Saptamana a patra, Saptamana Injumatatirii Postului, este luminata de prezenta Sfintei Cruci, de

care necontenit pomenesc slujbele bisericesti. „In mijlocul zilelelor infranarii, ajungand astazi cu
puterea Crucii, sa slavim pe Cel ce S-a inaltat pe dansa, ca pe Mantuitorul si Dumnezeul nostru.“.

Sf. Cruce se afla pe iconostas in aceasta vreme, spre inchinarea credinciosilor: „Sa ne inchinam,
credinciosii, preacinstitului lemn pe care S-a inaltat Facatorul tuturor.; veniti sa o sarutam cu frica si
cu dragoste, luand de la ea dar luminos; izbavire de patimi, intarire si izgonire a toata puterea
draceasca“.

Impreuna cu cinstirea Crucii se uneste si „tema saptamanii“: Pilda Vamesului si Fariseului, care din
nou ne aduce aminte de primejdia mandriei si de folosul cel mare al smereniei. Faptele noastre cele
rele sunt necontenit prilej de smerenie si a striga ca vamesul: „Nu cutez eu ticalosul, sa privesc cu
ochii spre cer, pentru faptele mele cele viclene.“ (Duminica seara); caci „Facand vrednicia sufletului
meu roaba patimilor, m-am facut ca un animal si nu ma pot uita spre Tine, Preainalte; ci plecandu-
ma in jos, Hristoase, ca vamesul ma rog strigand catre Tine: Dumnezeule milostiveste-Te spre mine si
ma mantuieste“ (Vineri seara).

Dar Mantuitorul ne-a invatat smerenia mai mult decat cu pilda Vamesului, cu insasi viata si smerenia
Sa. De aceea: „De la Domnul, Cel ce S-a smerit pe Sine pana la moartea prin Cruce pentru tine,
invatandu-te, suflete al meu, din inaltare smerenia si din smerenie inaltarea, nu te inalta pentru
virtutile tale, nici nu te socoti pe tine drept sa osandesti pe aproapele tau ca fariseul cel laudaros; ci
cu gandul plecat aducandu-ti aminte numai de pacatele tale, ca vamesul striga: Dumnezeule,
milostiveste-Te spre mine pacatosul“ (Joi seara).

Prin smerenia Sa, Domnul ne-a lasat calea cea buna a smereniei: „Cale cea mai buna a inaltarii ai
aratat, Hristoase, a fi smerenia, micsorandu-Te Insuti pe Tine si chip de rob luand, neprimind
rugaciunea cea mult falnica a fariseului, iar suspinul cel umilit al vamesului primindu-l ca pe o jertfa
fara prihana intru cele de sus“ (Luni, la Vecernie).

Incadrarea Duminicii Crucii de cele doua pilde evanghelice: a Fiului Risipitor (Saptamana a III-a) si a
Vamesului (Saptamana a IV-a) are un adanc talc duhovnicesc. Crucea este, pe de o parte, semnul
negraitei milostiviri si a dragostei fara margini a lui Dumnezeu, „Care asa de mult a iubit lumea, incat
si pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru dansa“ (Ioan 3, 16), iar pe de alta, este si semnul
nemarginitei smerenii a Domnului, „Care S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si
inca moarte de Cruce“ (Filipeni 2, 8). Ceea ce Mantuitorul ne invatase cu cele doua pilde, ne-a
aratat-o mai desavarsit cu moartea Sa pe Cruce. Smerenia si dragostea, care sunt plinatatea
desavarsirii duhovnicesti si pe care le cerem cu atata staruinta de-a lungul postului, prin rugaciunea
Sf. Efrem, ni le arata Domnul prin taina Crucii, pe care o cinstim in mijlocul postului.

Si ca o icoana vie a acestor mari virtuti, Duminica a IV-a, ne pune inainte praznuirea marelui Parinte
si povatuitor duhovnicesc, Sfantul Ioan Scararul. Viata lui a fost ascunsa, smerita si aprinsa de
dumnezeiasca dorire. Patruzeci de ani a trait sihastreste, pururea fiind aprins de ravna inflacarata si
de focul dumnezeiestii iubiri. Toata petrecerea lui era in rugaciunea neincetata si in nemasurata
dragoste de Dumnezeu. De aceea s-a facut pilda a toata virtutea si doctor sufletesc iscusit; plin de
intelepciune, caci Duhul Sfant vorbea prin gura lui, ajungand ca o „stea neratacita si luminand pana
la marginile lumii“ (Condac).

Bogatia acestei intelepciuni a adunat-o in vistieria duhovniceasca numita „Scara Raiului“, pe care a
facut-o darul cel mai de pret al vietii calugaresti.

Alcatuita din 30 de trepte, dupa cei 30 de ani ai vietii smerite a Domnului, Scara sa ne urca din
treapta in treapta de la cele pamantesti la cele ceresti. Fuga de lume, adica lepadarea de avutii, de
rudenii si de sine insusi, intrarea sub ascultarea unui povatuitor iscusit, cainta cu lacrimi si aducerea
aminte de moarte, tacerea, infranarea si lepadarea de toata grija cea lumeasca ne vor ajuta sa
smulgem din radacina multimea patimilor din noi: lacomia, iubirea de argint, mandria, trandavia si
celelalte si ne vor ridica spre agonisirea virtutilor duhovnicesti: blandetea, curatia, saracia,
privegherea, smerenia, trezvia si rugaciunea, linistea si nepatimirea si cele trei mari virtuti teologice:
credinta, nadejdea si dragostea.

Dupa ce el a urcat mai intai aceste minunate trepte ale sca-rii si a ajuns la capatul de sus, Sf. Ioan ne
indeamna si pe noi: „Suiti-va, fratilor, suiti-va, punand suisuri in inimile voastre si luand aminte la
proorocul care zice: «Veniti sa ne suim in muntele Domnului, si in casa Dumnezeului nostru» (Is. 2,
3).

