ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE

“NICOLAE BĂLCESCU”

LUCRARE DE LICENŢĂ

TEMA:,,ROLUL UMORULUI ÎN LEADERSHIP”

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Col. prof. universitar
dr.SFÂRLOG BENONI

AUTOR :
Stud. plt.
OŢELEA MIHAIL

-SIBIU,2007-

1
2
 CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................5

CAPITOLUL 1. PRECIZĂRI DE NATURĂ CONCEPTUALĂ........7

1.1.Definirea termenului ,,umor”....................................................................................7
1.2.Definirea noţiunii de ,,leadership”........................................................................ 10

CAPITOLUL 2. IMPACTUL SOCIAL AL UMORULUI.................23

2.1.Repere evolutive ale umorului ca formă de manifestare socială...................23
2.2.Reţeta umorului liderului...........................................................................................30
2.3.Efectul tonifiant al umorului....................................................................................32
2.4.Asocierea umorului cu îndeplinirea sarcinilor................................................... 35
2.5.Efectele fizio-terapeutice ale umorului..................................................................37
2.6.Umorul ca antidot al stresului..................................................................................42
2.7.Mecanismul explicativ al râsului.............................................................................43
2.8.Formele de Umor..........................................................................................................46

CAPITOLUL 3. EVOLUŢII ALE INTERPRETĂRILOR

PRIVIND UMORUL.............................................................................52
3.1.Teoriile motivaţionale ale umorului........................................................................54
3.1.1. Teoriile arousal-ului şi reducerii arousal-ului........................................54
3.1.2. Teoria superiorităţii şi a discreditării.....................................................54
3.2.Teoria incongruenţei................................................................................................... 55
3.3.Teoria revizuirii a lui Apter........................................................................................57
3.4.Teoria comprehensiunii şi elaborării......................................................................59

CAPITOLUL 4. CORELAŢIA UMOR-LEADERSHIP...................62

4.1.Funcţiile umorului în exercitarea leadership-ului.............................................63
4.2.Formarea şi dezvoltarea abilitaţiilor umoristice ale liderului........................ 64
4.3.Utilitatea umorului în leadership............................................................................ 68
4.4.Liderul autoritar şi umorul........................................................................................70
4.5.Efectele negative ale umorului.................................................................................71
4.6.Umorul în îndeplinirea sarcinilor de grup............................................................71
4.7.Importanţa umorului în mediul politic.................................................................. 75

3
CAPITOLUL 5.APLICAŢII PRACTICE......................................... 77
5.1.Studiu privind corelaţia între simţul umorului şi eficienţa în leadership...77
5.1.1.Obiectivele şi ipoteza cercetării...............................................................77
5.1.2.Metodologia cercetarii.............................................................................77
5.1.3.Prezentarea şi interpretarea datelor........................................................79
5.2.Studiu privind corelaţia între simţul umorului folosit de lider şi
performanţele obţinute de subordonaţi.........................................................................85
5.2.1.Obiectivele şi ipoteza cercetării...............................................................85
5.2.2.Metodologia cercetarii.............................................................................86
5.2.3.Prezentarea şi interpretarea datelor........................................................87
5.1.Program pentru dezvoltarea simţului umorului..................................................92

CONCLUZII ŞI PROPUNERI............................................................ 99

BIBLIOGRAFIE................................................................................. 102

ANEXE................................................................................................. 105

4
INTRODUCERE
,,Umorul este cea mai directă cale de
comunicare posibilă dintre oameni-,intelectul nostru
lăsându-se pur şi simplu purtat de impresii, în ceea
ce s-ar putea numi:o uniune limbică”
Robert Provine

Deşi este un fenomen cotidian cu multiple beneficii în relaţionarea dintre

indivizi, puţini sunt cei care s-au aplecat asupra studierii umorului. Factor
esenţial în realizarea socializării, umorul este totodată şi un veritabil instrument
de lucru al unui lider, indiferent de organizaţia pe care o conduce.
Am ales să tratez această temă atât din cauza caracterului de noutate pe care
îl are dar mai ales din dorinţa de a arăta că acest aspect oarecum banal din viaţa
noastră a tuturor- umorul , este deosebit de important, ce ajută la exercitarea unui
leadership eficient,bazat atât pe cultivarea relaţiilor dar şi pe creşterea
performanţelor la nivelul organizaţiei militare.
Aparent, mediul militar caracterizat de rigoare, disciplină şi seriozitate vine
în contradicţie cu umorul. Nu este însă nici pe departe aşa,avantajele folosirii
umorului fiind necesare şi mediului militar. Dintre beneficiile pe care un umor de
calitate le poate avea,aş aminti doar câteva:scăderea nivelului stresului, creşterea
coeziunii grupului, creşterea eficienţei leadership-ului, creşterea performanţelor
subordonaţiilor, creşterea încrederii şi a satisfacţiei de la locul de muncă,
detensionarea conflictelor, grăbirea procesului de integrare în grup a noilor
veniţi, menţinerea unui moral ridicat şi multe altele.
Toate aceste beneficii creionate mai sus vin în sprijinul ideii potrivit
căreia:umorul este foarte util în exercitarea leadership-ului. Un adevărat lider
trebuie să aibă aşadar şi un simţ al umorului bine dezvoltat,iar dacă nivelul
acestuia este mai scăzut atunci , el trebuie să încerce să-şi îmbunătăţească
această caracteristică.
Lucrarea de faţă este structurată pe patru capitole, fiecare, încercând să
clarifice un anumit aspect al rolului jucat de umor în exercitarea leadership-ului.
În primul capitol am explicat cei doi termeni care constituie de altfel şi baza
cercetării mele:umorul şi leadership-ul.În capitolul doi denumit,,Impactul social
al umorului” am căutat să realizez mai întâi o evoluţie în timp a fenomenului,
apoi am prezentat modalităţi de formare şi manifestare pentru ca în restul
subcapitolelor să prezint doar câteva din efectele benefice pe care umorul le
poate avea la nivelul întregii societaţi.Capitolul trei este dedicat diferitelor teorii
ce explică producerea,manifestarea şi evoluţia simţului umorului.

5
 Capitolul patru se cantonează exclusiv pe corelaţia umor–leadership, pe
prezentarea funcţiilor umorului, pe formarea abilităţiilor umoristice dar şi pe
aspectele cu care umorul vine în contradicţie.În ultimul capitol, cel al aplicaţiilor
practice am realizat două cercetări şi un program de dezvoltare a simţului
umorului.Studiul 1 demonstrează că liderii percepuţi ca fiind buni de subordonaţi
înregistrează scoruri mult mai mari la eficienţa în leadership şi la simţul
umorului decât cei percepuţi ca fiind răi.Deasemeni am studiat şi ce tipuri de
umor preferă liderii buni în comparaţie cu cei răi.
În studiul 2 am constatat că între simţul umorului comandantului de pluton
şi performanţele obţinute de subordonaţi există o corelaţie pozitivă. Studiul 3
reprezintă de fapt un program de dezvoltare a simţului umorului,necesar atât
celor cu un simţ umoristic dezvoltata dar mai ales celor care au lacune în acest
sens.
Încorporarea simţului umorului ca şi instrument în exercitarea leadership-
ului în aresenalul oricărui lider ar trebui să fie un deziderat necesar a fi
atins.Cunoaşterea atât a beneficiilor dar şi a contraindicaţiilor devine necesară
tuturor liderilor ce doresc exercitarea unui leadership profitabil.

6
CAPITOLUL 1. PRECIZĂRI DE NATURĂ CONCEPTUALĂ

1.1.Definirea termenului ,,umor”

Încă de la naştere, copilul zâmbeşte, iar în câteva luni, primul râs întăreşte
relaţia copil-parinte. Atât în relaţiile dintre adulţi cât şi dintre copii, un prim
zâmbet împărtăşit cu cei din jur duce la creşterea nivelului de acceptare şi
încredere.
Umorul are un rol foarte important în toate domeniile la nivelul exercitării
leadership-ului. Într-un top al celor mai importante caracteristici pe care trebuie
să le aibă o persoană ce conduce o organizaţie, simţul umorului, este plasat pe
primul loc de toţi membri ei.
Înainte de a înţelege cum umorul ajută la exercitarea leadership-ului trebuie
să definim acest termen.. Prin umor, comportamentul nostru ce indică plăcere (de
obicei râsul, zâmbitul, uneori chiotele de bucurie sau aplauzele) variază o dată cu
cantitatea emoţională asociată subiectului comic şi rezultatului neprevăzut. Râs
egal victorie. A câştiga înseamnă a obţine ceea ce ne dorim. A obţine ceea ce ne
dorim, ne face fericiţi. Spunem că ne place să obţinem ceea ce ne dorim, iar
nereuşita în a obţine ceva ce ne dorim ne face nefericiţi.
Asemenea succesului la jocuri, umorul include în sine victoria (“a obţine
ceea ce ne dorim”) şi percepţia instantanee a ceea ce aduce cu sine victoria. A te
simţi superior înseamnă “să te simţi bine”, înseamnă să obţii ce doreşti.
Înseamnă să câştigi! … Râsul este reacţia naturală la “victorie”. Astfel, umorul
este echivalent cu sentimentul superiorităţii.
Berlyne1 consideră că umorul este unic în sensul în care cu greu poate fi
confundat cu altceva. El este un tip diferit de comunicare în care orice persoană
schimbă informaţii în timpul interacţiunii. Din perspectiva sociologică, Fine
defineşte umorul ca fiind acea încercare de a provoca veselia. Ca mesaj social
orientat spre a stimula râsul şi zâmbetul.
Chapman şi Foot 2 consideră că trei tipuri de definiţie ale umorului sunt de
luat în considerare: umorul ca stimul, umorul ca răspuns şi umorul ca dispoziţie.
Ca şi stimul, umorul reprezintă orice act de comunicare special orientat să
provoace râsul şi zâmbetul.
Ca şi răspuns umorul este de obicei considerat ca fiind ”suma situaţiilor în
care râsul său zâmbetul este prezent”3 . Trebuie să consemnăm, că râsul
umoristic poate fi definit şi ca expresie fizică involuntară de amuzament. Într-
1
Berlyne, D. E., Râsul,umorul şi jocul. Vol. 3. Individul în context social ,1969
2
Chapman, A.J., & Foot, H.C.,Umorul şi râsul: Teorii,cercetări şi aplicaţii ,1976

7
adevăr multe definiţii şi teorii despre umor ce intenţionează să explice de ce este
ceva amuzant, sunt de fapt teorii ale râsului ce explică de ce râd oamenii. În final
cercetările ce au investigat umorul ca dispoziţie, au studiat reacţiile individuale la
umor, aprecierea umorului sau înţelegerea acestuia
O definiţie comprehensivă a umorului conţine elemente din cadrul tuturor
acestor perspective .Martineau 4 dezvoltă o explicaţie funcţională a umorului
întelegand prin acesta: orice situaţie comunicativă intenţionată ce este percepută
ca umoristică de oricare din părţile ce interrelaţionează.
Atunci când studiem umorul nu este necesar să-l definim în mod obligatoriu
ci să cercetăm modelele teoretice tradiţionale.
Conceptul de „umor" pare să fie, în zilele noastre, sau, în orice caz, tinde să
devină unul dintre conceptele estetice de prim-plan. Venind din cele mai
deosebite direcţii, numeroşi gânditori, eseişti sau creatori de artă s-au lăsat ispitiţi
de această proteică formă de valorificare a ceea ce apare drept „comic" în
existenţă. Zeci de volume şi sute de studii i-au fost dedicate, fără să poată fi
vorba, până acum, de vreun mare consens.
Un caracter preliminar în definirea umorului poate avea reconstituirea
ascendenţei vocabulei humor, pornind de la supoziţia că denumirea primă nu
poate fi străină totuşi de natura „obiectului". „Aşa cum se ştie, etimologia
pretinde, prin chiar numele pe francezul humoriste. Majoritatea copleşitoare a
cuvintelor franceze terminate în eur ,care au fost împrumutate în româneşte au
dat corespondente de tipul rigoare, splendoare, tumoare etc; ca atare, din humeur
a putut să provină umoare (cu sensul fiziologic cunoscut). Pe umor anevoie l-am
fi putut împrumuta din italiană, în primele decenii ale secolului al XlX-lea,
fiindcă umore nu vehicula încă acolo în accepţiunea modernă a termenului
humor; pentru aceasta italienii folosesc astăzi pe umorismo ".5
George Baritiu este primul român care foloseşte umorist şi care schiţează
chiar o „definiţie" a umorului6 .Baritiu inserează aici „Scrisoarea unui umorist",
în care putem citi: „Domnia ta încă să arăţi vioiciune, domnule ! Umorul este
batjocoritoriu vrednic de iubire". Se remarcă, fireşte, mai întâi, grafia fără h ; dar
să nu uităm că Baritiu era între altele profesor de latină şi un admirator al Şcolii
Ardelene : e de presupus deci că el prefera şi termenul umor luat direct din
latineşte — chiar dacă definiţia pe care i-o dădea era, în mod cu totul evident, de
sursă germană. După Baritiu, Icoana lumii, în 1840, Th. Stamati (1851) sau Gh.
Asachi (1855, 1856) vor scrie cuvîntul tot sub forma umor; ceea ce nu împiedică
însă Gazeta Dîmboviţei să vorbească, în 1858, despre „humorul englezesc";
3
Coser, R. L., Râsul între colegi: Studiu privind funcţiile sociale ale umorului în cadrul unui spital de boli mentale
,1960
4
Martineau, W. H.,Modele de funcţii sociale ale umorului,1972
5
Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003
6
Definiţia a fost data în nr. 1 din 1838 din Foaia literară, tipărită la Braşov

8
aşadar, au existat şi destule exilări (cel puţin în scriere, fiindcă pronunţia reală e
mai greu de stabilit), cum se întîmplă în oricare încetăţenire a unui neologism
sosit prin intermediari diverşi.
Definind natura umorului ca pe ceva „batjocoritoriu vrednic de iubire",
Baritiu nu făcea probabil altceva decît să traducă literal expresia liebenswiirdig
spottisch, pe care a întîlnit-o în lecturile sale germane. Pentru pătrunderea
noţiunii moderne de „humor" la noi, filiera germană a fost, fără îndoială,
primordială. Grafia cu h apărea chiar şi la autorii latini, în concurenţă cu umor
(Gh. Guţu înregistrează cuvîntul în Dicţionarul latin-român sub litera H, dându-l
pe umor în paranteză).
Dincolo de latura psihodinamică a umorului, legată de capacitatea lui de
neutralizare, trebuie pusă în lumină latura tehnică legată de relaţia contradictorie
pe care o provoacă elementele ansamblului care stârnesc râsul.
Implicarea dualismului valoric în umor, respectiv în funcţia primară
(Asocierea) şi cea secundară (Retractarea) pe care le are intelectul, ca producător
de idei, îşi are confirmarea într-un caz particular. Anume cel dat exclusiv de
asociere, în cazul schizofreniei. Aceasta este lipsită de capacitatea de selecţie,
adică de elaborarea intelectuală, datorită dezagregării trunchiului psihic, prin
suspendarea funcţionării filierei pozitive. În acest caz, subiectul va fi incapabil să
mai guste Umorul, deşi tocmai această ,,libertate’’ îl face capabil de remarci ce
par subtile sau comice pentru anturaj. Însă ele sunt simple coincidenţe, iar acesta,
fiind incapabil de a compara contradicţia dintre ideile negative şi cele pozitive, va
fi incapabil să guste arta sau umorul, deşi le poate face pe ambele. Prin urmare,
umorul poate fi definit ca fiind starea psihică determinată de o situaţie sau
formulare comunicaţională, verbală, muzicală, etc., ce are un deznodământ,
continuare sau demers opus, contradictoriu, ce dă o altă formă decât cea
obişnuită. Astfel că, umorul se asociază direct cu situaţia ce pare imposibilă care
îşi găseşte în final o rezolvare, respectiv cu neutralizarea Complexelor Negative
şi Pozitive deopotrivă.
Contrastul care constituie umorul a fost sesizat de mulţi autori. Problema
este de a identifica elementele între care se stabileşte un contrast.
I. Kant explică acest contrast prin tensiune şi aşteptare; de exemplu, atunci
când o tensiune se transformă în nimic, acest lucru ar determina umorul. Situaţia
nu este însă universală; de exemplu, atunci când cineva este speriat de moarte şi
observă că sperietura sa nu era întemeiată, nu întotdeauna explodează în râs, ci se
înclină temător lui Dumnezeu, la fel poate face şi un spectator la această situaţie.
La fel se întâmplă şi cu teoria lui Marx care identifică cele două elemente ca fiind
aparenţă şi esenţă, concepte de origine filosofică fără suport concret. Pe de altă
parte, dată fiind presupusa sa erudiţie în filosofia hegeliană, unde aceste concepte
sunt larg folosite, Marx ar fi trebuit să ştie că ele sunt mereu în contrast, iar dacă

9
umorul ar fi dat de această stare, atunci totul ar fi comic, iar oamenii ar fi nişte
tulburaţi ce ar râde tot timpul.
Bergson explică Comicul prin atomizarea, prin mecanicizarea unei fapte vii,
a vieţii în general. De exemplu, clovnul ar fi comic pentru că se comportă
mecanic, florile artificiale puse în grădină sunt şi ele comice, o regulă morală
aplicată rigid de un individ devine comică, de asemenea. Cu toate că teoria lui
Bergson devine aplicabilă concret, ea este totuşi un pas clar înapoi faţă de
riguroasa observaţie a lui Kant, după care Comicul apare la nivelul contradicţiei
dintre două fapte. Este clar că automatismul în cauză este comic deoarece se
opune flagrant la flexibilitatea vieţii, însă pot exista şi situaţii mecanice care nu
pot fi comice, cum ar fi un moment solemn, sau defilarea unei armate (deşi un
psiholog va găsi comică această pretenţie de platitudine afectivă, sau a afectului
dirijat, raţionalizat al militarului). Pe de altă parte este posibilă o situaţie inversă,
când o maşină pare să aibă sentimente, aşa cum, în filmele SF, cineva se ceartă cu
robotul său că ar consuma prea multă energie electrică sau că i s-au defectat iar
circuitele pe care săptămâna trecută tocmai le reparase. Sau, un bec ce pâlpâie
supărător într-o sală de lectură, (asemenea unui copil care vrea să atragă atenţia
asupra lui din partea celor care studiază absenţi), aflat la sfârşitul folosirii, şi care,
după ce a fost deşurubat mai pâlpâie odată, după ce părea să fi ,,murit’’ de-a
binelea. Lui i se vor proiecta realmente sentimente şi viaţă, şi această ultimă
aprindere va fi judecată ca un act de ultimă răzbunare pe cel care l-a defiletat.

1.2.Definirea noţiunii de ,,leadership”

Succesul organizaţiei depinde de mulţi factori,cel mai important fiind

considerat- leadership-ului. Termen polisemantic, intraductibil în limba româna
printr-un singur cuvînt care să cuprindă adevaratele semnificaţii ale noţiunii,
leadershipul face în continuare cariera în literatura manageriala. Atunci cînd se
vorbeste despre atributul de antrenare sau de coordonare a managementului,
inevitabil se face referire la leadership. Atunci cînd este vorba despre strategiile
de comunicare în organizaţie, iarăşi este amintită noţiunea de leadership.
Dezvoltarea relaţiilor interpersonale agreabile bazate pe încredere şi cooperare
sunt legate de leadership, iar punctul de plecare în formularea unor politici
diferenţiate de motivare a subordonaţilor îl constituie tot leaderhip-ul. Inevitabil
ne întrebam: Ce este leadership-ul?
Leadership-ul poate fi înteles ca un atribut al unei poziţii ierarhice în
organizaţie, o caracteristică a unei persoane, un proces de mobilizare şi antrenare
a personalului într-o anumita direcţie, o capacitate de mobilizare sau o categorie
de comportament.

10
 La fel de vechi precum civilizaţia umană, leadership-ul continuă să capete
întelesuri diferite, aşa cum arată si Andrew J. DuBrin, care prezintă cele mai
reprezentative definiţii ale leadership-ului, după cum urmează:
-influenţă interpersonală bazată pe comunicarea directă, sinceră pentru
realizarea obiectivelor;
-arta influenţării oamenilor prin persuasiune sau exemplu personal;
-principala forţă dinamică ce motivează şi coordonează organizaţia pentru
a-şi duce la bun sfîrsit misiunea;
-abilitatea de a inspira încredere şi susţinere printre oameni, acţiuni
necesare pentru îndeplinirea scopurilor .
Dintre alte peste 100 de definiţii reţinute pentru conceptul de leadership, G.
A. Cole prezintă leadership-ul ca un proces dinamic al muncii în grup, aparţinînd
unei persoane pe o perioadă determinată de timp şi într-un context organizaţional,
prin care sunt determinaţi alţi membri ai grupului pentru a se angaja ei înşişi în
îndeplinirea sarcinilor de grup sau a obiectivelor. Leadership-ul este influenţat de
cerinţele schimbării sarcinilor de muncă, de însăşi grupul de muncă şi de membrii
individuali, fiind exercitat şi determinat de circumstanţe particulare şi de
contextul organizational.
În consecinţă, leadership-ul nu aparţine unei singure persoane ci este
distribuit diferit între membrii grupului în funcţie de situaţie. Oricum, studiile
realizate în ultimii 30 de ani conduc la concluzia că există patru variabile cruciale
pentru analiza leadership-ului: calitatile liderului, natura grupului, natura
sarcinilor de munca si cultura organizationala(fig.1)

Arta conducerii aşadar, se defineşte prin leadership - proces complex care se

referă la participarea obţinută prin mijloace necoercitive (o participare liber
consimţită), avînd ca finalitate îndeplinirea obiectivelor. Caracteristica de bază
ramîne aceea că leadership-ul este abilitatea de a inspira şi stimula membrii
grupului.

11
 Ca participare, leadership-ul se realizează prin delegare de autoritate,
comitete de actiune, împartaşirea obiectivelor, acţiuni care oferă avantaje ca:
îmbunatăţirea deciziilor, facilitarea schimbării, identificarea cu liderul şi un nivel
înalt al reusitei. Nu este însa suficient ca liderii să antreneze subalternii pentru a
îndeplini fară doar şi poate obiectivele prin "ispite" motivaţionale ci, este mai
mult decît necesar, ca cel puţin o parte dintre membrii grupului să se angajeze
personal în această activitate. Cei care reusesc să îndeplinească acest lucru sunt
denumiţi lideri.În timp, s-a formulat ideea ca liderii sunt născuţi, neputînd fi
formaţi. Adevarul este că liderii au capacităţi înnăscute, dar care au fost
înnobilate prin educaţie.
Liderii buni pornesc în acţiune cu talentele lor, pe care le modelează în
funcţie de succesele şi insuccesele experienţelor trăite. Acest lucru este confirmat
de unul dintre cei mai importanţi autori în teoriile leadership-ului, Noel M. Tichy,
care prezintă o teza, aparent, foarte simpla: "firmele de succes se deosebesc prin
aceea că dispun de lideri buni care, la rîndul lor, sunt capabili să formeze noi
lideri pentru toate nivelele ierarhice ale firmei. Prin urmare, testul final pentru
un lider ,consta în aptitudinea lui de a pregăti alţi lideri.".
Aşadar, punctul de vedere behaviorist depăşeşte modelul tradiţional al
liderului bazat pe calităţi înnăscute, deoarece practica demonstrează că
îndeplinirea obiectivelor este strîns condiţionată de antrenarea şi formarea în timp
a competenţelor de conducere.
În condiţiile în care se spune în mod curent că cea mai deficitară resursa din
lume este talentul de lider, iar criza de leadership a devenit o problemă a
societăţii noastre, psihologii D. Katz si R. Khan arată că indiferent dacă
organizaţiile sunt bine structurate şi au obiective clar stabilite, leadership-ul este
necesar deoarece:
-asigură dinamica organizaţiei;
-permite o mai mare flexibilitate şi capacitate de răspuns la schimbările din
mediu;
-oferă posibilitatea coordonării eforturilor diverselor grupuri din cadrul
organizaţiei;
-înlesneşte satisfacerea nevoilor membrilor organizaţiei, ca premisă a
stabilităţii forţei de muncă.
Putem aprecia că leadership-ul constituie un fenomen social care necesită
participarea totală la viaţa grupului. Leadership-ul provoacă schimbarea şi este, la
rîndul său, un proces extrem de labil deoarece, de-a lungul timpului, exigentele şi
nevoile grupului se modifică. De asemenea, leadership-ul se cucereşte şi se
menţine prin puterea interacţiunilor care se nasc în cadrul organizaţiei. Această
idee ne permite să formulăm o primă diferenţiere între ceea ce înseamnă
leadership şi influenţa exercitată prin management. În timp ce leadership-ul nu se

12
impune într-un grup din exterior, fiind un rezultat al vieţii interne a grupului,
managementul actionează prin forţa autorităţii ierarhice, putînd fi numit şi
dinafara organizaţiei.
Deseori funcţia de conducere este îndeplinită de persoane care ajung în
grupurile pe care le conduc asemenea unor corpuri străine ce nu-şi asumă
responsabilitatea prin legături afective cu persoanele dirijate ci, exclusiv, prin
virtutea autorităţii ierarhice, impersonale, pe care o deţin. Rămâne aşadar, înca o
problemă importantă pentru leadership ca artă a conducerii - ce comportamente
disting şi caracterizează statutul de manager şi cel de lider?
Problematica complexă a leadership-ului reprezintă un punct de interes de
câteva decenii, specialiştii fiind interesaţi să afle cine sunt cei care au capacitatea
de a-şi imprima viziunea lor organizaţiilor şi de a influenţa activităţi importante
ale acestora, şi dacă aceste calităţi sunt naturale sau pot fi dezvoltate. Pentru
identificarea caracteristicilor liderilor au fost analizaţi mari conducători, dar încă
nu au putut fi descoperite tipare în care să se încadreze toţi cei care au calităţi de
lider.
Într-una din cercetările sale, W. Bennis a intervievat 60 de lideri ai unor
corporaţii importante, având o vârstă medie de 56 de ani. Din acest eşantion, 48
erau bărbaţi albi, numai 6 erau femei şi 6 bărbaţi negri. Toţi erau căsătoriţi, la
prima căsnicie, şi erau susţinători ai instituţiei familiei. Bennis a descoperit
existenţa a patru competenţe comune tuturor celor intervievaţi, respectiv:
managementul atenţiei, managementul semnificaţiei, managementul încrederii,
managementul propriei persoane.
În trecut, studiul leadership-ului a fost dominat de patru abordări principale.
În opinia lui C.G.Browne şi T.S. Coltor se disting:
- teoria omului mare;
- abordarea situaţională;
-abordarea liderului carismatic;
-abordarea comportamentală.
Teoria omului mare reprezintă o abordare a leadership-ului bazată pe
presupoziţia conform căreia unii oameni s-au născut pentru a conduce sau că
liderii apar în anumite momente istorice prielnice, atunci când evenimentele fac
posibilă plasarea lor în poziţii de conducere. De aici, ia naştere următoarea
întrebare: istoria creează lideri sau liderii creează istoria ? Exemplele sunt
numeroase, precum V. I. Lenin sau A. Hitler.
Abordarea situaţională, spre deosebire de Teoria omului mare, consideră că
cerinţele situaţiei determină cine va conduce. Unind cele două abordări, reiese că
liderul este acea persoană înzestrată cu atribute care îi permit să profite de
apariţia unei anumite situaţii. De exemplu, I. Gandhi.

13
 Abordarea liderului carismatic este asemănătoare Teoriei omului mare,
bazându-se pe ideea că anumiţi oameni sunt înzestraţi cu unele atribute
deosebite- chiar selectate de intervenţia Divinităţii- astfel încât ceilalţi îi urmează.
De exemplu, Moise sau Isus Hristos. În perioada modernă, conceptul de carismă
este legat mai mult de atributele de personalitate, precum: farmec, clarviziune,
entuziasm, energie şi inteligenţă. şi mai puţin de graţia divină. Exemplele sunt
numeroase, precum J.F. Kennedy sau R. Reagan.
Abordarea comportamentală a fost des folosită în cercetarea leadership-ului,
pornind de la încercarea de a observa:
-ce fac liderii eficienţi;
-ce funcţii îndeplinesc ei pentru a asigura atingerea obiectivelor;
-cum îi motivează pe ceilalţi.
Astfel, accentul nu mai cade pe caracteristicile personale, ci pe
comportamentele adoptate de lideri în desfăşurarea unor activităţi, acţiuni sau
funcţii. Avantajul acestei abordări este acela că sunt considerate drept irelevante
caracteristicile înnăscute, fiind în schimb importante comportamentele
observabile. Prin urmare, dacă poate fi identificat comportamentul care asigură
eficienţa în leadership, atunci acesta poate fi învăţat, iar dacă este nevoie de
calităţi înnăscute, atunci vor fi selectaţi oamenii care le posedă, instruirea
devenind irelevantă.
Un lider poartă cu el responsabilitatea faţă de ceilalţi şi trebuie să distingă
intre sine şi rolul pe care îl joacă la un moment dat. El trebuie să interpreteze
reacţiile celorlalţi la acţiunile sale drept reacţii la rolul pe care îl joacă şi
perspectiva pe care o reprezintă într-o anumită situaţie. De exemplu, situaţia des
întâlnită în care un adolescent trânteşte uşa în faţa parinţilor. Atunci, el se află pe
punctul de a se desprinde de familie, ca rezultat natural al maturizării sale. Într-o
asemenea situaţie, parinţii nu trebuie să ia personal comportamentul fiului lor, ci
să-l considere ca o reacţie faţă de rolul pe care ei îl joacă, acela de părinţi.
Leadership-ul există în viaţa noastra de zi cu zi. Nu este numai caracteristica
,,celor alesi’’ ori un eveniment rar, ori o ocazie pe care o avem o singură dată în
viaţa. În lumea de azi, în ţara în care trăim sau la locul de munca, ne confruntăm
cu provocări de adaptare la fiecare pas. De fiecare dată când avem de-a face cu
un conflict între valori contradictorii, sau când identificăm o diferenţă între
valorile noastre şi modul în care trăim, trebuie să găsim noi căi de evoluţie.
Un lider se va folosi de resursele emoţionale şi spirituale ale organizaţiei. Va
arăta oamenilor cum au contribuit la atingerea scopurilor, îi va ajuta să fie
mândrii şi să obţină satisfacţie din munca lor. Structura şi organizaţia sunt
importante, dar oamenii dintr-o companie sunt mult mai importanţi decât
organizaţia în sine. Fără oameni, organizaţia nu ar mai exista. De aceea liderii
sunt hotărâti să îşi folosească majoritatea timpului în găsirea de resurse şi energie

14
pentru a-i ajuta pe oamenii care lucrează pentru el. Dar nu întotdeauna s-a
întâmplat ca liderii să ia în consideraţie faptul că oamenii sunt mai importanţi
decât organizaţia.
Liderul este cel care stabileşte direcţia strategică a organizaţiei, prin viziunea
pe care o are asupra viitorului ei şi, apoi, elaborează şi pune în practică strategia.
Deoarece mediul este în continuă schimbare, iar viziunea şi strategia trebuie
adaptate în permanenţă la caracteristicile mediului, liderul este agentul de
schimbare în cadrul organizaţiei. O viziune care conduce organizaţia spre succes
nu are neapărat ceva spectaculos şi nemaiîntâlnit. Ea serveşte însă intereselor
clienţilor, acţionarilor, angajaţilor şi este realistă.
Etapa următoare conturării viziunii şi strategiei constă în alinierea membrilor
organizaţiei pe direcţia realizării acestora. Liderul reuşeşte să facă acest lucru
explicând în ce constă importanţa lor, astfel încât să fie înţelese şi sprijinite. În
procesul de comunicare căruia îi dă naştere, liderul se adresează şi se adaptează
nevoilor,emoţiilor, valorilor celor care doreşte să-l urmeze. De cele mai multe ori
comunicarea depăşeşte graniţele organizaţiei, implicându-i pe clienţi, furnizori,
parteneri şi uneori chiar pe guvernanţi. Pentru ca mesajele pe care le comunică
liderul să fie acceptate, credibilitatea este absolut obligatorie. Mesajul trebuie să
fie credibil. Liderul trebuie să fie, la rândul lui, credibil prin reputaţia şi
integritatea sa.
Pentru a fi urmat în realizarea viziunii şi strategiei de către cei cărora li s-a
adresat, liderul îi motivează, utilizând mai multe metode: îşi adaptează stilul de
adresare caracteristicilor, valorilor şi nevoilor auditorilor; îi implică în procesul
de luare a deciziilor legate de modul în care trebuie realizată viziunea; îi sprijină
în întreaga lor activitate prin coaching, feedback, exemplu personal, deci îi ajută
să se dezvolte şi să devină mai încrezători în forţele proprii; îi recompensează
pentru realizări şi le recunoaşte meritele.
Importanţa leadership-ului, în cadrul organizaţiei, a crescut pe măsură ce
mediul a devenit mai volatil şi competitiv, iar oamenii mai bine pregătiţi şi
informaţi. Din păcate, în cadrul organizaţiilor, managementul predomină încă,
iar leadership-ul este insuficient dezvoltat. Un remediu împotriva acestei situaţii
este recrutarea şi selectarea unor angajaţi cu potenţial de leadership, care să fie
apoi instruiţi şi expuşi la experienţe care să contribuie la dezvoltarea acestuia.
Promovarea liderilor la toate nivelurile organizaţionale poate duce la conflicte,
generate de predispoziţia acestora de a dori să fie urmaţi şi de a implica
sentimente şi emoţii puternice în acest proces. Numai printr-o cultură
organizaţională corespunzătoare, care să asigure crearea unor reţele puternice şi
extinse de relaţii interpersonale, se pot evita aceste conflicte. Căci, prin
intermediul culturii organizaţionale, se poate ajunge la comuniunea de valori şi

15
interese, încrederea reciprocă şi comunicarea, toate ducând la prevenirea sau la
rezolvarea conflictelor.
Reţele de relaţii interpersonale există în orice organizaţie. Dar dacă aceasta
nu are o cultură puternică şi sănătoasă, aceste reţele sunt slabe (conectează un
număr prea mic de oameni) sau fragmentate (în aceeaşi organizaţie există un
număr mare de reţele cu interese şi valori contradictorii de la o subunitate la
alta).Cu toate că, aşa cum am arătat anterior, procesul de dezvoltare a leadership-
ului în cadrul organizaţiei este extrem de important, situaţia în care leadership-ul
este puternic dar managementul necorespunzător este şi mai periculoasă decât
reversul. Nu toţi cei care se află în fruntea unei unităţi organizaţionale pot fi şi
lideri şi manageri şi sunt absolut necesari şi unii şi alţii.Iar, când e vorba de
poziţiile din vârful piramidei organizaţionale, cei care le ocupă trebuie să aibă
neapărat ambele valenţe. Aceasta combinaţie devine cu atât mai mult necesară cu
cât, în condiţiile progresului şi schimbării, managerii din zilele noastre, aşa cum
vom arăta ulterior, desfăşoară o multitudine de activităţi care depăşesc aria
funcţiunilor care le erau atribuite de Henry Fayol în 1916: planificarea,
organizarea, comanda şi controlul. De asemenea, se impune creşterea eficienţei
activităţii manageriale, în condiţiile în care aceasta se caracterizează tot mai mult
prin diversitate şi discontinuitate şi este tot mai mult orientată spre acţiune şi mai
puţin spre reflecţie.
Procesul de planificare, după cum se ştie, presupune linişte şi
continuitate.Aceste condiţii nu pot fi respectate de manager, obligat să facă faţă
unui număr mare de solicitări, venite din toate părţile. Una dintre aceste solicitări
este nevoia de informare şi de comunicare cu subalternii, care îl determină să-şi
plaseze biroul cât mai aproape de aceştia şi să lase mereu uşa deschisă pentru ca
ei să intre oricând, fără să se teamă că-l deranjează. Tot nevoia de informare îl
obligă uneori să întârzie de la şedinţe, sau să plece înainte de terminarea lor,
pentru a putea vorbi la telefon sau personal cu cineva, care-i transmite o
informaţie importantă. Astfel de informaţii îi sunt oferite de multe ori în
exclusivitate şi, în mod neoficial, datorită statutului şi influenţei de care se
bucură, precum şi bunelor relaţii pe care le-a stabilit cu interlocutorul.
Rapiditatea cu care intuieşte care dintre informaţii îi sunt utile şi care nu şi
promptitudinea cu care utilizează informaţiile utile astfel încât să beneficieze de o
oportunitate sau să se ferească de un pericol influenţează major succesul
organizaţiei.
Orice membru al organizaţiei îi poate influenţa pe ceilalţi. Din păcate însă,
uneori, tocmai cei investiţi oficial cu putere atunci când sunt numiţi în funcţii de
conducere, nu au capacitatea să îşi influenţeze subordonaţii. În acest caz,
influenţa este exercitată de către liderii informali care, deşi nu sunt investiţi
oficial cu autoritate, se bucură de simpatia sau de aprecierea profesională.

