Spectacol 9 iunie 2019

Coordonator: Mănăstirea Piatra Fântânele

Școala din pădure

Adaptare după text de Emilia Plugaru
Personajele:

Scufiţa Roşie, învăţătoarea animalelor Monda Iulia

Cararitra, pasăre care zboară pe cărări Serețean Iulia Ana-Maria

Elevul Rică-Iepurică, un iepuraş cuminte Șut Ionuț

Elevul Dolfi, un purceluş nostim Zaharie Nicolae

Elevul Martinică, un ursuleţ Bodașcă Sorin

Eleva Riţa-Veveriţa, un pui de veveriţă Forfotă Andreea

Moş Martin, un urs Bodașcă Viorica

Mesteacănul Tălpaș Andrei

Stejarul Zaharie Maria

Alunul Bodașcă Roxana

Musca Persecă Ionuța

Notele Persecă Ionuța, Serețean Georgiana,

Tănase Nectaria
Încheiere Șut Raluca

2
Majoritatea personajelor sunt în scenă când se trage cortina.

Intră în scenă coţofana Cararitra - Iuliana.

CARARITRA: Carr, carr, carr, carr, carr, carr…

Cine ar putea să-mi spună,

Ce se-ntâmplă în pădure

Văd elevi isteți și șmecheri

Cete cete se adună!

Chiar acuma va începe

O poveste despre şcoală,

Despre pici isteţi şi şmecheri

Din pădurea mea natală…

Se trage cortina, iar elevii sunt așezați în bancă. Rică (Ionuț) așteaptă în afara scenei.

CARARITRA recită:

La şcoala din pădure

În clasa-ntâi învaţă

Un pui de veveriţă,

Un iepuraş, o raţă.

Un purceluş cuminte,

O ciută, un arici,

Un pui de turturică

Şi doi bursuci voinici.

Din coajă de mesteacăn,

Elevii-şi fac caiete.

Se-aşează în băncuţe,

Şi scriu pe îndelete.

Doar iepuraşul vine,

3
Intră Ionuț în scenă ținând în mână o frunză de curechi, se așează în băncuță liniștit în timp
ce ceilalți elevi îl privesc lung și mirați. Rică își mănâncă frunza de curechi.

Cu-o foaie de curechi,

Şi nu-nţelege bine,

Ciuleşte din urechi

Când profesoara-i zice

Să scrie alfabetul.

SCUFIŢA ROŞIE (Iulia) către Rică-Iepurică: Elevul Iepurică,

Iar ţi-ai mâncat caietul?

Pe foaie de mesteacăn

Ar trebui să scrii,

Cu foaie de mesteacăn

La lecţie să-mi vii!

Copii, cine îi împrumută lui Rică-Iepurică o foaie de mesteacăn?

Tăcere. Dolfi (Niculiță) se foieşte în bancă.

DOLFI: Eu, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie. Eu pot să îi împrumut lui Rică-Iepurică o foaie de
mesteacăn.

SCUFIŢA ROŞIE (Iulia) : Bravo, Dolfi,-mi pare bine,

Eşti prieten credincios,

Cel ce sare la nevoie

Are sufletul frumos…

Iar acum pornim îndată,

Într-o lume fermecată,

Lumea care te îndeamnă,

Multe lucruri noi să ştii.

Se numeşte-acestă lume,

Matematica, copii!

Vă place matematica?

ELEVII: Da!

4
SCUFIŢA ROŞIE (către sală): Dar vouă vă place matematica?

Voci din sală: Da!!! Nu!!!

SCUFIŢA ROŞIE: Atunci să se facă linişte! (Strigă) LI-NIŞ-TE! Să se audă doar musca! Începem
lecţia de MA-TE-MA-TI-CĂ!

Apare o muscă ce bâzâie necontenit. Intră în scenă Ionuța făcând gălăgie și alergând prin
scenă:

Bâzzz, bâzzz, bâzzz…

Toate căpşoarele se învârt după muscă.

SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Să nu se audă nici musca!

Câţiva elevi, printre care şi Dolfi, ies din bănci şi aleargă după muscă. Scufiţa Roşie îşi pune
mâinile în cap.

SCUFIŢA ROŞIE: Dumnezeule! Ce se întâmplă?

Vă pun „doi” în catalog!

Să vă văd pe toţi la loc!

Imediat, imediat, că vă rup urechile…

Dolfi (Niculiță) prinde musca (Ionuța), o duce la băncuță și o așează lângă picioarele lui
ținând-o cu mâinile.

ELEVII (se aşează cuminţi în bănci): Bine, domnişoară profesoară…

SCUFIŢA ROŞIE: Aşa, bravo! Nu se mai aude nici musca. E frumos din partea voastră că sunteţi
animăluţe ascultătoare. Spatele drept! Lăbuţele pe bancă!

Se adresează purceluşului Dolfi: Elevul Dolfi, am zis lăbuţele pe bancă!

DOLFI: Dacă eu… Dacă eu… Dacă eu, domnişoară Scufiţă Roşie… (Îşi ia inima-n dinţi şi se ridică
în picioare) Eu, domnişoară profesoară, am prins musca. Să nu mai bâzâie… O ţin în pumn, iată-
aici.

SCUFIŢA ROŞIE (indignată la culme): Aţi auzit, voi aţi auzit? A prins musca!

Se întoarce către Dolfi: Ai îndrăznit să faci aşa ceva? La lecţia de MATEMATICĂ?

DOLFI (foarte sfios): Am îndrăznit, domnişoară profesoară Scufiţă Roşie.

SCUFIŢA ROŞIE: Atunci… Ia muscoiul de-o aripă,

Şi, afară! Amândoi!

Pentru început, băiete,

Chiar acum îţi pun un „doi”!

5
DOLFI (speriat): Dar… dar… domnişoară profesoară Scufiţă Roşie… Nu aveţi dreptul. Parcă tot
Dumneavoastră aţi invitat nişte lectori de la consiliul lighioanelor care ne-au povestit despre
drepturile celor mici. Eu… eu… Nu sunt vinovat cu nimic. Am vrut să fac cum e mai bine.

SCUFIŢA ROŞIE (strigă enervată): Afară! Acuşica îţi arăt eu drepturi! Şi lasă tu alte lighioane cu
tot cu consiliile lor! Aici, la şcoala noastră din pădure, EU ţi-s consiliul!

Mâine să-mi vii cu mămica,

Cu amendă las-să vină

Ca să ştie să te-nveţe

Ce e aia disciplină!

DOLFI (scânceşte): Dar… dar… mama mea este plecată în altă pădure, sunt singur acasă.

Începe să plângă şi îşi şterge ochişorii cu copitele, între timp musca scapă din strâmtoare,
speriată, bâzâie încă mai tare, zburând din perete-n perete.

SCUFIŢA ROŞIE: Linişte!