Invatatura de taina a Scarii este: precum pe o scara suisul se face din treapta in treapta, tot asa si
sporirea duhovniceasca nu se face la intamplare, ci cu pricepere, intr-o anumita si neintrerupta
inlantuire de fapte, de-a lungul intregii vieti si sub indrumarea unui povatuitor incercat. De aceea si
calea aceasta este potrivita vietii calugaresti si pentru calugari a fost scrisa Scara. „Cine este monahul
credincios si intelept?“ intreaba Sf. Ioan si raspunde: „Acela care si-a pazit neatinsa arderea duhului
si pana la sfarsitul vietii nu conteneste sa adauge in fiecare zi, foc peste foc, vapaie peste vapaie,
silinta peste silinta, dorire peste dorire“.
Plina de dumnezeiasca intelepciune, Scara este povatuire iscusita pentru cei retrasi din lume, care
voiesc sa se lase scrisi cu degetul lui Dumnezeu. De-a lungul celor 30 de trepte ale ei, vedem ca intr-o
oglinda uneltirile dracesti ale pacatului, inlantuirea virtutilor si pe aceea a patimilor, cum sa invatam
mestesugul cunoasterii de sine si al despatimirii, lucrarea virtutilor, care creste pe adevaratul monah
din putere in putere, de la smerita ascultare pana la plinatatea cea mai de sus a dumnezeiestii iubiri.

Cuvintele ei sunt pline de miez duhovnicesc, simple si adanci, adevarate lozinci ale vietii
duhovnicesti. „Monahul este adancul smereniei“, „monahul este o necontenita sila a firii“, monahul
este o necontenita lumina in ochiul inimii. Smerenia este marea bogatie a monahului, camara a
bunatatii, de care nu se pot apropia rapitorii. Smerenia si dragostea este sfintita doime: dragostea
inalta, iar smerenia pe cei inaltati ii sprijina sa nu cada.

Indeletnicirea cea mai de seama a monahului este trezvia si rugaciunea. „Isihast este cel ce zice: Eu
dorm, dar inima mea vegheaza“ (Cant. 5, 2). Rugaciunea este mijloc de cunoastere de sine, „oglinda
monahului“, „bogatia monahului“, „cununa de pietre scumpe a monahului“, semnul dragostei sale
fata de Dumnezeu; „iar daca vrei sa cunosti degraba folosul ruga-ciunii, sa se lipeasca pomenirea lui
Iisus de rasuflarea ta“.

Toata lupta monahului este impotriva patimilor si pentru cunoasterea virtutilor:

- doctoria impotriva ingamfarii se cumpara cu aurul smereniei;

- cine si-a agonisit pomenirea mortii nu va pacatui in veac;

- ascultarea este mormant al voii;

- monahul neagonisitor este stapanul lumii;

- monahul trufas nu are nevoie de drac, fiindca el insusi este drac.

Nevointa trupeasca are multa putere impotriva dracilor, caci noroiul uscat nu mai atrage pe porci si
nici trupul vestejit de nevointa nu mai odihneste pe draci.
Grija cea mare a monahului este sa scape de nesimtire, care „este moartea sufletului mai inainte de
moartea trupului“ si sa-si agoniseasca nepatimirea, care „este invierea sufletului mai inainte de
invierea trupului“. Iar podoaba cea mai de pret a lui este sfanta feciorie si curatie, „cine a agonist-o
pe aceasta, acela a murit si a inviat si inca de aici a inceput nestricaciunea cea viitoare“.

Pentru nepretuitul ei folos duhovnicesc, Scara Raiului se citeste la sfintele slujbe de-a lungul Postului
Mare si este cartea cea mai cautata, carte de capatai la ortodocsi. Iar izvoditorul ei, marele Avva Ioan
Scararul, este cinstit de Biserica in fruntea tuturor marilor povatuitori si Parinti duhovnicesti.

Praznuirea lui la inceputul celei de-a doua jumatati a postului, ne pune inainte icoana de sfintenie si
metoda mestesugita pentru dobandirea ei. Ca sa contemplam icoana si sa invatam din metoda si mai
deplin arta duhovnicestii innoiri, sa ne incordam puterile si mai mult spre a rascumpara vremea
putina care a mai ramas, intru ostenelile pentru despatimire si cresterea virtutilor mantuitoare.

„Cuvioase Parinte Ioane, ascultand glasul Evangheliei Domnului, ai parasit lumea, bogatia si marirea
intru nimic socotindu-le. Pentru aceasta tuturor ai strigat: Iubiti pe Dumnezeu si veti afla har vesnic;
nimic sa nu cinstiti mai mult decat dragostea Lui, ca sa aflati odihna impreuna cu toti sfintii, cand va
veni intru marirea Sa. Cu ale caror rugaciuni, Hristoase, pazeste si mantuieste sufletele noastre“.
(Vecernia duminicii).

Astăzi, iubiţi fraţi şi surori, s-a citit din Evanghelia după Marcu istorisirea despre tămăduirea de către
Iisus Hristos a copilului îndrăcit surd şi mut prin izgonirea duhului necurat care îi pricinuia
nefericitului copil surzenia şi muţenia. „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri
în el!" - şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi
ziceau că a murit - dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Ascultaţi însă
cât de rău era dracul care îl chinuia pe copil. Tatăl copilului I-a spus Domnului că dracul, oriunde îl
apuca pe acesta, îl arunca la pământ, încât nefericitul făcea spume la gură, scrâşnea din dinţi şi
înţepenea tot. Aşa s-a întâmplat şi atunci când tatăl lui l-a adus la Mântuitorul.

