Despre naivitate

I.C.

Citind și recitind cuvintele Scripturii mă intrigă tot mai mult felul în

care cei din vechime erau dispuși să își dăruiască încrederea lor în
situații, pentru noi, cei de azi, absolut de neînțeles. Pornind de la
chemarea apostolilor, în care îi vedem pe Petru, Andrei, Iacob, Ioan,
și apoi și ceilalți, lăsând totul în urma lor: casă, masă, familie,
meserie, ce-or mai fi având și urmându-l pe cine? Un cvasi
Necunoscut, Unul care nu le-a promis nimic decât că vor deveni
„pescari de oameni”. Nu e o nebunie? Apoi, mai târziu, femeia de la
fântâna lui Iacob (Ioan, cap. 4), cea care avea să devină sfânta Fotini,
află pe același Necunoscut care îi spune că îi va da să bea o apă după
care nu îi va mai fi sete niciodată, ci mai mult, „se va face în ea izvor
de apă curgătoare spre viață veșnică”. Femeia ce îi spune? „Doamne,
dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.”
În logica noastră, asta ar fi adus pe buze, în cel mai bun caz, un
zâmbet subțire și o clătinare de cap. Cine a mai auzit despre o apă
care, odată băută, stinge setea pentru vecie? Doar biologia ne spune
cum funcționează treaba cu apa în organism, nu știm noi? Bine, fie,
era o femeie săracă cu duhul, dar această femeie se întoarce în cetate
și le spune celorlalți: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate
câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” Acum, cunoaștem că
femeia nu era tocmai un model de urmat, cu cinci foști bărbați și cu
un iubit, dar culmea, oamenii o cred! O fi fost prima oară o nebunie,
dar asta e deja o nebunie generalizată, căci „mulți samarineni din
cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care
mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.” Probabil că „înțelepții”
veacului de acum ar vedea în întâmplarea de față un fel de psihoză în
masă, mai ales că femeia era și ea un „nimeni”. Cum să crezi așa, fără
dovezi, doar pe baza cuvântului unui nimeni? Naivitate? Sfântă
naivitate.

Ce spune DEX-ul despre naivitate? „Lipsă de experiență, de

artificialitate, de prefăcătorie; credulitate, nevinovăție; simplitate,
sinceritate; candoare, inocență; lipsă de maturitate în judecată, în
comportare; nerozie; fel de a judeca simplist.” Mărturisesc că am avut
un sentiment amestecat citind toate aceste definiții și am încercat să le
împart în două cete. Prima: „Lipsă de artificialitate, de prefăcătorie;
nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență”, față de care
am simpatie, și a doua: „Credulitate; lipsă de maturitate în judecată, în
comportare; nerozie; fel de a judeca simplist”, față de care am
antipatie. În folosirea zi de zi a cuvântului „naivitate” regăsim sensuri
din ambele cete, în funcție de ce vrem să accentuăm.

Revenind la femeia de la fântâna lui Iacob, aș zice că naivitatea ei și

ai locuitorilor cetății e din categoria simplității (nu simplismului), a
sincerității și a lipsei de prefăcătorie. De aceea Îl acceptă cu bucurie
pe Hristos și chiar îl roagă să rămână la ei. Hristos s-a regăsit în ei și
ei în Hristos. Or fi fost păcătoși și ei? Cu siguranță, ca toți oamenii,
cum era și femeia, dar nu asta e relevant în fața lui Dumnezeu. El ne
iubește nu pentru că suntem virtuoși și ne urăște pentru că
suntem păcătoși, așa cum noi omenește judecăm, El ne iubește pe
toți, fără părtinire, pentru că suntem lucrul mâinilor Lui, dar se
regăsește doar în cei nevinovați, în cei a căror naivitate e născută
din curăție sufletească. De aceea va puncta cu fermitate: „Lăsați
copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este
împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi
împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10, 14-
15).” Iar în aceste cuvinte nu subliniază lipsa de experiență sau lipsa
de maturitate în judecată ci nevinovăția și sinceritatea, fapt pe care
apostolul Pavel îl lămurește când le scrie corintenilor: „nu fiți copii la
minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți
desăvârșiți. (1 Corinteni 14, 20).”