Unde-i musca? Prindeţi musca!

Prindeţi musca, daţi-o afară!

Cum de-a îndrăznit să intre?

Pe aicea nu se zboară!

ELEVII (aleargă după muscă şi strigă): Unde-i musca? Iată musca!

A zburat peste fereastră…

Văleleu, ce tărăboi,

A căzut pe jos o glastră!

SCUFIŢA ROŞIE: Gata, s-a terminat, ogoiţi-vă! Toată lumea la loc! Spatele drept! Lăbuţele pe bancă!

Dolfi mai zăboveşte lângă uşă.

SCUFIŢA ROŞIE: De ce stai lângă uşă, eşti fudul de urechi?! Treci în bancă!

DOLFI: Păi… păi… păi, mi-aţi zis să ies afară.

SCUFIŢA ROŞIE: Am zis eu aşa ceva? Ah, da! Cred că am zis. Sau poate n-am zis. Copii, cine ţine
minte ce-am zis eu?

ELEVII: Când? Când?

RICĂ-IEPURICĂ: Aţi zis, domnişoară profesoară.

SCUFIŢA ROŞIE: Ce-am zis?

6
RICĂ-IEPURICĂ: Aţi zis să prindem musca şi Dolfi a prins-o.

RIŢA-VEVERIŢA: Aţi zis că Dolfi să iasă afară.

MARTINICĂ: Eu n-am auzit ce-aţi zis, dacă aţi zis ceva, căci îmi era somn şi mă uitam prin geam…

SCUFIŢA ROŞIE (către clasă): LI-NIŞ-TE!!! (şi către Dolfi): Bine. Te iert. De data asta te iert.

Iute-iute, treci la loc,

Nu-ţi pun „doi” în catalog,

Să vedem întâi ce scrii,

Să vedem apoi ce ştii…

Se adresează elevilor, foarte entuziasmată: Matematica, copii,

E nespus de…, de… frumoasă!

Ca s-o înţeleagă toţi,

Linişte, vă rog, în clasă!

Deci, cine dintre voi doreşte să vină în faţa clasei şi să numere până la zece?

Elevii, cu excepţia lui Rică-Iepurică, se ascund pe sub bănci.

RICĂ-IEPURICĂ (cu mâna ridicată): Eu, domnişoară Scufiţă Roşie! Eu vreau să număr până la
zece!

SCUFIŢA ROŞIE: Văd că vrea la tablă Rică,

Dar mai mult ca orişicare,

Ori greşesc, ori mi se pare,

Vrea la tablă Mar-ti-ni-că!

Treci la tablă, Martinică!

Martinică îşi scoate capul de sub bancă, apoi, luând un coş, vine în faţa clasei.

MARTINICĂ: Mor-mor-mor-mor, mor de frică… Pune coşul pe masa profesoarei şi începe să

numere: o mură, două mure, trei mure, patru, cinci, şase… (mirat) Nu mai am
mure? (cotrobăieşte prin coş)

Murele s-au terminat?

Zău că sunt şi eu mirat.

Am avut de toate zece.

Mi-au rămas doar şase mure,

Oare cum s-o fi-ntâmplat?

7
 Făr-să vreau le-oi fi mâncat…

(cu regret) Şi nici nu m-am săturat…

SCUFIŢA ROŞIE: Câte mure ai mâncat, Martinică?

MARTINICĂ: Am mâncat, am tot mâncat,

Să le număr am uitat…

SCUFIŢA ROŞIE: Martinică a avut zece mure. I-au rămas şase. Cîte mure a mâncat Martinică?

Toate capetele dispar pe sub bănci.

RICĂ-IEPURICĂ (ridică disperat mâna): Eu, domnişoară Scufiţă Roşie, eu ştiu câte mure a mâncat
Martinică!

SCUFIŢA ROŞIE: Haide, spune iute, Rică!

RICĂ-IEPURICĂ: Pofticiosul Martinică,

Patru mure a mâncat.

Dacă scazi din zece şase,

Îţi rămân patru exact.

SCUFIŢA ROŞIE: Rică-al nostru, măi băieţi,

E deştept şi e isteţ,

Matematica de zor

O învaţă şi răspunde

Parcă-ar fi calculator.

Cred, ba nu, chiar ştiu exact,

O s-ajungă învăţat!

Bravo, nota „zece”, Rică!

Treci în bancă, Martinică!

Ştiu că „doii” nu-ţi prea plac,

Mâine să-mi aduci abac!

Iar acum la tablă trece,

Veveriţa să ne spună,

Dacă-n coşul ei sunt zece,

Sau nu e nici o alună!

8
RIŢA-VEVERIŢA (trece încrezută în faţa clasei, pune coşul pe masă şi începe să numere):

O alună, două, trei…

Asta-i bună, asta-i bună,

Nu mai am nici o alună,

Le-am pierdut toate pe drum,

O să-nşfac un „doi” acum?

SCUFIŢA ROŞIE: Ţi-au rămas doar trei alune?

Nu ai teamă, „doi” nu-ţi pun,

Dacă iute îmi vei spune,

Câte ai pierdut pe drum?

RIŢA-VEVERIŢA (bolmojeşte ceva, apoi strigă fericită): Şapte, şapte alune am pierdut,
domnişoară profesoară Scufiţă Roşie.

SCUFIŢA ROŞIE: Şapte? Bravo, Riţo, treci la loc,

Nota „şapte”-n catalog.

Purceluşe Dolfi, spune!

Câte alunele bune,

Riţei i-au rămas în coş?

DOLFI (distrat): Nu ştiu.

SCUFIŢA ROŞIE: Eh, Dolfi, Dolfi… Scoate iute abacul şi hai să-ţi arăt cum e mai uşor de socotit.

DOLFI: Dacă eu nu am abac,

Căci nu ştiu din ce să-l fac.

SCUFIŢA ROŞIE: Cum adică? Ia caută mai atent prin ghiozdan, poate că totuşi s-a rătăcit pe undeva.

Dolfi pune pe bancă o trăistuţă în dungi şi cotrobăieşte prin ea. Scufiţa Roşie se apropie, îi
ridică trăistuţa cu două degete şi întreabă mirată: Ce-i asta, Dolfi?

DOLFI: Trăistuţa mea, mi-a cusut-o mama din covoraşul buniciţei.

SCUFIŢA ROŞIE: Dar unde ţi-e ghiozdanul, Dolfi?

DOLFI: Dacă eu nu am ghiozdan, în schimb am trăistuţă… şi e foarte frumoasă.

SCUFIŢA ROŞIE: Cum să zic, cum să vă spun?

O trăistuţă cam la fel

9
 Am avut şi eu cândva…

Scumpei mele bunicuţe,

Îi duceam merinde-n ea.

Pân-ce-n codru nu m-a prins,

Lupul cela din poveste…

Dar acum sunt alte vremuri,

Lupii sunt cu părul lins,

Traistele-s pe la muzeu,

Nici scufiţa nu mai este.