Când Domnul l-a întrebat pe tată ca şi cum nu ar fi ştiut, deşi ca Dumnezeu ştia totul, de câtă vreme
se întâmpla aceasta cu el, tatăl a zis că din pruncie şi a adăugat că dracul de multe ori l-a aruncat şi în
foc, şi în apă, ca să îl piardă, rugându-L pe Domnul să Se milostivească de el şi de copil şi să-i ajute
dacă poate. Iisus i-a zis: „Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. " Nefericitul părinte
puţin credincios a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Vedeţi ce putere pune
Domnul pe seama credinţei şi credinciosului? Toate sunt cu putinţă celui ce crede, spune El.
Credinciosul poate şi draci să izgonească, şi boli să tămăduiască. In schimb, cât de neputincios şi
jalnic este necredinciosul! El nu poate nici pe sine să se stăpânească, nici păcatele nu poate să şi le
biruie, ci, ca un rob, le slujeşte şi e chinuit de ele. întrucât nefericitul tată l-a adus pe fiul său îndrăcit
mai întâi la Apostoli, iar aceştia n-au putut izgoni din el acel drac, L-au întrebat pe Domnul deoparte:
De ce noi n-am putut să-l izgonim? Domnul le-a dat răspunsul: Acest neam de draci cu nimic nu
poate ieşi, decât cu rugăciune şi cu post (Mc. 9,17-29). Iată cum laudă Domnul postul şi rugăciunea.
Iată temeiul evanghelic al postului. Şi arunci, de ce oameni care spun că urmează Evangheliei au
alungat din viaţa societăţii postul ca pe ceva nefolositor?

Oare patimile şi nelegiuirile şi îndrăci ţii de tot felul s-au înmulţit acum la noi nu tocmai fiindcă unii
dintre creştini au rupt legătura cu Biserica şi au respins, ca pe un lucru de prisos, rugăciunea şi
postul? Şi trăiesc ca dobitoacele necuvântătoare, mânaţi numai de feluritele pofte - iar unii, în
răutatea lor, cu spume la gură, ca nişte îndrăciţi adevăraţi, năzuiesc spre fărădelegi de tot felul:
omoruri, sinucideri, incendieri, uneltiri, atentate cu bombe şi aşa mai departe. Da, iubiţi fraţi şi iubite
surori, oamenii de acest fel au ajuns la o asemenea înverşunare cumplită tocmai din pricina
necredinţei, neînfrânării, necurăţiei şi a tuturor urmărilor pierzătoare ale necredinţei acesteia.

Blânda credinţă evanghelică nu propovăduieşte omoruri, uneltiri şi atentate cu bombe; ea spune:

Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce
sunt, de Dumnezeu sunt rânduite; de aceea, este nevoie să vă supuneţi nu numai de teama mâniei,
ci şi pentru conştiinţă (Rom. 13,1, 5), şi porunceşte să ne rugăm pentru împărat şi pentru toţi câţi
sunt cinstiţi cu dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă
(I Tim. 2, 2). Doamne, luminează ochii orbiţi de răutate ai inimii acestor nefericiţi îndrăciţi ai
vremurilor noastre nenorocite, ca să cunoască ce prăpastie cumplită sapă sub ei, în ce îngrozitoare
prăpastie a iadului sunt gata să se prăbuşească!

Prăznuirea liturgică a Sfântului Ioan Scărarul în Duminica a patra a Marelui Post - deşi Biserica, atât în
Răsărit, cât şi în Apus, i-a acordat ca zi de prăznuire ziua de 30 martie - este întâlnită episodic în
secolul al XIII-lea şi nelipsită începând cu secolul al XV-lea. Această consacrare este motivată şi de
faptul că lectura Scării, odată cu începutul Postului Mare, a fost nelipsită, atât în mănăstiri, cât şi în
bisericile parohiale.

Viaţa Sfântului Ioan Scărarul a fost scrisă de mai mulţi autori, printre care: monahul Daniil, din
Mănăstirea Rait, contemporan cu Sfântul; o alta alcătuită de un monah anonim din Sinai, după
moartea Sfântului, apărută sub numele Povestirile; şi o alta, inclusă în Felurite povestiri despre Sfinţii
Părinţi din Sinai, în număr de 40, atribuită monahului Anastasie, din obştea mănăstirii.

Sinaxarul Sfântului, din data de 30 martie, ziua pomenirii sale, precum şi Viaţa Sfântului, scrisă în
secolul al X-lea şi inclusă în Menologionul (Mineiul) împăratului Vasile Bulgaroctonul (976-1025), nu
aduc informaţii suplimentare. Ca ani de naştere ai Sfântului sunt propuşi: 525 (Krumbacher), 569 (F.
Nau), 579 (Bogdanovic), 597 (Altaner).

Cel mai probabil, Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 580, ceea ce explică absenţa lui între monahii
sinaiţi întâlniţi de Ioan Moshu cu prilejul călătoriei sale la Muntele Sinai şi descrişi în Livada
duhovnicească. Dacă anul naşterii sale nu se cunoaşte cu exactitate, trebuie să spunem că nici locul
naşterii Sfântului Ioan nu este cunoscut. Meletie, arhiepiscopul Atenei, în Istoria bisericească, spune
că era de origine palestiniană. A fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662). De
altfel, Sfântul Ioan Scărarul a realizat o sinteză ascetică a ceea ce Sfântul Maxim Mărturisitorul a
formulat dogmatic.

A intrat în monahism la vârsta de 16 ani. A fost ucenicul părintelui Martirie, din Muntele Sinai. La
vârsta de 20 de ani a fost tuns în monahism. După moartea avvei Martirie, Sfântul Ioan s-a decis să
urmeze calea eremitică. Aşa se face că, potrivit monahului Daniil Raiteanul, la 35 de ani, Sfântul Ioan
Scărarul s-a retras în Pustiul Thola, aflat la aproape 8 km de Mănăstirea Sinai. În acea perioadă l-a
cunoscut pe Sfântul Ioan Savaitul, care locuia în pustiul Gudda.

