţi doreşti un stomac ca al galului Asterix.

Pe masă au fost aduse o grămadă de side-dishes. Nu au lipsit nici binecunoscutele beţişoare cu care se mănâncă în
mod tradiţional. Coreenii folosesc beţişoare metalice, spre deosebire de celelalte popoare asiatice. În schimb, dacă
mănânci orezul cu beţişoare, este considerată o mare impoliteţe, de aceea pe lângă beţişoare am primit şi o lingură
metalică, asortată la beţişoare.

Într-un castronel se lăfăiau bucăţi de ciuperci pane, cu o crustă rumenă ca obrajii unei ţărăncuţe de la Dolhasca. În altul
se găseau cartofi dulci, fierţi şi asezonaţi cu un sos, din care am putut clar distinge gustul de soia, dar în rest nu ştiu ce
mai conţinea. Nu lipsea de pe masă mâncarea tradiţională coreeană, kimchi din varză chinezească şi din frunze de
ridichie.

Acesta este un fel de mâncare care însoţeşte orice fel de mâncare coreean, indiferent că este supă, mâncare scăzută
sau orice altceva. Kimchi-ul este cel mai cunoscut fel de mâncare, exista şi filme despre el, o adevărată rivalitate între
cei care îl fac şi există chiar şi prăjituri cu kimchi. Se pare în urma studiilor efectuate, de forurile în domeniu, că kimchi-ul
este net superior murăturilor noastre, deoarece este fermentat după o metodă diferită de cum fermentează varza noastră
balcanică şi că conţine o mulţime de fermenţi, care fac numai lucruri bune pentru instalaţia digestivă. După ce o vreme
am fugărit tăieţeii cu beţişoarele metalice şi mi-am râs în barbă amintindu-mi de Chaplin care alerga după măslină prin
farfurie, am decis să cer o furculiţă, căci râmele transparente nu se lăsau prinse nici cu blesteme sau rugăminţi.

Al treilea fel de mâncare a fost Jeongol sau în traducere o supă cu adieri de carne de Milka românească… cu mai multe
ingrediente şi cu nelipsiţii tăieţei de sticlă. Pe acesta nu l-am mai pregătit noi, deoarece ne picau ochii de poftă prin
farfurii şi aproape că semănam cu hoardele mongole plecate la luptă.

Personalul restaurantului a adus nişte plite portabile, pe care erau aşezate nişte vailing-uri (cuvânt inexistent în DEX, dar
care se foloseşte… parcă şi prin Ardeal şi care desemnează un vas metalic mai mare, frate vitreg cu wok-ul) pline cu
supa de muuuuu… şi mi-a venit în minte un binecunoscut cântecel:
Nu mâncaţi din vaci copiii, tra la la
Că şi vacile ie vii, tra la la
Că şi vaca ne dă nouă
Carne, brânză, lapte, ouă…
Tra la la la la la la la la la la

În supa de văcuţă, pluteau nestingherite următoarele legume, tăiate tot simetric: ciuperci, morcov, dovlecel, varză
chinezească, ardei gras, ceapă verde, praz şi cine mai ştie ce alte legume mai erau, că nu am reuşit să fac inventarul
integral. După ce supa a dat în clocot, am amestecat toate ingredientele cu nişte spatule de lemn, pentru ca să se
incorporeze în mod organizat legumele cu carnea şi cu tăieţeii de sticlă.

Supa a fost servită în castronele tradiţionale, fiind însoţită de binecunoscutul orez fiert… care serveşte în loc de pâine.
Despre gustul supei, ce pot spune? Era destul de iute, pentru gustul meu, dar în viaţa mea nu am mâncat o supă atât de
gustoasă! Am savurat fiecare lingură de supă, în care fiecare şi-a pus orezul fiert, iar la final am simţit că nici Lucullus nu
ar fi putut oferi o masă atât de uşoară, dar şi de savuroasă.

Din păcate, Bachus era plecat la băi la Sovata şi nu am servit nici un fel de băuturi, iar apa a fost la discreţie.

Bomboana de pe tort a fost oferită tot de către domnul Kim, atunci când Lidia Kim a venit şi ne-a

prezentat-o pe micuţa Yuri, probabil una dintre primele koreano-românce din Românica.

La finalul peripeţiei mele coreene, am primit de la domnul Kim un cadou simbolic, un evantai pe care este inscripţionat
numele restaurantului şi nr. de telefon. Nu pot spune mai nimic despre preţurile restaurantului, deoarece nu am plătit
nimic, dar din internet am înţeles că preţurile sunt destul de ridicate. Pentru cine banii nu sunt o problemă, recomand cu
căldură restaurantul şi mai ales mâncarea coreeană, care este cunoscută ca fiind foarte sănătoasă, uşor digerabilă şi
mai ales gustoasă, de care ne-am bucurat cu toţii, indiferent că am fost valahi sau coreeni.

Vă doresc 많이 드세요 Mani deuseyo!