MARTINICĂ: Toţi copiii vin la şcoală

Cu ghiozdane în spinare,

Şi doar purceluşul Dolfi

O trăistuţă-n spate are.

Ha, ha, ha! Ha, ha, ha!

RIŢA-VEVERIŢA: Dolfi nu are ghiozdan,

Fiindcă, fiindcă e sărman,

Dolfi nu are abac,

Fiincă, fiindcă e sărac.

Cu săracii nu mă joc,

Cu săracii nu mă-mpac.

Hi, hi, hi! Ha, ha, ha!..

SCUFIŢA ROŞIE: Încetaţi! Încetaţi!

Imediat să-mi încetaţi,

Principalu-i să-nvăţaţi!

Purceluşule Dolfi, dacă nu ştii câte alunele i-au rămas Riţei, cel puţin cred că ştii deja a număra până
la zece. Ia să te vedem.

DOLFI: Iaca număr… Un ochi, doi ochi, trei urechiuşe, patru… patru ce? Ochi sau urechiuşe? Of, m-
am zăpăcit, dar eu ştiu bine că am numai doi ochi şi numai două urechi…

SCUFIŢA ROŞIE: …Şi o scăfârlie goală.

10
 Nota „doi” în catalog!

Altă dată, chiar „te rog”,

Cu abac să-mi vii la şcoală!

În clasă e hărmălaie.

ELEVII (cu excepţia lui Rică-Iepurică): Dolfi, scăfârlie goală! Dolfi, scăfârlie goală!

Dolfi scînceşte.

SCUFIŢA ROŞIE: Linişte! Fără de abac, copii,

Matematica e grea,

Cu abac într-o clipită

Te înveţi a număra…

Sună clopoţelul.

Clopoţelul a sunat,

Lecţia s-a terminat!

ELEVII îl înconjoară pe Dolfi: Dolfi, scăfârlie goală! Dolfi, scăfârlie goală!

Elevii fug din scenă. Începe să plouă. Rămâne doar Dolfi. Merge trist şi abătut.

CARARITRA (vine legănat pe scenă): Astăzi iar au fost la şcoală,

Lucitoare, nou-nouţe,

Cu şireturi de mătase,

Două albe mici ghetuţe.

Au stat toată ziulica

Într-o bancă amândouă,

Dar n-au învăţat nimica.

Toamnă e şi-afară plouă.

În sfârşit sunt iar acasă,

Negre, negre de noroi,

Dar stăpânului nu-i pasă

Că ghetuţele sunt noi.

Într-o clipă le aruncă

11
 Sub un pat, nici nu le spală.

Ghetele sunt necăjite,

Mâine nu pleacă la şcoală.

Dolfi ajunge acasă.

DOLFI (aruncă ghetele şi trăistuţa cu manuale, oftează): Nu mai merg la şcoală,

O să stau acasă,

Şcoala nu-mi mai place,

De nimic nu-mi pasă…

Şi apoi, nu am ghiozdan,

Riţa zice că-s sărman

Şi mai zice că-s sărac,

Fiindcă, fiindcă n-am abac.

Profesoara-mi zice „Scăfârlie goală”,

Îşi bat joc toţi picii, nu mai merg la şcoală.

Eh, îmi plăcea atât de mult să fiu împreună cu picii de seama mea, dar gata, s-a terminat pentru
totdeauna.

Aşa-mi trebuie, dacă sunt un prostănac. (Oftează, apoi se înviorează un pic).

Pentru ce să-mi fărâm căpăţâna degeaba, dacă tot nu pricep nimic la matematică!?

De fapt… ia să văd, e goală sau nu e goală căpăţâna? (Se bate cu copita în frunte, se aud sunete
înfundate „Tuc, tuc, tuc”).

Parcă nu sună chiar a gol de tot.

Atunci de ce nu pricep nimic la matematică?

Nu pot să număr nici până la zece.

Dacă aş avea abac, ar fi altceva! Dar din ce să mi-l fac? (Se gândește, pauză.)

Martinică are mure … (pauză), iepuraşul morcovi … (pauză), veveriţa alune … (pauză), numai eu
nu am din ce să-mi fac abac.

Gata, am obosit, mă doare capul. (Vine pe planul din faţă, într-un colţ al scenei).

Plec afară în noroi,

Vă invit, veniţi cu mine,

Hai, scăldaţi-vă şi voi,

12
 Să vedeţi cât e de bine.

Cântă şi ţopăie: Un secret vă spun şi vouă:

Nicăieri nu te mai doare,

De te scalzi atunci când plouă,

În băltoaca cea mai mare!

Sare prin băltoacă şi e nespus de fericit.

Intră în scenă Rică și Doamna Profesoară.

Rică-Iepurică se adresează spectatorilor:

Ce bine e la şcoală!

Îmi place enorm de mult să fiu elev, învăţ atâtea lucruri minunate.

În afară de asta, mi-am făcut o mulţime de prieteni noi, dar cel mai bun prieten al meu, ştiţi cine
este?

Dolfi! Dolfi e un purceluş

Cu codiţa ineluş

Şi cu scăfârlia mare…

Eh, Dolfi-al meu, abac nu are.

Chiar dacă nu are abac, Dolfi are o trăistuţă nemaipomenită! Sunt convins că şi voi vă doriţi o
asemenea trăistuţă.

Rică dansează cântând: Ce bine e la şcoală.

La şcoala din pădure,

În clasa-ntâi învaţă,

Un pui de veveriţă,

Un purceluş, o raţă…

Lui Dolfi nu prea îi place matematica, pentru mine însă matematica este obiectul preferat.
Profesoara (Iulia) zice:

Rică-al nostru, măi băieţi,

E cuminte şi-i isteţ,

Matematica de zor

O învaţă şi răspunde

Parcă-ar fi calculator!

13
Profesoara-Iulia iese din scenă.

Rică: Cu matematica nu am nici o problemă, dar iată cu alfabetul…

Cu alfabetul e altă socoteală.

Pe foiţe de curechi

Literele mi le scriu.

Cum se-ntâmplă, ce se-ntâmplă,

Cum se face nici nu ştiu,

Dar îmi pierd foiţele.

Nu le pierd, ci le mănânc,

Vă spun vouă-acest secret.

Din foiţe de mesteacăn

Vreau să-mi fac şi eu caiet…

Rică strigă cu ecou: Mesteacănuuuuuuuuuuuul! Mesteacănuuuuuuuuuuuul!

MESTEACĂNUL: M-a strigat cineva pe-aici sau mi-a părut?

RICĂ-IEPURICĂ: Mesteacănul? Tu eşti, domnule Mesteacăn?

MESTEACĂNUL: Da! Eu sunt. (Rică face o plecăciune mesteacănului)

Ai nevoie de ceva, puiule?

