Cuprins

Introducere................................................................................................................. 2
1. Elementele sau structura raportului juridic ......................................................... 3
1.1. Subiectele raportului juridic ......................................................................... 3
1.2. Conținutul raportului juridic ........................................................................ 8
1.3. Obiectul raportului juridic ........................................................................... 9
Concluzii ................................................................................................................. 11
Bibliografie.............................................................................................................. 12
 Introducere
În configurația oricărui raport juridic este identificabilă o anume structură constituită din
conexiunea sistemică a trei elemente: subiectele ca părți ai acelui raport; conținutul raportului —
constituit din drepturile și obligațiile ce leagă subiectele sau părțile în acel raport; și obiectul raportului
— adică elementul în legătură cu care subiectele își stabilesc acele drepturi și obligații.
Raportul juridic este un raport cu caracter social, interuman. De acea, subiecte ale raportului
juridic, pot fi numai oamenii, fie ca persoane fizice (luați în mod individual), fie ca subiecte colective
de drept (organizați în diverse organisme, organizații, colectivități de indivizi sau constituiți ca
persoane juridice). Statul recunoaște oamenilor calitatea de subiect de drept și, la nevoie, le apără
drepturile și obligaiile corelative specifice variatelor raporturi juridice intervenind prin constrângere.
Următoarea lucrare conține un singur capitol fiind numit “Elementele sau structura raportului
juridic”.Capitolul dat are 3 subcapitole: Subiectele raportului juridic; Conținutul raportului juridic;
Obiectul raportului juridic.
Scopurile acestei lucrări sînt:
 De a studia lucrarea data;
 De a cunoaște care sînt subiectele raportului juridic;
 De a cunoaste conținutul raportului juridic
 De a cunoaște obbiectul raportului juridic.
 1. Elementele sau structura raportului juridic
În configurația oricărui raport juridic este identificabilă o anume structură constituită din
conexiunea sistemică a trei elemente: subiectele ca părți ai acelui raport; conținutul raportului —
constituit din drepturile și obligațiile ce leagă subiectele sau părțile în acel raport; și obiectul raportului
— adică elementul în legătură cu care subiectele își stabilesc acele drepturi și obligații.

1.1. Subiectele raportului juridic

Raportul juridic este un raport cu caracter social, interuman. De acea, subiecte ale raportului
juridic, pot fi numai oamenii, fie ca persoane fizice (luați în mod individual), fie ca subiecte colective
de drept (organizați în diverse organisme, organizații, colectivități de indivizi sau constituiți ca
persoane juridice). Statul recunoaște oamenilor calitatea de subiect de drept și, la nevoie, le apără
drepturile și obligaiile corelative specifice variatelor raporturi juridice intervenind prin constrângere.
(Trebuie subliniat faptul că în literatura de specialitate sunt întâlnite expresiile de „subiect al
raportului juridic” și „subiect de drept”, expresii pe care unii autori le consideră ca fiind sinonime, fără
a sesiza totuși unele posibile deosebiri dintre ele. Așa de exemplu, prin „subiect de drept” se înțelege
sensul larg al noțiunii de „subiect”, fiind expresia generică a oricărui titular de drepturi, obligații,
calități, atribuții, investituri etc. la care norma de drept face referință, în timp ce prin „subiect al
raportului juridic” se înțelege sensul restrâns al noțiunii de „subiect” prin care se exprimă categoria
determinată de subiecte ce au calitatea de părți într-un raport juridic concret. Spre deosebire de
subiectul raportului juridic, subiectul de drept este un subiect virtual, posibil al unui raport juridic, el
fiind titularul prerogativelor care îi permit să intre sau participe — atunci când își manifestă voința sau
este obligat — ca parte într-un raport juridic concret. Deci, „subiectul de drept” nu este întotdeauna și
în mod obligatoriu și subiect al unui raport juridic concret, în timp ce subiectul unui raport juridic este
întotdeauna și implicit și „subiect de drept”. De exemplu, persoana „x” este titulara drepturilor
electorale sau a prerogativei de a dona, a vinde ceva etc., adică are calitatea de subiect de drept, dar nu
acționează, nu-și exercită aceste prerogative, în calitate de subiect al unui raport juridic concret.
Pentru existența și desfășurarea unui raport juridic sunt necesare cel puțin două subiecte în
calitatea lor de părți ale acelui raport juridic. Existența mai multor subiecte în cadrul raportului juridic
nu schimbă însă natura legăturilor specifice dintre ele.