16
 Trăsăturile sunt caracteristici personale referitoare la particularităţi fizice şi
intelectuale şi la personalitate.Există câteva trăsături asociate liderilor. Ei sunt, în
general, persoane foarte energice, dornice să-i influenţeze pe alţii, dar, în acelaşi
timp, inteligente şi suficient de echilibrate pentru a nu abuza de puterea lor.
Utilizarea trăsăturilor pentru a încadra o persoană în categoria lider are
limite. Pentru a fi eficienţi, liderilor li se cer trăsături diferite, în funcţie de
situaţia în care acţionează. De exemplu, superioritatea fizică poate fi utilă în
conducerea unei echipe de tăietori de lemne, dar neimportantă în managementul
unei echipe de oameni de ştiinţă.
În funcţie de rolul determinant pe care trebuie să-l joace, există două tipuri
de lideri:lider de misiune, preocupat, în principal, de îndeplinirea unei
misiuni,stabilirea strategiei şi diviziunea muncii, prin organizarea celorlalţi şi
lider socio-emoţional, preocupat, mai ales, de reducerea tensiunilor,aplanarea
conflictelor, rezolvarea dezacordurilor şi menţinerea unui moral ridicat.
În multe cazuri, o singură persoană trebuie să îndeplinească ambele roluri.În
alte cazuri, însă, cele două roluri sunt jucate de două persoane diferite. Când se
întâmplă astfel, cei doi se înţeleg bine, de obicei, şi îşi respectă reciproc
aptitudinile, care sunt complementare.
Leadeship-ul de misiune şi cel socio-emoţional sunt două funcţiuni
importante pentru grupuri. Pe de o parte, grupul trebuie să fie direcţionat şi
organizat spre a-şi îndeplini misiunea. Pe de altă parte, grupul trebuie să fie unit
şi să funcţioneze bine ca unitate socială, altminteri cea mai bună structură sau
organizare devine inutilă. Deci, în general, liderii trebuie să fie preocupaţi atât de
funcţiunea de îndeplinire a misiunii, cât şi de cea socio-emoţională. Liderul
desemnat, în mod oficial, trebuie să se preocupe de echilibrarea exigenţelor celor
două roluri distincte, care pot avea importanţă diferită în împrejurări diferite.
Comportamentul eficient presupune ca liderul să îşi instruiască subordonaţii,
să le sugereze noi proceduri, să le furnizeze informaţii, să îi încurajeze şi să îi
sprijine.
Un lider trebuie să dea dovadă atât de cosideraţie dar şi de direcţionare.
Consideraţia reprezintă măsura în care un lider este abordabil şi preocupat de
soarta subordonaţilor.Un astfel de lider este prietenos, îi ascultă pe subordonaţi, îi
antrenează în luarea deciziilor şi în activitatea de planificare, este imparţial şi
luptă pentru binele grupului. Evident, consideraţia este legată de funcţiunea
socioemoţională.
Direcţionarea reprezintă preocuparea pentru atingerea obiectivelor,ea se
referă la repartizarea sarcinilor, stabilirea termenelor de realizare, corectarea
performanţelor necorespunzătoare. Este limpede că direcţionarea se corelează cu
funcţiunea de îndeplinire a misiunii. Consideraţia şi direcţionarea sunt

17
compatibile. Un lider cu scor mare în ambele dimensiuni va fi un lider eficient.
Consideraţia şi direcţionarea trebuie să fie preponderente, în funcţie de situaţie.
Când subordonaţii sunt sub presiunea termenelor, a sarcinilor neclar definite
sau a ameninţărilor externe, direcţionarea contribuie la creşterea satisfacţiei şi
performanţelor.
Liderii desemnaţi pot face şi alte lucruri, în afară de a arăta consideraţie şi de
a direcţiona. De exemplu, un lider trebuie să fixeze standarde de performanţă
pentru subordonaţi, să reproiecteze posturile pentru a face ca ele să corespundă
nevoilor subordonaţilor sau să le repartizeze subordonaţilor acele activităţi în care
sunt cei mai competenţi. Aceste comportamente vor da roade când liderii le
practică corespunzător şi sistematic.
Există aşadar numeroase stiluri de leadership,fiecare cu avantaje şi
dezavantaje.Leadeship-ul participativ presupune implicarea subordonaţilor în
luareadeciziilor legate de muncă.
Participarea minimă presupune solicitarea opiniei subordonaţilor înainte ca
liderul însuşi să ia decizia finală. Participarea maximă presupune a le permite
subordonaţilor să ia ei înşişi deciziile ce-i privesc, în cadrul unor limite acceptate
de comun acord. Participarea îi poate implica pe subordonaţi fie individual, fie în
grup, în funcţie de situaţie. Leadeship-ul participativ nu trebuie confundat cu
abdicarea de la leadeship, care este aproape întotdeauna ineficientă.
Avantajele potenţiale ale unui leadership participativ sunt:
Motivaţia subordonaţilor creşte ca urmare a utilizării leadership-ului
participativ. Motivaţia este dorinţa şi voinţa unei persoane de a-şi mări eforturile
în vederea realizării unui anumit scop sau a obţinerii unui anumit rezultat.
Calitatea activităţii creşte şi ea atunci când se utilizează leadership-ul
participativ. În primul rând, deciziile luate în comun, de mai mulţi angajaţi, sunt
mai bune decât cele pe care le-ar putea lua liderul singur – îndeosebi atunci când
subordonaţii au cunoştinţe speciale. În al doilea rând, participarea poate
îmbunătăţi calitatea pentru că angajaţilor le place să acţioneze direct pentru a
soluţiona problemele fără să îşi consulte mereu şeful şi atunci au rezultate mai
bune.
Acceptarea. Participarea măreşte gradul de acceptare a deciziilor de către
subordonaţi.
Potenţialele probleme în leadership-ul participativ sunt:
Timpul şi energia pot fi irosite. Când este nevoie de o decizie rapidă,
participarea nu este potrivită întrucât cere mult timp.
Pierderea puterii, de care se temeau unii lideri, reprezintă de fapt o
problemă falsă. Unii lideri consideră că stilul participativ le va reduce puterea şi
influenţa. Dar, de fapt, lipsa de încredere în subordonaţi şi teama că ei vor greşi
sunt de obicei sentimente care îi caracterizează pe managerii nesiguri de ei.

18
 Tendinţele spre structuri mai plate şi spre mai multă muncă în echipă fac
inevitabilă şi absolut necesară o astfel de împărţire a puterii.
Lipsa de receptivitate sau de cunoştinţe este un impediment în unele situaţii.
Este posibil ca subordonaţii să nu fie receptivi la participare. Ei pot să respingă
ideea de “a face munca managerului” atunci când nu au încredere în el sau când
există un climat de muncă impropriu. Se poate întâmpla, totodată, ca
subordonaţilor, chiar dacă sunt receptivi, să le lipsească cunoştinţele necesare
participării la luarea deciziilor. Există diferite grade de utilizare a
managementului participativ, de la a lua decizii de unul singur, la a modera un
grup care trebuie să ia o decizie. Eficienţa acestor strategii depinde de situaţie sau
de problemă. În general, obiectivul liderului trebuie să fie de a lua decizii de
calitate, care să îi mobilizeze imediat pe angajaţi. Implicarea apare dacă
subordonaţii sunt de acord cu alternativă aleasă sau dacă ei sunt cei care vor
implementa de fapt decizia.
Există dovezi solide că angajaţii, care au şansa de a participa la luarea
deciziilor, declară că au mai multe satisfacţii profesionale decât ceilalţi. Totuşi,
efectele pozitive ale participării asupra productivităţii sunt discutabile. Pentru ca
participarea să fie tradusă într-o productivitate mai mare, trebuie îndeplinite mai
multe condiţii. Mai exact, participarea funcţionează cel mai bine când
subordonaţii privesc favorabil această abordare, sunt inteligenţi şi cunoscători ai
problemei şi când sarcina este destul de complexă pentru ca participarea să fie
utilă.
Până acum am studiat diferitele aspecte a ceea ce putem numi leadership
tranzacţional. De exemplu, când subordonaţii se poartă bine şi liderul îi
recompensează, sau liderul foloseşte un stil participativ şi subordonaţii vin cu idei
bune. Există, însă, situaţii deosebite, când liderii au o viziune nouă şi îndrăzneaţă
pe care o transmit subordonaţilor câştigându-le devotamentul şi implicarea.
Un astfel de leadership se numeşte leadership transformaţional, pentru că
liderul schimbă, în mod decisiv, convingerile şi atitudinile subordonaţilor pentru
a corespunde noii viziuni.Leadership transformaţionl înseamnă conturarea şi
transmiterea unei viziuni noi şi deosebite care insuflă o reală angajare în rândurile
subordonaţilor.
Liderii transformaţionali se diferenţiază de cei tranzacţionali prin trei
calităţi: capacitatea de stimulare intelectuală, consideraţia şi carisma.Utilizându-
şi creativitatea, liderii ştiu cum să-I stimuleze pe oameni să rezolve probleme, să
elaboreze strategii la care poate nu se gândiseră sau sau pentru care nu fuseseră
dispuşi să facă efort.Consideraţia individuală înseamnă că liderul îi tratează pe
subordonaţi diferenţiat şi cu multă atenţie, fiind preocupat de dezvoltarea lor
individualizată şi fiindu-le mentor atunci când este cazul. El pune accentul pe
satisfacerea nevoilor persoanei respective în contextul obiectivelor

19
generale.Carisma este capacitatea de a câştiga devotamentul adepţilor, asupra
cărora exercită o puternică influenţă. Carisma este al treilea şi, de departe, cel mai
important aspect al leadership-ului transformaţional. De fapt, mulţi autori vorbesc
pur şi simplu de leadership-ul carismatic, deşi sunt multe persoane care au
carismă fără să fie lideri. Carisma este creată de trăsături, comportamente şi
capacitatea de a fi la locul potrivit la timpul potrivit. Trăsăturile proeminente
cuprind încrederea în sine, spiritul dominator şi fervoarea propriilor convingeri.
Carismaticii acţionează, adesea, aşa încât să creeze impresia succesului
realizărilor personale. Au mari aşteptări de la performanţele subordonaţilor şi, în
acelaşi timp, îşi manifestă încredera în calităţile lor, ceea ce îi face să se simtă
mai siguri pe propriile decizii şi acţiuni. Obiectivele propuse de liderii carismatici
au deseori o tentă morală sau ideologică. În plus, astfel de lideri au rolul de a
contura sentimentele celor din jur în vremuri de frământări şi neînţelegeri.
Stilul abordat de către lider diferă de la o situaţie la alta. În orice caz,singur
sau cu ajutorul altora, el trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: Să fie
expert în domeniul său de activitate şi să se convingă că membrii colectivului au
calităţile necesare. Să le acorde atenţie şi consideraţie celor cu care lucrează,
asigurându-le condiţiile pentru a se exprima şi a se dezvolta. Să cunoascătoate
stilurile de conducere şi situaţiile în care trebuie utilizate acestea, pentru a se
putea adapta cerinţelor şi a fi cât mai eficient.
Să comunice permanent pentru a explica, influenţa, dar şi a afla, a
seperfecţiona.
Să administreze în mod creativ procesele, astfel încât să se reducă risipa de
timp, să crească productivitatea, să se simplifice comunicarea şi astfel să crească
permanent eficienţa acestora. Deci rolul liderului îl depăşeşte pe cel al
managerului. Managerul trebuie să vegheze la buna desfăşurare a proceselor care
i s-au dat în grijă.
Să planifice, stabilind scopuri şi obiective clare şi realiste, repartizând
sarcinile între membrii echipei şi efectuând ajustări atunci când este necesar.
Să încurajeze schimbarea, ca factor esenţial al succesului viitor,
comunicând, imediat necesitatea ei şi încercând să obţină adeziunea colectivului.
Faptul că aptitudinile de lider se pot dobândi prin studiu, exerciţiu şi perseverenţă
este recunoscut de tot mai mulţi specialişti.
Deasemeni un lider eficient trebuie să ţină cont de mai multe aspecte şi
anume :Stabileşte şi comunică obiectivele, pentru a-i determina pe alţii să facă
toate eforturile în vederea atingerii lor. Aleg obiective care să trezească mândria
subalternilor şi admiraţia celor din afară.
Este pretenţios în ceea ce priveşte calitatea, având grijă să se
autoperfecţioneze continuu şi să creeze cadrul necesar creşterii performanţelor

20
celorlalţi. Îi consultă permanent pe membrii colectivului, pentru a găsi împreună
cu ei soluţii de perfecţionare a produselor, proceselor, rezultatelor.
Creează cadrul necesar pentru o activitate eficientă, atât din punctul de
vedere al climatului de lucru, cât şi al sistemelor existente.
Îşi formează echipa, atât prin promovări interne, cât şi prin recrutare externă.
Asigură, în cadrul echipei, un echilibru între aptitudinile tehnice, de rezolvare a
problemelor, decizionale, interpersonale. Un grup ideal este creativ dar
disciplinat, apt să vină cu idei noi dar să şi rezolve probleme, suficient de
organizat pentru a planifica şi pune în practică sarcinile în intervalul dorit.
Pentru a conduce echipa eficient, liderul veghează ca toţi membrii echipei să
acţioneze în scopul atingerii aceloraşi obiective. El recompensează activitatea
corespunzătoare şi îi critică constructiv pe aceia care greşesc.Urmăreşte
activitatea membrilor echipei şi le cere părerea cu privire la activitatea pe care o
desfăşoară. Îi încurajează să vină cu idei noi.
Îşi exercită autoritatea, asigurându-se că membrii colectivului îi înţeleg
instrucţiunile şi le îndeplinesc corespunzător. Pun la punct sisteme deraportare
care le dau posibilitatea să afle la timp ce abateri de la plan au apărut şi să poată
lua măsuri corective, dacă este cazul. Nu îşi irosesc timpul cu lucrurile care merg.
Se concentrează asupra problemelor care apar. Este corect şi consecvent în modul
în care se poartă cu oamenii, câştigându-le astfel încrederea.
Deleagă sarcinile de rutină pentru a se putea concentra asupra activităţilor
pe care numai el le pot aduce la îndeplinire: urmărirea performanţelor generale,
păstrarea disciplinei, supravegherea calităţii, menţinerea relaţiilor cu clienţii
importanţi, recrutarea, întâlnirile cu subordonaţii. La sfera celor cărora le deleagă
responsabilităţile toate explicaţiile necesare referitoare la obiectivele pe care
trebuie să le urmărească, la resursele disponibile, la restricţii şi la termene – dacă
este cazul. Îi lasă apoi să acţioneze aşa cum cred de cuviinţă, cerând însă să fie
informat permanent asupra a ceea ce se face. Urmăreşte permanent progresele. Se
întâlneşte cu colaboratorii pentru a-i informa sau a le cere sfatul cu privire la o
modificare de plan. Urmăreşte cât de des solicită cei cărora li s-a delegat sarcina,
astfel de întâlniri. Dacă o fac prea frecvent, caută să-şi dea seama dacă sunt
nesiguri, sau incapabili. În prima situaţie, caută să le insufle încredere în ei înşişi
şi le cere ca atunci când vin la el să discute o anumită problemă şi să îi ceară
sfatul, să aibă cel puţin două soluţii proprii de rezolvare.
Comunică clar, încurajând feedback-ul de la subordonaţi. Este o condiţie
esenţială pentru un leadership eficient.
Dinamizează grupurile stabilind obiective îndrăzneţe, dar realiste.
Subliniază faptul că i-a ales ca membri ai echipei tocmai pentru că are încredere
în posibilitatea lor de a se completa unii pe alţii astfel încât împreună să poată să

21
realizeze obiectivele. Îi tratează ca pe o echipă, le vorbeşte cu entuziasm şi
încredere, pe care le insuflă şi lor.
Adoptă un stil democratic de conducere, care are avantajul că întăreşte
unitatea grupului şi îi motivează pe membrii acestuia. Îi tratează pe subalterni de
la egal la egal. Le câştigă astfel respectul prin competenţă şi experienţă. Dacă
apar neînţelegeri, le rezolvă imediat cu calm, având în minte scopurile pe care şi
le-au propus şi nepărtinind pe nimeni. Implică de obicei un coleg competent
pentru a analiza şi a rezolva diferendul şi a hotărî cine are dreptate.
Dacă cel care nu are dreptate nu-şi poate schimba atitudinea, trebuie invitat
să plece.
Ia decizii corecte şi la timp, evitând astfel crizele. Analizează toate
alternativele decizionale. Ori de câte ori este cazul îi implică pe colegi în luarea
deciziilor, prezentându-le întreaga situaţie şi încurajându-i să îşi spună deschis
părerea.
Conduce eficient discuţiile, atât pe cele oficiale, cât şi pe cele neoficiale, pe
cele de grup şi pe cele individuale. Le organizează regulat, stabilind de fiecare
dată rezultatul la care doreşte să ajungă în urma discuţiilor şi durata
acestora.Urmăreşte agenda stabilită şi evită digresiunile.
Îi sprijină pe membrii echipei, dovedindu-le că le este loial. Îi apără în
confruntări cu persoane din afară, în măsura în care faptele permit acest lucru.Îi
critică numai între patru ochi. Îşi ţine promisiunile. Îi informează asupra tuturor
aspectelor care îi afectează într-un fel sau altul. Astfel le capătă încrederea.
Au grijă de subordonaţi. Se preocupă pentru a le asigura condiţii de muncă
plăcute. Le oferă, pe cât posibil, accesul la toate resursele care le sunt necesare.
Le acceptă propunerile şi cererile de modificare sau îmbunătăţire a acestor
condiţii, dacă sunt rezonabile.
Îi ajută pe cei care au probleme, chiar dacă acestea sunt personale.
Confesiunile lor sunt un semn de încredere faţă de el. Le ascultă cu atenţie şi
căută o rezolvare, evitând astfel alterarea performanţelor în activitatea
profesională.

22
 CAPITOLUL 2. IMPACTUL SOCIAL AL UMORULUI

2.1.Repere evolutive ale umorului ca formă de manifestare socială

Deşi umorul a jucat un rol important în viaţa oamenilor, de mii de ani,

oamenii de ştiinţă şi psihologii încă lucrează la o înţelegere a ceea ce înseamnă
râsul, de ce spunem glume sau de ce apreciem sau nu umorul altor oameni.În
ciuda tuturor eforturilor intelectuale implicate în rezolvarea acestor
mistere,răspunsul este departe de a fi găsit.
Umorul este un ingredient fundamental al comunicării sociale. Foarte rară
este o conversaţie în care cel puţin un participant să nu încerce să stârnească râsul
său să nu dea o replică amuzantă cuiva. Glumele şi alte comportamente comice,
verbale sau nonverbale sunt obişnuite în interacţiunile sociale şi pot avea un
impact major asupra calităţii interacţiunilor. De exemplu, umorul este adesea
strategic utilizat pentru a scădea tensiunea din cadrul unor discuţii încinse sau
pentru a înviora o discuţie plictisitoare. Transmiterea şi înţelegerea umorului sunt
trăsături fundamentale ale interacţiunilor sociale. Deci râsul joacă un rol
important în relaţiile sociale, semnalând prietenia, relaxarea, solidaritatea
,acceptarea.
Este destul de greu de găsit o carte dedicată istoriei culturii şi civilizaţiei
unui popor, ori măcar literaturii şi artei lui, care să nu menţioneze undeva şi
simţul acestuia pentru umor.
Evolutiv,ca formă de manifestare, umorul investighează o anumit dinamică
insuficient surprinsă în literatura de specialitate. Referindu-se la „umorul"
egiptean, B. van de Walle ţinea să insiste: „Exemplele pe care le-am adunat
aici şi care ar putea fi înmulţite vor fi destule ca să dovedească că egiptenii
erau dotaţi, în acelaşi grad ca şi celelalte popoare ale Antichităţii, cu simţul
humorului şi că îl demonstrează nu numai în literatura lor, dar pînă şi în arta
lor funerară" 7 .
Acest grad de dotare a egiptenilor cu simţul „umorului" este similar celui
pe care îl întîlnim şi la celelalte popoare antice. Argumentele lui van de Walle
sînt deosebit de clare: „Probabil că egipteanul râdea cu uşurinţă,
mulţumindu-se bucuros cu un echivoc sau cu un joc de cuvinte, fără mare
artificiu; dar el era capabil să preţuiască şi o săgeată spirituală folosită cu
abilitate şi să rezolve enigma unei aluzii sau a unui subînţeles" 8.

7
Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003
8
Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003

23
 Reiese de aici că vechii egipteni (bineînţeles, nu chiar toţi) erau sensibili
atît la calambururile obişnuite, cît şi la vorbele de spirit şi la ironii: sînt
trăsături fireşti ale simţului comicului.
B. van de Walle a manifestat de altminteri şi unele semne de îndoială :
„Nu am fi oare îndreptăţiţi să afirmăm că pentru egipteni simţul humorului
servea drept complement al bunului-simţ, al acelei facultăţi a spiritului ce
reduce lucrurile la proporţiile lor juste şi care este, la urma urmelor, una
dintre temeliile înţelepciunii"9
Egiptenii erau predispuşi să glumească, motivele lor de exprimare a
bucuriei fiind date ori de cămările pline şi vitele grase, ori - mai ales - de
victoriile asupra inamicilor, cînd inimile unor faraoni ca Tutmosis III sau
Ramses II erau „pline de veselie", pentru că luptătorii lor izbutiseră să calce în
picioare pămînturi străine, să înrobească ori să vadă retezîndu-se capetele
duşmane.
Este clar însă că asemenea forme de veselie crudă nu-i caracterizau doar pe
vechii egipteni - oameni relativ destul de paşnici şi raţionali, la urma urmelor, şi
care au putut da civilizaţiei opere nepieritoare; cu un „haz" tot atât de necruţător îşi
biruiau duşmanii şi sumerienii, şi hitiţii, şi vechii evrei, soarta celor învinşi fiind în
toate vechile civilizaţii destul de asemănătoare: sclavi meniţi pieirii, ei trebuiau să
ofere şi un „spectacol" învingătorilor, înainte de a muri, constând din tot felul de
suplicii care îi amuzau pe privitori.
Se înţelege, prin urmare, că atunci când nu se veseleau în chipul arătat,
asistând la asemenea scene groaznice, adicăîn timp de pace, „hazul" cel mai firesc
la aceste popoare rămânea colorat satiric şi agresiv (chiar şi când ajungea să se
ridice, excepţional, la un anumit nivel de rafinament, în cazul unor elite).
În lumea budistă, stările de lucruri au fost întrucâtva diferite ; dar chiar cu
variaţia, sub raportul miturilor şi al dozei de misticism, umorul nu pare să fie
cunoscut nici în India. Oricum, în Ramayana, care aparţine primului secol al erei
noastre, poetul Valmiki, autorul ei, crede că „există trei lucruri reale: Dumnezeu,
nebunia omenească şi râsul. De vreme ce primele două depăşesc înţelegerea
noastră, trebuie să facem ce putem cu cel de-al treilea".Indienii, care nu cunoşteau
râsul, au stabilit totuşi, protocolar, diferitele «grade» de râs:
1. Surâsul mic (doar genele se ridică);
2. Hasita (se arată dinţii);
3. Ougahasita (râsul cu lacrimă);
4. Atihasita (râsul cu mâinile pe burtă).
Râsul «politic», oficial, se pare că este un simplu zâmbet «hasita» : se arată
dinţii.

9
Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003

24
 Presupunând că aşa stau lucrurile, cele patru forme ale râsului indian sunt
doar o gradaţie a expresiilor râsului uman în genere; reacţiile în cauză nu ne pot
indica însă nimic sigur despre sensurile atitudinale conferite acestora, în diverse
ocazii, de cei ce râd (cu excepţia râsului oficial).10
Există însă date transmise de specialişti, deloc neglijabile, care ne arată că
indienii cunoşteau, pe lîngă râsul „pur", cel declanşat de glume inofensive, râsul de
natură batjocoritoare. Atît dramaturgia, cât şi lirica indienilor au cu precădere teme
religioase ori filosofice; dar acestora li s-au adăugat uneori şi manifestări ale
comicului.
V. Pisani consemnează, în perioada clasicismului timpuriu, în dramele budiste
atribuite lui Bhâsa, apariţia unui personaj comic - e drept, minor - căruia i se spune
Vidusaka şi care e :un fel de Pulcinella ,mâncău şi fricos, uneori şi fanfaron, o dată
prost şi stîngaci, altă dată isteţ şi întreprinzător, personaj care, în majoritatea
cazurilor, este confidentul şi însoţitorul distracţiilor regelui şi numai în mod
excepţional deţine alt rol; pare deci şi un înaintaş al nebunilor şi bufonilor
shakespearieni.
Apariţia europenilor în India, începînd cu portughezii, la sfîrşitul secolului al
XV-lea, nu a avut răsunet în cultura localnicilor, fiindcă „portughezii, olandezii,
danezii, francezii şi englezii care veneau în ţară aveau în primul rînd interese
comerciale şi, ca atare, de cele mai multe ori nu se gândeau la schimbul de
bunuri spirituale"11 Chiar şi mai târziu, indienii au adaptat tradiţiilor locale tot
ceea ce însemnă cultură occidentală, ce „se dizolvă într-o îmbogăţire a imensului
patrimoniu cultural indian, fără ca în tradiţie să se producă devieri şi mutaţii
bruşte" .
O situaţie deosebită ne întâmpină în cazul existenţei sau non-existenţei
umorului ebraic. „În Vechiul Testament există... 29 de referiri la râs, dintre care
13 sunt legate de batjocură, deriziune, luare în derâdere răutăcioasă, ori de
dispreţ, şi abia două sunt «generate de o inimă bine dispusă şi veselă»"12 celelalte
privesc, probabil, râsul aşa-zis „pur", relativ indiferent atitudinal sau moral.
Printre cele care dovedesc o acrimonie incompatibilă cu o divinitate „plină de
bunătate" (cum va fi considerat mai tîrziu Dumnezeu de creştini), Marian Popa a
reţinut câteva în Psalmii lui David şi în Pildele lui Solomon, deosebit de
expresive; reiau numai două „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii, şi
Domnul îi va batjocori pe ei!"13 (Psalmi, 2,4) - şi tot ca o răsplată pentru
necredinţă: „De aceea şi eu voi râde de pieirea voastră şi mă voi bucura, când va
veni groaza peste voi".În asemenea raporturi dintre Iehova şi poporul ales, nu e
greu de întrevăzut paradigma relaţiilor interumane în comunitatea ebraică, unde
10
Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003.
11
Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003
12
Arthur Koestler în Actul de creaţie ,1965
13
Biblia, Bucureşti, 1968

25
răzbunarea printr-un râs batjocoritor constituia, probabil, doar una din formele
cele mai benigne.
Cu toate acestea, acumularea atâtor suferinţe în decursul istoriei lor
zbuciumate, după împrăştierea prin lume, i-a făcut capabili pe evrei să râdă nu
numai de inamicii lor, ci - până la urmă - şi de ei înşişi, o culme binecunoscută a
acestui gen de humor reprezentînd-o textele idiş ale lui Şalom Alehem. Dar aceasta
este o trăire a evreului timpurilor moderne şi se află la mare distanţă de
agresivitatea strămoşilor, a căror mentalitate nu era cu siguranţă în stare de
manifestări „umoristice" - ştiut fiind că prima sa particularitate era dogmatismul
de neclintit.
Atunci când nu au compus versuri religioase - ori, dimpotrivă, bahice -,
poeţii arabi au oscilat între ponegririle la adresa califilor protectori.Cine
parcurge, de exemplu, La Litterature arabe a lui Clement Huart este frapat de
mulţimea poeţilor satirici, dinainte şi de după Mahomed. Profetul însuşi recurge
la blestemarea inamicilor în Coran, ca intermediar al revelaţiei divine: „sen-
timentele feroce ale arabului din deşert se dezvăluie aici sincer, fără nici o
ipocrizie care să le ascundă barbaria"
Japonezii au început să întrevadă în ce putea consta umorul autentic abia
spre sfîrşitul secolului al XlX-lea şi mai ales în secolul XX. O dată cu Restauraţia
Meiji (1868), Japonia s-a deschis hotărât contactelor cu Occidentul, şi această nouă
politică culturală a dat roade importante. Dintre realizările consemnate de
Shuichi Kato amintesc: în 1906, Natsuma Soseki publică romanul Sunt o pisică,
inspirat de Swift, iar trei ani mai târziu, o istorie a literaturii engleze din marele
ei secol al XVIII-lea, sub titlul de Critică literară, în care se ocupă pe larg de
Addison, de Steele, de Swift şi de alţii (înflorirea humorului englez coincidea în
timp cu cel japonez din kyoka).
În anii de la începutul secolului XX, Akutagawa Ryunosuke îi citeşte şi-i
asimilează pe Villon, pe Shakespeare, pe Gogol. Alţi scriitori - Hayashi Tatsuo sau
Kobayashi Hideo - îşi afirmă insistent identitatea prin mijlocirea unei experienţe
interioare directe, făcând paşii necesari, prin intermediul instrumentelor
conceptuale străine, pentru a descoperi o cale spre lumea obiectivă externă - arta
ca o ironie îndreptată împotriva puterii, formă care exprimă preferinţa pentru
parte, şi nu pentru întreg.
Trecând la celălalt „capăt" al lumii vechi, să răsfoim, de pildă, Dicţionarul
literaturii chineze clasice şi moderne alcătuit de Ileana Hogea-Velişcu. Dintre cei
aproximativ treizeci de autori ale căror opere par să cuprindă aspecte din lumea
comicului, numai trei sunt distinşi ca având trăsături „umoristice" (şi aceştia aparţin
unei istorii mai recente): Feng Weimin (secolul al XVI-lea) „face reflecţii obiective,
integrându-le unei viziuni parodice şi umoristice" ,Wang Pan (secolele XV-XVI), ale
cărui scenete în versuri „sunt vioaie şi de un umor suculent" şi Wu Woyao (secolul al