Naivitatea cea bună se naște din încredere care, la rândul ei, are
aceeași bază cu credința. Din acest punct de vedere ea se află în
opoziție cu gândirea critică, care mereu e suspicioasă și
neîncrezătoare. Asta nu înseamnă că trebuie să demonizăm gândirea
critică, ci să-i vedem doar limitele. Câtă vreme ne ajută să ne ferim de
cursele vrăjmașului, cel în care nu trebuie să avem deloc încredere, e
bună, când însă e vorba de scepticism față de cuvântul lui Dumnezeu,
e dăunătoare. Același lucru putem spune și despre naivitate: în fața
lui Dumnezeu e o virtute, în fața celui rău, e un blestem. În cele
din urmă, discernământul este cel care ne va ajuta să știm cum să ne
raportăm în fiecare situație de viață: cu naivitate sau cu spirit critic,
dar discernământul, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu
pentru noi, este o floare tot mai rară pe pământ pentru că, precum
orice virtute, nu se sălășluiește decât într-o inimă curată. Și atunci,
cum să facem ca să fie bine? Discernământ nu prea avem, nici curăție,
dar putem să riscăm să facem ce face Dumnezeu cu noi: să avem
încredere în cei de lângă noi, să fim naivi cu ei, cu toate că știm că
sunt și ei oameni și sunt supuși greșelii, cu toate că știm că au
neputințe și pot să ne rănească. Noi nu suntem conștienți câtă
încredere investește Dumnezeu în oameni, în noi cei atât de
instabili, capricioși și răi, și cum se lasă chiar călcat în picioare de
cei care ar trebui să Îl cinstească, știind că numai așa îi poate
câștiga. Numai arătându-le încredere îi poate învăța ce e încrederea,
numai arătându-le bunătate îi poate face buni, numai purtându-le
crucea (da, tot El!), îi poate vindeca.

Care e riscul în a oferi încredere celui de lângă noi? Să fim răniți, e

adevărat. Dar miza este sufletul fratelui și surorii noastre pe care noi îl
putem câștiga. Iar a câștiga un suflet nu se poate pune în balanță cu
nimic de pe lumea aceasta, pentru că printr-un astfel de lucru noi
devenim prieteni ai lui Dumnezeu. Și ce ar trebui să facem, să avem
încredere în oricine? Nu. Nici Hristos nu a făcut așa, cunoscând
inimile oamenilor și ferindu-se de cei vicleni și nesinceri. Atenție, nu
de păcătoși, ci de fățarnici. Și noi cum să îi deosebim, că nu avem
darul de a cunoaște inimile oamenilor? Tot Domnul ne învață: „Feriți-
vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe
dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Au
doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade
bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în
foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște (Matei 7, 15-20)”.
Chiar dacă un om își ascunde gândurile cu grijă, faptele lui
mărturisesc despre sine și acest lucru ar trebui să-l ținem minte. A
investi încredere în astfel de oameni nu este inocență, ci
credulitate și lipsă de maturitate în judecată.
Din păcate, pornirea bună și frumoasă a multor oameni de a gira
pentru unul sau altul din politicienii momentului, cu dorința sinceră de
a face ca lucrurile să meargă mai bine, arată tocmai amintita lipsă de
maturitate, având încredere tocmai în cei care au arătat că nu poți avea
încredere în ei. Cum poți tu, om pus în fruntea oamenilor, să spui că
lupți pentru normalitate când, atunci când a trebuit să o arăți, ai luptat
împotriva ei? Cum poți să spui că lupți împotriva defrișărilor ilegale
de păduri când tu aperi pe cei care o fac? Cum poți tu să spui că ești
cu Dumnezeu când ești pe față împotriva Bisericii Lui? Faptele tale
dau mărturie împotriva cuvintelor tale. Oameni ca aceștia sunt urmași
ai fariseilor pentru că faptele lor le fac. Pentru ei Dumnezeu
mărturisește prin gura psalmistului: „Pentru ce tu istorisești dreptățile
Mele și iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învățătura și ai
lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el și cu
cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a
împletit vicleșug. Șezând împotriva fratelui tău cleveteai și împotriva
fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut și am tăcut, ai
cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ție; mustra-te-voi și voi pune
înaintea feței tale păcatele tale. (Psalm 49, 17-22)”. O vorbă
englezească spune așa: „You fool me once, shame on you, you fool me
twice, shame on me”, adică „dacă mă înșeli o dată, să îți fie rușine,
dacă mă înșeli de două ori, să îmi fie mie rușine”.