În toate cazurile, unele dintre subiecte vor fi titulare de drepturi, altele — de obligații, sau
deopotrivă, pot avea atât drepturi cât și obligații corelative. Exemple din acest ultim caz întâlnim mai
ales în sfera dreptului civil, cum ar fi, de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare, în care ambii
subiecți sunt titulari atât de drepturi cât și de obligații corelative: vânzătorul este obligat să predea
obiectul și are dreptul să primească prețul stabilit, iar cumpărătorul are obligația de a plăti prețul și
dreptul de a primi obiectul cumpărat.
 În funcție de conținutul drepturilor și obligațiilor subiectele primesc uneori denumiri specifice.
De exemplu, subiectul care are dreptul de a pretinde ceva se mai numește și subiect activ sau creditor
iar subiectul obligației de „a da” corespunzător pretenției se mai numește subiect pasiv sau debitor.
Pentru a determina concret sau identifica subiectele raportului juridic, trebuie avută în vedere
natura raportului juridic la care acestea participă. De cele mai multe ori, determinarea subiectelor se
poate face în mod individual, adică atât subiectul titular de drepturi, cât și cel titular de obligații sunt
cunoscuți sau determinați în mod concret, individual. Există însă și raporturi juridice în care numai
unul dintre subiecte este individual determinat, celălalt fiind colectiv (grup sau „toate” celelalte
persoane), deci nedeterminat în mod concret. Astfel, este cazul raportului juridic de proprietate, în care
subiectul titular al dreptului de proprietate este întotdeauna concret determinat, pe când subiecții
obligației de a respecta proprietatea titularului sunt toate celelalte persoane fizice sau juridice, adică
subiecți nedeterminați. În acest caz, titularul obligației de a respecta proprietatea nu este individualizat
decât în cazul în care persona sau persoanele respective își asumă ori li se impun anumite obligații
privitoare la acel drept sau încalcă această obligație printr-o faptă ilicită și pentru care urmează să fie
trase la răspundere. Un exemplu similar îl constituie subiectele drepturilor fundamentale ale omului:
dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și morală, la libertate etc., subiecte ce sunt concret
determinate prin faptul că aceste drepturi aparțin fiecărui individ uman în parte, în timp ce titularii
obligației de a respecta aceste drepturi sunt „toți ceilalți” în înțelesul de toți ceilalți indivizi umani ori
structuri de organizare socială — publice sau private din societate.
Pentru ca o persoană (fizică sau colectivitate de persoane fizice) să devină subiect al unui raport
juridic trebuie să îndeplinească anumite condiții sau cerințe pe care legea însăși le stabilește, și care,
poartă denumirea generică de „capacitate juridică”. Tot legea stabilește momentul dobândirii sau
pierderii, respectiv, întinderea sau sfera acestei capacități, adică sfera și natura drepturilor și
obligațiilor pe care le poate deține și exercită subiectul acelui raport juridic.
Capacitatea juridică apare deci ca o premisă a calității de subiect al raportului juridic. Ea se
definește ca fiind aptitudinea generală și abstractă, stabilită de lege în funcție de vârsta și
discernământul persoanei de a dobândi sau exercita drepturi și obligații într-un raport juridic, adică de
a fi titulară de drepturi și obligații.
În funcție de instituția juridică sau ramura de drept, capacitatea juridică a persoanelor are
diferite accepțiuni sau denumiri : capacitate de folosință, capacitate de exercițiu, capacitate de a
moșteni, capacitate de a testa, capacitate de a răspunde, capacitate electorală etc. Ea este diferită și în
funcție de natura „persoanei” căreia legea îi recunoaște calitatea de subiect al raportului juridic.
În legătură cu termenii sau expresiile de „persoană” și respectiv de „subiect”, în acest context se
impun câteva precizări și nuanțări, și anume:
 În primul rând, în limbajul juridic uzual cei doi termeni sunt utilizați în mod frecvent ca
sinonimii, fără a afecta conținutul de idei ce este astfel transmis. Totuși, o anume delimitare între
conținuturile lor este posibilă și necesară, astfel: „Persoanele” sunt purtătoarele calității de „subiect” al
raportului juridic sau, invers, calitatea de subiect o au persoanele; Cuvântul „persoană” denumește la
modul generic ființa umană singulară cu capacitatea și calitatea de a fi „subiect de drept”, adică titulară
de drepturi și obligații juridice. „Personalitatea” este înțeleasă ca fiind „aptitudinea de a deveni subiect
de drepturi și obligații” în sfera juridicului.