Chilia în care s-a retras a fost ridicată cu ceva timp înainte, din porunca împăratului Iustinian, în
cinstea Maicii Domnului, pentru a fi locuită de călugării aflaţi la poalele Muntelui Sinai, după cum
afirmă Procopius (De Aedificiis, 1.5). Regimul său de viaţă era foarte auster. Din cuprinsul Scării
reiese că şi-a supus trupul şi sufletul celor mai aspre nevoinţe. Prin contemplaţie şi rugăciune a
dobândit curăţia inimii şi experierea prezenţei lui Dumnezeu şi a îngerilor.

În această atmosferă duhovnicească se întreţinea cu citirea Sfintei Scripturi şi a operelor Sfinţilor

Părinţi, ajungând unul dintre cei mai învăţaţi monahi ai timpului său. De aici şi supranumele de
Scolasticul (învăţătorul).

După 40 de ani petrecuţi în pustie, la vârsta de 75 de ani, împlinind rugămintea monahilor din
Mănăstirea Sinai, a acceptat să revină - ca egumen - în chinovie. Sfântul Ioan nu a condus foarte mult
timp mănăstirea, revenind la viaţa anahoretică. În locul său, l-a lăsat egumen pe fratele său
Gheorghe, căruia i-a proorocit că va muri la mai puţin de un an după moartea sa; profeţie care s-a
adeverit.

Sfântul Ioan Scărarul a murit în anul 680. În acea perioadă, mulţi monahi din Orient au venit să
vieţuiască în Peninsula Sinai din cauza ameninţării arabe, şi odată cu ei şi Gheorghe, fratele său,
devenit episcop de Sinai. De altfel, el a fost primul episcop care s-a mutat din Faran la mănăstire.
Un urcuş care nu cunoaşte limite

Scara zugrăveşte modul său exemplar de a gândi şi de a trăi, pe de o parte, iar pe de alta,
sintetizează principiile vieţii creştine. Profunzimea exegezei acestui urcuş duhovnicesc, format din
treizeci de trepte, este expresia metamorfozată a propriilor sale trăiri dobândite în isihie prin
stăruinţă, prin despătimire, prin înfrânare, prin post, prin priveghere şi rugăciune.

Lucrarea este considerată a fi jurnalul vieţii sale. Primii destinatari ai cărţii au fost călugării din
Mănăstirea Rait, Ioan Raiteanul fiind îndemnat să facă ultimele adăugiri, după cum însuşi Sfântul
Ioan preciza: „De aceea scrierea aceasta a mea nu ţi-o adresez ţie - departe de mine un aşa gând -
căci vrednic eşti în Hristos; nu numai pe alţii, ci şi pe noi înşine să ne întăreşti şi să ne îndrumi întru
dumnezeieştile deprinderi“.

Nu se ştie cu exactitate anul în care a fost scrisă Scara. Din titlul scrisorii - prin care Ioan Raiteanul îi
sugerează scrierea acestei lucrări - am putea deduce că Sfântul Ioan a alcătuit Scara în timpul
pustniciei sale. Totuşi, cercetătorii care au dat tiparului ediţiile complete ale textului consideră că
formula de adresare era „Avva Ioan, egumenul călugărilor din Muntele Sinai“ şi că supranumele de
Sinaitul se referă la funcţia sa de conducător al marii mănăstiri sinaite.

Şi titlul lucrării a variat în timp. Dacă în primele secole care au urmat scrierii, aceasta era cunoscută
sub două nume, alternative, Table duhovniceşti şi Scara, cel din urmă a prevalat în virtutea faptului
că însuşi autorul a imaginat-o ca o scară a urcuşului dumnezeiesc, fiecare capitol reprezentând o
treaptă a urcuşului duhovnicesc, căruia i se închină cei ce voiesc să-şi desăvârşească viaţa creştină.
Alegerea numărului de treizeci poate fi pus în legătură cu numărul anilor petrecuţi de Mântuitorul pe
pământ înainte de a începe propovăduirea publică.

Scara se bazează, în primul rând, pe experienţa personală a Sfântului Ioan Scărarul, care împrumută
unele idei de la autorii anteriori lui. Astfel, el îi aminteşte în mod explicit - însă fără să facă trimiteri
punctuale la scrierile lor - pe Origen, Evagrie (ale cărui opinii le dezaprobă), Sfinţii Ioan Casian,
Grigorie Teologul (Grigorie cel Mare) şi Efrem Sirul.

Totodată, face aluzie şi la unii bătrâni contemporani lui, pe care fie că i-a cunoscut, fie numai a auzit
de ei. Între aceştia îi aminteşte pe Ioan Savaitul, Gheorghe Arselaitul, călugărul Mina, arhidiaconul
Macedonie din Alexandria, Isihie din Muntele Horeb.
Deşi nu îi menţionează explicit, Sfântul Ioan foloseşte şi scrierile Părinţilor capadocieni (în special
Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa). Familiară îi era şi tradiţia părinţilor pustiei,
cuprinsă în special în Pateric, Întâia viaţă duhovnicească a lui Pahomie (cca 390), Istoria lausiacă a lui
Paladie (419-420), Livada duhovnicească a lui Ioan Moshu (615-619), Povestea Thaisiei (secolul V) şi
Viaţa Sfintei Pelaghia. Se pare că el cunoştea şi scrierile Sfântului Marcu Ascetul (secolul V), Diadoh al
Foticeii (secolul V), Nil de Ancira (secolul V), Dionisie Areopagitul (cca 500), Dorotei de Gaza, precum
şi cele ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, Avva Isaia Pustnicul, Ioan Carpatinul şi alţii; majoritatea
învăţăturilor lor fiind adunate în Filocalia, ne oferă posibilitatea de a le analiza comparativ.