26
XlX-lea), romancier căruia îi plac digresiunile, „exagerând conştient şi îngroşând
nota umoristică" .
„ Chinezii vechi considerau râsul ca fiind un act barbar de necivilizaţie, nu
râdeau decât de lucruri inferioare, doar la bucătărie sau în cercul foarte intim al
concubinelor şi curtezanelor"14. Râsul acesta, atunci când nu era efectul unor
simple glume sau anecdote, era un râs cu ascuţiş tăios. Ne convinge de acest
lucru,Scurtă istorie a literaturii clasice chineze, redactată de Fen Iuan-Ciun. În tot
volumul său, cuvântul „umor" se întâlneşte o singură dată şi atunci într-un context
destul de elocvent despre natura acelui „umor" . Pu Sun Lin (secolul al XVII-lea) a
scris şi câteva balade în stil popular, într-un limbaj simplu, plin de umor.
Subiectele lor se inspiră din viaţa politică sau de familie. În schimb, luările de
atitudine satirică par destul de numeroase, începând cu cele din vechea antologie
Cartea cîntecelor (dinaintea secolului al VI-lea î.Hr.) şi trecînd prin operele lui Men
Tzî (Mencius), discipolul lui Confucius, ale unui Bo Tziui-i (discipolul lui Du Fu,
secolul al IX-lea), ale lui Fen Vei-Min (secolul al XVI-lea), Pu Sun-lin etc. Spre
deosebire de înclinaţia japonezilor de a-şi însuşi valorile culturii europene, chinezii
par să fi menţinut o atitudine mai curând rezervată.
Pentru viaţa chinezească a secolului XX, sociologul american Marvin R.
Koller15 relevă o particularitate aparte a genului de „humor" aparent, acel „Ah Q".
Este vorba de „salvarea feţei": unii îşi păstrează cu demnitate chipul în toate
împrejurările „şi pot fi respectaţi drept cine şi ce sînt"; ei „fac faţă" şi, în
consecinţă, sînt socotiţi că „au umor"; dimpotrivă, cei care nu au faţă îşi „caută
una" – încercând „să stea deasupra altora, pe merit sau nu" - adoptând deci o
mască ce nu li se potriveşte. În fapt, are loc un fel de răzbunare prin râs a
categoriilor sociale neglijate sau dispreţuite faţă de pretenţiile celor sus-puşi-
atitudine critică ce înclină spre satiră, câtă vreme capacitatea zisă „umoristică" le
este refuzată categoriilor dominate.
Cercetătorii au studiat rolul social al umorului ca şi formă de comunicare în
special în cadrul proceselor de grup fiind confirmat că fiind un fenomen social
facilitator.
Baleş16 descrie umorul atât ca având potenţial integrator dar şi că având
potenţial comportamental negativ. Asta, făcând ca cercetătorii să încerce să
înţeleagă mai în profunzime cum funcţionează acest fenomen. Anumiţi
cercetători au studiat folosirea umorului în relaţiile cu aptitudinile interpersonale,
spre exemplu umorul poate fi folosit pentru a evita dificultăţile topice ori în
introducerea de noi informaţii.
14
Val. Panaitescu ,HumorulVol I,Bucureşti,Polirom,2003
15
Afirmatie facută sprijinindu-se pe ampla lucrare publicată de David Nelson Rowe, China : An Area Manual, 1955
16
Bales, R. F. , Personality and interpersonal behavior, New York,Holt,1970

27
 Individual putem folosi umorul pentru a facilita autoîncrederea, pentru a
ajuta probarea altor valori sau motive sau pentru a introduce subiecte ce pot fi de
asemeni neadecvate din punct de vedere social. Rabelais a definit omul ca fiind
animalul care râde, ceea ce este la fel de adevărat ca şi faptul că omul este şi
animalul de care se râde cel mai adesea. Situaţiile comice ce survin pe parcursul
vieţii noastre, fie că ne vizează personal, fie că nu, reprezintă o dimensiune
importantă a procesului continuu de construcţie a realităţii, constituind fără
îndoială una din instanţele informale (extrem de subtilă) ale socializării.
Orice comic este o deconstrucţie, ceea ce nu înseamnă că orice deconstrucţie
este comic. Un fapt grav care afectează o persoană este o deconstrucţie de
asemenea. De aici s-ar putea afirma că tragicul şi comicul nu sunt decât feţe
diferite ale aceluiaşi fenomen de deconstrucţie a unui context ce la un moment
dat se consideră a reprezenta normalitatea. Se poate afirma, deci, că râsul face
parte din etnometodele pe care Garfinkel le considera principalul obiect de studiu
al sociologiei,contribuind la instituirea subiectului uman obişnuit, în viaţa de zi
cu zi, ca practicant al unei sociologii profane, neştiinţifice.
Nu poate fi elaborat nici un studiu care să încerce sa explice acest fenomen
specific uman, mecanismele sale de producere, fară a lua ca bază de analiză
caracterul său predominant social.
Explicaţiile bazate pe determinaţii pur fiziologice, genetice sau psihologice
nu pot defini caracterul complex al râsului. Râsul este dependent de
intersubiectivitate, fapt remarcat şi de Bergson în "Teoria râsului", care afirmă că
pentru a-1 înţelege trebuie să-l plasăm în mediul său natural, care este societatea.
Este adeseori observat faptul că se râde mai bine atunci când sunt mai multe
persoane implicate în contextul comic (discuţii obişnuite, petreceri,
cinematograf), lucru speculat cu siguranţă de creatorii de comedii TV, în care
acţiunea este dublată de hohotele de râs ale unui public inexistent.
Râsul este dependent şi de anumite convenţii sociale,prea puţine persoane
permiţându-şi să râdă de o femeie însărcinată care se împiedică. Faptul că râsului
i se alocă un anumit spaţiu de manifestare prin procesele socializării este evident
atunci când ne gândim la lucrurile de care râd copiii şi la cele de care râd adulţii.
Beţivii, nebunii stârnesc foarte des râsul copiilor, odată cu maturizarea se
impune însă o altă atitudine faţă de ei.
O persoană care se împiedică deconstruieşte mersul normal care aparţine
realităţii subiective şi intersubiective. Într-o lume în care toţi am umbla
împiedicat sau "pe trei cărări" sau în care toţi am avea nasul roşu, sunt sigur că un
mers atletic sau un nas normal ar părea comice. În acelaşi cadru se înscrie
şi"comicul" pe care îl percepe un european în comportamentul japonezilor .
Umorul poate fi folosit ca şi o copie a unui mecanism pentru gestionarea
anxietăţii, plictiselii, prin distragerea atenţiei de la situaţii ce produce

28
disconfortul, el mai poate fi folosit pentru a distanţa stresul, plictiseală din vieţile
noastre prin privirea într-un mod mult mai detaşat faţă de aceste aspecte. Ca şi
mijloc de control social, umorul poate funcţiona ca un mecanism expres
aprobator sau dezaprobator pentru acţiune. Asta nu înseamnă că el poate fi folosit
numai pentru a controla comportamente ci deasemeni şi pentru a întări normele şi
valorile unui grup.
Collinson a descoperit că glumele pun presiune socială pe indivizii care
lucrează conform normelor şi motivează indivizii care nu ating standardele
muncii. Bradley 17 concluzionează uneori că umorul funcţionează pentru a
gestiona un conflict cauzat de competiţia între colegi şi că glumele au fost
folosite pentru a sancţiona individual, atât formal cât şi informal.
Brichet 18 a determinat că umorul a fost de asemeni mecanism de control
social şi de reducere a tensiunii. Funcţia de control a umorului e studiată din
perspectiva statusului social. Umorul ajută la egalizarea statusurilor între
membrii, ajută noii membrii să se integreze în grup şi deasemeni la dezvoltarea
simţului de apartenenţa al acestora faţă de organizaţie.
Majoritatea studiilor au descoperit că umorul ajută la definirea şi menţinerea
grupurilor sociale, întăreşte atât locul social şi poziţional. Coser 19 a descoperit că
umorul tinde să fie orientat spre bază în structurile organizatorice ierarhizate,
adică de la persoanele cu status ridicat către cele cu status inferior. Membrii unei
organizaţii aflaţi în statusuri mai mici tind să nu răspundă la glumele superiorilor,
în timp ce relaţiile umoristice între membrii unei organizaţii având acelaşi status
se petrec mai des. Mulţi cercetători au arătat că funcţiile umorului reduc şi
dirijează distanţa socială dintre indivizi, spre exemplu folosirea umorului poate
facilita atracţia interpersonală şi deasemeni ajută la dezvoltarea prieteniei.
În grupurile mici reducerea distanţei sociale se exprimă prin termenul de
coeziune a grupului. S-a acordat astfel un mare interes în examinarea rolului jucat
de umor în dezvoltarea coeziunii între membrii grupului. Umorul poate ridica
moralul prin scăderea distanţei sociale dintre membrii grupului prin prevenirea
conflictului şi prin exprimarea clară a unor scopuri comune.
Există trei funcţii ale umorului ce ajută la creşterea sau menţinerea coeziunii
grupului. Prima ajută membrii grupului să împartă o experienţă comună, le
permite să demonstreze: atitudini, percepţii şi sentimente cu alţi membrii ai
grupului într-o manieră nonviolentă. Umorul ajută la translatarea unei îngrijorări
individuale într-una de grup, asta ducând la solidaritatea grupului. A doua funcţie
probează solidariteatea ce permite membrilor grupului să realizeze că sunt parte

17
Bradney, P. ,The joking relationship in industry.,Human Relations,1957
18
Bricker, V. R. ,The function of humor in Zinacantan. Journal of Anthropological Research, 1980
19
Coser, R. ,Laughter among colleagues,1960

29
integrantă a unor perspective comune. A treia, grupurile utilizează umorul ca o
copie în gestionarea unor variate forţe dincolo de controlul lor direct.
Dintr-o perspectivă organizaţională umorul poate fi folosit şi pentru a ajuta
la socializarea noilor membrii, el poate crea legături între angajaţi şi ajută la
îndeplinirea sarcinilor de lucru. Vinton20 a descoperit că autodezaprobarea prin
glume, arată celorlalţi membrii că cel ce a realizat gluma are un ridicat simţ al
umorului şi participă în majoritatea situaţiilor umorifice din cadrul organizaţiei.
Umorul organizaţional adună oameni împreună, reduce conflicte, crează noi
viziuni şi regenerează valori culturale, asistă membrii unei organizaţii în
consolidarea în mod general prin reducerea tensiunii şi demonstrarea
recompensei sociale.
Folosirea umorului în organizaţii poate indica prezenţa sau absenţa coeziunii
în cadrul unei structuri sociale. Glumele între indivizi în situaţii competitive ajută
la menţinerea unităţii grupului şi le permit să râdă împreună. În studii ce
examinează relaţia între umor, leadership şi climatul organizaţional, cercetătorii
au descoperit că umorul a fost corelat în mod pozitiv cu leadershipul participativ
şi climatul pozitiv. Umorul este valoros pentru că ajută la creşterea prieteniei,
îmbunătăţeşte comunicarea, ajută la depăşirea dificultăţilor de moment, ajută la
dezvoltarea unei imagini de sine positive, motivează şi energizează.

2.2.Reţeta umorului liderului

Potrivit lui Mel Helitzer21 sunt şase ingrediente principale ce intră în reţetă
de creare a umorului. Liderul trebuie să stăpânească toate aceste şase elemente
pentru a fi capabil să creeze un umor util, tonifiant pentru grup. Aceste elemente
sunt: ţinta, ostilitatea, realismul, exagerarea, emoţia şi surpriză.
Formula se concentrează pe ce şi de ce umorul. „Ce” este ţinta şi „De ce”
este ostilitatea, realismul, exagerarea, emoţia şi surpriză conţinute de umor.
Ţinta umorului poate fi aproape oricine sau orice.O greşeala când alegem
ţinta este să folosim topici generale mai puţin decât premise specifice. Sunt
câteva ţinte care asigură un leadership bun şi anume: propria persoană, sexul,
celebritatea, locurile cunoscute, produsele inedite, ideile inovative. Inducerea
umorului prin folosirea ca ţintă a propriei persoane poate fi discreditantă pentru
un lider, el îşi poate ironiza propria înfăţişare, inteligenţă sau propriile
succese.Sexul este topicul ce acoperă peste 25% din glume, este considerat cea
mai populară ţinta indiferent de genul sau vârsta audienţei.
Al doilea ingredient în crearea umorului este ostilitatea. Umorul este un
antidot puternic pentru multe din sentimentele ostile ale zilelor noastre, fiecare
20
Vinton K., Humor in the workplace: It is more than telling jokes, Small Group Behavior, 1989
21
Mel Helitzer,Comedy writings secrets,Ohio,Writer digest books,2005

30
dintre noi avnd un anumit grad de ostilitate fata de o anumită ţinta. Avem fiecare
ostilitate fată de anumite lucruri, persoane sau idei.Umorul este o bună cale de
ironizare pentru că dă publicului oportunitatea de a-şi arăta indignarea fată de
clasa politică, faţă de oamenii cu autoritate. De obicei umorul prin ridiculizare
este orientat către cei ce se află într-o poziţie superioară nouă şi foarte puţin
asupra celor din poziţii inferioare.
Anxietatea este observaţia intelectuală prin care poveştile fericite nu sunt
adevărate – şi au un sfârşit tragic la un început promiţător. Printre stările ce
provoacă anxietatea sunt: frica de moarte, depravarea, simptomele neurotice ca:
paranoia, insecuritatea, narcisismul şi nevoile sexuale ciudate. Ne temem de
controlul şi intimidarea oamenilor de diferite culori şi religie şi tindem să
stereotipizam caracteristicile fizice, comportamentul etnic, accentul şi
caracteristicile unice ce le găsim ciudate. Simţim acelaşi lucru faţă de oameni cu
atitudini sociale diferite decât cele pe care le considerăm normale, atitudini faţă
de:droguri, sex, educaţie, profesie.
A treia componentă în producerea umorului este reprezentată de realism.
„Cele mai multe glume bune au un sâmbure de adevăr” spunea Larry Gelbart.
Fără baze fundamentale de adevăr sunt puţine şanse ca audienţa să asocieze cele
spuse cu ceva. Dar glumele deformează totuşi adevărul, iar provocarea este cum
să evoluăm să spunem adevărul în timp ce minţim.
Bunul umor este paradoxal – o juxtapunere neaşteptată a unui lucru
rezonabil urmat de unul nerezonabil – asta creează surpriză.Combinaţia între
realism şi exagerare ca exerciţiu al gândirii laterale, tehnica comună folosită de
granzii business-ului spre a rezolva probleme generate de noi idei.Valorile
realismului apar chiar mai pregnante când se ia în considerare umorul copiilor,
combinaţia dintre adevăr şi naivitate, simplistă pentru adulţi, deoarece dezvoltă în
aceaştia sentimental de superioritate.Pentru a fi mai eficient, umorul trebuie să fie
logic- relaţia dintre oameni trebuie să fie clară şi predictibilă, timpul şi locul în
care se desfăşoară acţiunea trebuie să fie familiară. Ostilitatea trebuie să fie
comună tuturor auditorilor.Majoritatea devianţelor de la realitate, nu distrug tot
umorul, dar pot reduce nivelul unui râs lipsit de inhibiţii.
Al patrulea element al creerii unui bun umor este exagerarea. Aşa cum
acceptăm o licenţă poetică, aşa putem accepta şi un umorist care ne permite să ne
extindem de la teme realiste la imaginaţii şi metafore.Emoţiile sunt produse de
emiţător tocmai spre a produce tensiunea, anxietatea. Creeând aceste lucruri,
putem spune până la un punct că va creşte şi nivelul umorului.Abilitatea de a
genera emoţiile este capacitatea emiţătorului de a transmite un conţinut prin
intermediul: entuziasmului, vocii şi al acţiunii, ea vine nu doar din cunoaştere şi
ci din experienţă.

31
 Al cincilea element necesar pentru a creea un umor de bună calitate este
surpriză, el a fost privit anterior ca motivul principal pentru care oamenii râd.

2.3.Efectul tonifiant al umorului

Luîndu-i ca exemplu pe francezi, se pare că ei râd din ce în ce mai puţin: 19

minute pe zi în 1939, 6 minute in 1980 şi numărul acceselor a descrescut până în
zilele noastre, ajungând la 60 de secunde pe zi. Grijile, stresul, nelinistea, ritmul
alert al vietii sunt în cea mai mare parte responsabile de această degringoladă a
râsului printre obiceiurile noastre. Se pare ca râsul nu se mai produce decât în
situaţii în care suntem foarte linistiţi.
Detaşaţi-vă şi priviţi viaţa ca un spectator, pentru că multe drame se pot
transforma în comedii!, ne sfatuieşte filozoful Henri Bergson în lucrarea sa
consacrata râsului şi comicului. De asemenea, el ne propune ca, atunci cînd ne
uităm la nişte tineri care dansează, să ne astupăm urechile pentru a nu mai auzi
muzica (sau să dăm sonorul televizorului încet) şi spectacolul poate deveni foarte
repede amuzant. Motivul îl reprezintă detaşarea de ceea consideram pâna atunci
ca facând parte din realitate.
Râsul are efecte considerabile asupra organismului. Atunci când râdem,
utilizăm cel puţin 12 muschi ai feţei. Muschii abdomenului se relaxează, iar apoi
şi cei ai gambelor. Tensiunea musculară dispare puţin câte puţin. În cursul unei
crize de râs nebun, capacitatea de schimb respirator este multiplicată de patru ori.
Plămânii se află în situaţia de suprapresiune şi pot elimina aerul cu o viteza de
pîna la 100 de kilometri pe ora. De fiecare dată cînd rîdem în mod sănătos,
oxigenul se manifestă în cantitate mare în sânge, ceea ce permite o eliminare mai
rapidă a toxinelor, a zaharurilor, a grasimilor şi a colesterolului.
Râsul produce o gimnastică abdominală. El luptă contra constipaţiei, pentru
că izbucnirile de râs favorizează digestia, şi accelerează producerea de sucuri
gastrice şi de enzime necesare digestiei. Râsul declanşează o reacţie hormonală,
dar şi o stimulare a catecolaminelor - hormoni insărcinaţi cu alertarea
anticorpilor dispuşi cu apărarea organismului contra viruşilor şi a microbilor.
Acest hormon reduce procesul inflamator, mai ales inflamaţiile articulare. Mai
acţionează şi asupra endorfinelor, care sunt hormonii plăcerii şi ai bunăstării. Ele
au o acţiune antidepresivă. Aceste morfine naturale sunt de aproximativ 200 de
ori mai puternice decât morfinele chimice. Mai există şi o stimulare a
serotoninei, care controlează somnul, înlatura gândurile negre, elimină tensiunea
şi micşorează stresul. Pe de altă parte, râsul sustrage atenţia.
Atunci cînd unui copil îi este rău şi începe să privească la televizor un desen
animat - amuzant, de exemplu -, el uită pentru moment de starea sa. Este în
acelaşi timp un puternic stimulent psihic, care favorizează optimismul, alungă

32
tristeţea si provoacă o veritabilă dezintoxicare mintală. Astfel, dispunem de o
formă de relaxare naturală. Se spune că un minut de râs echivalează cu 45 de
minute de relaxare, iar câteva minute pe zi valorează cât o ora de cultură psihică.
Pâna şi relaţiile noastre sociale sunt afectate de aptitudinea noastră de a
râde. După un studiu american, oamenii reuşesc mai bine în afaceri dacă au
simţul umorului dezvoltat. Chiar dacă putem râde singuri, perioadele în care
râdem sînt adesea un fenomen de grup. Râsul are nevoie de un ecou, scria
Bergson. Deci, înainte să se recurgă la tratamente costisitoare şi complicate,
trebuie să ne gândim la apararea naturala: râsul.
Filozoful evoluţionist Anthony Ludovici explica în 1993 că râsul provenea
de la un reflex animal, care constă în arătarea dinţilor pentru a speria inamicul.
Râsul pare înca să fie un fenomen inexplicabil şi specific omului.
Destul de recent au luat naştere cluburile de râs. Fondată în India de către
doctorul Kataria, formula a fost importată cu succes de multe ţări: Statele Unite,
Germania, Italia, Danemarca, Franta etc. Metoda pusa în practică de doctorul
indian combină exerciţii împrumutate din yoga şi diverse tipuri de râs. La
începutul şedinţei se spune bună ziua fară a vorbi, ci doar cu ajutorul râsului,
continuându-se exerciţiile cu mime. Fiecare dintre aceste exercitii are un nume:
râsul oamenilor stresaţi, al telefonului mobil, al leului etc. Pe masură ce sedinţa
avansează, râsul, devenit mai puţin forţat, apare mai uşor şi se manifestă în
adevarate explozii de rîs. Scopul este de a descoperi acel râîs spontan, infantil,
care apare fără motiv şi care face bine atît corpului, cât şi minţii.
La mijlocul anilor '70 au fost precizate şi explicate ştiinţific binefacerile
râsului asupra stresului, a somnului şi a durerii. Totul a inceput în Statele Unite
cu povestea lui Norman Cousin şi cu pretinderea vindecării acestuia prin râs, de
fapt prin filmele lui Charlie Chaplin şi ale fraţilor Marx. Această vindecare
miraculoasă a fost posibilă prin capacitatea râsului de a mări secreţia de
endorfine - neurotransmiţatori care acţionează pentru a reduce durerea -
înlocuind astfel analgezicele. Suferind de spondilartrită anchilozantă (maladie
care afectează coloana vertebrală), acest reporter american suferea de dureri
datorate bolii şi era într-un scaun cu rotile. Privind la televizor, nimereşte din
întâmplare un film comic, care l-a facut să râdă, uitând în acest mod de suferinţă.
A retrăit experienţa cînd a citit o carte de acelaşi gen. Prin acest exemplu se
poate spune că este deci adevarată teoria prin care râsul stimulează secreţiile de
endorfine, care au capacitatea de a atenua temporar durerea, stresul si tristeţea.
Fiind calmant, râsul declanşează în corp o undă musculară, un fel de
gimnastică ce, rând pe rând, permite contractarea şi decontractarea ochilor,
buzelor, a abdomenului, a umerilor etc. Un masaj interior care tonifică organele
şi care stimulează apărarea imunitară. Râsul a fost integrat în arsenalul
terapeuţilor, în spitale devenind un complement al îngrijirilor, prin prisma

33
proprietaţilor sale antistres importante. Umorul nu este numai una dintre
singurele arme naturale de care dispunem contra tristeţii vieţii, dar este un mijloc
de a realimenta sistemul imunitar prin creşterea nivelurilor de imunoglobulina.
Prin proces invers, cei care se lasă conduşi de emoţii negative sînt mai adesea
afectaţi de maladii. Râsul, care altădată era considerat ca nepoliticos de către
societate şi diabolic de către biserica, a devenit o unealtă în tratarea multor boli.
Nu numai că nu toata lumea cunoaşte calităţile râsului, dar în ultima
perioadă, el este ignorat. Astăzi, pentru a-şi arăta seriozitatea în toate
circumstanţele şi spiritul de responsabilitate, oamenii au mai multă nevoie să fie
serioşi. Şi este adevarată şi logică afirmaţia conform careia se spune că nu putem
rîde de toţi şi de toate, dar trebuie sa reînvăţam să râdem, asta în cazul în care am
uitat, pentru a rămâne sanătosi şi tineri pentru o perioadă îndelungată.
Umorul trebuie să fi reconfortant şi pentru cel ce îl produce nu doar pentru
auditoriul spre care este îndreptat. Sunt câteva lucruri ce pot face ca umorul să
fie astfel. Şi emiţătorul trebuie să creadă în importanţa umorului creat, nu doar
audienţa, cum ar putea aceştia să creadă dacă tocmai cel care îl produce nu
crede.Nu trebuie ca iniţiatorul voii-bune să monopoleze atenţia, trebuie să dea
credit şi altora spre a binedispune grupul.
Un lider nu trebuie să ezite în folosirea umorului, chiar dacă asta nu va
mulţumi 100% grupul, majoritatea preferă un astfel de climat de lucru.O glumă
spusă de lider trebuie să recomforteze grupul, să creeze o stare de relaxare, nu
trebuie să ducă la apariţia unor tensiuni, nu trebuie să fie îndreptată împotriva
unei persoane din grup. O eventuală creare a unui cadru umoristic pe baza
umilirii unei persoane discreditează mult un lider. De fapt el nici nu se poate
numi astfel atât timp cât nesocoteşte nevoile de stimă, statutul unei persoane.
Liderul trebuie să facă faţă unei situaţii în care o glumă nu are efectul
scontat, el trebuie permanent să aibă o variantă de rezervă. Umorul în faţa unei
audienţe mai mici de 10-15 persoane, asemenea unui pluton- îşi atinge mult mai
greu scopul pentru că fiecărui individ în parte îi este frică să nu devină ridicol
faţă de ceilalţi.
Liderul trebuie să caute acele persoane ce nu se stânjenesc în public, să
spună gluma uitându-se la acesta, iar râsul acestora cu siguranţă va avea efect
catalizator şi pentru celelalte persoane. Liderul însuşi poate fi iniţiatorul voii
bune, de obicei oamenii urmează liderul, deci se vor elibera şi ei de tensiuni
văzându-l pe acesta că deja o face.
Cele mai multe din glumele ce au un clar caracter ofensiv derivă din tragedii
curente, sunt adresate prietenilor, colegilor de muncă şi rar sunt adresate în
public.

34
 Psihologii au fost mereu interesaţi în explorarea umorului, a
comportamentului umoristic,acesta fiind considerat o importantă manifestare a
ceea ce societatea crede cu adevărat.
Râsul înlocuieşte în mod frecvent sentimentele negative cu cele pozitive.
Sigmund Freud , care a studiat umorul, descoperă cum că glumele ne permit să
ne exprimăm impulsurile sexuale şi agresive din subconştient, să înlocuim prin
cuvinte ceea ce nu putem fi capabili să realizăm în realitate.
În ceea ce priveşte umorul negru, motivul real pentru care oamenii spun
astfel de glume este unul foarte simplu – să se simtă ei înşişi mai bine prin
obţinerea respectului sau cel puţin a atenţiei. Pentru a fi un lider carismatic, cu
un simţ al umorului bine dezvoltat, nu este nevoie să se folosească un astfel de
umor, sunt suficiente căi de creare a umorului pentru a nu recurge la acest gen.

2.4.Asocierea umorului cu îndeplinirea sarcinilor.

Unii oameni cred că umorul la locul de munca este inacceptabil. Mulţi

asociază greşit umorul cu jocul; iar apropierea mai apoi cu munca pare de
neconceput. Această atitudine are o lungă istorie. În anumite perioade ,oamenii
considerau ca soluţia la orice problemă este să munceşti cât mai mult ,acest tip de
munca cerând multa rigoare. O altă atitudine faţă de munca este cea
asemănătoare unui bun soldat faţă de război, atitudine dominată de: disciplină,
obedienţa ridicolă faţă de autoritate. Atât în cazul muncii etice dar şi în cea a
filozofiei războinicului singurele emoţii acceptate erau doar cele “masculine”
asemeni :furiei, supărării ce energizează astfel individul pentru depăşirea
obstacolelor. Bucuria, compasiunea, amuzamentul şi alte experienţe pozitive nu
se regăsesc în nici un fel în cele două tipuri de atitudine faţă de muncă, tot ce este
practic predispozabil la distracţie este respins. Noi cercetări în domeniul
mecanismului de funcţionare a creierului uman arată că a te lua şi a lua lucrurile
prea in serios poate aduce prejudicii sănătaţii şi, cu siguranţă, relaţiilor
interumane. „Oamenii se folosesc de umor pentru a face diferenţa între ceea ce
este cu adevarat grav şi ceea ce reprezintă doar o simpla temere. Înveţi să
glumeşti pe seama întamplărilor zilnice, pentru a-ţi păstra seriozitatea pentru
cele cu adevarat tragice”22. Câte dintre neplăcerile de la serviciu reprezintă
tragedii?! Faptul că v-aţi vărsat cafeaua pe sacou chiar înaintea unei întâlniri
importante probabil că nu v-a stârnit râsul.Vi s-a părut un dezastru şi v-a
determinat nu numai să mormăiţi a nemulţumire, dar să-i şi atrageţi atenţia celui
care, întâmplător, v-a ieşit în cale. De câte ori aceste reacţii v-au adus ceva bun?
Din păcate, ne consumăm prea multă energie în lucruri care valorează prea
puţin. Dacă am lua partea umoristică a acestor situaţii, am obţine rezultate mai
22
Lawrence Mintz, Unity and Diversity in American Humor,New York, International Journal of Humor ,1999

35
bune în munca şi un moral mai ridicat în echipa cu care lucram. Teorii asupra
inteligenţei emoţionale arată că oamenii ar fi mai productivi şi mai fericiţi dacă
nu s-ar lua atât de mult în serios şi dacă s-ar strădui din când în când să vâdă
lumea prin ochi de copil.
Umorul şi ludicul sunt forte puternice în schimbarea percepţiilor, a stărilor
de spirit şi a reacţiilor emoţionale. Jocul şi veselia ne ajută să fim mai stăpâni pe
reacţiile noastre emoţionale, iar faptul că zâmbim mai des ne aduce succes în
activitate.
Trainerii şi coach-ii se pot folosi de umor ca metodă de a redirecţiona
gândirea şi a sugera noi perspective. Este distractiv şi nu daunează. Alteori,
distracţia este un liant puternic în formarea spiritului de echipă. Şi aşa, cu un
zâmbet, cu un joc,învăţăm să abandonăm comportamentele nefolositoare şi să le
întărim pe cele care ne aduc succes. Mai mult decât atât, oamenii capabili să râdă
de propriile greşeli simt un grad mai mare de control asupra propriei vieţi şi, de
aceea, sunt capabili să-şi asume o mai mare responsabilitate decât cei care trăiesc
emoţii negative sau care se încrâncenează.
Acest tip de atitudine are origini foarte vechi: Biblia face o diferenţiere în
defavoarea celor care râd zgomotos şi cei care doar zâmbesc. În Grecia Antică,
filozofol Platon credea că într-o societate ideală, comedia şi râsul ar trebui
eliminate. Discipolul său, Aristotel nu a avut o atitudine atât de radicală faţă de
umor şi joc, doar prin prisma faptului că acestea sunt revigorante pentru munca,
el spunea: “ne jucăm, pentru că nu putem munci tot timpul”.
În evul mediu alte ordine manăstireşti au stabilit reguli împotriva râsului şi
jocului. Când puritanii au venit la putere în secolul XVII în Anglia, ei au scos în
afara legii comediile şi jocurile. În secolele ce au urmat sunt deasemeni destule
atacuri de condamnare ale râsului. “Nu este nimic mai discreditant decât umorul”
scria William Congreve. Joseph Addison a atacat râsul pentru că el cauzează
“lâncezeală şi umbrirea minţii, slăbeşte gândirea, el cauzează reminiscenţe şi
dezolări”.La 1800 poetul Shelley scria că “este convins că nu poate avea loc o
regenerare a gândirii oamenilor până când umorul nu este pus la pământ”.
Era Victoriană a privit şi ea râsul ca pe o manifestare prohibita. Ei
considerau ca râsul face faţa omului îmbătrânită, urâta, întrerupe respiraţia
normală, scriitorul Vasey chiar dădea cazuri deoameni morţi în urma râsului,
pentru acest scriitor râsul era periculos şi lipsit de naturaleţe, un viciu foarte
periculos. Tot acest individ credea că dacă sunt trataţi raţional, copii nu vor râde
niciodată. El vedea râsul la copii ca pe un spasm neros rezultat al îmbierii cu
sunete ciudate, jocuri, gesturi amuzante etc. dacă se stopa acest fenomen la o
generaţie atunci, spunea Vasey, umorul va muri şi astfel să vă putea opri declinul
rasei umane..

36
 În secolul nostru au fost câteva atacuri similare îndreptate împotriva
umorului şi râsului. În “Secretul râsului” de Anthony ludovici, acesta descria
umorul ca o calede a te fari de responsabilităţi: persoana nobilă, cea ce munceşte
din greu nu va râde niciodată.
Am văzut aşadar doar câteva exemple din istorie în care umorul a fost privit
în mod eronat ca o atitudine negativă. El totuşi nu a fost privit la fel pe tot globul
de-a lungul istoriei, multe popoare au acordat o importanţă deosebită umorului, l-
au apreciat şi l-au folosit fără reţinere.
Fenomen social complex, umorul a fost atât negat cât şi apreciat, a avut de-a
lungul timpului caracter: satiric, ironic, tonifiant, relaxant, intrigator.
Concluzia este că umorul este foarte util în măsura în care atât cel ce îl
produce cât şi cel ce îl receptează cunosc adevăratele lui beneficii dar şi
neplăcerile provocate de o eventuală utilizare incorectă.