RICĂ-IEPURICĂ: Am nevoie de caiete,

De foiţe subţirele,

De foiţe albe, albe,

Litere să scriu pe ele…

MESTEACĂNUL: Îţi voi da foiţe multe,

Dar ascultă si-o povaţă.

Cât de greu ar fi să-ţi fie,

Ai răbdare şi învaţă.

Ia-ţi foiţe de aici

Şi mai vino pe la mine,

Eu ajut pe orice pici,

14
 Eu ajut pe orişicine…

Mesteacănul îi dă foițe albe lui Rică.

RICĂ-IEPURICĂ: Doamne! Eşti atât de darnic.

Foi ne dai la fiecare,

Dar aşa nu vei rămâne

Fără de tulpină oare?

MESTEACĂNUL: Nu, băiete, primăvara

Alte foi în loc îmi cresc,

Însă, dragul meu prieten,

Pentru grijă-ţi mulţumesc.

RICĂ-IEPURICĂ: Şi eu îţi mulţumesc, domnule Mesteacăn, la revedere! Ramâi cu bine.

Își pleacă capul în semn de mulțumire, iar Mesteacănul îi răspunde cu același gest.

MESTEACĂNUL: La revedere, Rică și să ai grijă de tine.

RICĂ-IEPURICĂ (țopăie, bucurându-se):

Manuale am, caiete

Şi creioane colorate.

Pensulă şi acuarele,

Şi stilouri, am de toate!

Am de toate necesare,

Şi pornesc acum departe,

Într-o ţară minunată,

Care se numeşte CARTE!

Pauză.

RICĂ-IEPURICĂ: Mai întâi de toate mă duc să-i întorc foiţa lui Dolfi.

Îl zăreşte pe Dolfi care sare în mocirlă şi îi stigă de departe: Hei, Dolfi, noroc, ţi-am adus foiţa de
masteacăn.

DOLFI: Dă-o-ncolo de foiţă,

Dă-le-ncolo de caiete,

Eu la şcoală niciodată,

15
 Nu mă mai întorc, băiete!

Scăfârlia-mi este goală,

Nu mă mai întorc la şcoală!

(Sare prin băltoacă).

Sunt un vesel purceluş,

Cu codiţa ineluş…

RICĂ-IEPURICĂ (se apropie şi îl vede pe Dolfi murdar din cap până în picioare): Dolfi, ai
înnebunit? De ce eşti atât de murdar?

DOLFI: Cum „de ce”? Fiindcă îmi place să mă zbengui în noroi.

Către sală: Hei, copii, toţi de acolo! Hai, veniţi aici şi voi! (Țopăie în băltoacă)

Un secret vă spun şi vouă:

Burta, capul nu te doare,

Dacă sari atunci când plouă,

În băltoaca cea mai mare! (Pauză)

(Se adresează lui Rică) Rică-Iepurică, vino să ne scăldăm împreună!

RICĂ-IEPURICĂ: Eşti nebun, măi Dolfi?

În hăinuţe noi,

Crezi că fac ca tine,

Baie în noroi?

16
Începe să plouă. Cad stropi de ploaie. Pic-pic-pic.

RICĂ-IEPURICĂ:

Din cer cade o ploiţă

Şi mă udă pe codiţă, (Pauză, apoi se adresează lui Dolfi:)

Dolfi, vino tu cu mine-n ploaie!

Ploaia-i caldă şi curată,

Fă o baie-adevărată!

DOLFI: În ploaie? Să fac baie?

(Se apropie de Rică-Iepurică şi aleargă prin ploaie).

RICĂ-IEPURICĂ: Ştii ceva, Dolfi, adu-mi săpunelul să te spăl!

DOLFI: Dacă eu nu am săpun…

RICĂ-IEPURICĂ: Asta-i bună!

Către sală: N-o să credeţi ce vă spun:

Cică, nu are săpun!

*** Melodie. ***

Către Dolfi, cotrobăind prin ghiozdan: Aşteaptă o clipă, acuş îţi dau săpunelul meu.

Fel de fel de lucruri am

În acest micuţ ghiozdan.

Am şi cărţi, am şi caiete,

Şi creioane colorate,

Am săpun şi am oglindă,

Am şi pieptene, de toate…

Iată, l-am găsit.

Îl spală pe Dolfi din cap până-n picioare. Dolfi râde şi e fericit.

17
RICĂ-IEPURICĂ spune către sală: Purceluşul nostru,

S-a născut curat.

Când se mâzgăleşte,

Umblă supărat.

Ca să-şi roadă glodul,

Fuga lângă gard,

Parcă-i de faianţă,

Parcă-i dat cu fard.

Ştiţi ce urechiuşe are

Astăzi Dolfi? Cum nu ştiţi?

Urechiuşe mai murdare,

Nicăieri n-o să găsiţi.

Poate doar la copilaşii,

Care-n toată dimineaţa

Uită că au urechiuşe

Şi se spală doar pe faţă.

Dolfi, gata, te-am spălat, eşti atât de curat şi de frumos de parcă nici nu mai eşti tu.

Priveşte-te în oglindă (îi întinde oglinda).

DOLFI (se priveşte în oglindă şi exclamă nedumerit): Wooooow! Wooooow!

Nu cred, nu pot să cred. Eu să fiu acesta? Chiar eu să fiu, copii?

VOCI DIN DE DUPĂ CORTINĂ: da! da!

RICĂ-IEPURICĂ: Ei, Dolfi, ia-ţi foiţa. Eu plec acasă, e târziu, ne vedem mâine la şcoală.

18
DOLFI: Parcă ţi-am spus, nu mai merg la şcoală!

Profesoara-mi zice

Scăfârlie goală,

Îşi bat joc toţi picii,

Nu mai merg la şcoală.

Matematica-i de vină, Rică.

Nu pot să număr nici până la zece.

Sunt un prost, sunt un purceluş prostănac şi nu mai merg la şcoală.

RICĂ-IEPURICĂ: Eşti prostănac?

Nu te cred.

Ia dă scăfârlia-ncoace! (Bate cu lăbuţa în scăfârlia lui Dolfi – „tuc-tuc-tuc”, mai bate o dată – „tuc,
tuc”).

Spre sală: Oho-ho! Ce scăfârlie are! Plină ochi cu minte.

N-am mai întâlnit o asemenea scăfârlie.

Ia să vedem… (Se bate cu lăbuţa pe sine – „tuc-tuc”, apoi îi controlează iarăşi scăfârlia lui
Dolfi – „tuc-tuc”).

Către Dolfi: Da’ eşti deştept, Dolfi, eşti atât de deştept, chiar mai deştept decât mine.

Hai, verifică tu însuţi. (Dolfi se bate cu copita peste frunte pe sine, apoi pe Rică-Iepurică).

Vezi, vezi? Dar tu ziceai că eşti prostănac.