Totuși, cu toate măsurile noastre de precauție, putem ajunge să fim

înșelați. Asta e, oamenii te mai înșală sau tu te poți înșela în privința
lor, dar Dumnezeu nu înșală niciodată, pentru simplul motiv că în
relație cu noi El nu are niciun interes propriu. Oamenii au varii
interese, dar singurul Lui interes în ceea ce ne privește e să ne fie
nouă bine. Paradoxal, tocmai Celui care dă „toată darea cea bună și
tot darul cel desăvârșit” îi refuzăm încrederea. Suntem suspicioși pe
Cel care și-a dat viața pentru noi, ne ferim de Cel care ne-a
vindecat rănile, scăpându-ne din mâinile tâlharilor, Îl acuzăm pe
Cel care „pe mâini ne înalță ca nu cumva să împiedicăm de piatră
piciorul (Psalm 90, 12)” și Îl scoatem afară din viața noastră pe
Cel care vrea să ne aducă la El așa cum își „adună pasărea puii săi
sub aripi” (Luca 13, 34). Tocmai față de El ne ascuțim spiritul
critic și-L arătăm cu degetul. De ce? Pentru că ne deranjează,
pentru că „ne pune înaintea feței noastre păcatele” și ne arată
răutatea. El, singurul În care ne putem investi fără greș încrederea, e
lipsit de încrederea noastră. Ce-am putea face? Greu de dat un răspuns
universal valabil, dar am putea să luăm aminte la lucrurile pe care le
știm deja și pe care le-am trăit. Dacă avem încredere în părinții noștri,
în mama și în tata, care, cu toate slăbiciunile lor omenești, fac tot ce
pot pentru noi, pentru a ne fi nouă bine, nu ar trebui să facem cel puțin
la fel cu Cel care ne-a creat? Dacă față de ei suntem naivi, predându-
ne lor fără rețineri gândurile și faptele noastre, oare față de Tatăl cel
ceresc nu putem face măcar atât? Toată așezarea și rânduiala lumii așa
cum o știm este pentru a lua aminte la ea și, prin ea, să Îl descoperim
pe Dumnezeu. El se mărturisește prin fiecare fir de iarbă și colț de cer,
așa că nu vom avea răspuns în fața Lui, nu vom putea spune că n-am
știut.

Poate sunt naiv să cred în puterea cuvintelor de a schimba oameni și,

de ce nu, de a schimba lumea. Poate sunt naiv în a crede în oameni și
în a pune înainte dorința lor de a face binele înainte de a-i suspecta de
vreun interes propriu. Poate sunt naiv în dorința de a mă lăsa în voia
Cerului și a trăi pentru lumea ce va să se nască, trăind în lumea asta ca
și cum n-ar fi. Dar știți ce? Dumnezeu este înainte de toate naiv să
creadă în mine și în fiecare dintre noi și, măcar în acest aspect,
nădăjduiesc să mă asemăn și eu Lui.

Poporul este cretinizat pentru a bătători calea spre dictatură

Într-un interviu pentru ziarul belgian L’Echo, filosoful francez Michel Onfray face o analiză
necruțătoare a societății occidentale contemporane, care se îndreaptă cu hotărâre spre
totalitarismul descris de Orwell.

În recenta sa carte, „Teoria dictaturii”, Michel Onfray prezintă opera lui George Orwell ca pe
o perfectă prefigurare a lumii contemporane. Pe baza celor două lucrări fundamentale ale
britanicului, „Ferma animalelor” și „1984”, Onfray distinge șapte principii ale oricărei
dictaturi:

– distrugerea Libertății;

– sărăcirea și pervertirea Limbii;

– abolirea Adevărului;
– suprimarea Istoriei;

– negarea Naturii;

– propagarea urii;

– aspirațiile imperialiste.

Criticile lui Michel Onfray la adresa societății contemporane, asfixiate de curentele și

efluviile neo-marxiste sunt cu atât mai interesante cu cât vin din partea unui gânditor de
stânga și ateu declarat pe deasupra. Atenție, însă, el prețuiește capitalismul și, spre deosebire
de Cațavencu, nu vrea „progresul cu orice preț”.

Iată mai jos excepționalul interviu acordat publicației belgiene L’Echo:

O putere fără chip exercită un control total asupra oamenilor

Afirmați că George Orwell este un uriaș gânditor politic. A descris toate dictaturile secolului
XX și a anticipat epoca noastră. Care sunt semnele de totalitarism ale zilelor noastre? Nu
este puțin exagerat? Am intrat cu adevărat într-o nouă formă de dictatură?