În al doilea rând, după natura lor, „persoanele” se pot clasifica în următoarele categorii:
— persoana fizică — are înțelesul de individ uman cu calitatea generică de subiect de drept;
— colectivitățile de persoane fizice (grupurile sau „persoana colectivă) (subl.ns.) care participă
sau intră în acest mod în diferite raporturi juridice pot dobândi, potrivit reglementărilor juridice,
calitatea de subiecte ale unor anumite raporturi juridice, având consacrată denumirea de „subiecte
colective”;
— persoana juridică (sau morală este — prin natura sa și spre deosebire de persoana fizică sau
colectivităȚile acestora — o „creație” a dreptului. Aceasta în sensul că „persoana juridică” ia ființă și
dobândește calitatea de subiect sau de „parte” a unui raport juridic nu prin naștere (precum persoana
fizică) ci, numai prin forța și limitele prevederilor normelor de drept. Ea poate fi constituită sau
înființată având la bază fie persoana fizică, singulară, fie colectivitățile de persoane fizice. (A se vedea
mai pe larg în cele ce urmează).
În al treilea rând, în funcție de această natură a „persoanei” se delimitează și capacitatea juridică
a acestora în cele două mari categorii: capacitatea juridică a persoanelor fizice sau ale colectivităților
de persoane fizice și, respectiv, capacitatea juridică a persoanelor juridice (A se vedea în cele ce
urmează).
Totodată, în funcție de acest criteriu al „naturii” persoanei și al clasificării acestora se poate
realiza și o clasificare a „subiectelor raportului juridic” în: subiecte — persoane fizice, subiecte
colective și subiecte — persoane juridice. Într-o altă clasificare subiectele raportului juridic sunt
considerate a fi: persoana fizică, persoana juridică (sau morală), organele de stat și, respectiv statul
suveran și organizațiile internaționale.
În fine, în funcție de criteriul modalităților de desfășurare a raporturilor juridice — modalitatea
acțiunilor individuale sau a modalităților de acțiune colectivă — subiectele raportului juridic se
clasifică în: subiecte individuale (persoana fizică) și subiecte colective. În această ultimă categorie,
majoritatea autorilor includ atât colectivitățile de persoane fizice cât și persoanele juridice.
 Persoana fizică — are cea mai largă rază de participare ca subiect în sfera raporturilor
juridice și se referă la : cetățenii statului, la străini și la apatrizi, ca indivizi umani.
 Pentru persoana fizică – subiect al raportului juridic – legea stabilește că aceasta dobândește
capacitatea juridică în funcție de două criterii corelative : o anumită limită minimă de vârstă și,
respectiv, criteriul discernământului normal, neafectat de imaturitate sau de vreo boală mintală.
Capacitatea juridică a persoanei fizice nu este aceeași în toate ramurile dreptului. De exemplu,
în ramura dreptului constituțional capacitatea persoanei este recunoscută de la vârsta de 18 ani (a
„majoratului”) în timp ce în ramura dreptului muncii capacitatea persoanei de a intra în raporturi
juridice de muncă este recunoscută de la vârsta de 15 ani (cf. Art. 45 pct. 4 al ConstituȚiei).
În anumite ramuri ale dreptului, cum este dreptul civil, se face distincția între capacitatea de
folosință și capacitatea de exercițiu. (Această „capacitate” este definită în Decretul nr. 31/1954 și
modificările ulterioare ale acestuia privind atât persoanele fizice cât și persoanele juridice).
Capacitatea de folosință este aptitudinea generală recunoscută de lege pentru orice ființă umană
— indiferent de vârstă sau discernământ — de a dobândi și a avea drepturi și obligații în sfera
dreptului civil. Capacitatea de folosință o au toate ființele umane de la naștere și până la deces,
indiferent de puterea lor de discernământ.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea stabilită de lege pentru persoanele cu discernământ de
a-și exercita singure, în nume propriu, drepturile și obligațiile pe care le au sau și le asumă. De aceea,
sunt lipsite de această formă de capacitate minorii sub 14 ani precum și persoanele puse sub interdicție
din lipsa discernământului lor (debilitate mintală, boală psihică etc.), drepturile și obligațiile acestora
ce rezultă din capacitatea lor de folosință fiind exercitate de reprezentanții lor legali sau judecătorești.
Capacitatea deplină de exercițiu se dobândește în sistemul nostru juridic la vârsta de 18 ani.