DOLFI: Sună a plin, Rică, dar totuna nu ştiu să număr. Sunt un prostănac, zău… Nu, nu mai merg la
şcoală.

RICĂ-IEPURICĂ: Ba nu, Dolfi, este foarte simplu, te învăţ eu să numeri.

Ia dă-mi un pic abacul… ah, am uitat că tu nu ai abac.

Bine! Nu te întrista, prietene, găsim noi ceva. (Se scarpină la ceafă).

O să te ajut. Dar cum? Eh, ţi-aş fi dăruit abacul meu, dar… nici eu nu-l mai am.

L-am mâncat, Dolfi, pricepi? L-am mâncat fără să vreau.

Era din morcovi. Morcovii sunt nespus de dulci. Eh, dacă nu aş fi atât de mâncăcios…

DOLFI: Lasă, Rică, nu te mai necăji. Crezi că doar tu eşti mâncăcios? Eu sunt cu mult mai mâncăcios
decât tine, mănânc tot ce găsesc în cale.

19
 Nu mai merg la şcoală,

Scăfârlia-i goală.

O să stau acasă,

De nimic nu-mi pasă. Eh…

RICĂ-IEPURICĂ: Nici vorbă nu poate fi. Cum adică să stai acasă? Chiar acum mi-a venit o idee.

O să-ţi spun ce o să fac.

Trag o fugă prin pădure

Să găsesc vreo 10 mure

Şi din mure-ţi fac abac.

Într-o clipă-s înapoi,

Cu abacul şi apoi

Te învăţ a număra

Cât ai zice peşte, da!

Hai, aşteaptă-mă un pic,

Fug, alerg, am şi plecat.

Eu sânt iute de picior,

Unu acolo, altul ici,

Nu m-a întrecut la fugă,

Până-acuma nici un pici.

DOLFI: La revedere, Rică, la revedere! Te aştept.

Rică-Iepurică aleargă spre pădure, iar Dolfi îi flutură din copită și se așează pe un scăunel.

RICĂ-IEPURICĂ începe să cânte:

Eu sunt Rică-Iepurică,

Sunt viteaz chiar dacă-s mic,

În pădurea mea natală,

Nu mi-e frică de nimic.

O să caut mure coapte,

20
 Din mure să fac abac,

Murele nu-mi plac deloc,

Mie morcovii îmi plac!

Zăreşte tufişurile cu mure, se opreşte.

Ce de-a mure, ce de-a mure,

Se coc toamna în pădure!

Mure coapte, mure coapte,

O să vă culeg pe toate!

Mie murele nu-mi plac.

O să fac din voi abac,

Pentru bunul purceluş,

Cu codiţa ineluş!

Culege mure. Din tufişuri răsare pe neaşteptate Moş Martin (Viorica).

MOŞ MARTIN - Viorica(ameninţător): Murele sunt ale mele,

Să nu te atingi de ele,

Că te las fără urechi! (Îl apucă pe Rică de urechi).

Urecheat mic şi fricos,

Să furi mure nu-i frumos.

I-a să-mi spui, cine te-a trimis în grădina mea?

RICĂ IEPURICĂ: Of, urechile mele, moş Martin, moş Martin, dă-mi drumul, mă doare, mă doare.

Murele deloc nu-mi plac,

Însă vreau să-mi fac abac.

MOŞ MARTIN (mirat): Abac???

RICĂ-IEPURICĂ: Da! Abac pentru prietenul meu Dolfi, care nu mai vrea să vină la şcoală fiindcă nu
ştie să numere, dar nu ştie să numere fiindcă nu are abac.

MOŞ MARTIN (şi mai mirat ): Nu are abac?!

RICĂ-IEPURICĂ: Nu are, nu are, dă-mi drumul, moş Martin! Am vrut doar să-i fac un bine
prietenului meu Dolfi, na-m ştiut că-i grădina dumitale…

21
MOŞ MARTIN:

Zici că-ai vrut să-i faci un bine?

Asta-i „bu-u-u-nă” socoteală!

Chiar că nu pricep nimic,

Ce vă-nvaţă azi la şcoală?!

Moş Martin îl scutură şi mai tare de urechi.

Să faci bine nu se poate!

În pădurea noastră frate,

Nu există bunătate,

De un veac şi jumătate!

Să-ţi bagi lucrul ăsta-n cap,

Înţelesu-mai sau ba?!

RICĂ-IEPURICĂ (răspunde repede): Înţeles-am domnule Urs, da!

MOŞ MARTIN: Acu, băiete, să-mi spui cine e acest Dolfi?

RICĂ-IEPURICĂ: Dolfi e un purceluş

Cu codiţa ineluş

Şi cu scăfârlia mare!

Dolfi, abac nu are!

Acum dă-mi drumul, moş Martine, te rog mult să-mi dai drumul!

MOŞ MARTIN: Stai, nu mai ţipa aşa!

Dă-l încolo de abac,

Mie murele îmi plac,

Şi-mi mai place, ştii prea bine,

Mierea dulce de albine!

Stai cuminte şi ascultă!

Pe aici e miere multă…

Floricică, n-am ce-ţi face,

22
 Şi nectarul tău îmi place…

RICĂ-IEPURICĂ: Cum adică, n-ai ce-i face?

Lasă floricica-n pace!

MOŞ MARTIN (rupe o floare, o duce la gură şi urlă): M-o-o-r-r de durere, m-o-o-r-r de durere!

Intră în scenă Ionuța-Albinuța și-l înțeapă pe Moș Martin cu acul în botic.

RICĂ-IEPURICĂ: Ce-ai păţit, moş Martin, ce-ai păţit?

MOŞ MARTIN: M-o-o-r-r de durere!

De pe floare, o albină

Drept în bot m-a înţepat,

Limba-n gură mi s-a-mflat!

RICĂ-IEPURICĂ: Floarea n-are nici o vină,

De ce-o rupi fără pricină?

MOŞ MARTIN: Iepurică, nu fi rău, ajută-mă, te rog, ajută-mă!

RICĂ-IEPURICĂ: Cum să te ajut, moş Martin?

MOŞ MARTIN: Născoceşte ceva, Rică, născoceşte că mor!

RICĂ-IEPURICĂ (stă pe gânduri): Ce-aş putea să fac, cum aş putea să-l ajut? Sare în sus de
bucurie:

Am găsit, am găsit!

Am găsit care e leacul!

Fii cuminte, moş Martine,

Mai întâi să scoatem acul! (Îi scoate acul.)

Taci şi nu mai mormăi,

Dacă vrei să fie bine,

Acest leac miraculos,

Nu-l cunoaşte orişicine…

Răscoleşte într-un tufiş, găseşte două frunzuliţe pe care le dă ursului spunând cu aere de
mare vraci:

23
 Pune iute pe guriţă

Două frunzuliţe verzi,

Şi durerea o să-ţi treacă

Într-o clipă, o să vezi.