Treptele scării sunt rânduite de autor ţinând cont, în primul rând, de perspectiva vieţii creştine, adică
din punctul de vedere al desăvârşirii morale; în acest sens, putem vorbi de o orânduire a lor, ţinând
cont de o succesiune logică. Viaţa însăşi a creştinului este un urcuş, care nu cunoaşte limite decât în
Dumnezeu - Treime. Cartea, deşi se adresează cu prioritate monahilor, este folositoare oricărui
credincios; laicul care o va parcurge cu sporită atenţie îşi va da seama că cele mai multe dintre
sfaturile ei i se potrivesc. Deşi scholiile - notele lămuritoare ce însoţesc fiecare treaptă - au fost
atribuite egumenului Ioan Raiteanul, se pare că, de fapt, sunt mult mai târzii, majoritatea avându-şi
originea în evanghelismul franciscan şi fiind influenţate, în special, de opera lui Angelo Clareno, care
a tradus Scara pe la 1300, pe când se afla în exil şi vieţuia cu monahii din Meteora în Grecia centrală.

Către eliberarea de patimi şi pacea divină

După cum spuneam, Scara este structurată în 30 de trepte. Ea ne prezintă treptele fericirii
duhovniceşti, pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum Sfântul Ioan Scărarul, pilduitor, a
făcut-o. Numărul treptelor este simbolic, dar are şi un adânc înţeles duhovnicesc, reprezentând
vârsta la care Hristos S-a revelat în deplina Sa maturitate.

El clasifică treptele Scării astfel1: 1. retragerea - presupune ieşirea firii de sub stăpânirea materiei; 2.
neîmpătimirea - constă în golirea omului de tot ce este stricăcios; 3. înstrăinarea - maică a
despătimirii; 4. ascultarea - fereastra prin care poţi vedea dincolo de sine; 5. pocăinţa - o întoarcere
a omului de la păcat la virtute, prin nevoinţă şi suferinţă; 6. gândul la moarte - darul lui Dumnezeu
prin care deschide sufletului orizontul veşniciei şi perspectiva infinităţii; 7. fericita întristare - dorul
intens după viaţa în Dumnezeu; 8. mânia - tulburarea sufletului; 9. ţinerea de minte a răului - ce
îngustează sufletul; 10. clevetirea - care surpă iubirea; 11. flecăreala - catedrala slavei deşarte; 12.
minciuna - fiica multei vorbiri; 13. trândăvia - moartea tuturor virtuţilor; 14. lăcomia - maica
desfrânării; 15. neprihănirea (castitatea) - începutul învierii celei de obşte şi al nestricăciunii celor
stricăcioase; 16. arghirofilia - închinarea la idoli; 17. nesimţirea - breşa dintre trecut şi prezent; 18.
somnul - îngroşarea minţii; 19. privegherea - subţierea spiritului; 20. frica - nedesăvârşirea în iubire;
21. slava deşartă - vânătoarea virtuţilor; 22. mândria - închipuirea de sine; 23. hula - gândurile
vrăjmaşilor; 24. blândeţea - contemplarea tainei lui Dumnezeu; 25. smerenia - poarta Împărăţiei lui
Dumnezeu; 26. discernământul - curăţenia inimii; 27. isihia - cale a rugăciunii neîntrerupte; 28.
rugăciunea - maica virtuţilor; 29. nepătimirea - moartea întru înviere a sufletului; 30. credinţa,
nădejdea şi dragostea - amplitudinea cunoaşterii şi trăirii duhovniceşti.

Omul ajuns în vârful scării se simte eliberat de patimi şi încărcat de pacea divină, iruptă din iubirea
lui Dumnezeu.

Simbolul scării, viaţa fiecăruia dintre noi

Impactul pe care l-a avut Scara se reflectă şi în iconografie, motivul „Scării“ apărând atât în
zugrăvirea bisericilor (dintre care în ţara noastră se disting frescele de la Mănăstirile Râşca, Suceviţa,
Pângăraţi şi Hurezi), cât şi în gravurile şi miniaturile manuscriselor.

Cea dintâi traducere în româneşte a Scării, cu titlul de Leastviţa, care aparţine Sfântului Mitropolit
Varlaam, a determinat pictarea ei la ctitoria ştefaniană „Sfântul Ilie“ din cartierul sucevean cu acelaşi
nume.

Sintetizând conţinutul Scării, iconografia reprezintă o scară la al cărei capăt de sus aşteaptă Hristos,
pentru a-i primi pe cei care au reuşit să urce scara virtuţilor spre Împărăţia cerurilor. De-o parte şi de
alta a scării - de multe ori asociată scării din viziunea lui Iacov (Facere 28, 12-13) - sunt reprezentaţi
îngerii ce îi ajută pe nevoitori, dar şi diavolii care încearcă să îi tragă în jos sau să îi săgeteze, pentru
a-i determina să renunţe, indiferent cât de sus au ajuns. Nu lipsesc nici cei reprezentaţi căzând de pe
scară. Simbolul scării este de fapt viaţa fiecăruia dintre noi, iar treptele sunt manifestarea conştiinţei
prin curăţirea de păcate. Pentru viaţa sa îmbunătăţită, pentru darul facerii de minuni cu care a fost
înzestrat, Sfântul Ioan Scărarul a ajuns să fie considerat, încă din timpul vieţii, drept un pustnic sfânt
şi iubitor.

O frescă din biserica Mănăstirii Sinai îl prezintă cu un nimb pătrat, ceea ce sugerează fie că a fost
pictat în timpul vieţii, fie imediat după moarte. Poate, de asemenea, să fie şi o sugestivă trimitere la
Lumina lui Hristos, Care luminează în cele patru colţuri ale lumii. Chiar dacă acest nimb neobişnuit
pare să nu sugereze neapărat sfinţenia, el indică totuşi înalta autoritate de care se bucura. Cea mai
veche icoană existentă care îl reprezintă pe Sfântul Ioan cu un nimb rotund datează din secolul al X-
lea, fiind o miniatură într-un manuscris.