Între 14-18 ani persoana fizică are o capacitate de exercițiu restrânsă sau limitată. (Aceasta înseamnă
că ea poate exercita în nume propriu și/sau cu încuviințarea părinților ori a tutorelui numai anumite
drepturi și obligații stabilite de lege).
Rezultă că persoana fizică poate avea capacitatea de folosință fără să o aibă și pe cea de
exercițiu. Se înțelege că persoana care are capacitatea de exercițiu o are implicit și pe cea de folosință.
Subiectele colective și/sau persoanele juridice: Acestea dobândesc calitatea de subiecte ale raportului
juridic numai în temeiul și limitele stabilite de lege. Astfel, subiectele colective sau colectivitățile de
persoane fizice pot deveni părți sau subiecți ai unui raport juridic, de exemplu, prin asociere simplă,
contract colectiv de muncă, răspundere solidară etc. a două sau mai multe persoane fizice. În mod
frecvent însă subiectele colective se constituie ca „persoane juridice”. De menționat însă că nu doar
colectivitățile de persoane se pot constitui ca persoane juridice. În anumite situații legea admite ca și
persoana fizică singulară să se constituie ca „persoană juridică” (de exemplu, Societatea comercială cu
asociat unic). Totodată, calitatea de persoană juridică o pot dobândi și anumite structuri ale organelor
statului sau ale societății civile (organisme, organizații etc. nestatale). Indiferent de natura acestor
subiecte sau de numărul persoanelor pe care le cuprind, calitatea de „persoană juridică” se dobândește
potrivit anumitor condiții și cerințe ale legii. În acest sens, în sistemul nostru juridic actual Decretul nr.
31/1954 și modificările sale ulterioare, cu deosebire după 1989, stabilesc ca principalele elemente
constitutive ale persoanei juridice următoarele: să aibă organizare de sine stătătoare; să dispună de un
patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanelor care o compun; să aibă un scop și activitate licită (cf.
art. 26). Pe lângă aceste condiții generale cerute de lege, constituirea persoanei juridice presupune și
cerința procedurală a existenței, într-o formă sau alta, a acordului organelor de stat competente pentru
înființarea lor, acord care poate fi, după caz: al organelor de stat superioare care au competența de a le
constitui; al organelor de stat investite cu competența de a le autoriza sau recunoaște (instanțele
judecătorești); al organelor de stat cu competența de a le înregistra în evidențele publice (Camere de
comerț, Administrații financiare etc.).
Prin urmare, nu orice persoană fizică, colectivitate de persoane, ori structuri de organizare
statală sau nestatală dobândesc automat și calitatea de persoane juridice. Persoana juridică este deci,
prin natura ei — așa cum am mai menționat mai sus — o „creație” a legii, luând naștere în temeiul
prevederilor ei. De aici și o altă distincție sau particularitate a acestei persoane față de persoana fizică:
capacitatea ei juridică este distinctă, în sensul că persoana fizică are o capacitate juridică generală, pe
când persoana juridică dispune de o capacitate juridică specializată sau limitată, adică poate dobândi și
exercita numai acele drepturi și obligații care corespund actului de constituire sau înființare, scopului
pentru care a fost creată.
De reținut că persoana juridică acționează ca subiect al unui raport juridic concret numai prin
intermediul persoanei fizice care o reprezintă potrivit actului de înființare a acelei persoane juridice.
După caracterul lor, persoanele juridice — ca subiecte ale raportului juridic — se pot clasifica
în două mari categorii: persoane juridice publice (de drept public) și, respectiv, persoane juridice
private (de drept privat).
Dintre aceste principale categorii de persoane juridice, mai relevante sunt :

Statul — ca persoană juridică sui generis — și respectiv, organele de stat participă în această
calitate la o categorie largă de raporturi juridice: de drept constituțional, administrativ,
financiar, penal, internațional etc., inclusiv în anumite raporturi de drept civil.
 Instituțiile de stat: sunt acele unități înființate prin lege sau hotărâre de guvern, în scopul
desfășurării unei anumite forme a activității de stat în domenii distincte (cultură, învățământ,
sănătate, știință ș.a.), fără ca activitatea lor să aibă un caracter economic și care funcționează
prin finanțare de la bugetul statului;
 Regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat sau privat, companiile, băncile etc.,
sunt persoane juridice și participă, în calitate de subiecte de drept în raporturile de drept privat
sau public;
  Organizațiile obștești cu caracter nepatrimonial, cum ar fi: sindicatele, organizațiile de tineret,
asociațiile și fundațiile, uniunile de creație etc. se constituie de regulă ca persoane juridice și
participă, la rândul lor, în calitate de subiecte de drept în diverse raporturi de drept civil,
potrivit scopului pentru care au fost înființate. Tot în această categorie ar intra și organizațiile
cooperatiste înființate în condițiile prevăzute de lege ș.a.