MOŞ MARTIN (duce la gură frunzuliţele şi exclamă ameninţător): Iepurică, dacă mă minţi, te
jupoi!

(După o pauză) Mi-a trecut, Rică, mi-a trecut! Nu mă mai doare, heeeei heeei! Nu mă mai doare.

Rică, eşti un vrăjitor,

Eu deja credeam că mor…!

RICĂ-IEPURICĂ: Eu plec, domnule urs. La revedere! Pa! Pe curând!

MOŞ MARTIN (îl apucă iarăşi de urechi): Stai, mai stai un pic, măi ţică,

Iată ce-o să-ţi spun acum

Şi aş vrea ca să ţii minte:

Nu-ncerca să-mi ieşi în drum!

Murele sunt ale mele,

Să nu te atingi de ele,

Că te las fără de urechi…

Înţelesu-mai sau ba?

RICĂ-IEPURICĂ: Înţeles-am domnule Urs, da!

MOŞ MARTIN (dându-i un bobârnac lui Rică):

Ei, acuma poţi pleca…

Însă, Rică, nu uita,

Să faci bine nu se poate!

În pădurea noastră, frate,

Nu există bunătate

De un veac şi jumătate!

Pleacă ursul și Rică romaine in scenă dar se face că merge prin pădure. Intră CARARITRA-
Iuliana.

RICĂ-IEPURICĂ (trist): Ce mă fac, ce mă fac?

24
 Să mă-ntorc fără abac?

Pe deasupra alunişului zboară CARARITRA.

CARARITRA (râde ironic): Cică, nu are abac,

Cine-acum abac mai are?!

În pădurea alăturată,

Unde-am poposit odată,

Picii au carr-cull-atoarre!

RICĂ-IEPURICĂ: Carr-cull-atoare?

Ce-o mai fi şi astea, oare?

Cararitra, cararitra,

Tu, care le ştii pe toate,

Spune-mi, oare cum se poate,

Oare cum să-mi fac abac?

CARARITRA: Hi, hi, hi! Mai priveşte prin copaci

Şi-o să ştii din ce să-ţi faci…

Cararitra zboară din scenă.

RICĂ-IEPURICĂ se adresează Alunului: Moş Alun, moş Alun,

Ştiu că eşti atât de bun!

Spune-mi, oare pot să-mi fac

Din alune un abac?!

ALUNUL: Bineînţeles, puiule!

De acum sunt ale tale,

Ţi le dau pe toate, ia-le! (Alunul îi întinde o punguță de alune.)

RICĂ-IEPURICĂ (bucuros): Mulţumesc!

Moş Alun, m-ai salvat!

Din alune, o să-i fac

Purceluşului abac!

25
RICĂ către spectatori:

Ia priviţi, de-acu e seară,

Trag alunele pe sfoară,

Câte una, câte două,

Sunt deja pe sfoară nouă,

Încă una şi sunt zece,

Ziua-i pe sfârşite, trece!

Vine noaptea, ce mă fac?

Nu-i nimic, căci am abac!!!

Am abac!!! I-am găsit purceluşului abac!

Am abaaaaac! (Strigă bucuros)

RIŢA-VEVERIŢA (apare în scenă şi se adresează lui Rică-Iepurică):

- Noroc, Rică-Iepurică, te-am auzit strigând şi am venit într-un suflet. Ai păţit cumva ceva?

RICĂ-IEPURICĂ:

- Noroc, noroc, Riţă-Veveriţă. Ce să păţesc? Nu am păţit nimic! Cânt şi eu de bucurie.

RIŢA-VEVERIŢA (mirată):

- De bucurie?! Dar ce bucurie, mă rog, te-a pălit aşa, din senin?

RICĂ-IEPURICĂ:

- E secret, nu-ţi spun!

RIŢA-VEVERIŢA:

- Treaba ta. Dar eu, oricum, sunt foarte bucuroasă! Azi, am primit un 7 la matematică, iar
mămica m-a încurajat, chiar mi-a cumpărat o rochiţă nouă!
Uite ce culoare minunată! (Se fandoseşte în faţa lui Rică-Iepurică).
Iepurică Rică, îţi place rochiţica mea?

RICĂ-IEPURICĂ: Riţă, Riţă-Veveriţă,

Toţi copacii au rochiţă,

De culoare roşioară…

Pa! Eu plec, de-acu e seară.

Nu am timp să pălăvrăgesc.

Plec îndată, mă grăbesc.

26
RIŢA-VEVERIŢA (supărată foc):

- Eşti un nesuferit, Rică! Nimeni pe lume nu mai are o asemenea rochiţă.

Îţi pare rău, ţi-e necaz, mă invidiezi?

Că-s frumoasă şi bogată

Şi a mea-i pădurea toată…

Ia priveşte-n jur, copacii,

S-au aprins şi ard ca macii.

Am strâns patru saci cu nuci,

Iar din nucuşoare dulci

Mi-am făcut abac, măi Rică,

Tu însă nu ai abac,

Fiindcă eşti sărac-sărac!

Cu săracii nu mă-mpac!

RICĂ-IEPURICĂ: Ba de loc nu sunt sărac.

Iată, am şi eu abac.

Rică îi arată abacul din alune.

RIŢA-VEVERIŢA: Mi-ai furat alunele? Ai îndrăznit să furi din livada mea!

Iată cine din pădure,

Fură-alune, fură mure,

Eşti un hoţ şi jumătate!

Să furi, Rică, nu se poate!

Acuşica ţip odată

Şi va şti pădurea toată,

Toţi copiii o să ştie,

Că eşti bolnav de hoţie!

Ori îţi place, ori nu-ţi place,

Iute dă abacu-ncoace!

Rița îi smulge lui Rică-Iepurică abacul.

27
RICĂ-IEPURICĂ (strigă disperat):

Dă-mi abacul înapoi

Eu alune n-am furat,

Sunt un iepuraş cinstit,

Chiar alunul mi le-a dat…

Îi smulge Riţei-Veveriţei abacul.

RIŢA-VEVERIŢA strigă: Mamă, mamă! Vino iute, Rică Iepurică mi-a furat abacul! E al meu, e al
meu, e al meu!

RICĂ-IEPURICĂ (îşi astupă urechile, îi aruncă abacul):

Ia-ţi alunele, pe toate,

Dar nu ai deloc dreptate,

Şi nu ai nici bunătate…

RIŢA-VEVERIŢA: Hi – hi – hi! Auziţi ce spune? E atât de naiv iepuraşul ăsta!

Cică n-am deloc dreptate,

Cică nu am bunătate!

În pădurea noastră, frate,

Nu există bunătate

De un veac şi jumătate.

Vremea e de-acu să ştii –

Poţi să-ntrebi şi de copii.

Legea junglei ne învaţă

Cât trăim în astă viaţă:

Cel care-i mai tare

Este şeful cel mai mare!