2.5.Efectele fizio-terapeutice ale umorului

Când oamenii care au trăit peste 100 de ani au fost întrebaţi care este
secretul longevităţii lor, ei au menţionat foarte frecvent printre altele şi râsul.
Doctorul Keneth Pelletier23, a studiat culturile unde mulţi oameni ajungeau până
la 120-150 ani, în Pakistan, Asia Centrală, Sudan, Ecuador, Mexic.
El a descoperit că aceste culturi includ valori universale, trăiri emoţionale inclusiv
respectul ridicat pentru persoanele bătrâne.Mult mai pregnant Pelletier a observat la
aceştia un simţ al umorului foarte dezvoltat, viitalitate şi bucurie pentru viaţă.Multe
sunt culturile ce consideră că râsul este sănătos, chiar Biblia, ale cărei referinţe sunt
majoritar negative, spune în versetele 17:22 „O inimă mare… nu este bună ca
medicament dar un simţ al umorului întăreşte oasele”.
Faptul că râsul vindecă o dovedesc zecile şi sutele de studii făcute pe această temă
de medici şi psihologi de pe toate meridianele. Există, mai nou, şi cabinete ori
pavilioane întregi de clinici în care se face terapie prin râs, iar specialiştii „în râs” din
lumea întreagă au scris cărţi de mare succes pe această temă. Cine sunt ei? În nici un
caz nişte bufoni în halate albe, ci nişte specialişti care au gasit în râs o poartă spre
sufletul omenesc, resortul care deţine cheia nu doar a vindecării psihice, ci şi a celei
fizice. Pare greu de crezut că ceva atât de spontan şi uman cum este râsul poate fi
declanşat, ţinut sub control, pus la treaba pentru a vindeca boli, dar totuşi, această
performanţă a fost obţinută. După câteva săptamâni cu sedinţe regulate de râs s-a
observat că rezistenţa la stres creşte simţitor, depresia şi angoasa se estompează şi
dispar fără urmă, valorile glicemiei şi ale tensiunii arteriale se ameliorează
considerabil, în timp ce imunitatea naturală a organismului creşte. Cu adevarat, râsul
produce o adevarată alchimie în fiinţa umana, dar cum să-l provocăm, să-l menţinem şi
23
Keneth Pelletier, Longevity: Fulfilling our biological potential,New York,1998

37
să-i găsim nuanţele cu adevarat binefacatoare? La aceste intrebări oi încerca să
răspund.
Copiii din familiile în care se râde zilnic se dezvoltă mental şi afectiv mai
repede, au rezultate şcolare mai bune si o mai mare încredere în ei decât cei din
familiile mai sobre. Oamenii cu simţul umorului dezvoltat şi cei care privesc
problemele cu optimism, sunt mai puţin predispuşi la bolile de inimă, în
comparaţie cu cei care văd, de obicei, partea goală a paharului.
Doua sedinţe a câte zece minute de râs pe zi, duc la îmbunataţirea stării de
sănătate a bolnavilor de gastrită, diabet, dischinezie biliară sau hipertensiune
arterială. Cele mai mari efecte s-au observat la bolnavii de diabet, care în urma
sedinţelor de râs colectiv, nu doar ca şi-au redus glicemia, ci au reuşit să o
stabilizeze pe perioade lungi.
Deşi nu poate inlocui exerciţiile fizice, râsul slabeşte. Cercetatorii au
descoperit că râsul ajută la arderea caloriilor, însă pentru rezultate vizibile trebuie
să râdem cel putin 15 minute în fiecare zi, timp de un an, pentru a pierde doua
kilograme.
În ultimul timp, din ce in ce mai mulţi oameni descoperă plini de încantare
puterea vindecătoare a umorului spontan. Atunci când omul râde, el este capabil
sa depăşească seriozitatea încorsetantă şi constrângătoare, precum şi starea de
rigiditate interioară. Râzând, omul devine mult mai liber iar atunci, tensiunile
psihice, mentale sau fizice, pot sa dispară în mod surprinzător. Odată ce umorul
poate face aceasta, putem spune că el devine umor terapeutic.
Doctorii Lee Berk şi Stanley Tan de la Universitatea Loma Linda din
California au studiat efectele râsului asupra sistemului imunitar. Studiile
publicate au arătat ca râsul scade tensiunea arterială, reduce hormonii de stres,
creşte activitatea musculară, relansează sistemul imunitar prin creşterea
numărului de limfocite (celule ce lupta împotriva infecţiilor), gamaglobuline
(proteine), imunoglobine care produc anticorpi. Râsul determină eliberarea
endorfinelor, substanţe chimice care îmbunătăţesc sistemul imunitar.
In studiul lui Berk, rezultatul psihologic privind râsul era exact opus
stresului clasic, ajungând la concluzia că veselia este o stare care produce emoţii
pozitive şi sănătoase.
Rezultatele cercetătorilor indică faptul că după ce oamenii sunt expuşi unui
mediu vesel se înregistrează o creştere a activităţii sistemului imunitar incluzand:
- o creştere de activitaţi ale celulelor care luptă împotriva celulelor virale şi
cancerigene;
- o creştere a limfocitelor (celulele T); sunt multe celule T care asteaptă
dinamizarea; râsul energizeaza sistemul imunitar;
- o creştere de anticorpi (hemoglobina) care luptă împotriva problemelor
respiratorii şi infecţiilor;

38
 - o creştere de interferon (proteina de protecţie a celulei);
- creştere de imunoglobina A produsă în cea mai mare cantitate în corp, ceea
ce ajută anticorpii să pătrundă celulele cu disfuncţii sau infecţi.
Râsul din abdomen duce la relaxarea muschilor. În timp ce râdem, muschii
ce nu sunt folosiţi se destind. După ce ne oprim din râs muschii folosiţi de
organism pentru râs încep să se relaxeze.Râsul reduce cel puţin patru din
hormonii neuroendocrini vinovaţi de stres. Aceştia sunt epineprina, cortizolul,
dopamina si hormonul obezitatii. Studiile clinice arată că râsul întareste sistemul
imunitar.Râsul oferă ocazia unei persoane sa "uite" de dureri precum artrita,
migrenele.O porţie bună de râs echivalează cu un jogging intern, in timpul căruia
vasele de sânge se dilată, iar circulaţia acestuia către inima este stimulată la fel ca
dupa zece minute de alergat pe bandă rulantă. Femeile beneficiază mai mult decât
bărbaţii de prevenirea hipertensiunii prin râs.Dacă râdem des ,plămânii se
oxigenează mai repede decât în urma unui exerciţiu de respiraţie adâncă. Râsul
este benefic în această situaţie pentru pacienţii care suferă de efizem şi alte boli
respiratorii.
În secolul XIII, chirurgul francez Henri de Mondeville glumea cu pacienţii
săi după intervenţia chirurgicală pentru că era de părere că râsul poate ajuta la
refacere. În secolul XVIII Lordul Shaflesbury sugera că râsul este bun pentru
sistemul nervos deoarece eliberează energiile nervoase. Filozoful Emanuel Kant
spunea că râsul este benefic pentru că„masează” organele interne, iar în 1928
James Walsh scrie cartea cu titlul: „Râsul şi sănătatea” sugerând printre alte
beneficii pe care le aduce umorul că, după operaţie grăbeşte însănătoşirea şi
reduce durerea.
Aprecierile pozitive asupra umorului nu au lipsit, însă abia la începutul
secolului XX au început cu adevărat cercetările în acest domeniu.
Doctorul William Fry Jn. De la Universitatea Stanford a început să studieze
beneficiile fizice ale umorului în anul 1960.Graţie muncii lui de pionierat în acest
domeniu, mulţi cercetători studiază acum multiplele legături dintre umor şi
sănătate.
Un prim beneficiu este acela pe care râsul îl are asupra contracţiei
musculare, la nivelul: abdomenului, pieptului, umerilor şi feţei. Efectul râsului
asupra acestor părţi ale corpului este comparat cu exerciţiile fizici moderate
asupra acestor zone.
Prin râs, omul inhalează de şase ori mai mult oxigen, realizează o mai bună
oxigenare a sistemului nervos, un simplu zâmbet face o respiraţie mai uşoară.
Umorul este folosit şi pentru a acoperi „frica de eşec” .C.W. Metcolf, co-
autor alături de R. Felible la „Lighten up: survival skills for people under
pressure” credea că atunci când se întâmpla un moment stânjenitor cu noi,

39
trebuie să-l tratăm ca şi cum ar fi un incident umoristic. Asta va preveni efectele
psihologice negative ce ne ocupă dacă privim viaţa din prisma ameninţării.
Multor persoane le este dificil să glumească în faţa unor bolnavi aflaţi în stadii
terminale. Se consideră de cele mai multe ori nepotrivit, insensibil. Ştiintific vorbind,
cel mai bun lucru pe care il putem face pentru prietenii bolnavi este sa le creem un
mediu hazliu pentru ca în acest fel să "uite" de boala lor. Resemnarea nu ajută mult în
aceste condiţi.
Terapia prin râs ne face să fim mai optimişti şi ne ajută să ne relaxăm şi să
depăşim cu succes tensiunile şi problemele zilnice. Râsul este unul din principalii
factori ce contribuie la eliberarea emoţiilor negative ce redă starea de bună-
dispoziţie
Cercetătorii britanici au demonstrat că sistemul imunitar al optimiştilor se
opune mai bine bolilor decât sistemul imunitar al celor pesimişti. Cum
acţionează, de fapt, râsul? .În timp ce râdem, în organismul nostru sunt eliberate
endorfine sau hormonii fericirii, care au actiune euforizantă, dar şi de suprimare a
durerii. Endorfinele – substanţe produse de creier – acţionează similar
medicamentelor de calmare a durerii. Spre deosebire de medicamente însă,
endorfinele nu au efecte secundare si nici nu provoacă dependenţa. Ele au rol de
stimulare a celulelor care se ocupă cu activitatea antibacteriană, antivirală,
antimicotică şi antitumorală a organismului uman. Câteva minute de râs sănătos
cresc concentraţia de anticorpi în sânge, contribuie la îmbunătăţirea alimentării
cu sânge a ţesuturilor, stimulează sistemul nervos şi pe cel endocrin.
Primele grupuri de terapie prin râs au aparut in India, la jumatatea anilor
‘90, fiind invenţia doctorului Madan Kataria. Formula funcţiona astfel: la o
râsotecă, specialistul aduna în jur de douăzeci de cursanţi pe care îi ajuta, prin
intermediul exercitiilor respiratorii si a tehnicilor de relaxare să redescopere
beneficiile râsului spontan. Sedintele de terapie durau 30 de minute, timp în care
nu se spuneau glume, ci se exersa râsul, ca orice alt exercitiu. Ceva de genul:
"atenţie, inspiraţi, râdeţi!". Şi chiar nu era nevoie de nici un banc haios pentru ca
mulţimea să izbucnească în râs. În prezent, râdem puţin mai mult de un minut pe
zi, faţa de 20 de minute înainte de primul razboi mondial. Copiii râd în medie de
400 de ori pe zi, în comparaţie cu adulţii, care râd cam de 15 ori pe zi.
Cercetatorii de la Universitatea Stanford (California), au demonstrat că râsul
este un "drog", deoarece activeaza aceeaşi centri nervoşi ca şi cocaina, banii sau
un chip atragător.

Repere istorice ale teraapiei prin râs

Un pasaj biblic spune că „Un suflet vesel este benefic precum un
medicament, iar o inima trista imbolnaveşte”...

40
 - secolul XIV – Chirurgul francez Henri de Mondeville folosea terapia prin
râs pentru a-şi ajuta pacienţii să se recupereze mai repede dupa operaţie. El
sugera vizitele rudelor si prietenilor care faceau glume şi înveseleau bolnavii.
- secolul XVI – Robert Burton, preot şi cărturar englez, folosea râsul drept
antidot împotriva melancoliei .
- secolul XVI – Martin Luther a folosit terapia prin râs pentru a ajuta
oamenii să depasească depresiile. Îi sfătuia sa nu se izoleze de cei din jur, atunci
când sunt supăraţi, ci să stea cât mai mult în preajma oamenilor care îi
binedispun.
- secolul XVII – sociologul Herbert Spencer folosea umorul drept metodă
de eliberare a tensiunilor.
- secolul XVIII – filozoful german, Immanuel Kant, a folosit umorul pentru
restabilirea echilibrului psihic.
- secolul XVIII – medicul englez, William Battie pleda pentru terapia prin
râs pentru tratarea bolnavilor.
- secolul XX – terapiile prin râs (moderne) dateazâ inca din anul 1930,
când, în spitalele din SUA, erau aduşi clovni, pentru a înveseli copiii bolnavi de
poliomielită.
- secolul XX (1972) – medicul american Hunter “Patch” Adams a fondat
Institutul Gesundheit, un spital în care domneau glumele, prietenia şi buna
dispoziţie.
- secolul XX (1979) – Norman Cousins a publicat cartea “Anatomia bolii”,
bazatăă pe experienţe personale: el suferise de spondilozaă anchilozantă şi a decis
să facă terapie prin râs, vizionând episoade din emisiunea “Candid Camera” si
filme Marx Brothers. El a realizat că zece minute de râs, îl scuteau de două ore de
durere, din cauza bolii.
- secolul XX (1998) – terapia prin râs a fost readusă la viaţa de fimul
“Patch Adams”(bazat pe povestea medicului), cu Robbin Williams, în rolul
principal.
Umorul este cel mai bun mecanism, pentru a depăşi greutatille vieţii noastre.
Nu puţine sunt cazurile când folosim umorul în situaţii fără ieşire. Dacă speranţă
este înlocuită de frică, devenim neajutoraţi şi puţine se mai pot face
atunci.Umorul poate fi învăţat că orice sport, aşa cum la autoapărare învăţăm să
ne ferim de atacuri, aşa şi prin folosirea umorul vom ştii cum şi când trebuie să
ne protejam de efectele stresului, depresiei, singurătăţii, etc. Aşadar, umorul are
efecte multiple, foarte utile pentru un lider bun.

2.6.Umorul ca antidot al stresului

41
 Stresul este o problemă majoră pe care un lider trebuie să ştie cum să o
îndepărteze. El poate atinge diferite grade de dezvoltare şi manifestare, toate însă
cu efecte negative asupra exercitării leadership-ului, asupra indivizilor asupra
sarcinii.Vorbim uneori despre umor şi stres ca despre evenimente mentale, ele nu
reprezintă doar atât, au şi caracter fizic, ce se reflecta uşor ca aspecte mentale.
Într-adevăr, râsul cauzează corpului prin introducerea unor hormoni excitatori
prin stimularea relaţiei între endorfină şi creier,cauzând scăderea chimicalelor
asociate cu stresul.
Înainte de a şti cum umorul ajuta la sistemul umanitar, trebuie ştiut faptul că
stresul are efect invers, el supune la presiuni sistemul imunitar nervos. Umorul şi
stresul lucrează unul împotriva altuia. Pentru a înţelege mai bine beneficiile
umorului în activitatea de leadership, este util să analizăm în special relaţia dintre
umor şi stres.
Stresul cauzează efecte psihologice: creşterea bătăii inimii, tensiune,
creşterea acidităţii stomacale, abilitatea de a digera scade, tensiune musculară,
scade oxigenul la nivelul sângelui, personalitatea dispare iar şansele de câştig
sunt din ce în ce mai mici.
Stresul constant poate cauza reacţii negativă ca scăderea rezistenţei la
infecţie. Totuşi minţile sunt foarte puternice. Orice ameninţare poate iniţia reacţia
la stres. Este o puternică reacţie între ceea ce percepem că se întâmplă cu noi şi
ceea ce se petrece din punct de vedere biochimic în corpul nostru.
Cercetările au arătat că oamenii care râd cu pofta regulat au o tensiune mai
mică decât celelalte persoane. Când râdem creşte iniţial presiunea sângelui pentru
ca mai apoi să revină la normal. Respiraţia devine mai profundă, trimite astfel
oxigen către sange şi către tot corpul. Prin umor, endocrina şi alţi hormoni se
reglează, se îmbunătăţeşte abilitatea de tolerare a durerii. Abilitatea de a
îmbunătăţii digestia creşte. Deci nu suntem doar ceea ce mâncam ci şi ceea ce
gândim şi simţim. Cercetările indica o mulţime de beneficii ale râsului, ce pot fi
simţite chiar de la un simplu zâmbet.
Umorul nu implica doar mintea şi creierul ci şi: diafragmă, plămânii,
muşchii, inima, sistemul imunitar. Stresul acţionează în general la nivelul
sistemului nervos, al celui endocrin, circulator, imunitar şi la nivel muscular.
Implica hormoni ca: adrenalină şi monodrinalina, ce produc: tensiuni musculare,
creşterea presiunii vasculare, pulsaţii puternice ale inimii.
Rezultatul studiilor a mai aratat că umorul duce la o scadere generală a
hormonilor de stres care impiedica circulaţia in vasele de sânge si atacă sistemul
imunitar.
Râsul aduce emotii pozitive care pot intensifica, dar nu înlocui, tratamentele
convenţionale. Cand este folosit ca ajutor pentru tratamentul convenţional, râsul

42
poate reduce durerea si ajuta procesul de vindecare. Râsul ofera distragerea
atenţiei împotriva durerii.
Intr-un studiu publicat in Jurnalul de asistenta holistica pacienţilor li s-a
spus o singura fraza nostimă dupa operaţie şi înaintea administrarii medicaţiei.
Cei care au fost expuşi amuzamentului au simţit mai puţina durere in comparaţie
cu cei care nu au avut ca parte din terapie râsul.
Probabil cel mai mare avantaj al rasului este ca e gratuit si nu are efecte
negative.

2.7.Mecanismul explicativ al râsului

Dacă vrem să folosim un stil umoristic trebuie să înţelegi mai întâi cum
audienţa răspunde la umor, cu alte cuvinte, să înţelegem de ce râdem.
Psihologul Patricia Keith-Spiegel a identificat două motive primare pentru
care râdem:
- râdem când ne simţim superiori;
- râdem cand suntem surprinşi;
Patricia Keith-Spiegel identifica şase alte motive pentru care râdem, fiecare
susţinând cele două motive principale: surprinderea şi superioritate:
- râdem din instinct
- râdem de nepotriviri
- râdem din ambivalentă
- râdem pentru a ne relaxa
- râdem când rezolvăm o problemă
- râdem când dăm înapoi.
Teoriile despre umor discutate aici demonstrează un prim punct de plecare în
a arata de ce umorul este util sau nu.
Râdem în majoritatea cazurilor pentru a acoperi sentimentele de stânjeneală.
Ăsta poate fi un rezultat al unui lucru făcut neintenţionat sau atunci când se spune
o prostie, sau când eşti păcălit. Am fost păcăliţi, deşi am fost surprinşi.
„Umorul este raţia la tragedie” – antropologul Alan Dundes. Râdem chiar şi
atunci când copilul cade şi se loveşte. Umorul ridiculizează inteligenta,
standardele sociale, infinităţile fizice şi mentale, toate făcându-i pe cei ce fac
glumele să se considere superiori.
Umorul este un criticism social; el a fost un subiect tabu pentru multe etnii
din America: irlandezi, germani, arabi, evrei, negrii, latini.
Sunt două căi prin care ne simţim superiori. Primă este îndeplinirea în
totalitate a sarcinilor apreciate de alţii. A doua mai uşor de realizat- de a ne simţi
superiori este de a critica public realizările altora. De a le diminua prestigiul şi a
îndrepta atenţia asupra noastră.

43
 Privitor la a doua metodă şi la cum poate fi ea folosită în mod util. Ca
individ, umorul nostru este direct orientat în general către figuri autoritare, el este
orientat către grupuri cu statut social conform cu al nostru din punct de vedere
religios, naţional sau sexual.
Explicaţia lui Sigmund Freud asupra acestui fenomen a fost: „umorul este
orientat în a menţine statuquo-ul individului prin ridiculizarea devianţelor
comportamentelor sociale şi reasigurarea majorităţii cum că a ales o cale potrivită
în viaţă. Este utilizat ca o armă a individului împotriva exteriorului.
O altă concepţie dată umorului, în mod special asupra cauzelor ce-l produc,
este aceea ce spune că râsul este înnăscut, el este un instinct, un fenomen în
evoluţie. Pare a fie o funcţie a sistemului nervos, ce stimulează, relaxează,
împrospătează, sentimentul de binefacere.
Primatele, cu puţine abilitaţi de comunicare, îşi arata prietenia prin expresii
faciale comice, printr-un „zambat cu gura închisă”, iar furia şi supărarea, cu gura
deschisă arătându-şi dinţii.Pentru existenţă, râsul a evoluat ca un înlocuitor al
asaltului. Triumful este însoţit de un zâmbet, iar apoi imediat urmat de un tumult
de ras. Râsul este un instinct, râdem nu atunci când dorim să ne apropiem de
cineva ci atunci când dorim să-l zdrobim. Apare când nu putem pune în practică
agresiunea cauzată de ostilitatea faţă de cineva.Neconcordanţa este şi ea o cauză
ce provoacă râsul, ea apare atunci când individul este nepotrivit fata de sine.
Efectele comune apar din neconcordanţa de: vorbire, acţiune, gândire.
Este mai mult decât o exprimare latină, semantică, a două cuvinte ridicole.
Multe situaţii nepotrivite pot provoca râsul pentru că nu fac altceva decât să
inducă sentimentul de superiorite al observatorului. Neconcordanţa ne
încurajează să râdem, de cei ce încearcă să menţină demnitatea în circumstanţe
bizare.Ambivalenţa reprezintă o teorie mult asemănătoare cu cea a nepotrivirii-
este dependenta de experienţe necompatibile.
Râdem şi pentru a ne elibera de tensiune, atunci când suntem într-o situaţie
delicată, când ne simţim stânjeniţi. Într-o asemenea situaţie de stres râsul ne poate
elibera. Dar râsul ca şi eliberare, aduce o luptă continuă pentru îndepărtarea
tensiunilor şi inhibiţiilor vieţii.
Deasemeni, mergem la concerte de muzică, sau la spectacole comice tocmai
pentru a căuta umorul ce ne ajută la îndepărtarea stării de anxietate. Comedia
funcţionează mai bine pentru audienţă când ea nu este pregătită doar să râdă, dar
anxietatea participanţilor într-o experienţă socială.
Pentru ca eliberarea prin umor să funcţioneze trebuie să fie conectată la ceea
ce se petrece încă de la început dacă audienţă şi emiţătorul nu ştiu ce se va
întâmpla, aceasta este în mister.Dacă audienta ştie dar alţii nu, atunci asta e
relaxare. O teorie a râsului reliefa faptul că dacă simţim nevoia să radem este

44
pentru că suntem apăsaţi de grijile zilei şi ne dorim să vedem sau să auzim ceva
comic.
Zâmbim, uneori, ne manifestam printr-un râs zgomotos, când dintr-o dată
rezolvăm un mister, terminăm o treabă au îndeplinim o sarcină dificilă. Teoriile
se referă la aceste aspecte ca şi la umorul transfigurat.În umorul transfigurat
râdem când suntem încurajaţi să descoperim un secret, sarezolvam ceva dificil,
dacă reuşim să rezolvăm acest lucru, ne felicităm manifestându-ne printr-un râs
zgomotos.
Teoria lui Freud despre umor spune că acesta are un efect terapeutic ca şi
somnul. Mai mult, Freud considera că o lipsă a umorului este un semn al unei
infirmităţi mentale.Psihoanalistii învăţa multe lucruri despre pacienţii lor doar
ascultându-le umorul. Deasemeni putem să ne autocunoaştem mai bine punându-
ne întrebarea: „De ce râd la această glumă şi nu la alta?”.
În cadrul unui grup, umorul este subjugat de figurile centrale ale acestuia.
Dacă liderul aroba o glumă,o fază de umor, atunci râdem, dacă liderul dezaproba
comportamentele atunci şi ceilalţi vor face la fel. Rar se întâmpla să râdem
contrar comportamentului liderului. Căutăm să obţinem aprobarea socială în orice
împrejurări chiar dacă acţionăm instinctiv sau individual, o eventuală
dezaprobare a grupului la un râs declanşat de individ poate fi retractant pentru
individ. Valorile umorului ca şi atac sunt imense, pentru că umorul este o formă
aceptată social de critică ce combină memorabilitatea cu respectul.Pentru a
rezista cu un stil de leadership bazat şi pe umor trebuie să înţelegem ce motivează
audienţa, trebuie să menţinem surprinderea şi superioritatea.
Pentru a furniza o perspectivă asupra umorului, să urmărim pe scurt câteva
abordări teoretice existente. Primele două abordări se focalizează pe factorii
motivaţionali, a treia se concentrează pe factorii cognitivi, iar a patra
încorporează atât factorii motivaţionali, cât şi cei cognitivi.
Râsul este cu siguranţă un fenomen care implică atât mintea cât şi trupul.
Cea mai semnificativă tratare a problemei râsului îşi are originea atât în filosofie
24
şi în antropologie (evoluţia omului faţă de animale: animalele nu-şi
exteriorizează râsul). Dimensiunea comică apare în orice arie a existenţei şi, după
cum menţionau în lucrările lor atât Henri Bergson (1911), cât şi Helmuth Plessner
(1941 - după Berger, 1997), are întotdeauna un referent uman. Astfel, umorul este
automat raportat la trăsăturile de personalitate. Cu toate acestea, ca regulă,
“umorul nu este menţionat în teoriile psihologice de personalitate” ( Corsini,
1996). O’Connell (1981 – după Corsini, 1996) a găsit unele dovezi ale
diferenţelor de personalitate între umorul agresiv (persoanele cu acest gen de
umor prezintă o agresivitate crescută în ansamblul personalităţii lor) şi umorul

24
Analog dezbaterii nenumăraţilor filosofi asupra problemei suflet - trup

45
optimist (oamenii cu acest tip de umor au stimă de sine ridicată şi se relaţionează
mai uşor).

2.8.Formele de Umor

Râsul poate fi de mai multe feluri:

Râsul comic: este cea mai întâlnită formă de râs sănătos şi este caracteristic
celor care au simţul umorului dezvoltat. Psihoterapeuţii îl recomandă în special
pentru situaţiile ameninţătoare. Este cea mai naturală formă de râs.
Râsul plăcerii: este forma în care comunicăm celor din jur starea bună în
care ne aflăm. Este molipsitor şi cel mai agreat de cei care ne înconjoară. Din
aceasta categorie face parte şi râsul îndrăgostiţilor, care exprimă starea de
fericire.
Râsul nervos: este provocat de senzaţia de frica, şi să ne ajute, intr-o
oarecare masură să ne eliberăm de tensiunile psihice. Deşi apare în momente
nefericite, psihologii ne sfatuiesc să nu încercam să îl oprim pentru că are rol
importantîn reechilibrarea psihica.
Râsul sarcastic: ne ajută să ne ascundem furia. Este folosit, în general, de
persoanele autoritare. Nu este recomandat de medici, însa nici nu trebuie
reprimat.
Râsul de neîncredere: îl folosim atunci când ni se aduce o laudă pe care
considerăm că nu o merităm, când ni se face o promisiune în care nu credem sau
când cineva ne critică pe nedrept. Este un fel de reflex de apărare.
În realitatea înconjurătoare, în viaţă, umorul în stare pură nu se află, el este
desemnat datorită conştientizării noastre în afară de care prezenţa lui ţine mai
curând de sfera urâtului sau chiar a tragicului. Umorul aparţine categoriei
faptelor de viaţă ce produc sentimente estetice fără ca ele însele să fie estetice, şi
nu se integrează în categoria esteticului. Îndeobşte comicul apare dintr-o lipsă de
convenienţă, dintr-o nepotrivire, dintr-o lipsă de adaptare, el provine din ceea ce
nu corespunde scopului, intuiţiei sau prezenţei afişate; tot ceea ce apare aşa cum
nu este aşteptat, afişând un angajament mai mult sau mai puţin decât e nevoie,
sau pur şi simplu prezentând altceva decât ne aşteptam. Toate acestea
declanşează umorul .
Situaţia comică apare însă abia atunci când cel implicat în ea nu realizează
indolenţa sau se preface că nu o înţelege, a nu o realiza, când este lipsit de
adaptabilitate, sau mimează inadaptabilitatea complicându-se în ea ori dorind ca
astfel să o demaşte. La drept vorbind, un asemenea erou se află într-o culpă
morală, ori intelectuală, apărând în situaţia de a ne induce în eroare, scoţând un
rezultat la care mijloacele nu îl îndreptăţesc.

46
 Esenţa umorului constă în interdicţia aflată în raportul dintre scop şi
mijloace, conţinut şi formă, parte şi întreg, vechi şi nou, esenţă şi aparenţă.
Sentimentul comic este unul estetic însă, întrucât rezultă dintr-o judecată de
valoare şi dintr-o atitudine de conştiinţă, în care se manifestă triumful eului
nostru conştient de a putea sancţiona astfel o dizarmonie intervenită în sistemul
de relaţii interumane.
Astfel, în mecanismul umorului un rol determinant îl joacă factorul
subiectiv, adică individul capabil de a sesiza, a selecta, a aprecia discordanţa, iar
aceasta pentru a rămâne comică solicită ca incapacitatea sau inadecvarea la
natura lucrurilor să fie de aşa manieră încât să nu ducă la consecinţe tragice,
aceste consecinţe, deci nedepăşind gravitatea unei lipse sau nepotriveli,
incapacităţi (de exemplu: un individ care nu ştie patina, dezechilibrându-se va
produce o situaţie comică întrucât, de regulă, ea nu poate sfârşi tragic, o căzătură
mortală nu poate fi decât accidentală şi atunci totul ia o altă turnură de
interpretare a lucrurilor. Dar, dacă pentru noi situaţia celui de pe gheaţă e comică,
pentru el continua primejdie de a se prăbuşi e cât se poate de neplăcută, iar dacă
noi nu receptăm totul prin prisma comică grotescul eforturilor acestuia de a se
menţine pe picioare, în echilibru, sunt de-a dreptul urâte, dizgraţioase,
neplăcute).
Situaţia comică poate fi conştientă sau involuntară. „Orice fel de comic care
ne întâmpină în viaţă este comic involuntar. Pe scenă există comicul voluntar, în
care omul face conştient, din sine, obiect comic; dar acesta este un comic mintal.
El poate, când este bine mimat, să întreacă mult pe cel involuntar, totuşi, el este
altceva şi se raportează la celălalt, în general ca jocul la viaţă. De altfel, cel care
joacă are un dar special, care nu este dat fiecărui actor: darul umanului.” 25

În atitudinea noastră, umorul nu are niciodată în vedere persoana lovită,

persoana aflată în dificultate, ci fenomenul, întâmplarea ca atare. Căci, ceea ce
provoacă râsul este întotdeauna ceva din domeniul slăbiciunii. „Aici nu este
vorba de valoarea sau non-valoarea morală a unei atitudini critice – ne atrage
atenţia Nicolai Hartman – ci doar caracterul ei estetic; comicul este un fenomen
estetic, el poate avea valoare cu totul estetică, chiar când atitudinea are o latură
îndoielnică din punct de vedere moral.” 26

„Sancţionarea acestei contradicţii pe care contemplatorul o recepţionează

sub aspectul comicului, se face prin râs. Râsul nu este un simplu act fiziologic, ci
o evaluare apreciativă, critică pe care omul o efectuează asupra obiectelor
încărcate cu disponibilităţi menite să impresioneze comic.” Orice om este 27

capabil de a sesiza valorile comice. Măsura şi cantitatea râsului este determinată

25
Nicolai Hartman, Comicul în Estetică, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p.329
26
Ibidem
27
Ion Toboşaru, Comicul ,în Principii generale de estetică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978, p.267

47
de spiritul viu pe care îl deţine fiecare individ. „În tot ceea ce urmează să
trezească un râs viu – ne spune Immanuel Kant – zguduitor, trebuie să se afle
ceva absurd. Râsul este un efect izvorât din brusca prefacere a unei aşteptări
încordate, în nimic.” 28

Râsul reprezintă forma de cunoaştere, o formă de asimilare estetică a

realităţii, o formă emoţională a criticii. Ca atitudine, râsul angajează, firesc, o
anumită poziţie, un anumit ideal moral-estetic, subordonat fondului aperceptiv.
Această atitudine dezvăluie o anumită concepţie despre viaţă şi lume. „Nu există
comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc. Un peisaj poate fi frumos,
graţios, sublim, insignifiant sau urât; dar nu va fi niciodată rizibil. Vom râde de
un animal doar pentru că am surprins o atitudine caracteristică omului sau o
expresie omenească. Vom râde de o pălărie, dar ceea ce luăm în râs atunci nu
este bucata de fetru sau de pai, ci forma pe care i-au dat-o oamenii, capriciul
omenesc al cărui mulaj îl reprezintă.” 29

Comicul ca atitudine critică face trimiterea la cultura noastră, fiind unul al

solidarităţii („se râde cu …”) sau de excludere („se râde de …”). Râsul este arma
cea mai de temut de sancţionare a racilelor ce provoacă comicul. Râsul este,
înainte de toate, o corecţie. Făcut pentru a umili el trebuie să dea persoanei care
îl serveşte drept obiect o impresie penibilă. Societatea se răzbună prin râs pentru
libertăţile pe care am îndrăznit să le luăm faţă de ea. Râsul nu şi-ar atinge scopul
dacă ar purta marca simpatiei şi bunătăţii, iar în acest fel râsul pedepseşte
anumite defecte, aproape la fel cum boala pedepseşte anumite excese, lovindu-i
pe inocenţi, cruţându-i pe vinovaţi, sau în alte ipostaze acţionând în sens invers,
în mod corect lovindu-i pe vinovaţi. În orice sens am considera râsul vizează un
rezultat general fără a putea face fiecărui caz individual onoarea de a-l examina
separat. Şi astfel putem ajunge la concluzia că de fapt funcţia râsului este să
intimideze umilind.
Cu toate acestea, râsul poate fi gratuit, facil, imprevizibil sau chiar serios,
adică util, fiabil. Umorul poate fi utilizat şi organizat în necesitatea de a evita
haosul. De aceea, umorul negru, care creează confuzie apare adesea scandalos.
Studiul râsului prezintă dificultăţi încât comicul poate să apară în orice situaţie,
oriunde şi oricând, râsul fiind efectul imediat al comicului, iar acesta se
manifestă sub diferite nuanţe de atitudine. El poate fi un surâs sau un hohot; ca
mijloc de comunicare poate fi disperat, adică de adeziune ori de docilitate cu
forma de umor arţăgos, spiritual sau ursuz, în funcţie de stările psihice diferite.
Umorul involuntar provoacă, râsul involuntar, astfel umorul poate fi unul
serios (cel al bucuriei de a trăi) şi unul frivol (care semnifică doar implicare).