1.2. Conținutul raportului juridic

Conținutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor și obligațiilor ce revin
subiectelor din relația dată, drepturi și obligații prevăzute de norma juridică. Cu alte cuvinte, subiectele
unui raport sunt legate între ele prin drepturi și obligații care formează conținutul acelui raport.
În funcție de titularii de drepturi și titularii de obligații, avem raporturi juridice simple — când
una din părțile raportului este numai titular de drepturi, iar cealaltă parte numai titular de obligații —
și, raporturi juridice complexe, când fiecare din părțile participante la raport sunt atât titulari de
drepturi, cât și de obligații. În conținutul raportului juridic accepțiunea noțiunii de „drept” sau
„drepturi” este acela de „drept subiectiv”. În acest context trebuie reamintită distincția dintre dreptul
obiectiv — ca ansamblul normelor juridice impuse indivizilor și colectivităților din societate — și
dreptul subiectiv — ca o prerogativă sau posibilitate a unei persoane de a acționa în temeiul dreptului
obiectiv și de a apela la forța de constrângere a statului, pentru respectarea dreptului său sau pentru
restabilirea dreptului încălcat.
— Drepturile subiective din cadrul raportului juridic sunt drepturile concrete ale subiectelor
participante la raportul juridic respectiv. Ele reprezintă posibilitatea (conferită de norma juridică)
subiectelor participante (persoana fizică sau subiect colectiv de drept), în calitate de titulare ale
dreptului respectiv, de a acționa într-un anumit fel și de a pretinde din partea celorlalți subiecți o
conduită corespunzătoare : a da, a face sau a nu face ceva.
(Dreptul obiectiv este — așa cum s-a arătat — independent față de subiectele raportului juridic
concret. Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv.)
În literatura de specialitate s-au formulat mai multe clasificări ale drepturilor subiective,
pornind de la diferite criterii. Astfel, de exemplu, după gradul de opozabilitate distingem: drepturi
absolute - sunt cele cărora le corespunde obligația tuturor subiecților de a le respecta (de exemplu,
dreptul la viață, la proprietate, la libertate etc.) și, drepturi relative sunt cele care sunt opozabile numai
unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a primi bunul care a fost plătit, drept ce este
opozabil doar față de vânzător).
După criteriul conținutul lor, drepturile subiective pot fi clasificate în drepturi patrimoniale și
drepturi nepatrimoniale :
 o Drepturile patrimoniale — sunt cele care au un caracter economic și care, la rândul lor,
pot fi împărțite în drepturi reale și drepturi de creanță ;
o Drepturile nepatrimoniale - sunt cele care nu au un caracter economic, neputând fi
exprimate, în general, în bani.
La rândul lor, acestea pot fi împărțite în:
 drepturi care privesc existena și integritatea persoanei ;
 drepturi care privesc identitatea persoanei ;
 drepturi care decurg din creația intelectuală ș.a..
De asemenea, după natura raporturilor în cadrul cărora se nasc, aceste drepturi subiective pot fi
împărțite în: drepturi de natură civilă, penală, administrativă, financiară, de muncă) etc. (În domeniul
dreptului civil clasificarea acestora este mult mai detaliată).
Obligația — este corelativul dreptului în cadrul raportului juridic, constituind celălalt element
al acestuia. În sens juridic, prin obligație înțelegem acea îndatorire pe care o are subiectul pasiv,
pretinsă de subiectul activ al unui raport juridic, îndatorire care poate să constea în a da, a face sau a nu
face ceva, și care, în caz de nerespectare, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.
Se înțelege că atât drepturile subiective, cât și obligațiile — ca elemente ale conținutului unui
raport juridic — reprezintă o concretizare a prevederilor normelor de drept.
Drepturile și obligațiile în cadrul raportului juridic sunt corelative, se presupun și se
condiționează reciproc. De exemplu, în cazul vânzării-cumpărării : vânzătorul are dreptul să primească
prețul și, are obligația de a da bunul vândut cumpărătorului, iar cumpărătorul are obligația de a plăti
prețul vânzătorului și are dreptul să primească bunul cumpărat.