Sfântul Simeon Noul Teolog a descoperit Scara în biblioteca tatălui său, un laic din aristocraţia
secolului al X-lea. Scara virtuţilor a fost şi este considerată crucea fiecărui om.
După cum Hristos s-a folosit de trupul Său pentru a birui diavolul, păcatul și moartea, tot astfel
trebuie să ne folosim de trupul nostru pentru a lupta împotriva anumitor aspecte ale „trupului”*1].
Evagrie susține că se poate dobândi „neprihănirea inimii prin intermediul trupului”, pe care
„monahul trebuie să l trateze întotdeauna ca și cum ar mai locui împreună încă mulți ani încolo”*2+.
Scărarul adoptă o atitudine asemănătoare: „nu voi mai putea dobândi virtuțile dacă voi nimici
trupul”. Trupul este, prin urmare, „un prieten”, „un aliat”, „un ajutor”, „un apărător”*3+.

Teologia Scărarului nu este în nici un caz îndreptată împotriva trupului.

Într adevăr, nu se poate face nimic în absența lui; nu poți fi mântuit fără el; prin urmare, harul nu
poate fi acordat decât în măsura în care este primit și de către trup:

La cele ale cugetului se ajunge prin cele ale simțurilor.*4+

Virtutea sufletului se poate întipări în lucrarea cea din afară *…+ Căci sufletul se face asemenea
(typoutai) lucrărilor din afară și ia chipul (schematizetai) celor ce le face și se întipărește de ele.*5+

De fapt, fiecare luptă ascetică nu este decât o reafirmare a Întrupării. De aceea, pământescul poate fi
întrebuințat pentru a provoca pământescul tocmai pentru a împiedica trupul să ne domine, totul în
vederea transfigurării trupului. De altfel, pământescul își află împlinirea numai în slava lui Dumnezeu.
A căuta sensul ultim în ordinea materială, fără Dumnezeu, înseamnă a absolutiza relativul, a l
amputa într un mod teribil. Relativ fiind, trupul este legat atât de Dumnezeu, cât și de ceilalți
oameni:

De mi voi lega trupul cu postirea, dar îl voi judeca pe aproapele, mă va lega el pe mine înapoi.*6+

Nu este mai puțin o adevărată minune să vezi un trup pângărit făcut iarăși curat și neprihănit de
chiar același trup:

Nu este nimic uimitor că cel nematerial luptă cu cel material. Ce este cu adevărat uimitor este că
cineva care se află în materie și este în vrăjmășie cu această materie dușmănoasă și vicleană îi alungă
pe dușmanii nemateriali.*7+

Nu există însă, la Ioan, nici o urmă de mesalianism și nici o înclinație spre vreo „senzualitate mistică”
sau materialism. Dacă păcatul trupesc pare să fie accentuat*8+, e din cauză că ascetul creștin nu se
luptă cu simple idei sau teorii. Acest efort trebuie văzut ca o luptă pentru supraviețuire, nu ca o
încercare de evadare. Ioan dorește ca trupul să fie tratat cu discernământ, delicatețe și dragoste*9+,
chiar și atunci când ne împotrivim greșelilor lui. Trupul întruchipează păcatul; dar nu este păcătos în
sine. Trupul nu este sfânt – dar există în vederea sfințeniei. Acest punct va fi dezvoltat mai târziu,
atunci când va fi discutată problema lacrimilor.

Am văzut cum, prin harul lui Dumnezeu, poate fi dobândită kata physin plecând de la condiția lui
para physin. Totuși, natura trupească este extrem de înșelătoare, iar demonii se pot folosi cu
ușurință de ea. Nimeni nu trebuie să se încreadă în trup, ci să se nevoiască în permanență pentru
transfigurarea lui. Scărarul scrie:

Niciodată în viață să nu te încrezi în trupul tău de lut, și să nu te bizui pe el până când nu te vei întâlni
cu Hristos.[10]

Nu ne spune însă dacă îl vom întâlni pe Hristos de abia în ceasul morții sau mai devreme. A L vedea
pe Hristos încă din această viață poate fi totuși posibil. Altundeva, Ioan observă:

LA DUMINICA A PATRA DIN POST: „ACEST DUH NU IESE DECÂT CU RUGĂCIUNE ŞI CU POST." (MARCU
9,29)

Suntem în toiul luptelor duhovniceşti ale Sfântului Post. Duminicile trecute ne-au pus înainte arme
puternice: credinţa neclătită, dumnezeiescul Har şi sfânta Cruce; duminica de azi ne aduce altele,
asupra cărora însuşi Mântuitorul ne atrage atenţia.

In Evanghelia de astăzi, un om aduce înaintea Domnului pe fiul său chinuit de diavolul.1 Fusese cu el
la ucenici, dar aceia nu putuseră face nimic, de aceea omul vine cu îndoială în suflet şi se roagă:
„Doamne, dacă poţi ceva, ajută-ne.

Fie-ţi milă de noi!" „De poţi crede", îi răspunde Domnul, „toate sunt cu putinţă celui ce crede!" La
mărturisirea plină de credinţă a părintelui îndurerat, Domnul ceartă pe duhul cel surd şi mut, îl
izgoneşte şi copilul se face sănătos.

Fără îndoială că ne miră neputinţa ucenicilor. Invăţătorul, când îi trimisese la propovăduire, le

dăduse putere asupra dracilor (Marcu 6, 7) şi apoi ei înşişi mărturisesc cu bucurie: „Doamne, şi dracii
se pleacă nouă" (Luca 10, 17). Acum însă, ruşinaţi, întreabă mai departe pe Domnul: „Dar noi de ce
n-am putut să-1 scoatem?" Iar răspunsul şi el pare un reproş: „Acest neam cu nimic nu poate fi scos,
decât cu rugăciune şi cu post."