28
RIȚA-VEVERIȚA pleacă și iepurică spune supărat:

RICĂ-IEPURICĂ:

Doamne, Doamne, ce mă fac,

Iarăşi sunt făr-de abac.

Mâine dis-de-dimineaţă

Prin pădure pornesc iară.

Nu mă las până nu-ţi fac,

Purceluşule, abac!

Se aşează sub stejar.

RICĂ-IEPURICĂ: O să dorm aici, pe acest covoraş de frunze colorate.

*** Începe să bată vântul pe o melodie. Copiii intonează în cor, cu ecou: ***

VÂNTUL: … prin frunziş,

… prin tufiş,

… prin arţar,

… prin stejar.

RICĂ-IEPURICĂ: Bună seara, moş Arţar, (plecăciune)

Bună seara, moş Stejar, (plecăciune)

Voi, care-aţi văzut de toate,

Îmi veţi spune cu dreptate,

Este-n codru bunătate?

Pauză.

STEJARUL: Este-n codru bunătate!

Bunătate de n-ar fi,

Pasărea nu ar cânta,

Codrul nu ar înverzi.

Câte-un pic de bunătate

29
 Toţi avem – şi tu, şi eu,

Dar să dăruim din ea,

Iată lucrul cel mai greu…

***IARĂȘI începe să bată vântul pe o melodie. Copiii intonează în cor, cu ecou: prin frunziș
…etc. ***

Încep să cadă ghinde din stejar.

RICĂ-IEPURICĂ: Plouă cu ghinde, plouă cu ghinde!

Moş Stejar, moş Stejar, aş putea oare să-mi fac din aceste ghinde un abac?

STEJARUL: Cum să nu, copil frumos!

Vântul ţi le-aduce jos,

Ghindele sunt ale tale.

Ţi le dau pe toate, ia-le!

RICĂ-IEPURICĂ: Mulţumesc, moş Stejar,

Mulţumesc, Vânt hoinar!

O să-mi umplu un ghiozdan

Doar cu ghinde şi – la drum!

Nu mi-e frică de nimic!

Bun rămas, moş Arţar,

Bun rămas, moş Stejar,

Bun rămas, Vânt hoinar. (le face plecăciune)

STEJARUL : Mergi cu bine Rică!

ALUNUL: Să ai grijă de tine!!!

Se stinge lumina, apare Licăr-Licurici.

CARARITRA:

De după-o perdea albastră

Luna a ieşit,

Cu un nouraş de zdreanţă

30
 S-a acoperit.

Noapte caldă, liniştită,

Noapte luminoasă,

Sus pe cer, printre steluţe,

Luna e frumoasă!

Rică se duce la Dolfi și îi dă ghindele. Dolfi se bucură și începe să și le pună pe ață, împreună
cu Rică, apoi Rică pleacă. Dolfi se culcă și a doua zi:

DOLFI (iese din căsuţa sa cu o trăistuță):

Când umblam la grădiniţă,

Eram încă mititel.

Azi sunt foarte bucuros

Că am mai crescut niţel.

Şi mai mare am să cresc,

Am să-nvăţ cum să citesc,

Cum să scriu, să socotesc,

Toate-am să le reuşesc.

Căci aş vrea să ştiţi, copii,

Sunt elev în clasa-ntâi.

Scotoceşte în traistă şi scoate un abac.

DOLFI: Priviţi ce abac frumos mi-a dăruit Rică!

E din ghinzi. Şi mi-a mai dăruit încă multe, multe ghinzi de la moş Stejar.

Rică m-a învăţat să număr pînă la zece, pînă la o sută, chiar pînă la o mie.

Iată: o ghindă, două ghinzi, trei ghinzi, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10…

Toată noapte-am înşirat,

Toată noapte-am numărat,

Şi să număr, în sfârşit,

În sfârşit am învăţat!

Am să-nvăţ în toată ziua

31
 Multe lucruri, vreau s-ajung

Profesor, dar până-acolo

Mai e drumul încă lung.

Intră RICĂ în scenă.

RICĂ-IEPURICĂ: Noroc, Dolfi.

DOLFI: Noroc, Rică. (Îşi strîng lăbuţele).

RICĂ-IEPURICĂ: Ce trăistuţă mare ai, Dolfi! Cu ce ai umplut-o?

DOLFI: Secret.

RICĂ-IEPURICĂ: Spune-mi şi mie secretul!

DOLFI (cu îndoială în glas): Să ţi-l spun?

Ei, hai, fiindcă eşti prietenul meu cel mai devotat, ţi-l voi spune, dă urechiuşa-ncoace! (Îl apucă de
urechiuşă pe Rică Iepurică, i-o dă într-o parte şi-i şopteşte ceva).

RICĂ-IEPURICĂ (mirat): Da?

DOLFI (mândru): Da!

Toată noapte-am numărat,

Toată noapte-am înşirat…

RICĂ-IEPURICĂ: Bravo, Dolfi! Dar de ce atât de multe?

DOLFI: Cum de ce? Dacă cineva nu va avea, atunci eu, hop, şi-i dau unul, pricepi?

Nici o notă rea de „doi”

Prin agende nu va trece,

Vom primi cu toţii-n clasă

Numai „zece”, numai „zece”!

RICĂ-IEPURICĂ: Formidabil, Dolfi, formidabil, eşti tare deştept! Tare mai eşti deştept!

DOLFI: Rică, vezi căpăţâna asta a mea? Ştii cu ce e plină?

RICĂ-IEPURICĂ: Cu ce, Dolfi?

DOLFI: Cum, nu ştii? Cu matematică, Rică.Cu MA-TE-MA-TI-CĂ!

Aztăzi neapărat o să iau o notă de „zece” la matematică!

Să pornim mai iute spre şcoală! Ard de nerăbdare, va fi prima mea notă bună în agendă.

32
Deodată apar de undeva o mulţime de note de „2” care sunt agresive şi încearcă să-i atace pe
Rică şi pe Dolfi.

RICĂ-IEPURICĂ: Ce se întâmplă? Apără-te, Dolfi!

DOLFI: Apără-te, Rică! Notele de „doi” să dispară din calea noastră…

Alungă nota 2 din scenă.

RICĂ-IEPURICĂ: Am reuşit, Dolfi!

DOLFI: Am reuşit, Rică! Să mergem la şcoală! (pornesc cântând)

Noi pornim, pornim la şcoală,

Greu e drumul printre cetini…

Dar nimic nu-i greu pe lume,

Când ai mulţi prieteni!

În calea lor apar câteva note firave de „1”, „2”, „3”, „4”, „5”. Dolfi şi Rică le înlătură din drum.

Nici o notă rea, nici o notă rea

Prin agende nu va trece,

La o parte, note rele!

(scot din scenă notele rele, apoi strigă către nota 10:)

Vino-n codru, nota „zece”!