28
Immanuel Kant, Critica puterii de judecată, Bucuresti, Editura Stiintifica si Pedagogica, 1981, p.173
29
Henry Bergson, Teoria râsului, Editura Institutului European, Iaşi, 1992, p. 38

48
Despre o operă comică, se poate spune cu mult mai multă îndreptăţire, că este o
reuşită, nu însă frumoasă.
Homer a fost primul care a făcut să se întrevadă aspectul viitor al comediei,
urmând în forme dramatice nu invective, ci comicul. Însă Aristotel a fost cel
dintâi care ne-a furnizat o definiţie a comediei, fiind de părere că de fapt comedia
este „iniţiativa unor oameni neciopliţi; nu însă a totalităţii aspectelor oferite de o
natură inferioară, ci a celor ce fac din ridicol o parte a urâtului.”
30

După ce comedia şi-a dobândit oarecum înfăţişarea proprie, au început să se

pornească şi poeţii comici propriu-zişi, deoarece înainte comedia era privită ca
fiind o operă de artă inferioară. Cine a introdus folosinţa măştilor, ori a
prologului, cine a fixat numărul actorilor şi toate celelalte amănunte nu se ştie,
însă deprinderea de a compune subiecte comice vine de la Epiharm şi Formis.
Începutul l-a făcut, deci, Sicilia, dar dintre atenieni, primul care a părăsit
învechita iambică (adică comedia de atacuri la persoană) şi a început să trateze
teme cu caracter general şi să închege subiecte propriu-zise a fost Crates.
Tot Aristotel era de părere că pentru ca o comedie să fie socotită bună nu
este de ajuns ca aceasta să aibă o intrigă ci mai trebuie ca această intrigă să fie
condusă după norme, iar rezultatul pe care autorul îl urmăreşte trebuie să fie
„verosimilul” sau „necesarul”, deoarece „în înlănţuirea faptelor nu trebuie să-şi
facă loc nici un element iraţional.” 31

B. Croce era de o cu totul altă părere, el spunând că toate definiţiile

comicului sunt ele însele comice şi provoacă tocmai sentimentul pe care ar trebui
să îl analizeze. Însă comicul, în calitatea lui de fenomen social, evoluează în pas
cu omenirea, orice teorie generalizează deci, o practică socială, se sprijină pe o
anumită experienţă artistică şi e formulată pe o anumită platformă ideologică.
Examenul atent al principalelor teorii asupra comicului pune în lumină vădita
înrudire dintre ele sub aspectul propoziţiilor fundamentale.
Socrate, însă, indică trei feluri de manifestare a autoignorării, într-o ordine
menită să sublinieze răspândirea lor crescendă:
Sub aspectul averii omul se poate considera mai bogat decât în realitate;
Sub aspectul calităţilor fizice, mai puternic sau mai frumos;
Sub aspectul însuşirilor sufleteşti, mai vrednic. Prostia celor puternici e
odioasă şi urâtă, pentru că e dăunătoare aproapelui. Ridicolă e prostia celor slabi.
Kant are meritul de a fi semnalat rolul elementului surpriză în declanşarea
râsului, dar specificul surprizei comice nu primeşte explicaţia cuvenită.
Dispoziţia între scopuri şi mijloace e indicată de asemenea ca o sursă a umorului,
râsul nefiind decât o manifestare a înţelepciunii satisfăcute – deoarece comicul
trezeşte în noi sentimentul demnităţii personale.
30
Aristotel, Poetica, Editura Iri, Bucureşti, 1998, p.70.
31
Aristotel,op.cit.,, p. 231.

49
 Umorul este dat de două sisteme fără de care nu poate exista. Unul este
sistemul cognitiv al subiectului, iar altul este sistemul obiectiv al realităţii.
Primul este reprezentat de subiectul care percepe umorul, cel care îl gustă, iar
fără el acesta este asemenea unei cărţi necitite, unde informaţia nu este
prelucrată. Sistemul ideatic este dat de mecanismul Asociere-Retractare, dat de
procesul de reglare specific intelectului. Spectrul ideatic implicat de asocierea
ideatică face obiectul ideilor negative, şi ele sunt idei năstruşnice, ciudate,
eronate, dar care se asociază într-un fel cu nodul de reţea mnezică, adică cu
reprezentarea centrală a umorului. Ideile pozitive, dimpotrivă, reprezintă
cunoştinţele adevărate, normale şi logice, care au şi ele la bază ideile negative, ca
moment al asocierii, dar pe care le domină cu ajutorul procesului de retractare.
Umorul presupune existenţa unei situaţii compuse din două elemente care
au o anumită relaţie între ele. Acestea sunt date de două momente ale unei
situaţii date, unul precedându-l pe celălalt. Elementul care precede este numit
aici Intrigă, iar cel care urmează este numit Deznodământ. Ele sunt aici numite
generic Momente ale situaţiei comice. La această situaţie se adaugă subiectul,
adică cel care percepe umorul, şi care stabileşte Relaţia dintre cele două
Momente. După cum s-a spus, acesta este o activitate intelectuală, un moment al
devenirii conştiinţei intelectuale, respectiv momentul de asociere, unde latura
negativă a cunoştinţelor este implicată. Umorul este dat, deci, de ambivalenţa
dintre forma negativă şi cea pozitivă a intelectului, eventual de corespondentul
faptic al acestora. Dacă subiectul care percepe umorul, situaţia comică, formează
un suprasistem, atunci încercarea de analiză a umorului vizează condiţiile dintre
caracterul negativ sau pozitiv al cunoştinţelor, precum şi cele trei elemente ale
situaţiei comice respectiv Intriga, Deznodământul şi Relaţia dintre ele, aceştia
fiind Operatorii situaţiei comice. Apare atunci următoarea serie de combinaţii:
a) Intriga Pozitivă – IP
b) Intriga Negativă – IN
c) Relaţia Pozitivă – –P→
d) Relaţia Negativă – –N→
e) Deznodământul Pozitiv – DP
f) Deznodământul Negativ – DN
Aceste combinaţii elementare se combină la nivelul situaţiei comice globale
dând naştere la 8 astfel de combinaţii dintre care prima, respectiv combinaţia IP
–P→DP se exclude deoarece ea reprezintă normalitatea, adică situaţia lipsită de
comic din natură. Aşadar aceste combinaţii sunt:
1) IP –P→DN 2) IN –P→DP 3) IN –P→DN 4) IP –N→DP 5) IN –N→DP
6) IP –N→DN 7) IN –N→DN
Aceste combinaţii vor fi reţinute tocmai pentru că ele reprezintă însăşi
ambivalenţa dintre două sau mai multe idei conţinute în relaţia comică. Umorul

50
se stabileşte la nivel de Relaţie, la fel ca şi celelalte Momente între care se
realizează această ambivalenţă. Aici, fie Relaţia este pozitivă, şi unul dintre
Momente sau ambele sunt negative, fie Relaţia este negativă, şi atunci unul sau
ambele Momente sunt pozitive, fie toţi trei Operatorii sunt negativi, ca în umorul
absurd, şi atunci ambivalenţa se realizează între ei şi predispoziţia la aşteptare a
subiectului, care se aşteaptă la un Deznodământ pozitiv.
Intriga şi Deznodământul reprezintă două momente care continuă unul prin
altul, fie într-o situaţie reală, fie în una imaginară. Deznodământul este cheia
umorului, punctul său culminant, în timp ce Intriga este introducerea, care poate
fi mai scurtă sau mai lungă. Calitatea de negativi şi pozitivi a Operatorilor nu se
referă neapărat la realitate, cu atât mai puţin la o posibilă realitate inteligibilă,
intelectuală, ci ea depinde de sistemul ideatic în care se plasează. De aceea,
exemplele date aici ca situaţii comice pot părea lipsite de umor într-o epocă
superavansată intelectual, unde sistemul ideatic este superior. Căci pozitivitatea
presupune ceea ce este realmente logic, normal şi coerent pentru subiect,
indiferent dintre realitatea lui; de exemplu, o maşină de făcut copii, care la un
moment dat face un copil, se prezintă ca o situaţie cu două Momente Negative.
Căci astăzi, şi mult timp de acum încolo nu este posibilă o astfel de maşină. Dar
între aceste Momente există o Relaţie normală, pozitivă, căci, dacă ea a fost
definită ca ‘maşină de făcut copii’, pare logic să facă un copil. Pe de altă parte, o
civilizaţie ultradezvoltată poate ajunge la performanţa de fabrica o astfel de
maşină, iar Momentele situaţiei comice nu ar mai părea ca negative. Aşadar
sistemul ideatic este cel în funcţie de care se stabileşte valoarea de negativ sau
pozitiv ale unui Operator, şi tocmai de aceea oamenii pot fi ‘citiţi’ după felul de
umor pe care îl gustă.

51
CAPITOLUL 3. EVOLUŢII ALE INTERPRETĂRILOR
PRIVIND UMORUL

Singurul aspect comun din toate teoriile despre umor este înţelegerea
potrivit căreia umorul este atât de subiectiv încât nici o teorie nu-l poate defini în
întregime.
Umorul a constituit un mare interes în ariile teoriei şi ale cercetării
psihologice. Într-adevăr, această preocupare datează cu mult înainte de lucrările
teoretice ale lui Freud 32. Preocupări asupra acestui subiect găsim încă din
Antichitate când atât Aristotel cât şi Socrate au studiat acest fenomen – umorul.
Mai apoi Charles Darwin, Thomas Hobles şi Henry Bergson au scris propriile
teorii despre umor. În secolul al XX-lea Sigmund Freud şi Max Eastman au
încercat să formuleze o explicaţie clară a scopului umorului. De fapt ei au adus o
contribuţie mai însemnată decât ceea ce se făcuse până atunci.
Anthoni Ludovici (1932) menţionează că toate teoriile despre umor pot fi
clasificate în două grupuri: cele care sunt de acord cu teoria filosofului Thomas
Hobbes (1840 – după Ludovici, 1932) şi cele care nu sunt de acord cu aceasta.
“Oamenii râd de ghinioane, eşecuri şi indecenţe, în care nu există comicul…. De
asemenea, oamenii râd de infirmităţile altora…. Aş putea conchide că pasiunea
râsului nu este altceva decât o glorie subită, născută dintr-o formare subită a
superiorităţii în noi înşine, prin comparaţie cu infirmitatea altora sau cu a noastră
proprie”33 . Ceea ce a vrut să spună Hobbes este că atunci când găsim umorul în
ceva, râdem fie de eşecuri, prostie, defecte morale sau culturale subit descoperite
la cineva, faţă de care ne simţim instantaneu şi momentan “superiori”, de vreme
ce în acel moment noi nu suntem ghinionişti, stupizi, şi aşa mai departe. A te
simţi superior în acest mod înseamnă “să te simţi bine”. Înseamnă “să obţii ce
vrei”. Înseamnă “să câştigi”! Lucru valabil şi când râdem de noi înşine: o “parte”
a noastră poate râde de altă “parte” a noastră.
De la Hobbes porneşte teoria lui Charles R. Gruner (1997) despre
umor, numită “teoria superiorităţii”. Gruner susţine că a râde este egal cu a
câştiga, deoarece înseamnă a obţine ceea ce-ţi doreşti, iar acest lucru provoacă
plăcere.
Subtezele sale sunt următoarele:
1. Pentru fiecare situaţie comică există un câştigător.
2. În fiecare situaţie comică există un învins.
3. Găsirea învingătorului din fiecare situaţie comică şi a ceea ce acesta
câştigă nu este un lucru uşor.

32
Berger ,Wit and Its Relations to The Unconscions, 1905 şi Humor, 1927
33
Thomas Hobbes ,Treatise on Human Nature,1932

52
 4. Găsirea învinsului şi a ceea ce acesta pierde în fiecare situaţie comică este
un lucru şi mai greu.
5. Situaţiile comice pot fi înţelese cel mai bine prin cunoaşterea a cine ce
câştigă şi a cine ce pierde.
6. Îndepărtarea din cadrul unei situaţii comice a ceea ce s-a câştigat sau s-a
pierdut, duce la pierderea elementelor esenţiale ale situaţiei şi la lipsirea de umor
a acesteia.
Long şi Graesser (1988 – după Wyer & Collins, 1992) au afirmat că stimulii
ce provoacă râsul sunt reprezentaţi de orice eveniment social sau nonsocial, cu
apariţie intenţionată sau neintenţionată, care este perceput ca fiind amuzant.
Trei aspecte ale acestei definiţii conceptuale sunt notabile:
a) Stimulul pentru reacţia de râs poate fi un lucru spus de o persoană, un
comportament nonverbal executat de o persoană sau o combinaţie a acestora.
Evenimentul stimul poate include şi aspecte noncomportamentale ale unei
situaţii. Într-adevăr, un răspuns la comic poate fi adesea stimulat de un număr de
trăsături verbale, nonverbale şi contextuale care se prezintă sub forma unor
configuraţii, nici una dintre acestea, izolată, nefiind suficientă să provoace râsul.
b) Evenimentele-stimuli care provoacă râsul pot fi atât intenţionate cât şi
nonintenţionate.
c) Un răspuns la o situaţie comică este definit în termeni de reacţie cognitivă
subiectivă a unei persoane sau, mai acurat, ca modul în care o persoană percepe
această reacţie (în mod specific, “amuzament”) şi mai puţin în termenii unui
răspuns observat la stimuli. Deşi zâmbitul, râsul şi răspunsurile fiziologice sunt
adesea corelate cu astfel de reacţii subiective, ele pot apărea şi fără acest motiv.
Cel mai evident în acest caz este exemplul că reacţiile subiective pot produce
plăcere sau fericire care sunt experentiate din motive care n-au nimic de-a face cu
percepţia că ceva este amuzant. Râsul poate rezulta şi dintr-o situaţie jenantă sau
din eliberarea de tensiunea produsă de furie. În alte cazuri poate reflecta
nerecunoştinţă, politeţe sau conformitate la opinia aparentă a celorlalţi că ceva
este amuzant. În alte situaţii, râsul se transformă în încântare, satisfacţie (ca şi
atunci când cineva găseşte în mod neaşteptat o soluţie la o problemă). În acord cu
această definiţie, aceste reacţii nu indică în mod necesar prezenţa umorului.
Dacă provocarea râsului trebuie operaţionalizată ca auto-raportare a
subiectului legată de propriile reacţii subiective, acest lucru nu poate fi evaluat la
bebeluşi sau la persoanele incapabile să transpună verbal aceste reacţii. Totuşi,
aceste dezavantaje metodologice sunt depăşite de avantajele conceptuale ale
definiţiei, care redă multe situaţii în care râsul este provocat în lipsa
amuzamentului.

53
 3.1.Teoriile motivaţionale ale umorului

3.1.1. Teoriile arousal-ului şi reducerii arousal-ului

Anumite teorii presupun că umorul reflectă reducerea arousal-ului. Freud
(1928 – după Berger34 , 1997) afirmă că reacţiile de râs la stimuli sunt motivate
de nevoia de a reduce tensiunea sau arousal-ul (adesea relaţionată cu agresivitatea
sau cu impulsurile sexuale) pe care indivizii le inhibă şi nu le exprimă direct.
Acest arousal poate fi indus de trăsăturile situaţiei stimul sau poate exista înaintea
apariţiei situaţiei. Astfel, diferenţele individuale în apariţia râsului sunt presupuse
a fi reflectări ale diferenţelor în intensitate ale emoţiilor (suprimate sau reprimate)
care se asociază cu stimuli relevanţi în funcţie de situaţia comică.
O concepţie mai generală a umorului a fost propusă de Berlyne (1969, 1971
– după Wyer & Collins, 1992). Acesta a presupus existenţa unei relaţii U-
inversate între arousal-ul psihologic şi trăirea plăcerii. Astfel, plăcerea creşte
iniţial odată cu arousal-ul până la o anumită valoare optimă, iar apoi scade,
atingând în final un punct la care arousal-ul devine specific agresivităţii. Berlyne
a presupus că creşterea rapidă a plăcerii este resimţită ca umor. Există puţine
dovezi că scăderile în arousal-ul măsurat fiziologic consecutiv finalului rizibil al
unei glume sunt corelate cu estimările subiective ale umorului produs de glumă
(Mc Ghee, 1983; Lefcourt & Martin, 1986 – după Wyer & Collins, 1992). Astfel,
reducerea arousal-ului fiziologic nu este o condiţie suficientă a umorului.
Lăsând deoparte validitatea lor empirică, concepţia lui Freud şi cea a lui
Berlyne suferă ambele de lipsa generalizării.
Teoria lui Berlyne 35 pare aplicabilă numai la glumele sau la alţi stimuli în
care o situaţie specifică anterior construită de arousal apare înaintea declanşării
evenimentului-stimul comic.
Conceptul freudian corespunde presupunerii că trăsăturile situaţiei rizibile
sunt asemănătoare cu aspectele experienţei din trecut a unei persoane în care
aceasta şi-a reprimat reacţiile emoţionale. Datorită diversităţii enorme a stimulilor
pe care orice individ îi consideră comici, ar trebui postulate numeroase emoţii
reprimate.

3.1.2. Teoria superiorităţii şi a discreditării

O a doua concepţie generală despre umor ( din care există versiuni istorice –
Bergson, 1911 şi contemporane – La Fave 1976, Levine 1969, Zillman & Cantor
36
1976 – după Schmidt, 1994) presupune că oamenii îşi derivă plăcerea din
sentimentele de stăpânire şi control. Râsul şi amuzamentul raportate la
34
Berger, A. A. ,Anatomy of a joke. Journal of Communication,1976
35
Berlyne, D. E.,Humor and its kin, New York, Academic.,1972
36
Zillmann, D., & Cantor, J. R. ,A disposition theory of humour and mirth,1976

54
diformitţile sau eşecurile altora pot reflecta o încercare de a menţine sau
restabiliza aceste sentimente. Astfel, această concepţie priveşte amuzamentul ca
un produs al comportării sociale (Wills, 1981 – după Schmidt, 1994). Wills
notează că acest răspuns este cel mai pronunţat atunci când este imposibil să fie
cenzurat. Astfel, umorul este mai degrabă produs de ghinioanele oamenilor,
consideraţi indezirabili social, decât de ghinionul oamenilor care sunt stimaţi
social.
Această concepţie este utilă în mod particular în evaluarea răspunsurilor la
bancurile etnice, dar este limitată în abilitatea de a cuantifica reacţiile la multe
alte tipuri de evenimente, cum ar fi cele care reflectă nefavorabil propria
persoană a unui individ. Mai mult, deşi eşecurile inamicilor îi fac pe oameni
fericiţi, ele nu sunt întotdeauna comice. De aceea, discreditarea altora sau
sentimentul superiorităţii faţă de alţii nu este nici necesar, nici suficient pentru a
stârni râsul.
3.2.Teoria incongruenţei

Cea mai generală concepţie a umorului presupune că umorul este stimulat de

conştientizarea socială a incongruenţei dintre două obiecte sau evenimente ori
dintre conceptele asociate lor. Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992)
postula că umorul rezultă din aplicarea simultană a două planuri separate de
gândire sau sens la aceeaşi informaţie ori experienţă. Cel mai simplu exemplu
este juxtapunerea a două planuri semantice. Cu toate acestea, planurile gândirii
care sunt reunite în cele mai multe glume sunt adesea nişte scheme mult mai
complexe de cunoştinţe.
O concepţie mai recentă şi mai formală a umorului, care se focalizează pe
procese cognitive ce stau la baza stârnirii râsului a fost propusă de Suls 37
(1972,1977,1983 – după Schmidt, 1994). Suls presupunea că în momentul în care
este relatata o glumă, informaţia iniţială prezentată activează un bloc de
cunoştinţe care poate fi utilizat pentru a interpreta informaţia. Aceste scheme
stabilesc un set de expectante generalizate privind tipul informaţiei ce urmează.
Dar oamenii dau de o nouă informaţie care deviază de la expectanţele lor (care nu
poate fi interpretată folosind conceptele activate de informaţia iniţială). Apoi
căută în memoria lor diferite concepte şi scheme, adesea selectate dintr-un
domeniu diferit de cunoştinţe, care pot fi utilizate pentru a înţelege nouă
informaţie în vechiul context. Ea necesita adesea o reinterpretare a informaţiei
originale, iar aceasta reinterpretare produce umorul. Suls a comparat înţelegerea
unei glume cu o sarcină de rezolvare de probleme în care comprehensiunea este
analoga soluţiei problemei. Prin extensie, oamenii au succes în găsirea soluţiei, ei

37
Suls, J. M. (1983). Cognitive processes in humor appreciation

55
trăiesc plăcerea astfel, iar această plăcere este reflectată în amuzamentul pe care-l
raportează.
Ca efect, formularea lui Suls (1972) postulează existenţa unui proces cu
două etape în care:
a) o incongruenţă (o deviaţie de la aşteptări) este identificată şi
b) incongruenţa este rezolvată sau înţeleasă.
Stadiul de recunoaştere implica o conştientizare ca odată iniţial activate
pentru a interpreta glumă, conceptele sunt insuficiente pentru a o înţelege. Stadiul
de rezoluţie implica scotomizarea unui set alternativ de concepte său scheme care
să permită informaţiei, ca întreg, să fie înţeleasă. Un eşec la celălalt stadiu poate
împiedica apariţia umorului.
Metafora rezolvării de probleme a lui Suls (1972 – după Schmidt, 1994) este
utilă în conceptualizarea proceselor pe care le-a postulat. De exemplu, umorul nu
este întâlnit decât dacă este percepută o incongruenţă, sau, alternativ, subiecţii
văd o problemă care trebuie rezolvată. În plus, să presupunem că problema
exista, dar e foarte uşor de rezolvat (finalul este uşor predictibil pe bază mai
multor cunoştinţe generale care sunt accesibile deodată). Atunci, subiecţii nu vor
resimţi o plăcere mare (umor) ca urmare a rezolvării ei. De asemenea, ei nu vor
resimţi mult umor nici dacă problema e prea dificilă (dacă incongruenţa este
percepută dar setul de concepte care i-ar permite rezolvarea nu poate fi
identificat).
Formularea lui Suls (1972 – după Schmidt, 1994) permite dinamicii
provocării umorului să fie plasată într-un cadru mai larg al proceselor de
înţelegere. Totuşi, pare imposibil să furnizeze toată gama metodelor de producere
a umorului. Metafora lui Suls este aplicabilă în primul rând înţelegerii stimulilor
comici despre care subiecţii presupun aprioric că vor fi amuzanţi. Astfel, oamenii
îşi formează deja scopul de a înţelege ceea ce face să fie comică informaţia în
momentul în care o primesc. În multe situaţii aspectul comic al informaţiei pe
care subiecţii o primesc nu este aşteptat. În acest caz, subiecţii nu se afla în mod
explicit în situaţia rezolvării de probleme (cel puţin, problema pe care încearcă să
o rezolve nu este aceea de a înţelege informaţia comică).
În plus, nu toate tipurile de incongruenţa prezintă probabilitatea de a crea
umor. După cum notează Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992),
rezolvarea creativă de probleme implica şi accesul la un nou plan de gândire
(procesare) a informaţiei, astfel încât înţelegerea are loc în contextul
cunoştinţelor anterioare. Soluţia la astfel de probleme poate fi plăcută, dar nu
amuzantă cu necesitate. Pe scurt, incongruenţa poate fi necesară, dar nu şi
suficienţă pentru producerea umorului.

56
 3.3.Teoria revizuirii a lui Apter

Cea mai comprehensiva formulare teoretică a umorului a fost propusă de

Apter în contextul teoriei sale mai generale despre personalitate şi motivaţie.
Aceasta conceptualizare are câteva trăsături atractive. Întâi, ia în considerare atât
factorii motivaţionali, cât şi cei cognitivi. În al doilea rând, poate fi aplicată
diferitelor tipuri de experienţe comice. În al treilea rând, explică cel mai bine
condiţiile necesare şi suficiente pentru apariţia umorului. Apter a recunoscut
faptul că informaţia transmisă de o glumă sau de o afirmaţie într-un context social
nu constă numai în oameni, obiecte sau fenomene la care se referă glumă. În plus,
această informaţie poate include caracteristici ale vorbitorului şi aspecte ale
situaţiei sociale în care este transpusa glumă. Pentru a înţelege dinamica
umorului, trebuie luate în calcul toate aspectele unei experienţe informaţionale.
Apter a propus un set de condiţii necesare pentru existenţa umorului, aplicabile
nu numai la glume sau desene, ci şi la spiritualism şi experienţe sociale fortuite
care nu au intenţia să fie comice. Apter afirma că oamenii interpretează
informaţia într-un mod care le furnizează o caracterizare acurată a subiectului la
care se referă.
Aceasta caracterizare permite generarea inferenţelor valide despre atributele
menţionate în glumă şi despre evenimentele viitoare pe care le implica. Astfel,
conceptele pe care oamenii le aplică situaţiilor pe care le întâlnesc sunt cele care
par să caracterizeze situaţiile “aşa cum sunt de fapt”. Ca urmare, când spunem că
cineva este avocat, oamenii presupun, în absenţa altor informaţii, ca persoană în
cauza are atributele tipice avocaţilor. O afirmaţie poate fi interpretată într-un mod
ce reflecta sensul intenţionat de comunicator. Această interpretare se poate baza
parţial pe scopul aparent al comunicatorului.
Să presupunem că ulterior unei interpretări iniţiale a informaţiei–stimul,
concluziile sugerează că această interpretare este incorectă. Astfel, evenimentele
la care informaţia iniţială a făcut referire sunt de fapt diferite de modul în care au
apărut la început. Oamenii revizuiesc anumite asumpţii pe care le-au făcut iniţial,
iar rezultatul este probabil o reprezentare mult mai acurată a realităţii. Aceste
procese legate de revizuirea percepţiilor în lumina noii informaţii sunt similare
proceselor de comprehensiune pe care Suls (1972 – după Schmidt, 1994) le-a pus
la baza incongruenţei. Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) a afirmat,
totuşi, ca existenţa lor nu este suficientă pentru a solicita umorul. Alţi trei factori
mai sunt implicaţi.
Primii doi factori postulati de Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) că
afectează producerea umorului interesează caracteristicile informaţiei. Aceştia
sunt:

57
 a) Reinterpretarea unei situaţii care rezultă din expunerea la noua informaţie
nu trebuie să înlocuiască interpretarea care păruse a fi corectă. Cu alte cuvinte,
noua construcţie a realităţii nu trebuie să altereze percepţia cuiva despre realitatea
aparenta sau sugerata creată iniţial. (neînlocuirea)
b) Percepţia realităţii care este stabilizată de noua informaţie trebuie
diminuata în importantă sau valoare, relativ la realitatea aparenta care a fost
iniţial asumată. Constructul diminuării va necesită în final elaborare.
(diminuarea)
Asumpţiile lui Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) despre neînlocuire
şi diminuare se regăsesc în alte teorii ale umorului. Asumpţia neînlocuirii este
asemănătoare cu ipoteza lui Koestler (1964 – după Wyer & Collins, 1992) ca
umorul necesita aplicarea simultană a două planuri semantice la aceeaşi
experienţă. Astfel, un eveniment care discreditează inteligenta cuiva nu este
amuzant decât dacă sugerarea iniţială s-a dovedit a fi falsă.
Mai mult, diminuarea valorii sau a importanţei unei entităţi nu constituie
întotdeauna discreditare. Multe interpretări ale lumii nu sunt întotdeauna cele mai
nefavorabile. Trăsăturile unui eveniment – stimul ce pot fi diminuate ca rezultat
al reinterpretării nu se referă numai la oameni sau obiecte. Asumpţia diminuării
poate fi aplicată şi comunicării în sine. Generalizarea constructului de diminuare
propus de Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) poate include în sfera să o
varietate largă de fenomene comice care sunt foarte greu de explicat prin alte
teorii. Prin postularea ca diminuarea este o condiţie necesară a umorului, Apter a
distins schimbări comice în interpretarea ce caracterizează descoperirile
ştiinţifice, ataşarea sensului la visurile unei persoane şi reinterpretarea
evenimentelor în întâmplările misterioase care apar când sunt descoperite noi
dovezi. În fiecare din aceste cazuri, realitatea implicată de noile informaţii are o
importantă sau o valoare mai mare decât cea originală, şi astfel nu mai apare
amuzamentul.
Al treilea factor important al formulării lui Apter (1982 – după Wyer &
Collins, 1992) este motivaţia: recunoaşterea explicita că obiectivele de procesare
informaţionala ale unei persoane pot juca un rol în determinarea reacţiilor
persoanei la informaţie. Apter a lansat ipoteza că umorul are o probabilitate mai
mare de apariţie numai atunci când obiectivele subiecţilor sunt de a înţelege
informaţia şi de a se amuză de ea. Dacă subiecţii au un scop de procesare mai
specific, activitatea cognitiva implicată în atingerea acestui scop interferează cu
procese de înţelegere mai generale care produc amuzament.
Scopurile care inhiba experientierea umorului pot fi induse de solicitări
externe de a utiliza informaţia pentru un scop particular. Ele pot fi induse chiar de
informaţie. De exemplu, o glumă ce conţine aluzii la un grup etnic poate conduce
la suspectarea faptului că relatarea şi sursa ei au intenţia de a discredita grupul.

58
Această suspiciune poate stimula în mod spontan căutarea informaţiilor care
confirmă bigotismul sursei sau contraargumentarea validităţii discreditării. O
astfel de activitate poate împiedica apariţia umorului.
Teoria lui Apter (1982 – după Wyer & Collins, 1992) ia în considerare multe
fenomene comice care nu pot fi explicate de celelalte teorii. Teoria nu se
restrânge la umorul regăsit în glume sau istorisiri care sunt expectate aprioric să
fie amuzante. Teoria explica şi amuzamentul generat spontan în situaţii sociale
care nu intenţionează să fie comice. Conceptualizarea rolului factorilor
motivaţionali în chestiunea umorului permite luarea în considerare a multor
diferenţe individuale şi situaţionale legate de umorul provocat de evenimente sau
informaţii date. Astfel, se deschide o posibilă explicaţie pentru răspunsurile
diferite ale oamenilor la aceeaşi experienţă şi pentru reacţiile diferite ale unei
persoane la aceeaşi experienţă, în momente diferite şi/sau circumstanţe sociale
diferite. Teoria are şi limite. De exemplu, nu se face diferenţa în legătură cu
dificultatea înţelegerii unei anumite experienţe. Aceste diferenţe pot avea un
impact substanţial în producerea umorului (Zigler, Levine & Gould, 1967 – după
Schmidt, 1994). Deşi efectele motivaţiei în chestiunea umorului sunt luate în
considerare, mecanismele cognitive care fundamentează aceste efecte nu sunt clar
conectate. Prin specificarea mai pronunţată a proceselor cognitive care stau la
baza reacţiilor la informaţia socială, se pot elimina aceste deficienţe şi se poate
dezvolta un concept al umorului din care pot deriva câteva noi predicţii empirice
testabile şi pot fi înţelese noi fenomene.

3.4.Teoria comprehensiunii şi elaborării

O altă teorie, propusă de Robert S. Wyer Jr. şi James E. Collins ÎI (1992),

bazată în cea mai mare parte pe cea a lui Apter (1982), se prezintă sub formă a
opt postulate. Primele cinci postulate, care se referă la comprehensiunea
informaţiei semantice şi episodice sunt concordante cu o masă mare de teorii şi
cercetări din psihologia cognitiva. Postulatele sunt formulate cu suficientă
generalitate, astfel încât să fie compatibile cu câteva teorii mai specifice ale
comprehensiunii. În combinaţie cu următoarele postulate ce corespund specific
provocării umorului, teoria permite un cadru conceptual pentru o largă diversitate
de fenomene comice.
Două aspecte legate de terminologie trebuie notate. Întâi, deşi cele mai multe
teorii ale umorului s-au focalizat pe efectele comunicării scrise şi orale,
postulatele acestei teorii se referă la o gamă largă de răspunsuri cognitive la
evenimentul-stimul. Un eveniment-stimul pentru producerea umorului consta în
mod tipic într-o declaraţie scrisă sau orală, sau, alternativ, într-un comportament
observat. Alte trăsături ale evenimentului se pot referi la contextual social în care

59
declaraţia sau comportamentul apar. Astfel, sursă şi factorii situaţionali sunt
trăsături ale evenimentului cu care umorul este potenţial contingent.
În al doilea rând, formularea face distincţie între comprehensiune şi
elaborare. Comprehensiunea se referă la encodarea unui eveniment-stimul în
termenii conceptelor anterior formate, alături de inferenţele legate de atributele
nedeclarative ale stimulului care sunt necesare înţelegerii evenimentului în
contextul dat anterior. Elaborarea, pe de altă parte, se referă la generarea
conştientă de inferenţe despre trăsăturile ce nu sunt cuprinse în encodările iniţiale
şi nu sunt necesare înţelegerii, la fel ca şi despre alte procesări ce pot fi stimulate
de encodări. De aceea, elaborarea poate consta în inferenţe despre atributele
conţinutului stimulului, despre gânduri legate de evenimentele din trecut care pot
fi declanşate de stimuli, sau despre evenimente viitoare ce pot apărea ca şi
consecinţă. Când evenimentul conţine o comunicare scrisă sau orală, elaborarea
poate include gânduri despre plauzibilitatea comunicării, motivele acesteia sau
caracteristicile sursei.
Postulatul 1 (memoria): Conceptele sau schemele care intra în compoziţia
unui domeniu particular al cunoştinţelor universale (incluzând reprezentări ale
persoanelor, evenimentelor, episoadelor) sunt “stocate” în memorie într-o locaţie
particulară. Această locaţie are o etichetă ce denotă conţinutul de cunoştinţe
implicat.
Postulatul 2 (encodarea): Un subset de trăsături care compun un eveniment-
stimul iniţial este interpretat cu ajutorul schemelor şi conceptelor care permit
înţelegerea evenimentului şi a implicaţiilor sale. Când două sau mai multe seturi
alternative de concepte pot fi aplicate, va fi aplicat setul care vine în minte cel
mai repede şi mai uşor.
a). Dacă subiecţii au în minte un scop specific, conceptele şi schemele pe
care le folosesc pentru a interpreta trăsăturile stimulului au cele mai mari şanse
de a fi extrase din domeniul de cunoştinţe relevant pentru scopul respectiv.
b). Dacă scopul subiecţilor este acela de a înţelege stimulul, conceptele şi
schemele utilizate pentru interpretare au cele mai mari şanse de a fi extrase din
domeniul de cunoştinţe utilizat cel mai frecvent în trecutul recent.
Postulatul 3: Odată ce elementele unui eveniment-stimul au fost interpretate
cu ajutorul conceptelor şi schemelor extrase dintr-un anumit domeniu de
cunoştinţe, alte concepte şi scheme din acelaşi domeniu sunt folosite pentru:
a). a forma expectaţiile generale privind spectrul conceptelor şi cunoştinţelor
aplicabile înţelegerii evenimentelor viitoare,
b). a interpreta aceste evenimente atunci când apar.
Postulatul 4 (incongruenţa): Un eveniment-stimul este considerat a fi
incongruent atunci când nu poate fi interpretat cu ajutorul conceptelor extrase din
acelaşi domeniu de cunoştinţe aplicat şi evenimentelor iniţiale ce implică aceeaşi

60
referinţă. Când apar aceste incongruente, subiecţii încearcă să identifice
conceptele într-un alt domeniu de cunoştinţe. Dacă aceste concepte sunt
identificate, atunci evenimentele sunt reinterpretate în noii termeni.
Postulatul 5 (sensul pragmatic): Dacă implicaţiile interpretării iniţiale a unei
comunicări par să violeze principiile normative ce guvernează schimbul de
informaţii din situaţia respectivă, subiecţii vor încerca să reinterpreteze
comunicarea într-un mod cât mai consistent cu aceste principii.
Postulatul 6 (producerea umorului): Umorul este produs numai dacă
trăsăturile inferate în cadrul reinterpretării sunt diminuate în valoare şi importanta
comparativ cu trăsăturile inferate pe baza interpretării alternative a
evenimentului.
Postulatul 7 (dificultatea înţelegerii): “Cantitatea” de umor ce rezulta din
reinterpretarea stimulului este o funcţie nemonotona (U-inversata) care are ca
variabile timpul şi efortul necesare identificării şi aplicării conceptelor de
reinterpretare.
Postulatul 8 (elaborarea cognitiva): Cantitatea de umor ce rezulta din
reinterpretarea evenimentului-stimul este o funcţie monotonă care are ca variabilă
elaborarea cognitiva a evenimentului şi a implicaţiilor care apar subsecvent
reinterpretării. Aceasta elaborare este direcţionată spre atingerea unui obiectiv
particular de procesare existent în acel moment.
a). Dacă subiecţii au obiectivul de a înţelege evenimentul şi de a se amuză,
elaborarea cognitiva se va referi în mod tipic la aspectele producerii umorului şi
astfel va mări incidenta umorului.
b). Dacă obiectivul de procesare al subiecţilor este mai restrictiv,
evenimentul este elaborat în funcţie de implicaţiile obiectivului. În acest caz
elaborarea cognitiva poate creşte sau descreşte incidenta umorului, sau poate să
nu aibă nici un efect asupra umorului, în funcţie de relevanţă componentelor
reinterpretării pentru atingerea acestui obiectiv.