Nu posteau oare ucenicii şi nu se rugau? Nu mai era lucrător harul primit de la Domnul? Nimic din
toate acestea, înadins Mântuitorul a iconomisit ca să se întâmple lucrurile astfel. Pentru a ne atrage
în chip deosebit atenţia cât de temute şi de puternice împotriva dracilor sunt aceste două:
rugăciunea şi postul, asupra cărora se cade să ne oprim mai ales acum, când ne îndeletnicim cu
rugăciunea şi cu postul.

Diavolul este urătorul neamului omenesc: în cine poate intra, pe acela îl chinuie cumplit, îl aruncă în
foc şi în apă ca să-l piardă, ca pe tânărul din sfânta Evanghelie. Dacă ai văzut vreodată un om bântuit
de diavolul, te îngrozeşti de ura şi de răutatea cu care satana munceşte pe om. Dar vrăjmaşul nu
numai pe cei în care intră, ci pe tot omul voieşte să-l piardă. In jurul fiecăruia din noi se dă o luptă
crâncenă: avem un înger păzitor, dar mii de draci ne dau târcoale, ca nişte fiare cumplite, ca să ne
sfâşie. Şi lupta este cu atât mai primejdioasă, cu cât diavolul ne războieşte în ascuns şi nu făţiş; căci
dacă s-ar arăta el vreodată aşa cum este, n-ar mai avea nici un ucenic, ci le-ar pieri tuturor pofta de a
mai face voile lui. Dar pentru că nu ne poate sili să-i facem voia lui, el ne ademeneşte, ne înşeală, ne
ispiteşte, ca cel ce este înşelătorul, tatăl minciunii, ispititorul.

Dumnezeu a înzestrat pe om cu putere înţelegătoare, mintea, ca necontenit să se înalţe cu ea către

Dânsul, să-L cunoască, să-L proslăvească să se apropie de Izvorul a toată fericirea şi buna dăruire.
Ori, tocmai aici ne războieşte vrăjmaşul, ca să ne abată din calea cea firească, spre Dumnezeu şi să
aţintească mintea numai spre cele pământeşti, spre grija de cele trecătoare. Pentru a scăpa de
această cursă, Sfinţii Părinţi ne învaţă o prea minunată metodă: metoda sfintei atenţii şi a rugăciunii.
Să fim adică necontenit atenţi la minte şi în gândurile ce vin, ca un paznic la poarta unei
întreprinderi, care legitimează pe oricine voieşte să intre înlăuntru. Aşa să străjuim şi noi mintea şi să
legitimăm tot gândul care se iveşte în minte. Şi cum să-l legitimăm? Cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!"

Cum a apărut un gând în minte, ne învaţă Sfinţii Părinţi, ia-l în primire cu numele Domnului, că nu
este în cer şi pe pământ armă mai tare ca acest Nume. Pe gândurile bune, Numele Domnului le
întăreşte, iar pe cele aduse de diavolul le risipeşte ca fumul. Iată de ce Mântuitorul spune ucenicilor
că rugăciunea este armă nebiruită împotriva dracilor. Căci rugăciunea este înălţarea minţii către
Dumnezeu, convorbirea cu El, un fir de foc care ne leagă de cer şi de care nu se poate apropia
lucrarea celui potrivnic. De aceea, Mântuitorul ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat, Rugaţi-vă ca să nu
cădeţi în ispită!" In ce stă puterea aşa de mare a rugăciunii? Mai întâi, precum am zis, prin puterea
dumnezeiescului Nume este zădărnicită uneltirea drăcească împotriva minţii, iar apoi aceasta
curăţită şi slobodă se înalţă pe calea ei firească, spre Dumnezeu, ca o săgeată. De aceea Părinţii mai
numesc rugăciunea „săgeata duhului", căci prin ea primim putere dumnezeiască pentru a săgeta pe
draci. De aceea, mare putere este rugăciunea!

Când spunem aceasta, însă, o mâhnire ni se lasă peste suflete. Căci ştim, din cercare proprie, cât de
slabă este rugăciunea noastră şi cât de puţin stăm de vorbă cu Dumnezeu când ne rugăm.
„Dumnezeu este Duh, şi cine I se închină trebuie să I se închine cu duhul şi cu adevărul" (Ioan 4, 24);
iar noi suntem pământ şi trup bântuit de pofte după cele plăcute simţurilor şi de iuţime împotriva
aproapelui.

Pofta şi iuţimea, ne învaţă Sfinţii Părinţi, sunt alte două puteri dăruite de Dumnezeu omului, ca să
dorească de-a pururi după Dânsul şi să tindă cu putere încordată spre El. Păcatul însă a întors aceste
puteri spre pământ şi dorul de Dumnezeu s-a făcut dor după materie: după avere, după slavă, după
trup, iar omul stăpânit de poftă este ca un cuptor aprins, arzând după cele poftite; iar iuţimea s-a
pervertit în pornire împotriva aproapelui, în mânie oarbă, ca un torent nestăvilit. Pe tânărul din
Evanghelie îl aruncă diavolul în foc şi în apă ca să-l piardă. Ori focul şi apa închipuie tocmai pofta şi
iuţimea cu care vrăjmaşul luptă pe tot omul ca să-l ducă spre pieire veşnică. Aceasta este a doua
cale, al doilea război pe care ni-l dă vrăjmaşul. Cum să-i zădărnicim şi această viclenie ne învaţă tot
Evanghelia de astăzi, prin post.

