Unul dintre vieţuitorii Schitului Sihăstria, care a intrat în viaţa monahală în timpul celui de Al

Doilea Război Mondial, părintele Ierodiacon Macarie Tănase, îşi aminteşte despre greutăţile
prin care a trecut schitul în acei ani: „Părintele stareţ loanichie Moroi stătea în stăreţia veche,
care avea doar două camere despărţite de un hol. Stătea acolo permanent, îl bătuse Baltă, îi
scosese un ochi; aceasta se întâmpla prin 1943. Eu am venit în mănăstire pe 1 aprilie 1943,
iar la 15 aprilie am împlinit 16 ani. Când am ajuns acolo, era schimbată administraţia.
Părintele loanichie Moroi era foarte bolnav, dar tot mai ţinea evidenţa lucrurilor în toate
treburile începuse să-l delege pe Părintele Ioil Gheorghiu, care era ucenicul lui cel mai
apropiat. Rânduiala era pe atunci foarte aspră în Sihăstria. Toată săptămâna se mânca de post,
marţea şi joia se dezlega la untdelemn, iar lunea, miercuri şi vineri fără untdelemn, numai
sâmbăta şi duminica se dezlega la brânză şi ouă. Aşa ţinea bătrânul loanichie şi aşa ţinea toată
obştea pe atunci.

După incendiul din 1941, mai rămăseseră stăreţia şi biserica, pe care tocmai o terminase de
acoperit cu puţin timp înainte. Arsese acoperişul bisericii în 1941, odată cu bucătăria şi
chiliile. La bucătărie, când a izbucnit incendiul, era părintele Nicanor, care suferea de o boală
psihică. Focul izbucnit la bucătărie, care era lângă fântână, de acolo a fost dus de vânt şi a ars
toată aripa de chilii care erau în prelungirea clădirii cu bucătăria. Atunci a ars paraclisul vechi
al Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, unde-i aghiazmatarul acum. De acolo a luat foc clopotniţa
topindu-se şi clopotele. Imi spunea Părintele Casian, Dumnezeu să-l ierte „Când am venit aici
m-a luat părintele Ioanichie Moroi şi mi-a zis: Mă băiatule mă, vezi tu toate astea ! Când am
venit eu, nu era nimic aici, numai biserica şi clopotniţa, toate acestea pe care le vezi sunt
făcute de mine. Eu venisem atunci din lume, zicea Părintele Casian, nu ştiam ce-i călugăria,
ce-i smerenia, dar parcă nu-mi venea bine vorba aceea eu le-am făcut. Ei bine, în 1941 au luat
foc toate: biserica şi clopotniţa, s-au topit clopotele, s-au sfărâmat toate, n-a rămas mai nimic
din toată osteneala Părintelui loanichie. Atunci bătrânul, de supărare, s-a cam stricat de cap,
săracul, dar mai pe urmă şi-a revenit. S-a consumat mult atunci bietul bătrân. Până ce a venit
de la Tg. Neamţ maşină de pompieri, a ars mai tot. Atunci s-a întâmplat un lucru minunat. Un
om de pe la Filioara care era atunci în mănăstire, mi-a povestit: Treceam prin faţa paraclisului
"Sfintei Ana”, căram în grabă nişte lucruri şi deodată am văzut o cutiuţă care a venit prin aer,
dinspre paraclisul care ardea. Am luat-o şi am dat-o unui părinte care era aproape. Era cutiuţa
cu Sfintele moaşte care fusese pe Sfânta Masă. A ieşit singură din foc.

Singură a ieşit? Cum a zburat aşa prin aer?!?

- Da, a venit pe sus şi el a prins-o în mână. Se întâmplă lucruri minunate cu Sfintele Moaşte.
Mi s-a întâmplat şi mie o dată, pe când eram eclisiarh la Sihăstria, un lucru minunat. Aveam
acolo într-un dulap, la biserică, mai multe antimise vechi, pe care nu puteam să le mai
folosesc. Am scos cu grijă Sfintele Moaşte şi m-am dus la pârâul din vale cu ele. Am aşezat
toate antimisele şi procoveţele pe o piatră şi le-am dat foc.

Pârâul era curat pe atunci. Dar cum mă uitam eu la ele arzând, văd că iese deodată un antimis
din grămăjoară şi pleacă pe apă de-a roata aşa nears. Mă duc repede, îl
iau şi, când mă uit mai atent, văd că avea încă Sfintele Moaşte în el. Am scos Sfintele Moaşte
cu grijă şi după aceea l-am pus peste celelalte în foc.

- Erau multe antimise?

- Zeci de antimise, procoveţe vechi, afumate, rupte... Ce să faci cu ele? S-au făcut altele noi,
mai bune! Când am venit eu, în 1943, se făcuse un clopot nou la Paşcani, atâta am găsit, un
singur clopot.