61
CAPITOLUL 4. CORELAŢIA UMOR-LEADERSHIP

Umorul poate fi folosit pentru a îndepărta barierele dintre indivizi. Warrer

Bennis spune că Howard Gardner credea că „ o glumă bine spusă face mai mult
decât o mie de teorii”, însă el nu trebuie folosit înainte de o cunoaştere temenică
a culturii grupului condus şi graniţelor intelectuale ale acestuia.
Umorul poate fi deasemeni folosit ca intrument motivaţional, ce ajută la
construirea spiritului de echipă.Râsul din complezenta poate fi un semn pentru un
lider că există o situaţie de discomfort sau că nu există o comunicare eficientă.
Liderul trebuie să înveţe să-i cunoască pe subordonaţi, ei nu oferă doar feedback
verbal şi non-verbal în activitatea de leadership, ci şi un feedback asupra faptului
că umorul este folosit corect sau nu.
Glumele nu au aceeaşi acoperire, liderul trebuie să acopere o gamă mai
largă. Umorul ne poate face viaţa mai productivă şi mai tolerantă, el este necesar
şi atunci când merge bine dar şi când nu.
Umorul uneşte membrii grupului şi îi ajuta în îndeplinirea obiectivelor el
trebuie să înceapă de la cel din frunte, liderul trebuie obligatoriu să aibă simţul
umorului, nu este obligatoriu ca acest simţ să fie înnăscut, el poate fi şi format.
Majoritatea organizaţiilor preferă oameni cu simţul umorului, ei ajuta la creşterea
culturii organizaţionale, reduc nivelul stresului şi promovează un climat de lucru
efcient.
Ca lider eşti obligat să glumeşti în mod egal cu toată lumea. Dacă există o
persoană cu care tot glumeşti atunci poţi fi acuzat de favoritism.Relaţiile destinse
încurajează alţi membrii ai organizaţiei să devină utilizatori frecvenţi ai umorului
şi de asemenea ajută la demonstrarea sensului valorii glumei. Liderii pot
introduce relaţiile destines în organizaţiile pe care le conduc prin mai multe
moduri: pot începe să încorporeze umorul în organizaţii pornind de la propriul
birou, ceva hazliu poate fi pus în biroul liderului; un desen făcut de un copil poate
reprezenta balanţa potrvită de umor şi decor, asta deoarece un desen al unui copil
este făcut dintr-o altă perspectivă decât a unui adult. Deci demonstrând faptul că
există o aluzie la dezacord asta poate reprezenta un lucru amuzant. Alte
posibilităţi de introducere a umorului în mediul de lucru pot fi reprezentate de
postere hazlii. Mai întâi liderii pentru a crea un habitaclu hazliu trebuie să
utilizeze umorul cu orice oportunitate ivită. Un zâmbet poate aduce un tonus nou
relaţiilor. Decher spunea că deoarece zâmbetul este ceea ce vede interlocutorul
într-o relaţie acesta este un instrument de comunicare nonverbală.

62
 4.1.Funcţiile umorului în exercitarea leadership-ului
Mai multe funcţii comunicative ale umorului au fost identificate de către
cercetători în domeniul leadership-ului. Şi anume:
-gestionarea (reducerea sau creşterea) distanţei sociale.
-facilitarea atracţiei interpersonale
-stimularea legăturilor interpersonale
-reducerea tensiunii şi a stresului
-de a facilita comunicarea între indivizi
-de a facilita accesul în grup
-de a creşte atenţia sau de a menţine interesul
-de a gestiona conflictele
-de a reîntări valorile culturale şi normele
-de a motiva pe alţii să tindă la normele grupului
-de a socializa noi membri
-de a facilita îndeplinirea unor sarcini de muncă
-de a facilita coeziunea grupului
-de a reduce plictiseala şi a creşte voia bună
-de a identifica sau de a elimina barierele dintre indivizi şi grupuri
-de a reduce aspectele neplăcute ale vieţii prin tratarea cu superficialitate a
acestora
-de a exprima superioritatea către alţii
-de a ataca pe alţii
-de a insulta sau de a exprimă furia
-de a abate atenţia de la o anumită activitate
-de a exprima aprobarea sau dezaprobarea faţă de acţiunile altora
-de a dezvolta propriul simţ al umorului sau de a arăta altora simţul umorului
-de a te ajuta să intri într-un nou rol sau într-o nouă situaţie
-de a schimba topicul conversaţiei
-de a menţine propria sănătate mentală şi fizică
-de persuasiune
În concluzie se poate vedea că sunt numeroase funcţii ale umorului şi că
acesta poate juca un rol atât pozitiv, dar uneori şi negativ în exercitarea
leadership-ului.
Liderii trebuie să înţeleagă natura funcţională a umorului spre a folosi în
mod efectiv dar de asemenea şi imedat.Consalvo 38 argumentează că rolul şi
folosirea constructivă a umorului trebuie să fie mai bine înţeles de când umorul
are potenţialul de a îmbunătăţi calitatea vieţii, satisfacţia muncii şi performanţei.

4.2.Formarea şi dezvoltarea abilitaţiilor umoristice ale liderului

38
Consalvo, C. M. ,Humor în management: No laughing matter,International Journal of Humor Research, 1989

63
 „Un lider fără umor, este ca un cosaş într-un cimintir, el face o treabă bună
dar nimeni de dedesupt nu îi dă atenţie.”39
Desigur, există şi exemple de leadership sau umor rău ,ce poate distruge
procesul de leadership, însă dacă este folosit corect, atunci umorul garantează
succesul ;asta pentru că este cu siguranţă instrumentul cel mai puternic şi uşor de
folosit de orice lider în realizarea dezideratului propus. Mulţi lideri cred că pentru
a fi respectaţi, trebuie să fie severi. Este important acest aspect, dar, de aici până
la detaşare, la dezinteres este un pas foarte mic şi uşor de făcut.
Pentru a găsi un lider adevărat, trebuie să căutăm un simţ adevărat al
umorului. Liderii sunt deasemeni şi maeştri în folosirea umorului ca instrument al
leadershipului. Spre exemplu Preşedintele Lincoln conducea fară a face rabat de
la folosirea simţului umorului.
În cele ce urmează, voi prezenta câteva consideraţii legate de umor, ce duc la
exercitarea unui leadership profitabil şi la devenirea unei personae, lider autentic.
Îmbunătăţirea simţului umorului – conducerea către o autocunoaştere mai
bună – un element esenţial al leadershipului;
Folosirea umorului în comunicare – conducerea spre a deveni un bun
communicator;
Un lider adevărat foloseşte umorul spre a reduce un prejudiciu şi deschide
diversitatea;
Un lider adevărat foloseşte umorul spre a acoperi disensiunile, a scădea
nivelul conflictelor şi a readuce liniştea;
Un lider adevărat este conştient de gradul de dezvoltare al umorului;
Un lider adevărat este conştient de relaţia umorului cu seriozitatea;
Un lider autentic distinge între umorul adevărat şi el neadecvat şi îşi învaţă
colegii cum să răspundă la umorul neadecvat.
Simţul umorului reprezintă mai mult decât abilitatea de a spune glume. Aşa
cum abilităţile specifice leadership-ului pot fi învăţate, aşa şi abilităţile
umoristice pot fi dezvoltate. În continuare voi încerca să discut despre metodele
pe care liderii le folosesc pentru dezvoltarea competenţelor lor în folosirea
umorului.
În primul rând se sugerează metode prin care liderii se afundă în umor. În al
doilea rând exerciţii ce ajută liderii să creeze şi să folosească umorul.Umorul se
mai poate învăţa şi de la scriitorii de comedii. Spre exemplu câteva staruri
comediante din televiziune şi scriitori au scris cărţi despre cum să creezi umorul.
Aceste cărţi fiind proiectate să înveţe cum să scriem şi cum să folosim umorul,
autorii dovedind utilitatea formulelor glumeţe şi a jocurilor în învăţarea folosirii
umorului.
39
Mel Helitzer,Comedy writing secrets,Ohio,Writer digest books,2005

64
 A patra posibilitate de a învăţa despre umor este de la oratori. Spre exemplu
multe cărţi introductive oratorice include capitole despre folosirea umorului în
vorbire. Multe fiind scrise având unic scop doar de a învăţa pe cel ce le citeşte
cum să folosească umorul în timpul discursurilor. Aceste cărţi arată cititorului
cum să colecteze material, cum să transforme umorul într-o prezentare şi cum să-l
facă eficient. De exemplu oratorii ar trebui să ştie că umorul trebuie să fie
personal, realistic, relevant pentru subiect şi audienţa. De aceea dacă un orator
împrumută materiale umoristice de la o altă sursă va trebui să rescrie acel
material pentru a se potrivi cu ocazia respectivă. Un pont util ce trebuie reamintit
este că un orator nu trebuie obligatoriu nici să fie amuzant, dar umorul face o
prezentare mai amuzantă pentru audienţă. Poate fi chiar util întreţinerea
materialului. Gruner40 a spus totuşi că oratorii trebuie să realizeze că umorul nu
conduce întotdeauna la ascultare şi nu va aduce întotdeauna audienţa de partea
acestuia, depinde mult de tipul umorului şi de situaţie. De exemplu glumele
“bolnave” au efecte adverse asupra imaginii şi credibilităţii vorbitorului. O a
cincea cale pentru ca să îşi crească cunoştinţele despre umor este de a se expune
umorului, de a crea o bibliotecă a umorului. Există o varietate de metode pentru a
deveni familiar cu umorul. De exemplu majoritatea ziarelor conţin rubrici
umoristice ce pot oferi o doză zilnică de umor. Alte surse umoristice din care
liderii se pot inspira sunt: cărţi de bancuri, colecţii de umor general şi specific.
Pentu a fi un bun lider trebuie să fii caracterizat de integritate, autenticitate, simţ
al umorului, grijă pentru alţii, gândire pozitivă, simţ instinctiv de sărbătoare,
cunoştinţe despre importanţa principală v.s. reguli.
S-au scris multe despre caracteristicile unui lider şi aptitudinile necesare
exercitării leadership-ului, dar mai mereu concluzia a fost neclară. În alegerile
electorale s-a constatat că atributul cel mai important este „charisma”. Pentru a
înţelege potenţialul de leadership sau în încercarea de a dezvolta aceasta potenta,
manualele despre indulgirea principiilor sunt insuficiente. O altă întrebare este
dacă liderul este înnăscut sau format. Aşa cum există opinii diferite în ce priveşte
caracteristicile aşa avem şi aptitudini de lider înnăscut şi formate prin educaţie şi
practică. Caracteristicile personale înnăscut în unii pot fi educate, şi cultivat în
toţi, deci un lider se poate forma pe o bază nativă acceptabilă.
Un lider adevărat este o persoană integră, are consistenţă a scopurilor,
operează cu principii. Integritatea şi autenticitatea unui lider cere: auto-reflectie,
capacitatea de a se ntelege pe sine, capacitatea de a evalua ce este slab, ce este
tare şi să le accepte dacă este cazul.
40
Gruner, C. R. ,The effect of humor in dull and interesting informative speeches,Central States Speech Journal,
1970.

65
 Un lider trebuie să înţeleagă că nici un lucru nu trebuie făcut de un singur
individ, uneori ultimele valori sunt aproape întotdeauna rezultatul întregului grup.
El „ scoate ce e mai bun „ din fiecare ce-l urmează, caută progresul şi dezvoltarea
în fiecare individ, ajută subordonaţi să crească în aptitudini şi caracter. Un lider
ce foloseşte simţul umorului în activitatea sa, adoptă stilul de conducere
participativ, el implica subordonaţii în luarea deciziei şi pe cât este posil,
încurajează, susţine şi felicită iniţiativele acestora.
Un lider, cu simţul umorului, inspiră speranţă, chiar şi în situaţii delicate. El
creează emulaţie în grup, prin modul lui: de a fi, de a gândi.Liderul trebuie să
aprecieze orice succes al grupului indiferent cât de mic este, el înţelege că
sărbătorirea nu e o pierdere de timp, ci o puternică motivaţie şi susţinere.
Liderul înţelege că ordinele sunt importante într-un grup dar rigiditatea,
deasemeni, distruge moralul. Un bun lider munceşte să devină bun la condus. Un
bun lider îşi asuma responsabilităţi pentru valorile şi oportunităţile după care
conduce. Înainte de a introduce umorul în repertoriul leadership-ului, liderul
trebuie să fie foarte bine pregătit pentru munca pe care o face, altfel, umorul se
poate întoarce împotriva lui.
Eisenhower spune: „ Leadership-ul este arta de a pune pe alţii să facă ceea
ce tu vrei pentru că el/ea vrea să facă acest lucru”.
Dacă vrea ca oamenii să îl urmeze, liderul trebuie să aibă valori şi atitudini
ce îl inspiră. Un lider trebuie să îşi cunoască: organizaţia, subordonaţii. Şi cel mai
important: ceea ce ştie cel mai bine să facă.
Un bun lider este capabil să comunice eficient într-un mod ce excelează de
comunicare în acest mod.
Mulţi lideri nu realizează puterea acţiunlor,astfel,un lider încordat va avea
subordonaţii stresaţi. Un lider cu simţul umorului va încuraja umorul printre
subordonaţi; el trebuie să le arate că atât timp cât se face ceea ce e de făcut,
glumă nu încurcă, chiar creează un cadru propice muncii.Liderii trebuie să
observe diferenţele de stiluri de umor folosite de colegi sau prieteni şi trebuie să-
şi dezvolte propriul stil al umorului, trebuie să evalueze umorul folosit de ei dar
şi pe cel folosit de alţii.
În afară de citirea şi privirea umorului liderii pot face exerciţii ale umorului
ce îi ajută să fie mai performanţi în folosirea umorului. Sunt numeroase
exerciţiile ce ajută individual să creeze şi să folosească umor.
Un exemplu de astfel de exerciţiu implică crearea unor definiţi glumeţe
pentru cuvinte. O cale de realizare e reprezentată de: crearea unor definiţii ce au
mai mult un sens logic decât unul strict din vocabular. Umorul are mai multe căi
prin care se realizează şi anume: glume, picture, filme, memorie personală, cărţi
şi altele ce ne fac să râdem.

66
 Liderii trebuie să înveţe să se autoironizeze, autoâncrederea fiind esenţială
în acest caz, trebuie să accepte lucrurile ce ţin de ei şi nu pot fi schimbate.
Mulţi sunt convinşi că simţul umorului face parte din zestrea noastră
genetică, precum culoarea ochilor sau a părului. În realitate, lucrurile nu stau aşa.
Simţul umorului este o calitate care se învaţă şi nu ceva cu care ne naştem sau
nu.
Totuşi, ce este umorul? Este ceva ce te amuza, iar simţul umorului este
abilitatea de a recunoaşte acest ceva. O persoana care are un simţ al umorului
bine dezvoltat nu doar că recunoaşte uşor ce este amuzant, dar are şi abilitatea de
a-i distra pe ceilalţi.Copilul işi poate dezvolta simţul umorului înca de la varstă
fragedă. Însa ceea ce este amuzant pentru un copil de 3 ani nu mai este amuzant
şi pentru un adolescent.
Ca să-l înveţi ce înseamnă simţul umorului şi cum poate dobândi această
calitate, este important să ştii ce anume îl amuză pe copil, ţinând seama de vârsta
lui. Bebeluşul nu întelege cu adevarat umorul, dar ştie să zâmbească atunci când
e fericit, când se simte bine, când i se acordă atenţie. De exemplu, faţa i se
luminează de cel mai frumos zâmbet atunci când stai aplecat deasupra lui şi te
strâmbi sau scoţi sunete haioase, iar apoi zâmbesti sau râzi. El simte bucuria ta şi
te imită. De asemenea, răspunde în acelaşi mod şi la stimulii fizici, ca de
exemplu gâdilaturile. Intre 9 si 15 luni, ştie deja suficient de multe despre lumea
înconjuratoare pentru a se amuza de “copilăreala” celor mari.
Apoi, până la varsta de 3 ani (şi nu doar pana atunci), va aprecia umorul
fizic, în special cel care include elemente-surpriză (îl arunci în aer, vă jucaţi de-a
v-aţi ascunselea). Pe masură ce i se dezvolta abilitaţile lingvistice, încep să-l
distreze cuvintele sau rimele care sună haios. Dupa varsta de 3 ani, copiii
descoperă umorul şi în imaginile care ilustrează lucruri neobişnuite, deasemenea,
îl amuză şi neconcordanţa dintre sunete şi imagini: La vârsta de 5-8 ani, devin
amuzante exagerările, jocurile de cuvinte.
Mai mult, încep să descopere plăcerea de a spune glume, pe care, constatând
că îi amuză pe cei din jur, le repetă mereu şi mereu. Copiii mai mari stăpanesc
mai bine întelesul cuvintelor şi le pot folosi cu mai multă abilitate, aşa încat
sursa lor principala de amuzament sunt jocurile de cuvinte, dar şi umorul de
situaţie, pornind de la “abaterile” de la normal privind comportamentul,
îmbracamintea, înfaţişarea. De acum înainte înteleg şi umorul subtil, utilizează
sarcasmul şi sunt capabili să depăşească o situaţie dificilă folosindu-se de umor.

4.3.Utilitatea umorului în leadership

67
 Pentru un lider umorul poate fi foarte util, îl ajuta la crearea coeziunii
grupului, aspect foarte important în multe organizaţii, excepţie nu face nici, cea
militară, aici coeziunea, solidaritatea şi înţelegerea nevoilor celuilalt sunt aspecte
foarte importante fără de care nu poţi face faţa cu succes.În misiunile solicitante
psihic este utilă folosirea umorului tocmai spre a creşte coeziunea şi solidaritatea
şi pentru a detensiona relaţiile.
Aşa cum un pictor nu poate face nimic fără a avea la dispoziţie culori, pânză
etc. tot aşa un lider fără comunicare nu îşi poate conduce subordonaţii.
Comunicarea este foarte importantă în procesul de leadership iar
eficientizarea ei este o chestiune deloc de neglijat. Experţii au stabilit că una din
cele mai importante aptitudini ale unei persoane din conducere este comunicarea.
Managerii de top petrec 94% din zi implicaţi fiind în activităţi de comunicare, cei
de mijloc aproximativ 80%, iar cei de primul nivel 70%. În cadrul aptitudinii de
comunicare, abilitatea de a folosi umorul este una din cele mai importante şi
versatile.
O primă valoare a umorului în comunicare este abilitatea de a capta atenţia
audiţiei, de a-i pregăti pentru receptarea mesajului propus a fi transmis. Umorul
este un puternic instrument al leadership-ului prin faptul că aduce umanitatea în
lider. Odată stabilite valorile şi aptitudinile necesare unui lider bun, umorul nu
face altceva decât să adauge beneficii, să inspire şi să motiveze pe cei conduşi.
Aşa cum Harvey Mindess spunea: „ Nu este necesar să înveţi oamenii să fie
amuzanţi, trebuie doar să le dai permisiunea”.
Înainte de a spune ceva glumeţ, trebuie să se asigure liderul ca acesta va fi
util. Trebuie folosite glume practice, ce implică o experienţă comună cu
subordonaţii, el trebuie să cunoască informaţii despre aceştia, despre vârsta,
condiţiile în care a trăit, etc., numai astfel umorul este util.
Când se spune o glumă, trebuie să fii entuziast, totul trebuie să vină din
suflet, trebuie să arăţi sinceritate. Trebuie să iubeşti meseria pe care o faci, nu
trebuie să îţi fie frică, altfel subordonaţii îţi vor exploata slăbiciunile şi frica.
Liderul trebuie să converseze cu subordonaţii, trebuie să spună glume despre ceea
ce ştie el, despre ceea ce ştiu subordonaţii. Este uşor să fii amuzant, dar audienţa
poate înţelege ceva? Poate toată cauza folosirii umorului este de a deveni un bun
lider.Poate, deşi folosesc umorul, liderii nu găsesc efectul scontat în acţiunile lor,
nu trebuie să se descurajeze, practica în viitor cu siguranţă îi va face să devină
mult mai buni.
Ca în orice alt domeniu şi umorul poate fi învăţat. Un lider poate citi cărţi,
materiale umoristice, spectacole, etc. şunt cărţi foarte bune despre cum să înveţi
să foloseşti umorul în activitatea de leadership.
Baza genetică asigură într-o oarecare măsură simţul umorului, dar şi cei
lipsiţi de natura biologca a simţului pot ajunge foarte buni în folosirea umorului,

68
învăţând mereu, exersând şi perseverând. Orice lider trebuie să acorde permanent
atenţie acestui aspect, asta din prisma multora beneficii pe care le poate aduce. O
perspectivă funcţională a umorului explică apropierea prin comunicare prin
folosirea umorului. Sunt numeroase situaţii în care se discută despre natura
comunicaţională a umorului în cadrul grupului, în relaţii interpersonale sau în
situaţii organizaţionale. Folosirea umorului de către membrii grupului pentru
rezolvarea unor probleme este de asemenea prezentă.
Deoarece umorul depinde de mici detalii, oamenii nu îşi mai îndreaptă
atenţia asupra mesajului ci căuta umorul. Potrivit unor studii dacă unui eveniment
tragic îi este asociata o glumă, atunci în timp doar gluma va mai rămâne în
mintea oamenilor. În domeniul publicităţii acolo unde mesajul este seva reclamei,
umorul este foarte puţin folosit tocmai pentru a nu monopoliza evenimentul iar
obiectivul să nu fie atins.
Umorul este util unui lider şi prin faptul că deşi este pus într-o ipostază
neplăcută, o simplă gluma poate îndrepta imediat situaţia. O situaţie jenantă poate
fi uşor salvată dacă liderul ştie să folosească într-adevăr umorul, ştie să-l
manevreze în folosul propriu.
Deasemeni umorul are un potenţial uriaş în domeniul comunicării.Atunci
când se foloseşte umorul în cazul unor discursuri, sau prezentări trebuie să se ţină
seama de 3 mari direcţii:
a)fii atent cu audienţa
b)fă-ţi discursul posibil de a deveni conversaţie (dialog)
c)maximizarea elementului surpriză.
Atunci când îţi pregăteşti un discurs trebuie să acorzi o atenţie deosebită
caracteristicilor celor ce asculta – vârsta sau sex. Umorul util într-un cadru mic
poate fi dezastros în prezenţa unor străini. Poveştile pe care colegii le plac atât de
mult îi pot irita pe superiori.
Cel mai important pas pe care trebuie să îl faci în cazul unui discurs este să
creezi o punte de legătură între tine şi audienţă.
Trebuie să se folosească limba cu care audienţa este obişnuită. Vocabularul
trebuie ajustat în funcţie de grupul avut în faţă, sunt multe aspectele importante şi
nici unul nu trebuie neglijat.
Cele mai credibile şi influenţabile discursuri sună ca o conversaţie de obicei.
Chiar dacă se vorbeşte în general, liderul trebuie să-i facă pe fiecare din
subordonaţi să se simtă parte a comunicării.

4.4.Liderul autoritar şi umorul

69
 Liderul autoritar nu-şi are rădăcinile în secolul XX. Trebuie să cautăm cu
mii de ani în urmă. Masculul dominant era cel ce conducea grupurile de primate
şi mamifere în general. Când doi masculi se întâlnesc, unul îşi va impune puterea
iar celălalt se va lăsa dominat.
În existenţa umană acest sistem ia forma paradigmei generale a leadership-
ului.Un mascul puternic conduce grupul până când un altul îl înfrunta şi îi ia
locul. Până cu câteva secole în urmă, majoritatea gupurilor considerau ca singură
cale de organizare:dictatura;liderul politic şi religios fiind figura centrală, iar
grupul i se supunea.
Chiar şi în timpul nostru, în cadrul naţiunilor democratice, avem tendinţa de
a-i atribui Preşedintelui aceleeasi reguli ca şi unui împărat. După ce a aruncat o
glumă cu Regele George al III-lea din timpul Războiului de Secesiune, mulţi
dintre americani l-au supranumit pe George Washington- Regele. Washington a
insistat ca America are nevoie de democraţie, nu de King George al IV-lea dar
totuşi societatea nu a încetat să-l numească “ Părintele “ .
În concepţia paradigmei generale a leadership-ului acţiunile umane
reprezintă doar primiri sau executări de ordine. Leadership-ul stăpâneşte puterea,
iar oamenii importanţi caută să cunoască în ce mod îi pot stăpânii pe alţi.
Pentru a-şi maximize puterea şi statusul, liderul accentuează diferenţa dintre
el şi subordonaţi. O cale este aceea de a avea mai multe niveluri de autoritate în
ierarhie. Armata şi alte organizări birocratice au de obicei aceste caractersitici.
Puterea liderilor asupra subordonaţilor este accentuată deasemeni de
folosirea corecţiei şi pedepsei şi luarea deciziei fără a-i consulta.
Liderii autoritari maximizează importanta propriilor cunoştinţe, când iau o
decizie, dau minimul de informaţii celor ce trebuie să îndeplinească sarcina.
Astfel dacă se dovedeşte că decizia luată a fost greşită, are şansa ca greşeala să
fie acoperită.
Liderul autoritar vrea înţelegere şi obedienţă din partea tuturor iar cu ajutorul
manipulării pretinde a fi atot-ştiutor. Hitler a creat mitul Furerului invincibil,
acceptat de germani până aliaţii au ocupat Berlinul.
Pentru a maximize deasemeni puterea, liderul autoritar,caută să preia toate
responsabilităţile, caracteristica specifică organizatilor birocratice. În general,
liderii autoritari au o mentalitate rigidă ,fiind lipsiţi de simţul umorului ,evită
folosiea lui .Lui Hitler îi era frică de umor, a înfiinţat curţi speciale pentru
închiderea şi pedepsirea celor ce făceau glume despre nazişti.
Umorul nu este un instrument de leadership al unui lider autoritar. Acesta îl
neagă, evită să-l folosească şi îi pedepseşte pe cei ce îl utilizează.

4.5.Efectele negative ale umorului

70
 În explorarea beneficiilor pe care le are umorul în leadership, am analizat
umorul pozitiv. Dar pentru a avea o imagine completă despre cum umorul
tonifiază leadership-ul, trebuie amintit câte ceva despre umorul negativ.
Prin umorul negativ nu se înţelege acel umor care se concentrează pe ceva
negativ, ca greşala, eşecul, pierderea. Umorul pozitiv apare când atitudinea nu e
negativă iar acesta nu are un efect negativ asupra oamenilor.
Numim umor negativ, acea aptitudine ce implică o atitudine negativă asupra
oamenilor cu efecte negative. Acest tip de umor poate avea ca efect descurajarea,
umilirea, lucruri deloc pozitive în activitatea de leadership.
Între umorul pozitiv şi negativ este o atitudine diferită faţă de întreaga viaţă.
Umorul pozitiv apare la oamenii deschişi la schimbare, în timp ce cel negativ la
cei rigizi mintal.Umorul rasist nu deschide minţile oamenilor către alte grupuri, ci
creează sentimentul de negare.
Umorul pozitiv ne aduce aproape, ne face să ne simţim bine. Cel negativ ne
transformă în victime, în persoane solitare. În timp ce umorul pozitiv creşte
moralul şi spiritul de echipă, cel negativ le doboară.Umorul negativ poate crea
gluma dar şi frica şi încordarea.
Freud, fondatorul psihiatriei spunea că gluma proastă poate fi o cale de
exprimare a emoţiilor ce nu pot fi direct exprimate.Este o cale bună de a ataca un
grup, acolo unde violenţa nu ne lasa, de a-i ataca psihic.
Folosirea deficitară a umorului poate duce la prejudicii imaginii unui lider,
părerii de sine. Trebuie minimizată natura ofensivă a umorului, prin renunţarea la
glume cu tentă rasială, discriminatoare. Umorul trebuie să fie relevant pentru
contectul în care are loc discuţia, trebuie încurajat umorul reciproc, trebuie să
reflecte umbrele şi limba subordonaţilor.
Liderul trebuie să ia mesajul serios, dar nu foarte serios. Folosind umorul,
liderul nu ntrebuie să atace demnitatea unei persoane, ci ipostaza în care aceasta
se afla, el trebuie să renunţe la umorul inconsistent pentru că altfel riscă să se
creadă despre el că nu are simţul umorului, că vrea doar să-l aibă.