Intr-adevăr, prin post, adică prin înfrânarea de la mâncare, de la averi, de la slavă, se iau poftei şi
iuţimii materia cu care ele se hrănesc pătimaş. Prin înfrânarea de la averi scade grija de multe şi
creşte grija de mântuire; prin înfrânarea de la mâncăruri, trupul se veştejeşte, dar se limpezeşte
mintea şi mai uşor se înalţă spre Dumnezeu. Cine nu ştie cât de anevoie este să te rogi când eşti
sătul! Apoi se curăţă inima, fără de care nu vom putea vedea pe Dumnezeu. Iar prin înfrânarea de la
mărirea deşartă creşte smerenia, care înalţă spre Dumnezeu. Dar întorcându-se pofta pe calea sa
firească, spre cele de sus, se întoarce totodată şi iuţimea spre dragostea de aproapele şi în felul
acesta diavolul nu mai are putere asupra noastră.

Suntem în vremea Sfântului şi Marelui Post. De la început Biserica ne-a prevenit că aceasta este
vremea luptelor celor duhovniceşti cu puterile întunericului, care necontenit vor să ne piardă.
Sfintele slujbe zilnic ne învaţă cum să ducem lupta cea bună a sfintelor nevoinţe. Sfânta Evanghelie
prin minunea făcută de Mântuitorul şi prin răspunsul dat apostolilor ne învaţă încă odată cât de
mare este puterea rugăciunii unită cu postul. Diavolul ne luptă cu multă perfidie; se foloseşte de
însăşi armele noastre, de puterile ce ni le-a dăruit Dumnezeu pentru mântuire. împotriva acestei
lupte viclene numai rugăciunea unită cu postul au putere; „acest neam, zice Domnul, nu se scoate
fără numai cu rugăciune şi cu post." Şi fiindcă vrăjmaşul nu ne luptă numai acum în vremea postului,
ci de-a lungul întregii vieţi, şi noi necontenit trebuie să purtăm cu noi aceste arme. Rugăciunea şi
înfrânarea sunt lege pentru viaţa creştină, avânt spre cele înalte ale minţii şi strunire necontenită a
poftei şi a iuţimii, ca să nu ne arunce în prăpastie.
Rugăciunea şi postul, armele cele mai tari împotriva diavolului! Dar poate, va zice cineva, că nu vede
ceva deosebit aici. Nu posteşte oare şi nu se roagă atâta lume şi totuşi nu scapă de draci? Nu spune
aşa, ci spune-mi cum posteşti şi cum te rogi şi ce rod agoniseşti cu ele. Dacă prin post puterile
sufleteşti ale poftei şi iuţimii se preschimbă în dor fierbinte după Dumnezeu şi străduinţă din
răsputeri pe căile Lui, dacă prin rugăciune mintea se face surdă şi mută faţă de orice gând din afară şi
stă ca Măria la picioarele Domnului, ascultând cuvintele Lui, atunci posteşti cu adevărat şi te rogi cu
adevărat şi nici un diavol nu se mai poate apropia de tine. Prin post şi rugăciune întreaga fiinţă a
omului se adună şi se concentrează ca într-un sâmbure şi se alipeşte cu tărie de Dumnezeu. Şi când
este Dumnezeu cu noi, nimeni nu mai poate sta împotriva noastră.

Deci, rugăciune nu numai seara şi dimineaţa, ci cât mai des, necontenit, precum ne porunceşte
Domnul: Rugaţi-vă neîncetat! Căci, precum spune sfântul Ioan Scărarul, cine se sprijină necontenit pe
toiagul rugăciunii, nu se va poticni niciodată.

O întâmplare din vieţile marilor nevoitori şi necontenit rugători către Domnul ne va arăta încă odată
puterea rugăciunii unită cu postul.

Cuviosul Antonie cel Mare avea un ucenic simplu cu înţelegerea, de aceea a şi fost numit Pavel cel
simplu sau cel prost; era însă tare în credinţă şi fără răutate. Odată, Sfântul Antonie i-a trimis un om
îndrăcit ca să-l vindece. Cuviosul Pavel porunceşte diavolului să iasă din om de mai multe ori, dar
vrăjmaşul se împotriveşte şi nu voieşte să iasă. Atunci Pavel cel simplu iese afară din chilie, în bătaia
soarelui - şi în Egipt căldura nu-i ca la noi, ci soarele arde ca un cuptor încins - şi stând ca un stâlp
nemişcat aşa se ruga: „Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai răstignit pentru noi, Tu ştii că nu mă voi
mişca din locul acesta, şi nici nu voi mânca sau bea ceva, chiar dacă voi muri, până ce nu vei scoate
pe acest drac din zidirea Ta şi să o slobozeşti de duhul cel necurat." Şi nici n-a sfârşit bine cuviosul
rugăciunea, că diavolul a ieşit cu strigare mare, ca un balaur înfricoşat, şi fugind s-a aruncat în Marea
Roşie, neputând răbda rugăciunea şi postul cuviosului.

Aşa să facem şi noi în toată vremea, şi mai ales când ne bântuie diavolul cu patimile trupeşti sau cu
mânia împotriva aproapelui. Cu post şi rugăciune, ca Pavel cel prost: „Doamne, nu voi înceta
rugăciunea şi nu voi mânca sau bea până ce mă vei izbăvi." Şi degrabă va veni izbăvirea cu ajutorul şi
cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Parintele Petroniu Tanase

Nota: 1 Diavolul din Evanghelia de azi este surd şi mut, aruncă pe tânăr în foc şi în apă şi este izgonit
de rugăciune şi post. Legătura dintre ele? Auzul este simbolul raţiunii, care deosebeşte între bine şi
rău. Surzenia duce la muţenie. Postul subţiază trupul ca un timpan care percepe bine sunetele
dumnezeieşti. Lăcomia îngroaşă, sclerozează, aduce surzenie, iar aceasta muţenie. Postul dezleagă
auzul, dar auzind se dezleagă şi limba pentru rugăciune (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Cel robit de
poftă şi de iuţime este surd şi mut; diavolul îl aruncă în foc şi în apă; tămăduirea se face prin
rugăciune şi post.