Nu, nu este exagerat, deoarece eu nu spun că ne-am întors la nazism sau la stalinism. Ce mă
interesează, nu este cum funcționa totalitarismul odinioară, ci cum funcționează el în
vremea internetului, a digitalizării și a telefoanelor mobile. Acest totalitarism
contemporan nu poartă cască sau cizme. În schimb, trăim într-o societate a controlului:
faptul că putem fi ascultați în permanență, faptul că se strâng date despre noi etc. Această
societate a controlului se află într-un punct de criză nemaiatins până acum.

Așadar, noile tehnologii nu ne aduc nici un avantaj?

Ne aflăm într-un fel de servitute voluntară față de noile tehnologii. Însă uneori situația
este foarte perversă. De exemplu, pentru asigurarea confidențialității, ți se cere să accepți
anumite lucruri… Însă, acceptându-le, dai unele informații către GAFA (inițialele celor
patru coloși a internetului Google – Amazon – Facebook – Apple n.r.). Poți accepta
dispozitivul de control, dar îl poți și refuza. Însă dacă îl refuzi, nu te mai poți deplasa cu
avionul, trenul etc.

Orwell a anticipat asta?

Orwell își exprimă gândirea cu ajutorul unui roman. Folosește ficțiunea. Dar SF-ul său nu
mai este ficțiune; a devenit știință. Acel tele-ecran care ne supraveghează în permanență
există astăzi în realitate. Orwell a inventat lucruri legate de controlul și invizibilitatea
puterilor. Exact asta deosebește vechiul totalitarism de cel de astăzi. Înainte, puterea
avea un chip identificabil. Dar, astăzi, cine decide?Unde sunt oamenii care fac posibile
aceste lucruri? Eu sunt convins că tipii de pe Coasta de Vest americană au un proiect de
dominare a lumii și un proiect transhumanist.

(…)

„Populicizii” și moartea democrației reprezentative

Credeți că democrația reprezentativă a murit?

Da. Nu mai există nici o legătură între popoare și reprezentanții lor. În adunări și
parlamente există o supra-reprezentare a profesiilor liberale: avocați, profesori etc. Puțini sunt
ciobani, șoferi de taxi sau studenți. Ceea ce înseamnă că există o parte a societății care pur și
simplu nu este reprezentată. În plus, pentru a spera să fii ales, trebuie să ai bani, să te
conformezi cerințelor unui aparat, să treci prin sita unui partid. Democrația reprezentativă
este de domeniul trecutului. Referendumul pe tema Tratatului de la Maastricht
(„Imperiul mastrichtian” este subtitlul cărții „Teoria dictaturii” a lui Onfray – n.r.) a
fost o perfectă întruchipare a limitei sale: aleșii acționează împotriva poporului.

Cum definiți populismul față de care există atâta teamă astăzi, dumneavoastă, care aveți
încredere în popor pentru renașterea democrației?

Nu am nici o problemă să mă definesc ca populist. Totuși, eu fac diferența între

populiști și „populicizi”. Aici rezidă problema; și nu, cum ne fac să credem, între populiști și
democrați. Macron, Chirac și Mitterand sunt niște „populicizi”. Acești oameni nu vor să
guverneze pentru popor. Referendumul pentru inițiativa cetățenească (Aceasta este principala
revendicare a mișcării Vestelor Galbene. Ea propune instaurarea unui fel de democrație
directă, prin care, un anumit număr de cetățeni poate convoca un referendum, fără a fi necesar
acordul parlamentului sau președintelui. Referendumul ar avea puterea de a revoca o lege
aprobată de Parlament sau un tratat, de a modifica constituția sau a revoca un demnitar ales –
n.r.) este o idee foarte interesantă. Ideea de a exista niște aleși revocabili este un lucru bun.

Evident, în contextul actual, cretinizarea progresivă a poporului reprezintă o adevărată

problemă. Și aici am să vă surprind prin raport cu ceea ce am spus mai înainte: marele avantaj
al internetului este că poporul poate să meargă să caute informații alternative. Faptul ca un
text de lege să fie conceput și criticat de popor reprezintă o idee splendidă.

Greta Thunberg este confiscată de „capitaliștii verzi”

Ce credeți despre mișcările de nesupunere civică pe care le vedem apărând?