4.6.Umorul în îndeplinirea sarcinilor de grup

Teoriile grupurilor reduse ca număr recunosc interdependenţa dintre lider şi

membrii grupurilor. În plus leadership-ul este considerat a fi proprietatea unui
grup şi multe din sarcinile şi activitatea socială a grupului. Procesul de decizie în
grupurile mici şi rezolvarea problemelor creative sunt interese particulare pentru
că sunt cele mai importante activităţi care grupul le poate exercita. Există două
tipuri de sarcini comune pentru grupuri: luarea deciziei şi rezolvarea problemelor
creative. Luarea deciziilor presupune un singur răspuns asemeni unei probleme
matematice sau logice şi are o gândire convergentă. Rezolvarea problemelor

71
creative se referă la procese de explorare alternative generatoare de idei. Ambele
tipuri de sarcini, de obicei se cer când grupul tinde să-şi îndeplinească
obiectivele. În cele ce urmează voi exemplifică rolul umorului în timpul luării
deciziei şi rezolvării problemelor creative.
Umorul poate avea două efecte pe timpul luării deciziei într-un grup: pe de o
parte glumele şi râsul pot fi privite ca şi cale de reafirmare a obiectivelor comune
ale grupului, de reducere a tensiunii astfel permiţându-le indivizilor să lucreze
mult mai performant. Pe de altă parte umorul poate distrage grupul de la sarcină
prin canalizarea atenţiei spre o direcţie comună sau la persoană ce face remarca
respectivă.
O altă concepţie spune că: remarcile umoristice servesc la îndeplinirea
sarcinilor, irelevant fiind faptul că acestea distrag grupul sau că îi scad eficienţa.
În plus s-a mai considerat că dacă îndeplinirea sarcinilor cere un interes ridicat şi
multă atenţie la detalii, comportamentele umoristice nu facilitează eficacitatea
muncii; dar dacă sarcina cere un interes scăzut, de scurtă durată, atunci
comportamentele umoristice, în special râsul, facilitează eficacitatea. Tot această
concepţie consideră că glumele şi râsul pot fi funcţionale în mod diferit: glumele
întrerup şi distrag grupul, sau servesc la realizarea grupului socializant.
În prima fază s-a descoperit folosirea negative a umorului ca şi dezvoltare
greşită a relaţiilor. A doua fază, o fază de tranziţie a fost marcată de consensul
râsului provocat de umor ce pare să faciliteze comunicarea. Râsul pare să asiste
grupurile în perioada de tranziţie prin simţirea tensiunii şi asigurarea siguranţei şi
încrederii. În faza a treia , cea de rezolvare a problemelor, eforturile sunt orientate
spre sarcină de către un umor neutru său pozitiv. Umorul poate fi un antidot
împotriva stresului în faza de început şi poate facilita tranziţia către eficientizarea
sarcinilor constructive. Ziv 41 teoretizează cum că umorul serveşte la
demonstrarea libertăţii de moment prin îngustarea regulilor uzuale sau gândirii
logice. Idei alternative, promovează ambiguitatea neobişnuită de idei, şi permite
ca regulile convenţionale să fie schimbate. Umorul promovează de asemenea
riscul comportamental şi ajută la reducerea tensiunii amândouă fiind esenţiale
rezolvării problemelor creative, astfel umorul poate fi util şi este recomandat să
se folosească în promovarea creativităţii în cadrul grupului
Numeroase studii arată că angajaţii care în faţa unei situaţii stresante au
puterea să râdă nu sunt numai mult mai sănătoşi decat ceilalţi, ci şi cu mult mai
productivi pe termen lung.
Orice manager este conştient că satisfacţia angajaţilor este un factor esenţial
pentru randamentul acestora la locul de munca. Este curios însa faptul că foarte
puţini acordă importanţa cuvenită umorului ca modalitate de îmbunatatire a
41
Ziv, A., Facilitating effects of humor on creativity,Journal of Educational Psychology, 1976

72
atmosferei din organizaţii.
Râsul este foarte sanatos atât pentru indivizi, cât si pentru afaceri. De aceea tot
mai multe firme occidentale au adoptat umorul ca tehnică de a mari performanţele
angajaţilor.
Companii precum General Electric, AT&T, Kodak, IBM au apelat la ajutorul
specialiştilor pentru a destinde atmosfera la locul de munca, ceea ce a sporit gradul
de fidelitate al angajaţilor şi le-a mărit simţitor performanţele.
Pentru mulţi oameni serviciul este o corvoadă, un loc unde se duc de
nevoie,obosiţi şi tracasaţi ca să înfrunte o rutină fară nici un fel de satisfacţie
psihică. Chiar dacă le place ceea ce fac, în scurt timp se plafonează şi acţionează
din inerţie cu minimum de implicare în problemele care apar zilnic.
Un grup de cercetători americani au realizat un studiu într-o mare companie
unde au introdus umorul la locul de munca sub diferite forme: de la un buletin
umoristic editat o data pe săptămână şi distribuit tuturor angajaţilor, până la zile
tematice (de exemplu "ziua pălariilor trăznite" în care fiecare angajat trebuia să
poarte o palarie cât mai hazlie). Rezultatul a fost că dupa un an de la începerea
programului fluctuaţia personalului a scazut cu 21% şi absenteismul de vineri s-a
diminuat cu 38%.
S-a observat şi o scădere drastică a cazurilor de îmbolnavire. Dacă râsul este
un medicament foarte bun, stresul este duşmanul major al sănătăţii oricarei
persoane.Astfel prin crearea unei atmosfere destinse la serviciu, cauzele stresului
aproape dispar şi zilele de concediu medical pe care trebuie să le plătească
angajatorul sunt tot mai puţine.
Râsul te face să te simţi bine, destinde atmosfera şi face ca problemele să pară
mai uşor de rezolvat. Cercetătorii au constatat că preşcolarii zâmbesc în medie de
400 de ori pe zi, pentru ca aceasta cifră să scadă treptat, încat la 35 de ani un om să
zâmbească în medie de 15 ori pe zi.
În strânsă legatură cu buna dispoziţie sunt şi relaţiile cu ceilalţi oameni, pentru
că se observă că numărul persoanelor din anturaj scade o data cu vârsta. Umorul la
locul de munca este tonic şi favorizeaza relaţiile de camaraderie în colectiv.
Astfel sunt evitate problemele legate de lipsa de comunicare dintre angajaţi,
iar competiţia dintre ei devine mai degraba amuzantă decât o lupta pe viaţa şi pe
moarte. Membrii unei echipe au în comun o istorie şi glumele care le aparţin,
momentele vesele îi unesc foarte bine şi le sporesc randamentul.
Un şef prea sobru este incomod, greu de abordat şi provoacă angajaţilor o
stare de nelinişte permanentă.Cei mai apreciaţi lideri sunt cei care au capacitatea de
a râde de ei înşişi. Dacă nu eşti autoironic din când in când, oamenilor li se pare că
ai permanent o critică la adresa lor în timp ce pe tine te consideri perfect.
Situaţiile hazlii nu trebuie inventate pentru că ele se ivesc la tot pasul în viaţa
cotidiană. Orice şef are o binemeritată porecla şi este maimutărit de un subordonat

73
mai vesel, dar acest lucru nu trebuie privit ca pe o subminare a autorităţii.
Există doua posibilităţi de a reacţiona astfel încat subordonaţii să nu considere
că seful lor este un încuiat: ori şeful se preface că nu ştie de poreclă şi nici de
glumele care se fac pe seama lui, ori le răspunde cu aceeaşi monedş, în glumă,
câştigând astfel simpatia tuturor.
Există însa şi nişte limite privitoare la umorul de la locul de munca. Orice
glumă are farmec până în momentul în care supără pe cineva. Glumele care nu sunt
adaptate audienţei căreia îi sunt adresate devin foarte uşor ofensatoare.
Bancurile făra perdea nu sunt interzise, dar se potrivesc unui anume tip de
colectiv (se stie că în meseriile cu risc maxim oamenii sunt mai slobozi la gură
pentru ca asta îi face să işi înfrangă teama şi corespunde gradului de nebunie
necesar pentru a pilota un avion, a conduce un tren sau o masină foarte mare etc.)
Trebuie evitate în orice condiţii glumele care iau în râs un grup fie el rasial,
sexual, etnic sau de altă natură. Nu întotodeauna oamenii işi declara apartenenţa la
un anumit grup.
Dar în momentul în care membrii acestuia sunt luaţi în râs grupul devine un
reper identitar foarte important şi gluma poate fi o sămânţă de scandal nedorită. În
fond, trebuie să râzi cu ceilalţi şi nu de ei.De altfel, nu oricine poate să spună
bancuri şi acestea nu sunt întotdeauna amuzante.
Există câteva idei preconcepute referitoare la umorul de la locul de muncă ce
trebuie depăşite. Mulţi cred că dacă sunt glumeţi oamenii nu îi vor mai lua în
serios. De fapt, singurul lucru de luat în serios la serviciu este munca şi nu trebuie
să fii solemn pentru a avea performanţe deosebite.Râsul are darul să ne păstreze
capul limpede atunci când rezolvăm probleme complexe sau când luam decizii
grele.
Am mentionat efectele pozitive ale râsului la locul de munca şi faptul că ne
eliberează de stres. Apoi moralul ridicat al personalului este esenţial pentru
atingerea obictivelor companiei.
Creativitatea depinde în cea mai mare masură de starea de spirit a angajatilor,
iar umorul este cea mai bună muza cu putinţă.
Şi, nu în ultimul rând, umorul le permite liderilor să obţină de la subordonaţi
un feed-back onest, deschis, în baza unei relaţii de prietenie şi a unei comunicări
foarte bune subordonat-lider.
Puţini oameni sunt conştienţi că poţi munci şi să te amuzi în acelaşi timp. În
general, cei mai veseli devin reţinuti la locul de muncă datorită convingerii că
"bufonul" este sărit de la primă pentru că pierde vremea râzând şi făcându-i şi pe
ceilalţi să râdă.
Un lider care întelege rolul esenţial al umorului în funcţionalitatae organizaţiei
pe care o conduce trebuie să aibă grijă ca astfel de prejudecăţi să dispară şi oamenii
să se desfaşoare în voie.

74
 Sunt mai multe modalităţi de a introduce umorul la locul de munca.O metodă
destul de răspândită sunt posterele amuzante care împanzesc birourile. Secretul lor
este însa sa fie schimbate periodic pentru că odată integrate în peisaj nu mai
prezintă nici un interes. Întamplarile personale, pline de haz sunt cele mai reuşite
glume la locul de munca. Oamenii işi împărtaşesc experientele şi devin din ce in ce
mai legaţi unul de celălalt.
Un avizier cu bancuri poate fi o idee bună dacă se îngrijeşte cineva să le
schimbe permanent şi dacă este plasat într-un loc circulat sau de staţionare, cum ar
fi un oficiu sau un fumoar.
Pot fi editate lunar scrisori umoristice pe baza unor întamplari din interiorul
organizaţiei, care să fie distribuite tuturor angajaţilor. Aceste scrisori devin o bază
comună de discuţie între colegi şi un motiv bun pentru a se destinde.
Una dintre marile companii care a pus mare preţ pe umor ca metodă de
creştere a satisfacţiei angajaţilor faţa de locul de munca este Kodak.
Aici există o "camera de râs" unde angajaţii se pot retrage pentru a scăpa de
presiunea activitaţii zilnice. Pereţii sunt împânziţi cu imagini cu Charlie Chaplin şi
alţi comici celebrii. Există şi o mulţime de "papuşi-şef" cu care angajaţii pot iniţia
discuţii care este foarte puţin probabil să apară în cadrul relaţiilor de serviciu.
De asemenea, în ideea că râsul şi creativitatea merg mână în mână, angajaţii
au la dispoziţie computere pe care pot să lucreze şi să se joace în acelaşi timp.
Rezultatul este o atmosfera destinsă şi nişte angajaţi extrem de creativi - o
confirmare a faptului că munca poate fi luată în serios şi cu zambetul pe buze.

4.7.Importanţa umorului în mediul politic

Fiecare funcţionar public spre exemplu în America, de la preşedintele Bush

la primarii marilor oraşe au în jurul lor în timpul campaniilor electorale secretari
de umor, asta pentru că s-a constatat că îţi poate aduce un profit de simpatie uriaş
dacă este un tip popular cu simţul umorului.
Umorul lor avea două obiective: să ironizeze adversarul sau să umanizeze
vorbitorul în special prin autodepreciere. Bush a folosit un astfel de umor cu
succes în 2004. Umorul este metoda cea mai acceptabilă de caracterizare a
adversarului ca un: pămpălău, căţeluş, prost, tiran. În politica umorul s-a
transformat mult de la un umor genul uman s-a ajuns la unul crud, nemilos.
Mark Cotz a fost scriitorul umorist oficial al fostului preşedinte al Statelor
Unite, Clinton. De câteva ori pe an, Cotz îi pregătea discursurile cu caracter
umoristic ale lui Clinton cu ocazia diferitelor evenimente ,ca cina
Corespondenţilor Casei Albe. Umorul poate fi o parte mică a oricărui discurs dar
de obicei el apare în punctele esenţiale ale acestuia. Roosvelt descria adversarul
politic, Tom Dewey ca „un om mic într-un tort de nuntă”. Când Clinton lupta

75
împotriva lui Bush, guvernatorul de Texas, All Richalds îl descria pe cel din urmă
ca fiind „născut cu un picior de argint în gura”.
Kenedy a ironizat machiajul negru facial al lui Nixonspunand: „Nixon a
oferit 2 mii de dolari lui Schick pentru a face o reclamă la Grilette”.
Indiscutabil dintre toţi preşedinţii S.U.A., reagon Reagon a fost cel mai abil
în a exploata acest tărâm.
În timpul campaniei din 1984 împotriva lui Walter Mondale, umorul lui
Reagan a distrus complet cel mai bun atac al democraţilor – vârsta înaintată a lui
Reagan. Subiectul i-a fost propus spre discuţie acestuia de un reporter. Reagan a
replicat cum că va fi un clasic în viaţă pentru generaţii. Rezultatul “Newsweek” a
considerat ca duritatea glumelor lui Reagan a fost reală.
Când Adlai Stevenson se afla în cursa la Preşedenţie în 1956, el a fost acuzat
de ofensaţii homosexuale. Dacă publicul credea acest lucru atunci el nu ar fi avut
nici o şansă în alegeri, totuşi el avea câteva şanse. Echipa de pregătire a
campaniei electorale dorea să atragă adversarul în aceeaşi situaţie – pentru că mai
apoi să se renunţe la acuzaţii.
Cei ce lucrează în campaniile electorale şi se ocupa de aspectul umoristic al
discursurilor sunt permanent monitorizaţi. Chiar destituiţi ei sunt supravegheaţi
de C.I.A. pentru ca publicul să nu ştie niciodată cum s-a lucrat în campania
respectivă.
Aşadar umorul este folosit la nivelul cel mai înalt dintr-un stat,orice lider de
stat trebuie să ştie să folosească umorul, să se apere de atacuri îndreptate
împotriva lui. Umorul apare deci că fiind o cale excelentă de depăşire a situaţiilor
dificile, de aducere a popularităţii printre oameni .

CAPITOLUL 5.APLICAŢII PRACTICE

5.1.Studiu privind corelaţia între simţul umorului şi eficienţa în

leadership

76
5.1.1.Obiectivele şi ipoteza cercetării

5.1.1.1.Obiectivele
a)Obiectiv general:
-Lucrarea intenţionează să studieze importanţa umorului în procesul de
leadership.

b)Obiective specifice:
-identificarea unei corelaţii pozitive între folosirea umorului de catre liderii
militari consideraţi buni de proprii subordonaţi şi eficienţa procesului de
leadership.
-identificarea comportamentelor umoristice folosite de catre liderii militari
-identificarea posibilităţilor de îmbunătăţire a proceesului de
leadership,pentru o mai bună desfăşurare a procesului de instruire a militarilor.

5.1.1.2.Ipoteza cercetării:
Ipoteza, ca element cheie al problemei, reprezintă o interogaţie a esenţei
problemei şi exprimă esenţialul, generalul, precum şi relaţiile dintre elementele
componente ale fenomenului studiat. Definită foarte sumar, ipoteza de cercetare
reprezintă ceea ce trebuie aflat, folosindu-ne de procedee şi metode ştiinţifice.
Deci ipoteza trebuie să aibă un obiectiv, un ţel, care trebuie atins prin metodele
cercetării ştiinţifice, specifice domeniului de investigat. Ipoteza acestui studiu a
fost aceea potrivit căreia un lider militar eficient foloseşte mult mai mult simţul
umorului ,decât cel perceput ca ineficient,în activitatea de leadership.

5.1.2.Metodologia cercetarii
În demersul meu am aplicat două tipuri de chestionare(Anexa 1,Anexa
2)Unul urmarea stabilirea nivelului de eficienţă a leadershipului exercitat de lider
iar al doilea pe cel al simţului umorului.Chestinarul ce urmărea eficienţa
leadershipului se bazează pe teoria leadershipului transformaţional şi carismatic
,fiind alcătuit din 10 itemi.Cei zece itemi consideraţi reprezentativi pentru
subiectul chestionat sunt :
-loialitatea
-coeziunea
-creativitatea
-satisfacţia muncii
-stresul redus

77
 -comunicarea
-nivelul scăzut al conflictelor
-performanţa
-nivelul scăzut al tensiunii
-încrederea
Aceste criterii specifice de evaluare au fost alese fiind considerate părţi
componente atât ale leadershipului transformaţional cât şi ale celui carismatic.
Chestionarul ce urmăreşte stabilirea nivelului simţului umorului este alcătiut
din 29 de afirmaţii la care participanţii răspund afirmativ sau negativ.Deasemeni
cele 29 de întrebări au fost structurate pe 5 părţi corespunzătoare unui anumit
comportament umoristic.

5.1.2.1.Eşantionul
Eşantionul este reprezentat de 80 de studenţi ai Academiei Forţelor
Terestre,,Nicolae Bălcescu’’.Participanţii la această cercetare au fost aleşi astfel
încât populaţia statistică să fie omogenă din toate punctele de vedere.Studenţii au
reprezentat proporţional cei patru ani de studiu, de la toate specializările.
Deasemeni au răspuns la chestionarele aplicate 12 fete, 15% din
eşantion,echivalent şi cu procentul de fete din Academie , adică 12%.

5.1.2.2.Metodele şi instrumentele de colectare a datelor

Ca metodă de colectare a datelor am folosit chestionarul.
Chestionarele au fost date fără a avea alte instrucţiuni decât cele prin care se
cerea să se completeze cu atenţie şi să se returneze după completare.Cei 60 de
studenţi au fost împărţiţi în patru grupuri egale numeric.Studenţilor din primul şi
al doilea grup li s-a cerut să identifice câte un lider ce are o influenţă pozitivă
asupra lor(acestea au fost numite,,grupurile liderilor buni’’)iar celor din grupurile
trei şi patru unul cu influenţă negativă(acestea au fost numite,,grupurile liderilor
rai’’).Instrucţiunile sugerau că liderul ales poate fi orice profesor,instructor sau
comandant din Academie.Au fost rugaţi să scrie iniţialele numelui şi statusul
celui ales pe ambele chestionare,pentru a se realiza o investigare cât mai
clară,existând riscul asocierii altei persoane la a doua chestiune investigată.
Grupurile 1 şi 3 au completat mai întâi chestionarul ce investiga simţul
umorului iar apoi pe ce de eficintă a leadershipului în timp ce grupurile 2 şi 4 au
completat în ordine inversă.

5.1.3.Prezentarea şi interpretarea datelor.

5.1.3.1.Analiza şi prelucrarea datelor rezultate din grila de observare.

78
 Partea de ,,eficienţă a liderului’’ cerea participanţilor să acorde liderului ales
o notă de la 1 la 10 pentru fiecare item.1 reprezentând nivelul minim iar 10
nivelul maxim de validitate a itemului.Scala de măsurarea a umorului cerea doar
o bifare a afirmaţiilor considerate adevărate în cazul liderului ales.
Codificarea informaţiilor pentru analiza statistică presupune că pe fiecare
chestionar aparţinând unui lider bun să fie trecuta cifra 1 iar pe cel al unui lider
rau cifra 2.Această codificare a fost făcută pentru a separa informaţiile ulterioare
în analiza statistică.
Am creat scoruri pentru umor în două moduri.Pentru 14 itemi aflaţi în
corelaţie pozitivă cu comportamentul umoristic analizat s-a acordat 1 dacă
răspunsurile erau considerate reprezentative pentru liderul ales şi 0 dacă
nu.Pentru alţi 15 itemi aflaţi în corelaţie negativă cu comportamentul umoristic
analizat s-a acordat 1 dacă răspunsurile erau considerate nereprezentative şi 0
dacă erau considerate reprezentative pentru liderul ales.Afirmaţiile corelate
pozitiv cu comportamentul umoristic primeau ca identificare 1 iar cele în
corelaţie negativă -1.
Am creat cinci factori,fiecare cu un scor,pentru a aborda cinci stiluri
comportamentale umoristice.Deasemeni într-un tabel separat am indicat care este
corelaţia între cele cinci tipuri de umor.

5.1.3.2.Interpretarea rezultatelor şi formularea de concluzii.

Procentajele liderilor asociaţi fiecărei afirmaţi pe cele cinci tipuri
comportamentale umoristice sunt redate în tabelele de mai jos.
În tabelele corespunzătoare fiecărui tip de umor se observă şi scorurile
obţinute de lideri pe fiecare afirmaţie.
Procentajele obţinute pot fi surse utile în reliefarea anumitor
aspecte,referitoare la preferabilitatea umorului în diferite situaţii,în diferite
condiţii,sub presiuni diferite şi nu numai.
Deasemeni dintr-o analiză amănunţită pot reieşii multe concluzii
interesante,cum ar fi aceea că un lider bun pune un accent ridicat pe cultivarea
relaţiilor umoristice .

FACTORUL 1.Umorul revigorant

AFIRMAŢIA TIPUL DE LIDERI LIDERI

CORELAŢIE BUNI RĂI
AL

79
 AFIRMAŢIEI
1 Dezvoltă permanent mediul umoristic. 1 55% 5%
2 Are un simţ al umorului bine dezvoltat. 1 55% 5%
3 Foloseşte glume naturale pentru a-i 1 85% 5%
pune pe cei din jurul lui în situaţii
relaxante.
4 Are un râs contagios pentru cei din jur. 1 52,5% 5%
5 Îi place să folosească umorul în 1 55% 5%
comunicare.
6 Întreţine moralul grupului prin umor. 1 65% 5%
7 Înţelege în mod eronat glumele altora. -1 0% 55%
8 Râde fals. -1 2,5% 45%
9 Foloseşte rar anecdotele. -1 5% 50%
10 Nu poate râde de propriile defecte. -1 10% 75%
11 Râde fără a o face cu sinceritate. -1 0% 50%
12 Este glumeţ doar în preajma prieteniilor -1 0% 40%
apropiaţi.

FACTORUL 2.Umorul necioplit

AFIRMAŢIA TIPUL DE LIDERI LIDERI

CORELAŢIE BUNI RĂI
AL
AFIRMAŢIEI
13 Are reputaţia unui glumeţ -1 35% 5%
14 Are un stil de umor ce denotă -1 25% 15%
colaborare
15 Spune glume însoţite de gesturi -1 35% 10%
16 Imită umorul comedianţilor -1 20% 5%
profesionişti.
17 Spune glume ce îl fac ridicol sau trivial. 1 55% 20%
18 Implcă grupul în discuţii deocheate. 1 30% 5%

FACTORUL 3.Umorul competent

AFIRMAŢIA TIPUL DE LIDERI LIDERI

CORELAŢIE BUNI RĂI
AL

80
 AFIRMAŢIEI
19 Arată spontaneitate şi inteligenţă 1 65% 10%
ridicată.
20 Este stânjenit când eforturile umoristice -1 5% 20%
nu sunt primite cu entuziasm.
21 Pare să nu înteleagă esenţa glumei -1 0% 50%
22 Chiar şi râsul din orice depinde de -1 2,5% 40%
dispoziţia de moment

FACTORUL 4.Umorul pământesc

AFIRMAŢIA TIPUL DE LIDERI LIDERI

CORELAŢIE BUNI RĂI
AL
AFIRMAŢIE
I
23 Râde la remarci stânjenitoare.. -1 30% 70%
24 Este plictisit de umorul grosolan. 1 50% 25%
25 Îi plac parodiile obscene. -1 30% 65%

FACTORUL 5.Umorul spiritual

AFIRMAŢIA TIPUL DE LIDERI LIDERI

CORELAŢIE BUNI RĂI
AL
AFIRMAŢIEI
26 Foloseşte umorul pentru a obţine 1 40% 5%
aprobarea altora
27 Spune glume naive şi nesofisticate. -1 10% 95%
28 Este batjocoritor,râde de ceilalţi şi nu -1 5% 40%
cu ceilalţi.
29 Ocazional face remarci ce îi trădează -1 15% 40%
dispreţul.

Procentajele obţinute în cazul eficienţei leadership-ului defalcate pe cele 10

VARIABILA LIDERI LIDERI

BUNI RĂI

81
 1 -loialitatea 76 46
2 -coeziunea 87 33
3 -creativitatea 75 60
4 -satisfacţia muncii 79 60
5 -stresul redus 87 25
6 -comunicarea 90 20
7 -nivelul scăzut al conflictelor 84 30
8 -performanţa 81 40
9 -nivelul scăzut al tensiunii 82 39
10 -încrederea 76 41
Scorul 81,7 39,4
total

Se observă aşadar că este o corelaţie pozitivă între liderii aleşi de studenţi şi

scorurile ce caracterizează eficienţa în leadership.Asta denotă că persoanele au
fost alese în mod corect,era normal ca un lider considerat bun să obţină scoruri
mai mai la caracteristiciile eficienţei în leadership decât cel rău.

Procentajele obţinute la eficienţa leadershipului şi a umorului

VARIABILA ANALIZATĂ LIDERI LIDERI

BUNI RĂI
Eficienţa leadership-ului 81,7 39,4
Umorul revigorant 79,1% 26,5%
Umorul necioplit 61,6% 65%
Umorul competent 89,3% 50%
Umorul pământeasc 63,3% 30%
Umorul spiritual 77,5% 32,5%
Scorul total al simţului umorului 74,1% 40,8%

Reprezentarea grafică a procentajelor obţinute la eficienţa leadershipului şi a

umorului

82
Reprezentarea grafică a procentajelor obţinute la eficienţei leadership-ului

83
 O analiză atentă a rezultatelor arată o diferenţă semnificativă între cele două
tipuri de lideri în ceea ce priveşte eficienţa leadership-ului exercitat dar şi în
cazul celor cinci comportamente umoristice.
Liderii răi au obţinut un scor mediu de 39,4,mai bun decât era minim,adică
10.Liderii buni au obţinut un scor de 81,7 aproape de maximul 100,existând
totuşi loc de îmbunataţire a atributelor ce caracterizează eficienţa în leadership.
Atât liderii buni cât şi cei răi tind să fie caracterizaţi ca având un stil
umoristic necioplit dar şi competent.Liderii buni sunt însă mult mai buni în
folosirea umorului:revigorant,competent şi spiritual.Liderii buni folosesc mult
mai mult umorul în exercitarea leadership-ului decât ce consideraţi răi,lucru
destul de neaşteptat.
Rezultatele confirmă aşadar ipoteza cercetării: potrivit căreia un lider militar
eficient foloseşte mult mai mult simţul umorului ,decât cel perceput ca
ineficient,în activitatea de leadership.
S-a constatat desemeni că liderii buni au un comportament umoristic mai
entuziast decât cei răi.O altă concluzie a studiului este aceea că între simţul
umorului şi eficienţa în leadership este o corelaţie pozitivă.Un simţ al umorului
dezvoltat conducând catre creşterea eficienţei unui lider.
Liderii buni îi depăşesc pe cei răi în folosirea umorului: revigorant,
competent, pământesc şi spiritual,fiind depăşiţi doar în cazul celui necioplit.Acest
aspect denotă că liderii buni sunt mult mai centraţi pe cultivarea umorului de

84
calitate,nu spun glume doar de dragul de a spune glume ci pentru a promova
înţelegerea,voia-bună,pentru a creşte coeziunea grupului şi pentru a scădea
nivelul tensiunilor inerente oricărui grup.

5.2.Studiu privind corelaţia între simţul umorului folosit de lider şi

performanţele obţinute de subordonaţi

5.2.1.Obiectivele şi ipoteza cercetării

5.2.1.1.Obiectivele
a)Obiectiv general:
-Lucrarea intenţionează să studieze importanţa folosirii umorului de către
lideri în procesul de eficientizare a activităţiilor subordonaţiilor

b)Obiective specifice:
-stbilirea nivelului simţului umorului comandanţiilor de pluton
-identificarea corelaţiei între simţul umorului liderului şi performanţele
obţinute de subordonaţi.
Ca lider, folosirea regulată a umorului este utilă pentru: orientare
subordonatilor catre sarcină, reducerea stresului inutil, incurajarae obţinerii unor
înalte nivele de performanţă.
Studenţii implicaţi în cercetare vor fi priviţi din punctul de vedere al celor 8
plutoane din care fac parte.

5.2.1.2.Ipoteza cercetării:
Ipoteza, ca element cheie al problemei, reprezintă o interogaţie a esenţei
problemei şi exprimă esenţialul, generalul, precum şi relaţiile dintre elementele
componente ale fenomenului studiat. Definită foarte sumar, ipoteza de cercetare
reprezintă ceea ce trebuie aflat, folosindu-ne de procedee şi metode ştiinţifice.
Deci ipoteza trebuie să aibă un obiectiv, un ţel, care trebuie atins prin metodele
cercetării ştiinţifice, specifice domeniului de investigat. Ipoteza reprezintă o
formă specifică a gîndirii ştiinţifice care dă posibilitatea trecerii de la cunoaşterea
faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor fapte, sau cum preciza
Theodor Caplow, „o ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care
permite verificarea empirică”.

85
 Ipoteza acestui studiu este aceea potrivit căreia simţul umorului unui lider
este corelat pozitiv cu performanţa subordonaţilor,folosirea simţul umorului în
preajma subordonaţilor ducând la creşterea performanţelor obţinute de aceştia.

5.2.2.Metodologia cercetarii
Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos+logos ) desemneaza
ştiinţa metodelor.In sens literal, metodologia este „ştiinţa integrata a metodelor,
metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau
pentru rezolvarea unei probleme. Metodologia in ştiinţele sociale şi
comportamentale are doua laturi:analiza critică a activitaţii de cercetare şi
formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activitaţi.
Cercetarea nostru s-a desfăşurat , în practică, pe o arie de investigaţie relativ
restrânsă. Dat fiind faptul că este un studiu explorativ, am dorit ca el să capete
adâncime, şi am restrâns cadrul, la spaţiul social determinat, la un grup de
muncă, utilizând în acest context ca metodă, studiul de caz.
Am considerat că cu cât aria de investigaţie va fi mai restrânsă cu atât
mijloacele noastre de control pot fi mai complexe. În cadrul studiului de caz am
folosit ca tehnici de colectare şi de analiză a datelor chestionarul şi foaia de
observaţie.
Chestionarul reprezintă un instrumentul esenţial al investigaţiei noastre.
Septimiu Chelcea defineşte chestionarul ca fiind “o succesiune logică şi
psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice cu funcţii de stimuli, în
raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către un operator de
anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un
comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.”
(S.Chelcea, 1975). Chestionarul reprezintă în acelaşi timp tehnică şi instrument
de investigare şi culegere a datelor obiective (vârstă, sex, etc.) cât şi a celor
subiective – opinii, motivaţii, interese, atitudini ale membrilor
grupului.Chestionarele sunt teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic
de intrebări prezentate în scris subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele,
sentimentele, interesele si comportamentele lor in circumstanţe precise.
Chestionarul ales este unul cu o singură temă, ce urmăreşte să să identifice
nivelul simţului umorului pentru cei opt comandanţi de plutoane care au
participat la această cercetare.
Chestionarul este compus din 24 de afirmaţii ce urmăresc a clarifica diferite
aspecte ale umorului.Am avut în vedere să elimin pe cât posibil ”efectul listei” şi
“efectul halo”.

86
 Studiul de caz presupune şi observarea directă a realităţii, obţinerea şi
prelucrarea informaţiiilor obiectiv verificate, in vederea construirii unor
explicaţii ştinţifice ale faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale.

5.2.2.1.Eşantionul
Eşantionul este reprezentat de 8 comandanţi de pluton şi 8 plutoane fiecare
a câte 15 studenţi ai Academiei Forţelor Terestre,,Nicolae Bălcescu’’din anii I şi
II de studiu.Participanţii la această cercetare au fost aleşi astfel încât populaţia
statistică să fie omogenă din toate punctele de vedere. Cercetarea s-a făcut pe
plutoane de anul I şi II întrucât structura acestora nu a fost niciodată de la
admitere schimbată.

5.2.2.2.Metodele şi instrumentele de colectare a datelor

În demersul meu am aplicat un tip de chestionar(ANEXA 3) în care
urmăream să identific un coeficient al simţului umorului la cei 8 comandanţi de
pluton.După evaluarea simţului umorului am trecut la prelucrarea datelor
referitoare la variabilele:media la comportare,media finalului de an la
învăţământ,media la E.F.M,media modulului PMG pentru fiecare din cele 8
plutoane.
Scorul obţinut reprezintă coeficientul simţului umorului.Cel mai mic scor ce
se poate obtine este 24 iar cel mai mare 168.Un scor considerat adecvat este unul
de peste 120
Chestionarul ce urmăreşte stabilirea nivelului simţului umorului este alcătiut
din 24 de afirmaţii la care participanţii răspund cu note de la 1 la 7.Deasemeni
cele 24 de întrebări au fost structurate pe 6 părţi corespunzătoare mai multor
aspecte ale umorului.

5.2.3.Prezentarea şi interpretarea datelor

5.2.3.1.Analiza şi prelucrarea datelor rezultate din grila de observare

Cele 8 plutoane alese din anii I şi II aveau medii aproape egale la :IQ,media
de admitere,performanţele sportive la admitere,asta arătând că plutoanele aveau
un potenţial asemanător de dezvoltare.
Pentru chestionarul aplicat identificării simţului umorului ,comandanţii
trebuiau ca la fiecare afirmaţie se acorde o nota de la 1 la 7,considerînd nota 1
pentru dezacord total iar 7 pentru accord total.

87
 5.2.3.1.Interpretarea rezultatelor şi formularea de concluzii

Situaţia iniţială a celor 8 plutoane

Var.Pl Pl.1 Pl.2 Pl.3 Pl.4 Pl.5 Pl.6 Pl.7 Pl.8

Media 8,88 8,57 8,63 8,54 8,60 8,92 8,50 8,37
admitere
Media la 9,10 8.90 9,20 8,80 9,00 9,20 8,90 9,00
pregatire
fizică

Se observă că cele 8 plutoane sunt foarte omogene ,având rezultate atât la

admitere cât şi la probele fizice iniţiale foarte apropiate.Asta denotă că iniţial
există un punct de plecare comun celor 8 plutoane.
Repartizarea scorurilor pe cele 6 variabile ce urmăresc stabilirea unui coeficient al
simţului umorului,la cei opt comandanţi de plutoane este redată în tabelul de mai jos.
Var.Pl. Cdt . Cdt. Cdt. Cdt. Cdt. Cdt. Cdt. Cdt.
Pl.1 Pl.2 Pl.3 Pl.4 Pl.5 Pl.6 Pl.7 Pl.8
Placerea 20 14 21 21 12 13 23 21
provocată de
râs
Râsul 21 15 23 22 13 11 23 19
Umorul 25 17 24 21 14 14 24 20
verbal
Umorul 22 16 25 24 13 13 21 18
zilnic
Râsul de 17 13 20 23 17 15 24 21
sine
Umorul sub 22 14 24 21 13 13 25 20
influenţa
stresului
Coeficientul 127 89 137 132 82 79 140 119
simţului
umorului

88
 Scorurile obţinute de cei 8 comandanţi la aplicarea scării pentru identificarea
simţului umorului sunt cele redate în tabelul de mai jos.

Cdt. Cdt. Cdt. Cdt. Cdt. Cdt. Cdt. Cdt.

Pl.1 Pl.2 Pl.3 Pl.4 Pl.5 Pl.6 Pl.7 Pl.8
Coeficientul 127 89 137 132 82 79 140 119
simţului
umorului

Reprezentarea grafică a coeficienţilor simţului umorului

89
 Mediile obţinute de cele 8 plutoane la sfârşitul anului universitar sunt cele
redate în tabelul de mai jos.Media este rezultatul performanţelor obţinute de
subordonaţi la materiile universitare,la pregătire fizică,la pregătire militară dar şi
la comportare.