Apare frumoasa notă de 10, îi ia de mănă pe Rică şi pe Dolfi şi merg mai departe tustrei
cântând:

Vin Martinică şi Riţa-Veveriţa cu ghiozdane în spinare.

MARTINICĂ: Ia te uită cine trece!

RIŢA-VEVERIŢA: Dolfi, şi cu nota „zece”?!

RIŢA-VEVERIŢA şi MARTINICĂ (într-un glas):

Asta-i bună, asta-i bună!

„Zece” i-a luat de mână

Şi pe Dolfi şi pe Rică,

Zău, nu mai pricepi nimică!

33
Sar înaintea lui Dolfi şi a lui Rică-Iepurică, îl apucă pe Dolfi, îi iau trăistuţa şi i-o zgâlţâie
zicând:

Fu! Ce trăistuţă urâtă are „scăfârlie goală”!

RIŢA-VEVERIŢA (vrea să smulgă nota „zece” din mâna lui Dolfi):

Nota zece e a mea,

Eu mă plimb cu ea prin şcoală!

Dă-mi-o-ncoace chiar acum,

Tu ai scăfârlia goală!

RICĂ-IEPURICĂ: Lăsaţi-l în pace pe Dolfi! Dolfi e deştept, are o scăfârlie plină, plină cu Ma-te-ma-ti-
că. Şi ştie să numere, chiar mai bine decât voi!

DOLFI: Da, ştiu, Rică m-a învăţat. Rică mi-a dăruit abac.

RIŢA-VEVERIŢA:

Abac?!

Vai de mine, Martinică,

Am uitat să-mi iau abac. (caută prin buzunare)

MARTINICĂ:

Dar nu am nici eu abac!

Astăzi nu mai plec la şcoală,

Scăfârlia-mi este goală!

Hai acasă, Veveriţo!

Intră notele rele care îi înconjoară pe Martinică şi pe Riţa-Veveriţa.

NOTELE RELE (către Martinică şi Riţa-Veveriţa):

Înspre şcoală împreună

Vom merge cu voi de mână!

Căci în şcoală fără voi

Nu putem intra nici noi!

MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA: Nu vrem, nu vrem să mergem cu voi la şcoală, vrem să mergem de

mână cu Nota „Zece”!

RICĂ-IEPURICĂ: Hai, Dolfi, să-i lăsăm să se descurce singuri.

34
Deodată Dolfi se oprește din mers și îi zice lui Rică:

DOLFI: Rică, mi-e milă de ei, hai să-i iertăm. Totuşi, sunt colegii noştri. Suntem cu toţii atât de
micuţi, cînd vom creşte ne vom amuza pe seama acestor întâmplări!

RICĂ-IEPURICĂ: Bine, m-ai convins! (Strigă) Martinică, Riţo-Veveriţo, veniţi încoace, Dolfi vrea să
vă dăruiască ceva!

RIŢA-VEVERIŢA: Nuci?

MARTINICĂ: Mure?

DOLFI: Ba nu, închideţi-vă ochii, e o surpriză.

Notele rele se îndepărtează.

DOLFI: Fel de fel de lucruri am

În trăistuţa mea cea mare.

Am de toate, am de toate,

Chiar şi multă… bunătate.

RIŢA-VEVERIŢA (deschide ochii şi zice batjocoritor): Bunătate? Aţi auzit copii?

În pădurea noastă, frate,

Nu există bunătate

De un veac şi jumătate…

DOLFI: Oare ce-o să scot acum

Din trăistuţa mea cea mare

Pentr-un urs şi-o veveriţă?

Câte un abac la fiecare!

MARTINICĂ şi RIŢA-VEVERIŢA (într-un glas): Abac?

MARTINICĂ: Ce minunăţie!

Mulţumesc, Dolfi, iartă-mă, m-o-r-r de ruşine, m-o-r-r de ruşine.

Ne-ai salvat. M-o-r-r de ruşine!

M-am purtat atât de urât…

RIŢA-VEVERIŢA (cu jumătate de glas): Mulţumesc, Dolfi.

Nu ştiam că bunătatea seamănă cu un abac.

Şi eu credeam că în pădurea noastră nu există bunătate!

35
DOLFI: Este-n codru bunătate!

Bunătate de n-ar fi,

Pasărea nu ar cânta,

Codrul nu ar înverzi.

Câte-un pic de bunătate

Toţi avem, şi tu, şi eu,

Dar să dăruim din ea,

Iată lucrul cel mai greu…

Toți patru se așează în băncuțe.

SCUFIȚA ROȘIE (Iulia) (în timp ce personajele ies rând pe rând şi se închină în faţa spectatorilor):

Nu mai este tristă şcoala,

Plină e de prichindei,

Glăsucioarele răsună,

Clinchete de clopoţei.

CARARITRA:

La şcoala din pădure,

În clasa-ntâi învaţă

Un pui de veveriţă,

Un iepuraş, o raţă.

Un purceluş cuminte,

O ciută, un arici,

Un pui de turturică,

Şi doi bursuci voinici.

Din coajă de mesteacăn

Elevii-şi fac caiete,

Se-aşează în băncuţe

36
 Şi scriu pe îndelete.

Pe foaie de mesteacăn

Şi iepuraşul scrie,

Iar Dolfi, purceluşul,

De-acu pân-la o mie

Să numere, fireşte,

Făr-de abac el ştie.

Sună clopoțelul și toți elevii ies din bănci.

VOCEA DE ÎNCHEIERE (Raluca):

În orice an, în curtea şcolii,

Ţinându-se timid de mână,

În zi de toamnă liniştită,

Un pâlc de prichindei se-adună.

În ochii lor sclipesc steluţe,

De bucurii, nemărginite,

Şi cine ştie câte drumuri,

De-aici prin lume sunt pornite.

Până mai ieri amici de joacă,

Îi vezi plecaţi acum de-acasă,

Vor trece ani, ei vor rămâne,

Colegi de şcoală şi de clasă.

Şi vor avea şi alţi prieteni,

Şi alţi amici, dar n-o să poată,

Această minunată zi,

37
 S-o uite careva vreodată!

Iar peste ani, când se vor strânge,

Puţini sau mulţi, iar împreună,

Vor râde poate, şi vor plânge,

Şi se vor ţine iar de mână.

Ca şi acum, în plină toamnă,

În zi de mare sărbătoare,

Când stau ca puii, ocrotiţi,

De prima lor învăţătoare.

Am vrea, ştiu bine, uneori,

Să fim, ca şi odinioară,

Copii cuminţi, şi pe o clipă

Să stăm cu toţii grămăjoară.

CARARITRA: A luat sfârşit povestea.

O poveste despre şcoală,

Despre pici frumoşi şi şmecheri

Din pădurea mea natală!

*** Melodie de final. ***

Sfârșit.

38