Când Thoreau vorbea de nesupunere civică, el se referea la războiul împotriva Mexicului.

Când Martin Luther King și-a însușit acest concept, a făcut-o pentru a lupta împotriva
rasismului. La fel și Gandhi, când a dorit independența Indiei. Astăzi, toată lumea consideră
că nesupunere civică trebuie să funcționeze permanent. Întrebarea ce se ridică în legătură
cu toate aceste mișcări este următoarea: care este marea cauză ce trebuie apărată?
Suntem nevoiți să constatăm că adesea este vorba despre o cauză personală. De exemplu, un
profesor va ajunge să refuze să dea o dictare elevilor sau să organizeze un examen pentru că
nu este de acord cu o lege a ministrului educației… A refuza să dai o dictare nu te va
transforma într-un Jean Moulin (unul dintre liderii Rezistenței Franceze – n.r.). Am o părere
excepțională despre Rezistență. Nesupunerea civică trebuie să rămână rezervată marilor
cauze comune.

Cum ar fi urgența climatică?

Nu, marea cauză comună ar fi victoria Vestelor Galbene. Urgența climatică este o mască în
spatele căreia se ascund interese comerciale.De pildă, mașinile electrice, care ne sunt
prezentate ca fiind ecologiste, în realitate nu sunt. Se dorește să ni se vândă un capitalism
verde, așa-zis „eco-responsabil”. Astăzi, când doresc să ne facă să cumpărăm un produs, ne
spun că este „bio”. Ecologia adevărată, pe care mi-o doresc, este confiscată de această
ecologie urbană aflat în mâinile companiilor de publicitate. Este folosită încălzirea
globală, care nu poate fi negată, respingându-i-se cauzele științifice veritabile.

Greta Thunberg, despre care ați scris un text foarte polemic, este în concepția
dumneavoastră o întruchipare a acestui capitalism verde?

Această fată se află în mâinile capitalismului verde, care folosește ecologia ca pe un bun
argument de vânzări. La vârsta ei, oricât de inteligentă ar fi, nu îmi pot imagina că poate
dispune de argumentele necesare care să îi permită să stăpânească ansamblul mizelor
științifice aflate în spatele chestiunii ecologice.

Popoarele s-au săturat

Cum percepeți diferitele mișcări sociale de pe tot cuprinsul planetei? Există ceva care, mai
presus de toate diferențele, să le unească?

Astăzi, nu mai este posibil să scoți armata în stradă, pentru că toată lumea îți sare în cap
grație – și în acest caz – a circulației informațiilor. Totuși, mă tem că toate aceste mișcări nu
sunt decât o mare convulsie democratică. Pleacă un dictator și un altul îi ia locul… Și credem
că s-a schimbat ceva. Or, dându-i papucii lui Macron și punând-o în locul lui pe Muriel
Penicaud (actualul ministru al Muncii, a fost membră în conducerea unor mari corporații
precum Dassault, Danone, Business France, Orange etc.) nu înseamnă o mare revoluție
democratică.

Toate aceste mișcări sunt semnul că popoarele s-au săturat. Nu mai suportă să vadă că există
niște averi nesimțite și că există niște tipi care fac războaie cu scopul unic de a se îmbogăți.
Ca Trump, care, cu un incredibil cinism, declară, după ce l-a ucis pe Baghdadi, că a făcut-o
pentru a asigura securitatea petrolului…

Astăzi, grație rețelelor sociale, oamenii pot ieși în stradă foarte rapid. Această ridicare a
popoarelor mă bucură și, în același timp, mă tem să nu fie confiscată de demagogi, care
așteaptă mereu la cotitură. Vestele Galbene au fost confiscate de Mélenchon (președintele
formațiunii de stânga anarhiste „Franța Nesupusă” – n.r.), prin violența celor care distrug și a
„Black Blocs” (anarhiști de stânga, numele lor vine de la trenigurile negre cu care se îmbracă
n.r.) etc.

Într-un fel, este o lecție a istoriei: popoarele suferă dintotdeauna de pe urma acestor
confiscări.

„Limba este atacată”

(…)

Scrieți: „Limba este atacată”. Ce înțelegeți prin asta?