Var.Pl Pl.1 Pl.2 Pl.3 Pl.4 Pl.5 Pl.6 Pl.7 Pl.8

MEDI 8,80 8,54 8,96 8,87 8,62 8,58 9,02 8,72
A
GENERALĂ

Reprezentarea grafică mediilor obţinute de cele 8 plutoane

Tabel de corelare a simţului umorului comandantului de pluton cu media

generală a subordonaţiilor

Var.Pl NIVELUL MEDIA

SIMŢULUI GENERALĂ
UMORULUI
COMANDANTULUI
DE PLUTON
Pl.1 127 8,80
Pl.2 89 8,54
Pl.3 137 8,96
Pl.4 132 8,87
Pl.5 82 8,52
Pl.6 79 8,58
Pl.7 140 9,02

90
 Pl.8 119 8,72
Reprezentare grafică a corelaţiei dintre umorul liderului şi performanţele
grupului condus

Se observă că este o corelaţie pozitivă între simţul umorului comandantului

de pluton şi performanţa obţinută de subordonaţi.Cu cât e mai mare simţul
umorului cu atâr cresc şi performanţele.Cel mai înalt scor la umor aduce şi cele
mai mari performanţe,în timp ce simţul cel mai mic înregistrează şi cea mai
scăzută performanţă.
Ierarhizarea pe plutoane în funcţie de simţului umorului comandantului de
pluton dar şi a performanţelor obţinute de subunităţi ar arăta astfel:
1-cdt.pl.7, pl.7
2-cdt.pl.3, pl.3
3-cdt.pl.4, pl.4
4-cdt.pl.1, pl.1
5-cdt.pl.8, pl.8
6-cdt.pl.2, pl.2
7-cdt.pl.5, pl.6
8-cdt.pl.6, pl.5

Se observă aşadar o simetrie perfectă,doar în cazul plutoanelor 5 şi 6 care

împart ultimul loc pe rând,unul în cazul simţului umorului unul în cazul

91
performanţelor obţinute de pluton.În rest toate celelelte plutoane ocupă acelaşi
loc în ambele situaţii evaluate.
5.1.Program pentru dezvoltarea simţului umorului

Sunt numeroase situaţiile în care umorul este privit ca un beneficiu atât la

locul de muncă cât şi în cercurile informale.
Tocmai de aceea, consider foarte utilă crearea pentru dezvoltarea acestui
veritabil instrument al leadership-ului – umorul. Ipoteza este reprezentată de
posibilitatea de a dezvolta simţul umorului; aceasta fiind dată de parcurgerea mai
multor paşi ce alcătuiesc un program foarte util pentru dezvoltarea simţului
umorului.
Acest program este benefic comandanţilor de pluton dar ar trebui să fie
urmat şi de subordonaţi pentru a creea feed-back-ului; creşterea simţului
umorului depinzând doar de implicarea acestora în program
Fiecare etapă a programului începe cu o scurtă descriere urmată de
„exerciţii pentru acasă”. Aceste exerciţii constă în lucruri pe care trebuie ca cei
ce urmează programul, să le realizeze pe o perioadă de 1-2 săptămâni pentru a
îmbunătăţi aptitudinile asociate etapei respective.
Înainte de începerea programului şi după terminarea acestuia se aplică un
test pentru măsurarea simţului umorului.

ETAPA I – Descoperirea naturii propriului simţ al umorului.

Pentru îmbunătăţirea simţului umorului nu trebuie decât să facem un efort
minim, să fim amuzaţi de lucrurile ce nouă ni se par astfel. Primul lucru pe care
trebuie să-l facem este să determinăm natura simţului umorului: ce fel de filme,
glume, întâmplări ne par amuzante? Ce tipuri de umor ne sunt indiferente, etc.
Astfel timp de două săptămâni nu facem decât să căutăm astfel de exemple şi să
le clasificăm. O altă modalitate de a identifica starea simţului umorului este
aceea a situaţiilor în care-i facem pe alţii să râdă spunând glume în care facem
remarci spontane sau împărtăşim povestiri amuzante celor din jur. Timp de două
săptămâni ne vom gândi la următoarele întrebări (avem un simţ al umorului
închis? Acţionăm amuzant? Suntem capabili să ne autoironizăm?) pe care von
încerca mai apoi să le scriem într-un carnet şi să le căutăm răspunsul. Vom
observa că astfel nivelul comunicării creşte atât cu prietenii, familia, dar şi cu cei
cu care intrăm în contact. Ve trebui să cerem părerea celor din jur despre propriul
nostru simţ al umorului iar apoi le vom compara cu ceea ce am considerat noi în
prealabil. Permanent trebuie să căutăm să intrăm în lumea umorului: urmărirea
comediilor TV, spectacole umoristice, citirea glumelor, etc.
Exerciţii pentru etapa I
Exerciţiile sunt deja incluse în descierea etapei 1

92
 ETAPA II – Cultivarea unei atitudini optimiste

Se observă că tinerii râd mai mult decât adulţii. Nu este o coincidenţă, mulţi
cercetători arătând că pe măsură ce omul îmbătrâneşte îşi pierde calitatea de bază
a simţului umorului. Baza simţului umorului este reprezentată de optimism,care
prezent în comportamentul individului ajută la introducerea umorului în viaţa de
zi cu zi.
Înainte de a se dezvolta abilităţile umoristice trebuie mai întâi să se dea frâu
liber unor manifestări copilăreşti. Deşi poate părea prostesc, neintelectual pentru
o persoană matură, cu o anumită prestanţă, acestă eliberare stă la baza evoluţiei
simţului umorului. Această importanţă a jocului este observată şi la animale care
încă de la naştere, deşi par a se juca între ele, nu fac decât să creeze baza
viitoarei lor subpavieţuiri (exemplu: lupta în joacă, săriturile, urmărirea, etc).
Aşadar, deşi jocul este o joacă intelectuală în care ne jucăm cu idei, această
atitudine copilărească trebuie uneori activată, benefiile sesizându-se imediat în:
creterea bucuriei de viaţă, plăcerea de a lucra mai mult, etc
Exerciţii pentru etapa II
a)Gândeşte-te la ce fel de atitudine zilnică ai. Eşti tot timpul serios sau sunt
şi momente când spiritul vesel iese la suprafaţă.
b)Gândeşte-te la cere dintre situaţii eşti mai mereu serios dar şi la cele în
care poţi fi optimist. Creşte timpul implicării în situaţii optimiste stând în prejma
celor care aduc buna dispoziţie pentru o perioadă mai lungă de timp.
c)Scrie în carneţel care ar fi beneficiile unei vieţi acoperite integral de
optimism, asta neînsemnând că trebuie să fim tot timpul astfel, obiectivul fiind
acela de a dezvolta abilitatea de control a optimismului.
d)Când apare oportunitatea petrecerii timpului cu copii nu ezitaţi să vă
implicaţi, coborâţi la nivelul lor de înelegere al lucrurilor.
e)Fă zilnic o listă cu lucrurile amuzante făcute.
f)Lipeşte pe birou, frigider, .. afişe care să-ţi amintească să fii optimist
permanent.
g)Cere-le prietenilor şi familiei să te ajute să fii o persoană mai optimistă.

ETAPA III – Promovarea râsului mai des şi mai sănătos

Multe dintre beneficiile aduse sănătăţii de către umor apar ca rezultat al
activităţii fizice a râsului. Problema este că nu putem râde permanent; de obicei
râdem când găsim ceva amuzant, foarte rar amuzându-ne în situaţii stresante.
Râsul este foarte strâns legat de temperament, intensitatea este diferită de la o

93
perosană la alta, deasemeni unii oameni râd foarte uşor în timp ce alţii abia
zâmbesc.
Zen Buddtist crede că dacă începe o zi cu un zâmbet vom fi optimişti toată
ziua, chiar dacă nu se va păstra pe tot parcursul zilei buna dispoziţie, cel puţin
direcţia va fi una optimistă. În cadrul acestei etape trebuie să ne gândim la cât de
tare şi de des râdem când găsim ceva amuzant dar şi la ce trebuie să facem
pentru a dezvolta aceste aspecte.
Exerciţii pentru etapa III
a)Încearcă să râzi mai des şi mai intens ca de obicei. Forţează-te să râzi în
situaţiile în care şi ceilalţi o fac. Deşi la început pare jenant, mai târziu ţi se va
părea normal.
b)Pune afişe ce îţi amintesc să râzi în situaţii adecvate: în maşină, la birou,
la servici, etc
c)Petrece mai mult timp în preajma oamenilor ce râd cu poftă.
d)Ascultă casete cu comedii în timp ce conduci sau la muncă şi forţează-te
să râzi când apar segmente amuzante.
e)Încearcă să râzi în situaţii stresante iar apoi notează în carneţel efectele
apărute.

ETAPA IV – Practicarea glumelor.

Chiar dacă nu suntem buni naratori de glume atunci în această etapă va trbui
totuşi să începem să dezvoltăm şi acest aspect.Gluma poate fi scrisă undeva
,reţinută iar apoi ea poate fi spusă unui grup apropiat de prieteni,pentru ca în
eventualitatea unui eşec stânjeneala să nu fie aşa ridicată.Nu trebuiesc învăţate
prea multe glume de odată pentru a evita încurcarea la început când încă nu
stăpâneşte prea bine povestirea glumelor. Pentru ca o glumă să fie utilă, ea
trebuie să respecte câteva condiţii:
- nu râde de cei ce ascultă gluma;
- nu încerca să spui glume pe care nu le stăpâneşti bine;
- nu anticipa ceea ce urmează;
- nu te scuza dacă ceilalţi nu râd;
- nu încerca să explici gluma;
- nu folosi umorul ce ar putea afecta interesele celor ce ascultă gluma;
- dă dovadă de empatie şi foloseşte la timpul potrivit umorul;
- ştii când să opreşti gluma şi să fii serios (nimic nu e mai frustrant decât să
încerci să comunici cu cineva care refuză acest lucru).
Exerciţii pentru etapa IV
a)Învaţă şi spune glume noi zilnic. Spune la cât mai mulţi oameni cu
putinţă.

94
 b)Cerele prietenilor să-ţi spună glumele lor preferate. Dezvoltă mediul
umoristic întrebându-i pe cel din jur dacă au auzit glume noi, asta-ţi va deschide
calea spre a spune propriile glume.
c)Când auzi o glumă ce ţi se pare amuzantă, noteaz-o undeva, reţine-o iar
apoi spune-o celor apropriaţi cu prima ocazie.
d)Ascultă comedii pe casete cu comedianţii tăi preferaţi. Alege câteva din
glumele lor considerate amuzante şi spune-le şi prietenilor imitând în mod
intenţionat stilul acesteia.

ETAPA V – Crearea propriului umor verbal

Glumele implică de obicei jocul de cuvinte. Motivul pentru care apare în
cadrul programului o etapă separată pentru jocul de cuvinte este pentru că
glumele sunt de obicei memorate necerând spontaneitate în crearea umorului.
Umorul verbal devine cu adevărat util când este dezvoltată acea abilitate de
a spune glume foarte uşor. Bancurile seci sunt utile atunci când am avut o zi
proastă şi avem nevoie de un râs bun. De multe ori se întâmplă să râdem la
glume ce nu sunt aşa de amuzante pentru ca mai apoi să ne dăm seama de
situaţie. Dezvoltarea abilităţilor de utilizare a cuvintelor duce la creşterea
simţului umorului resimţită pe parcursul a 2,3 săptămâni de exersare.
Nu trebuie să ne ferim să facem remarci amuzante când suntem în preajma
celor apropiaţi ce ne fac să ne simţim în largul nostru.
Exerciţii pentru etapa V
a)Caută în conversaţii cuvinte cu mai multe înţelesuri. Nu te îngrijora că
ceea ce spui nu este amuzant.
b)Caută cuvinte ambigue în conversaţiile zilnice, iar apoi notează-le în
carneţel.
c)Caută cuvinte cu înţelesuri duble şi fă eforturi să faci cât mai multe
remarci amuzante.

ETAPA VI. Găsirea umorului în fiecare zi.

Una dintre cele mai importante căi de a beneficia de efectele umorului este
reprezentat de dezvoltarea în permanenţă a unui mediu umoristic în special la
locul de muncă. În mediul militar este puţin mai dificil însă în permanenţă există
şi aici situaţii ce stârnesc hilaritatea.
Exerciţii pentru etapa VI
a)Lipeşte prin casă afişe ce amintesc despre „ce e amuzant aici”. Câteodată
asta ajută la dezvoltarea imaginaţiei iar după ce petrecem două săptămâni
întrebându-ne acest lucru, cu siguranţă ne va intra în automatism să căutăm
situaţiile amuzante zilnic.

95
 b)Întreabă colegii şi prietenii despre umorul văzut. Întreabă-i care este cel
mai amuzant lucru văzut de curând şi roagă-i să ţi-l povestească.
c)Scrie tot timpul în carneţel când observi situaţii amuzante; asta nu va ajuta
doar la reţinerea lor, dar şi la împărtăşirea către alţii.

ETAPA VII – Dezvoltarea abilităţilor de autoironizare

Abilitatea de autoironizare, de a râde de propriile slăbiciuni este recunoscută
ca aparţinând oamenilor maturi. Acest aspect este probabil şi cel mai greu de
observat pentru creşterea simţului umorului.
Oscar Wilde considera că „viaţa este prea importantă pentru a fi luată în
serios”, nereferindu-se aici la a renunţa la: responsabilităţi, promisiuni, idealuri,
muncă şi la calitatea vieţii care suferă când totul este abordat într-o manieră
mereu serioasă. Uneori există caracteristici fizice şi comportamentale ce duc la
pierderea simţului umorului: înălţimea, greutatea, un nas mai puţin perfect, etc.
Găsirea unei căi prin care putem râde de propriile defecte şi cea mai bună
soluţie pentru readucerea zâmbetului pe buze, pentru reducerea stresului şi
tensiunii.
Exerciţii pentru etapa VII
a)Fă o lită cu lucrurile ce nu-ţi plac la tine. Scopul este crearea unei baze
pentru alegerea ţintei de autoironizare din fiecare zi.
b)Împarte lista în lucruri „minore” sau „cu gravitate ridicată”, dar şi în
lucruri pe care le poţi sau nu schimba.
c)Începe să împarţi lucrurile de pe listă cu cei dragi începând cu cele
minore.
d)Dezvoltă permanent autoironizarea fără teamă de eşec.
e)Începe să glumeşti despre gafe, lucruri ce nu-ţi plac la tine.
f)Aminteşte-ţi că nimeni nu este perfect şi învaţă să faci glume pe seama
propriilor imperfecţiuni.

ETAPA VIII – Găsirea umorului în situaţiile stresante

Dacă până acum am petrecut una sau două săptămâni în rezolvarea temelor
pentru fiecare etapă anterioară, acum trebuie să dezvoltăm un mediu umoristic
cel puţin în zilele în care avem o bună dispoziţie. Scopul real al acestui program
este să ne aducă la capacitatea de a folosi simţul umorului în zilele cu stres foarte
ridicat. Multe persoane ajung la sfârşitul programului, în etapa a opta, ca un mod
automat să folosească umorul pentru reducerea stresului. În exerciţiile pentru
acasă vor fi prezentate liniile generale pentru dezvoltarea abilităţilor de folosire a
umorului împotriva stresului.
Exerciţii pentru etapa VIII
a)Fă o listă cu problemele şi situaţiile stresante ce apar zilnic.

96
 b)Gândeşte-te ce înseamnă în aceste situaţii „jumătatea plină” şi „jumătatea
goală” a paharului.
c)Cere colegilor şi prietenilor să te ajute în a găsi o soluţie de a reacţiona
într-o situaţie stresantă.
d)Găseşte umorul în problemele altora şi fă conexiuni cu propriile tale
conflicte interioare.
e)Caută umorul în situaţiile stresante anterioare. Este uşor să vezi partea
amuzantă când nu eşti implicat direct emoţional în situaţiile stresante.
f)Menţine un mediu amuzant acasă, în maşină ce să-ţi amintească de partea
pozitivă a situaţiilor stresante.
g)Caută desene ce sunt conectate în mod direct cu stresul propriei slujbe.
Asta te va ajuta să-ţi păstrezi o atitudine pozitivă, entuziastă în situaţiile
stresante.
În cadrul acestui program de dezvoltare a simţului umorului am căutat să
ofer câteva soluţii practice pentru dezvoltarea acestui veritabil instrument al
leadership-ului.Pe lângă aceste soluţii mai pot fi folosit şi alte modalităţi pentru
creşterea simţului umorului studenţilor ,pe timpul desfaşurării unor perioade
considerate ca având un nivel al stresului mai ridicat.
O soluţie practică pentru depaşirea starilor de pesimism, mai ales în
momentele de criză este Concursul de imaginaţie .Este o modalitate de stimulare
a umorului ce presupune prezenţa mai multor persoane, a unui grup.în mediul
militar ,grupul poate fi foarte uşor reprezentat de un pluton.
Acesta se poate realiza astfel :
a)Vă alegeţi de o temă cât mai neplăcută pentru dumneavoastră., atunci când
sunteţi în starea de spirit obişnuită: crizele de isterie ale şefului, examenele
restante care vă aşteaptă, o ceartă în familie etc.
b)Vă lăsaţi cinci minute de gândire, timp în care veţi inventa fiecare în
tacere câte un scenariu cât mai haios, de rezolvare a situaţiei neplăcute. De
exemplu, dacă este vorba de crizele de isterie ale şefului, imaginaţi-vă cum ar fi
dacă şi-ar pierde postul şi ar ajunge într-un post foarte mic în aceeaşi instituţie,
dacă printr-un concurs de împrejurări ar trece la budhism şi ar veni la serviciu cu
o robă portocalie şi predicând doctrina compasiunii şi renunţării la cele lumeşti,
dacă ar fi capturat de un trib de canibali, cărora se va strădui să le dea indicaţii
preţioase...
c)Spuneţi fiecare, în ordine alfabetică, scenariul vostru, iar la sfârşit, prin vot
„secret”, alegeţi cel mai bun şi cel mai slab scenariu.
d)Cel care a pierdut va da urmatoarea temă pentru un nou scenariu comic.
Marele avantaj al acestui exerciţiu este că apelează la o calitate pe care mulţi au
încercat să o cenzureze şi din acest motiv au pierdut-o: creativitatea. Stimularea

97
creativitaţii comice de acest gen, în ciuda aparentei sale naivităţi, constituie o
tehnică de întinerire a sufletului extrem de eficientă.
O altă modalitate de revigorarea a atitudinii,de creştere a nivelului simţului
umorului este reprezentată de exagerarea stării de spirit.
Acest exerciţiu, foarte simplu în aparenţă, presupune să facem un act extrem
de curajos: să ne detaşăm de tiparele psihologice cu care ne-am obişnuit. După
ani sau zeci de ani în care am jucat cu convingere rolul unor persoane sobre,
critice, pedante, ironic-pesimiste sau grave, este greu să ne transformăm brusc în
nişte bonomi joviali, care râd ţinându-se cu mâinile de burtă. Ce-i de făcut?
Psihologul american Enda Junkins, supranumită guru-ul râsului, ne da solutia:
exageraţi-vă emoţiile. Sunteţi o fire sobra - duceţi-vă în faţa oglinzii şi daţi
sobrietăţii dumneavoastră un aer imperial, de parca aţi fi în pielea lui Napoleon,
Ramses al II-lea şi Petru cel Mare al Rusiei la un loc. Sunteţi trist - văicariţi-vă
cu voce tare, căutând să nu scăpaţi nici un detaliu picant din postura de victimă a
destinului în care vă aflaţi acum. Sunteti melancolic - mergeţi cu paşi mari si
legănaţi, lăsaţi-vă capul într-o parte si recitaţi cu o voce peltică două trei strofe
dintr-o melopee. Orice emoţie care vă blochează râsul exageraţi-o la maximum şi
„împodobiţi-o” până când îi sesizaţi din plin latura comică, dupa care ea va
dispărea de la sine într-un hohot de râs sau măcar un zâmbet eliberator.
O altă soluţie practică este aceea de a râde pe silabe.
Este o metodă banală, dar care are o eficienţă de aproape 100%, chiar si
atunci când suntem singuri şi nu avem o dispoziţie prea veselă. Trebuie să
relaxăm abdomenul şi să respirăm profund (aproape toate exercitiile de râs se
folosesc de respiraţia abdominală), după care vom rosti cu voce tare, eventual
uitându-ne în oglindă, următoarea însiruire de silabe: „HA-HA-HA-HI-HI-HI-
HU-HU-HI-HI-HA-HA”. Acest exerciţiu este bine să-l faceţi câte cinci minute,
de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Cele mai „tari” efecte le are când îl faceti în
cuplu sau cu mai multe persoane, participanţii trebuind să dea dovada talentului
lor oratoric, citind combinaţia de silabe sus menţionată cât mai convingător.

98
 CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Umorul joacă un rol deosebit în leadership, liderii trebuie să înveţe să
încorporeze umorul în repertoriul abilitaţilor de comunicare, mai trebuie să înveţe
să motiveze şi să gestioneze activităţile umoristice din cadrul organizaţiilor în
fruntea cărora se află.
Cercetările legate de relaţia dintre folosirea umorului şi exercitarea
leadership-ului sunt foarte rare de aceea am considerat că un demers în acest sens
este bine venit .Majoritatea studiilor realizate pe această temă deşi corespund
criteriului cantitativ la cel calitativ nu stau la fel de bine,neputându-se trage
concluzii pertinente.
Spre exemplu,care este efectul folosirii umorului asupra eficientizării
procesului de leadership?Este o importantă întrebare ,al cărei răspuns ar fi putut
ajuta liderii din toate domeniile şi în special pe cei din mediul militar.
Importanţa studierii simţului umorului este de necontestat.Manualul de
leadership al armatei Statelor Unite considera că ,,având un simţ al umorului
dezvoltat’’ este un aspect foarte impotant pentru liderii militari.Într-un studiu
realizat la Academia West Point s-a constatat că studentii care folosesc umorul în
timpul taberelor de instrucţie au un nivel al stresului mult mai scazut decât cei ce
nu îl folosesc.
Printre studiile ce demonstrează şi indică efecte psihologice ale umorului
sunt şi cele ale lui Moreall,în care se sugerează că umorul la locul de muncă
dezvoltă atât sănătatea fizică şi psihică,imunitatea la stres dar şi flexibilitatea
mentală.
Davies şi Kleiner considerau că umorul este utilizat de manageri pentru a
atinge trei obiective:
-reducerea stresului
-motivarea subordonaţilor
-creşterea comunicării
Orben considera că folosirea umorului are un efect direct asupra nivelului de
satisfacţie individuală. În timp ce Malone,considera că majoritatea liderilor erau
de acord cu ideea potrivit căreia folosirea umorului are un impact imens asupra
reducerii conflictelor sociale, asupra eliberării tensiunii şi asupra promovării
ordinii. Au mai fost şi alţi cercetători care au demonstrat că umorul are un efect
benefic,fiind foarte util în orice împrejurare.
Ca şi lider sau ascultător trebuie să alegem cazurile optime în care umorul
este permis, cazurile în care el nu intră în contradicţie cu situaţia. Sunt puţine

99
cercetările şi aproape nici una din perspectivă funcţională care să studieze
diferenţa dintre folosirea umorului dintre femei şi bărbaţi, dintre diferitele grupuri
entice; asta ducând la concluzia că este nevoie de o cercetare mai amănunţită în
ceea ce priveşte diferenţele dintre modul în care aceste categorii enumerate mai
sus folosesc umorul. Se ştie că femeile apreciază atât umorul sexual cât şi pe cel
ostil mai puţin decât bărbaţii. În mod asemănător bărbaţilor le place mai mult
decât femeilor umorul sexual, agresiv.
În cadrul exercitării leadership-ului un lider trebuie să se ferească în a folosi
următoarele tipuri de umor: sexual, rasist, etnic şi de gen.
Râsul aduce oamenii împreună, creşte încrederea şi ajută să uite de
probleme, el distruge acele elemente ce te apasă, ajută la creşterea cooperării,
încrederii şi a team-workului. Râsul este de asemeni şi un bun medicament, s-a
constatat că reduce stresul- o cauză destul de răspândită în producerea morţii.
Umorul în leadership asigură succesul unui lider carismatic învingând o
audienţă prin remărci isteţe şi prin anecdote. Studiile de specialitate despre
folosirea umorului în leadership făcute cu peste 50 de ani în urmă, sugerează că
este utilă folosirea lui în facilitarea comunicării în situaţii de relaţionare dificilă
precum şi în limitarea stresului.
Cercetând cum umorul influenţează aceste lucruri vom fi capabili să-l
folosim într-un mod mai eficient. Numeroase studii privesc umorul ca pe o cale
de reducere a stresului, glumele reprezentând o cale pentu a demonstra relaxarea
membrilor echipei când activitatea pare prea stresantă, totodată ele reprezintă şi
un instrument de manageriere a emoţiilor interpersonale. Umorul poate induce de
asemeni o stare bună de dispoziţie ce reduce stresul indus de reacţii negative,
poate îndepărta atenţia de la sursa de stres, şi de asemeni poate fi şi un indicator
pentru procesele de grup.
Un studiu raţional descoperă importantă umorului în asigurarea
funcţionalităţii grupului, în exercitarea lidership-ului. Liderii îşi pot îmbunătăţii
simţul umorului şi prin aplicaţii practice ale acestuia, acest instrument în
exercitarea lidership-ului este imperativ pentru un lider.
Majoritatea studiilor de specialitate din domeniul laedership-ului au
evidenţiat rolul umorului ca şi instrument indispensabil pentru un lider, mult mai
puţine sunt acelea ce consideră că importanăa umorului pentru un lider este
limitată, asta pentru că glumele şi râsul sunt reprezentative pentru funcţionarea
pozitivă a emoţiilor sau pentru detensionarea situaţiilor încordate.
Liderii trebuie să realizeze că este responsabilitatea lor să creeze un mediu
hazliu de lucru. Duncan a arătat că în circumstanţe ierarhice liderii pun accent
mult mai mare pe umor decât subordonaţii, asta nu deoarece liderii ar folosi în
mod exagerat umorul ci din cauză că subordonaţii se tem de o eventuală reacţie
negativă din partea superiorilor. Liderii trebuie să ştie cum să creeze o atmosferă

100
ce conduce la umor şi de asemeni ce tip de umor să folosească raportat la situaţia
existentă. Ei trebuie să recunoască riscurile ce le implică umorul, asta pentru că
umorul are şi aspecte negative, folosirea în exces ducând la interferenţe neplăcute
cu munca.
Umorul poate fi util, chiar folositor în timpul întâlnirilor informale, dar se
poate dovedi neadecvat în cadrul unor conferinţe riguroase ce necesită o
disciplină ridicată. Un lider are nevoie să măsoare toleranţa acordată
subordonaţilor pentru umor, asta pentru că o exagerare duce la neîndeplinire a
sarcinilor. Liderii trebuie să fie foarte atenţi la tipurile de umor folosite existând
câteva ce trebuie cu precădere evitate: umorul sexist, rasist, etnic, sexual, de
prejudecăţi.
O eventuală neconcordanţă între alegerea tipurilor de umor şi gradul de
acceptantă al subordonaţilor poate duce nu doar la neîndeplinirea obiectivelor dar
şi la apariţia unor tensiuni între lider şi subordonaţi. Deşi umorul este riscant aşa
cum şi leadership-ul este de asemeni, liderul trebuie să utilizeze toate
instrumentele ce îl pot ajuta în a deveni mai eficient, ce ajută la motivarea celor
ce îl urmează, la îndeplinirea obiectivelor şi la dezvoltarea relaţiilor de
comunicare.
Râsul împreună cu cei din jur poate aduce oamenii împreună, poate scădea
grijile, creşte încrederea şi îi poate face pe oameni să uite de problemele pe care
le au. Râsul de alţii dimpotrivă, poate distruge ceea ce cu greu a fost creat, şi
anume: munca în echipă, cooperarea, încrederea, deci nu e util să te ridici pe
spinarea altora, să-i ironizezi ca tu să ieşi în faţă.

101
 BIBLIOGRAFIE

1.Adams,Scott, The Dilbert Principle: A cubicle’s-eye view of basses,

meetings, management fads & other workplace afflictions, Editura, New York,
United Media, 1996
2.Bales,R. F., Personality and interpersonal behavior, New York,1970
3.Barge,J. K., Leadership: Communication skills for organizations and
groups,New York,1994
4.Barreca,Regina,They Used to Call Me Snow White—but I Drifted:
Women's Strategic Use of Humor , New York, Viking,1991
5.Bennis,W., On becoming a leader. Boston, 1994
6.Bergson,Henri, Laughter: An Essay on the Meaning of the Comic,
Translated by Cloudesley Brereton and Fred Rothwell, New York, Macmillan,
1911
7.Berlyne, D. E.Rasul,umorul şi jocul. Vol. 3. Individul în context social ,
1969
8.Boskin,Joseph. Rebellious Laughter: People's Humor in American
Culture. New York, Syracuse University Press, 1997.
9.Buckley, F. H., The Morality of Laughter,Ann Arbor,University of
Michigan Press, 2003
10.Casper,R., Laughter and humor in the classroom: Effects on test
performance. Dissertation Abstracts International, 1999
11.Chapman A. J., & Foot H. C., Introduction, Humour and laughter:
Theory, research, and applications ,New York,1976
12.Cohen, Ted, Jokes: Philosophical Thoughts on Joking Matters. Chicago:
The University of Chicago Press, 1999
13.Consalvo,C., M.,Humor în management: No laughing matter.
International Journal of Humor Research,1989
14.Cornett, C. E., Learning through laughter: Humor in the
classroom,1986
15.Cousins, Norman, Anatomy of an Illness as Perceived by the Patient:
Reflections on Healing and Regeneration. New York, W.W. Norton, 1979
16.Critchley, Simon, On Humour. New York, Routledge, 2002
17.Davies, Christie, Ethnic Humor around the World: A Comparative
Analysis, Bloomington,Indiana University Press, 1990
18.Davis, Murray S., What's So Funny?: The Comic Conception of Culture
and Society,Chicago, The University of Chicago Press,1993

102
 19.Dennett, Daniel, The Philosophical Lexicon, American Philosophical
Association, 1978
20.Duncan W. J., L. R. Smeltzer, & T. L. Leap, Humor and work:
Applications of joking behavior to management. Journal of Management, 1990
21.Freud, Sigmund, Jokes and Their Relation to the Unconscious,Translated
and edited by James Strachey,New York, W.W. Norton, 1960
22.Fry, William F., Sweet Madness: A Study of Humor. Palo Alto, Pacific
Books, 1963.
23.Gates, Henry Louis, Jr. The Signifying Monkey: A Theory of Afro-
American Literary Criticism, New York: Oxford University Press, 1988
24.Gruner, Charles R, The Game of Humor: A Comprehensive Theory of
Why We Laugh. New Brunswick, N.J,Transaction Publishers, 1997
25.Gruner, Charles R,Understanding Laughter : The Workings Of Wit &
Humor,Chicago,Nelson-Hall, 1978
26.Helitzer Mel şi Shatz Mark,Comedy Writing secrets,Ohio,2005
27.Hutcheon, Linda,A Theory of Parody: The Teachings of Twentieth-
Century Art Forms, New York, Methuen, 1985
28.Irwin, William, Seinfeld and Philosophy: A Book about Everything and
Nothing,Chicago,La Salle, IL: Open Court, 2000
29.Jacobson David, Using Humor to Navigate the Road to Authentic
Leadership University of Arizona, Tucson, 2006.
30.Koestler, Arthur, The Act of Creation. New York, Macmillan, 1964
31.Lauter, Paul, ed. Theories of Comedy. Garden City, NY: Anchor Books,
1964.
32.Lederer, Richard, Anguished English: An Anthology of Accidental
Assaults upon Our Language, Charleston, Wyrick, 1987
33.Marmysz, John, Laughing at Nothing: Humor as a Response to Nihilism,
Albany,State University of New York Press, 2003.
34.Martineau W. H., Modele de funcţii sociale ale umorului,1972
35.McFadden, George, Discovering the Comic,Princeton, N.J.,Princeton
University Press, 1982
36.Morreall ,John,Humor works,Editura HRD Press,2003
37.Morreall,John, The Philosophy of Laughter and Humor,Albany,State
University of New York Press, 1987
38.Morreall, John, Taking Laughter Seriously,Albany,State University of
New York, 1983
39.Nilsen, Alleen Pace, Don L. F. Nilsen. Encyclopedia of Twentieth-
Century American Humor,Phoenix, Arizona,Oryx Press/Greenwood, 2000
40.Panaitescu, Val.,Humorul, VolI,Editura Polirom,Bucureşti ,2003
41.Palmer, Jerry,Taking Humour Seriously,London , Routledge, 1994

103
 42.Paulos, John Allen,I Think, Therefore I Laugh: An Alternative Approach
to Philosophy, New York,Vintage Books, 1990
43.Paulos, John Allen, Mathematics And Humor,Chicago,The University of
Chicago Press, 1980
44.Powell, Chris; Paton, George E.C.,Humour in Society: Resistance and
Control,New York,St. Martin's Press, 1988
45.Radcliffe-Brown,A.R.,Structură şi funcţie in societatea primitivă,Editura
Polirom,Bucureşti,2000
46.Raskin, Victor,Semantic Mechanisms of Humor,Dordrecht, Reidel, 1985
47.Rishel, Mary Ann, Writing Humor: Creativity and the Comic
Mind,Detroit,Wayne State University Press, 2002
48.Simon, John, Paradigms Lost: Reflections on Literacy and Its
Decline,New York,Potter/Crown, 1980
49.Simon, Richard Keller, The Labyrinth of the Comic: Theory and
Practice from Fielding to Freud, Tallahassee,University Presses of Florida,
Florida State University Press, 1985
50.Spalding, Henry D,Joys of Jewish Humor,New York,Jonathan David,
1985
51.Suls, J. M., Cognitive processes in humor appreciation,1983
52.Vinton, K. L., Humor in the workplace: It is more than telling jokes.
Small Group Behavior, 1989
53.Weeks, Mark. "Beyond a Joke: Nietzsche and the Birth of 'Super-
Laughter'," Journal of Nietzsche Studies, 2004

Site-uri web

http://www.union.uiuc.edu/involvement/RSO/leader_readers/humor.htm
http://www.degruyter.de/journals/humor/2002/pdf/15_169.pdf
http://www.leadership.ro/
http://www.leaders.ro/leadership/
http://www.grantland.net/leadership2.htm
http://www.harpers.org/subjects/MilitaryLeadershipHumor

104
ANEXE

105