Ansamblul drepturilor și obligațiilor pe care le are un cetățean conform legilor în vigoare
constituie statutul juridic al persoanei.

1.3. Obiectul raportului juridic

Raporturile juridice presupun, pe lângă subiecte și conținut (drepturi și obligații) și un obiect

determinat al raportului și care este, de regulă, elementul sau fenomenul în legătură cu care se naște
raportul juridic respectiv. Obiectul raportului juridic desemnează scopul, interesul sau finalitatea
realizării acelor drepturi și obligații, și care constau, de cele mai multe ori, în dobândirea sau
înstrăinarea unor bunuri, obținerea unor servicii, garanții, avantaje ș.a.
Obiectul raportului juridic îl constituie în general și ultimă instanță „conduita” umană realizată
de către subiecții raportului juridic, ca urmare a exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor
corelative.
 În literatura juridică nu există însă un punct de vedere unitar în legătură cu definirea obiectului
raportului juridic.
Unii susțin că obiectul raportului juridic îl reprezintă acea conduită asupra căreia sunt îndreptate
drepturile subiective și obligațiile participanților la raporturile juridice. În această opinie, obiectul nu
trebuie confundat cu conținutul raportului juridic (drepturi subiective și obligații) care ar reprezenta
aici posibilitățile juridice ale unor acțiuni și obligații corespunzătoare, pe câtă vreme obiectul este
însăși acțiunea la care se referă conținutul.
Într-o altă concepție se consideră a fi pluralitatea de obiecte, potrivit căreia obiectele raportului
juridic îl constituie: conduita părților, bunurile materiale și valorile nepatrimoniale.
Indiferent de clasificările posibile ale obiectului sau obiectelor unui raport juridic acesta se
constituie ca un element definitoriu al oricărui raport juridic și constă în acel fenomen în legătură cu
care subiectele își stabilesc sau revendică anumite drepturi și obligații prevăzute în normele de drept.
 Concluzii
În lucrare data am învățat că în raportul juridic este identificabilă o anume structură constituită
din conexiunea sistemică a trei elemente: subiectele ca părți ai acelui raport; conținutul raportului —
constituit din drepturile și obligațiile ce leagă subiectele sau părțile în acel raport; și obiectul raportului
— adică elementul în legătură cu care subiectele își stabilesc acele drepturi și obligații.
Deasemenea am învățat că subiectele raportului juridic, pot fi numai oamenii, fie ca persoane
fizice (luați în mod individual), fie ca subiecte colective de drept (organizați în diverse organisme,
organizații, colectivități de indivizi sau constituiți ca persoane juridice). Statul recunoaște oamenilor
calitatea de subiect de drept și, la nevoie, le apără drepturile și obligaiile corelative specifice variatelor
raporturi juridice intervenind prin constrângere.
Cee ace ține de conținutul raportului juridic am aflat că este format din ansamblul drepturilor și
obligațiilor ce revin subiectelor din relația dată, drepturi și obligații prevăzute de norma juridică. Cu
alte cuvinte, subiectele unui raport sunt legate între ele prin drepturi și obligații care formează
conținutul acelui raport.
Raporturile juridice presupun, pe lângă subiecte și conținut (drepturi și obligații) și un obiect
determinat al raportului și care este, de regulă, elementul sau fenomenul în legătură cu care se naște
raportul juridic respectiv. Obiectul raportului juridic desemnează scopul, interesul sau finalitatea
realizării acelor drepturi și obligații, și care constau, de cele mai multe ori, în dobândirea sau
înstrăinarea unor bunuri, obținerea unor servicii, garanții, avantaje ș.a.
Obiectul raportului juridic îl constituie în general și ultimă instanță „conduita” umană realizată
de către subiecții raportului juridic, ca urmare a exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor
corelative.
Bibliografie

 Gh. Boboș, “Teoria generală a dreptului”, Ed. Argonaut, 1999, pag. 272-294;
 I.Ceterchi, I. Craiovan, “Introducere în teoria generală a dreptului”, Ed. ALL, București, 1993,
pag. 69-76;
 R. Motica, Gh. Mihai, “Teoria generală a dreptului”, Ed. ALL, București, 2001, pag. 203-221;
 N. Popa, “Teoria generală a dreptului”, Ed. Actami, București, 1996;
 Costică Voicu, “Teoria generală a dreptului”, ediȚia a III-a, Ed. Sylvi, București, 2000,
pag. 237-252.