Tatăl meu a învățat în sistemul educațional de stat. Știa să scrie fără greșeală. Nu făcea erori
de logică. Învățase câțiva mari clasici ai literaturii. Distrugerea școlii a dus la distrugerea
inteligenței. Acum, se pune mai puțin problema ca sistemul de învățământ să creeze un
cetățean care gândește și mai mult să producă un consumator care să plătească. Se
învață din ce în ce mai puține lucruri. Unii ne spun că nu mai este nevoie de dictări, de
gramatică etc. Or, creierul este un mușchi: dacă nu îl întreții, intră în degenerescență…

La sfârșitul lucrării dumneavoastră, afirmați: „Nu sunt sigur că vreau să fiu progresist”. În
ce măsură considerați că progresismul întruchipează o formă de nihilism?

Mă opun progresismului așa cum ne este el prezentat astăzi. Progresul nu este un bine în sine.
Poate exista un progres al răului, un progres al morții. A-i spune unei femei sărace că i
se va închiria uterul pentru a face un copil nu reprezintă, cred eu, un progres. În acest
sens, nu sunt un progresist. Nu intru în jocul care constă în a-i opune sistematic pe populiștii
răi cu progresiștii drăguți.

Socialistul libertarian și anarhistul care sunteți poate fi așadar și conservator?

Bineînțeles. Pensionarea la 60 de ani este ceva foarte bun. Trebuie păstrată. De unde vine
ideea asta bizară că, dacă trăiești mai mult, trebuie neapărat să muncești mai mult?
Dimpotrivă, trebuie redusă greutatea muncii, și este foarte bine că muncitorii ies mai devreme
la pensie.

Să faci copii acasă sub plapumă este un lucru care a funcționat timp de secole. De ce să vrei
să schimbi neapărat ceva? Trebuie conservat ceea ce a funcționat.

Schimbarea cu orice preț nu are nici un sens. Dacă mi se arată dovada că este mai bine, o pot
accepta, dar dacă nu…

Astăzi, civilizația noastră înaintează bâjbâind ca un orbete.

integral pe evz.ro

Anghel Buturugă:

Michel Onfray: amenințarea fascismului e reală, dar e vorba despre un

fascism de stânga

Ca fascismul este o amenințare, e un fapt; dar el nu este acolo unde amicii săi și idioții
utili spun că s-ar găsi, scrie Michel Onfray în articolul „Convergența luptelor barbare”.
Trecând în revistă mai multe incidente, printre care și interzicerea unor conferințe
ținute de personalități cu vederi contestate de activiști de stânga și pro-LGBT,
interzicerea unei piese de teatru de către activiști „antirasiști”, distrugerea unei școli
republicane și vandalizarea unei librării de către „antifasciști”, Onfray consideră că ne
aflăm în fața unei resurgențe a fascismului de stânga aliat cu islamo-stângiștii în
asistența binevoitoare a stângii „macrono-mélenchoniste”, cum denumește filosoful
forțele politice noi.

Onfray se referă, printre altele, la scandalul provocat de asociațiile studențești și LGBT

prin care au reușit să anuleze conferința filosoafei Sylviane Agacinski, om de stânga, ce
dorea să vorbească, la Universitatea Michel-de-Montaigne din Bordeaux, despre „ființa
umană în epoca reproducerii tehnice”. Sylviane, soția lui Lionel Jospin, fost premier
socialist, este cunoscută pentru scrierile sale pe subiectul reproducerii asistate (recent
legalizată de Macron) și care militează – ca orice persoană de stânga ce se respectă, consideră
Onfray – împotriva comercializării corpurilor de către sistemul liberal și, iată, și
stângist. Sylviane a fost contestată vehement și numită „homofobă notorie” pentru
poziția ei asupra reproducerii asistate (detalii în linkul din Liberation). Ea este cunoscută și
pentru că, deși de acord cu „căsătoria pentru toți”, și-a manifestat reținerea critică față de
„homoparentalitate” și față de consecințele unei astfel de extinderi a căsătoriei asupra
filiației.

Aceeași blocadă a fost reușită și asupra filosofului Alain Finkielkraut.

Îi regăsim pe macrono-melenchonisti alături de acești noi barbari: „studenți care, la

Sorbona, pretinzând că sunt antirasiști, se arată a fi, de fapt, rasiști față de albi; pretinști
antifasciști la Paris, care devastează o librărie folosind metodele grupusculilor fasciste;
militanți LGBT la Bordeaux care pretind că vor extinderea libertăților liberale susținând
vânzarea copiiilor restrângând, totodată, libertatea de opinie”, delicvenți care-și
marchează teritoriul…