Biserica era deja acoperită, se slujea în ea, însă de la foc toată pictura se deteriorase, s-a
învârtit, s-a sucit pe pereţi. Il întrebam pe Părintele loil cum a fost pictura şi zicea
că era bună, a fost în tempera, dar s-a scorojit de la căldură. Lângă stăreţie erau două camere,
într-una stătea Părintele Calinic Lupu cu un frate al lui; m-au luat
şi pe mine cu ei, iar dincolo stătea Părintele Cleopa cu altul. Părintele Cleopa adunase o
mulţime de lemnărie, aveam câteva stive de lemne, pentru că deja
începuse să refacă casa cu bucătărie şi trapeză. Când am venit la Sihăstria, am găsit tăciuni
peste tot, mai toate fuseseră nimicite de incendiu. Era muncă serioasă, părinte. Mergea şi
Părinteie Cleopa cu noi, cu toate că era stareţ, lucra cot la cot cu noi, pe atunci era zdravăn şi
tânăr. Eu mergeam cu carele cu boi după materiale, împreună cu Părintele Antonie Olaru.
Vara dormeam cu Nil Ursu pe cerdacul de la stăreţie, unde aveam câte un pat afară. Am stat
un timp pe sala aceea dintre cele două camere de la stăreţie, dar erau atâţia purici şi păduchi,
atâta nenorocire, de nu puteai dormi... De aceea am ieşit pe cerdac şi dormeam acolo. Ne
culcam morţi de oboseală şi, când dormeam mai bine. venea de ne scula să plecăm la drum,
pe la unu noaptea. Câteodată mă urcam în căruţă şi adormeam în coşul căruţei, iar boii
mergeau singuri. O dată m-am trezit la Secu într-un gard. Era nişte cânepă semănată într-o
grădină, care nu era îngrădită. Fiind întuneric, boii au intrat cu carul prin cânepă şi s-au oprit
într-un gard. Când au stat ei, m-am trezit, neştiind unde sunt şi ce se întâmplă. Erau patru
care; ne dăduseră de la Mănăstirea Neamţ două care cu boi, unul îl aveam noi şi încă o căruţă
cu cai, care era tot a noastră. Când m-am trezit cu carul în gard, celelalte căruţe erau departe.
M-am dat jos, am scos boii înapoi, dar am tăvălit toată cânepa aceea, dacă mă prindeau aceia,
nu ştiu cum o scoteam la capăt. Uite aşa am cărat atunci scânduri pentru noile clădiri de la
Sihăstria.

Mănăstirea Neamţ a dat atunci tot materialul gratuit. Aveau acolo fabrica lor de cherestea şi
multă pădure. Toată ziua cârai scândură, iar noaptea nu mai puteai, erai terminat. Aceasta a
fost în 1943, iar în anul următor, au venit ruşii. Oamenii de prin Vânători, de pe la Rădăşeni,
care ne cunoşteau, au venit buluc la noi. Dincolo de poartă aveam o casă unde era bucătăria şi
trapeza. S-au umplut bucătăria şi trapeza cu mireni. Părintele Cleopa zicea: Măi, facem cum a
procedat Sf Paisie ia Dragomirna într-o împrejurare asemănătoare, îi primim pe toţi. A venit
fiecare cu căruţă, familie, copii, purcel, căţel, fiecare cum l-a prins vremea. Cum a apucat
fiecare, pentru că veneau ruşii şi nu mai era timp; au încuiat casa şi au venit la noi în schit.
Da, acum parcă văd, trapeza o tăcuserăm în grajdul acela de la stăreţie. Erau o mulţime de
copii atunci la noi, care nu aveau ce mânca, săracii, şi când auzeau clopotul de masă, veneau
fuguţa şi se aşezau frumos în ordine şi linişte pe scaune aşa încât ţi se rupea inima de mila lor.
Aşa a fost atunci când au venit ruşii: oamenii nu ştiau cât o să dureze situaţia aceasta. In vara
anului 1943, Părintele Cleopa a făcut casa aceea. A adus meşteri de la Tg. Neamţ şi au
ridicat-o, iar până toamna a şi drăniţit-o. Oamenii care se adunaseră atunci la noi s-au apucat
de au lipit-o cu lut Fiecare îşi lua câte o cameră zicând: Măi, dacă ne prinde iarna aici, să fie
aceasta camera noastră. Aşa s-a făcut casa aceea!

Când am intrat în mănăstire, Părintele Cleopa încă mai era pe la stână. La un moment dat a
fost o neînţelegere în obşte. Bătrânul loanichie a dorit să rămână Părintele Ioil egumen în
locul său, însă obştea îl dorea pe Părintele Cleopa. Din pricina acestei neînţelegeri au plecat
atunci o parte din părinţi pe la alte mănăstiri. Intre aceştia a fost şi Părintele Calistrat Bobu,
care a plecat în Banat şi încă vreo doi preoţi, ale căror nume nu mi le mai amintesc. Atunci
bătrânul loanichie, văzând aşa, s-a sfătuit cu părinţii mai de seamă din obşte, cu părinţii
Dometian, Ianuarie şi Casian de l-au ales pe Părintele Cleopa egumen. S-au dus la stână unde
era Părintele Cleopa şi i-au zis: Haide la vale că te punem stareţ. II ştiau că-i bun de cap, de
scris, că a citit mult şi-i bun de gură. L-a pus pe Părintele Calinic Lupu econom iar pe
părintele Casian eclisiarh cu Biserica. In anul 1943, când am venit eu acolo, ei deja făcuseră
treaba asta. Nu se prea împăcau acuma cu părintele Ioil. Erau toţi tineri fără experienţă, voiau
toţi să facă câte ceva şi nu puteau să cadă de comun acord. Văzând că bătrânul loanichie îl
simpatiza mai mult pe Părintele Ioil, unii au plecat. Prima dată când am venit, m-am dus la
părintele egumen loanichie, m-am mărturisit şi i-am zis că vreau să rămân în mănăstire. Era
încă lucid. I-am zis eu ce i-am zis şi-mi spune: No bine, om vedea noi de-ai calea a călugăr au
ba. Du-te la Cleopa şi dă-i... Tu ai vreun ac! la anii ăştia... Dă-i actele, că el e cu treaba asta.

M-am dus la Părintele Cleopa. El era la grajdul acela vechi, undeva în spate. Nu ştiu dacă l-ai
apucat. Pe atunci atâta era (mai rămăseseră după incendiu) stăreţia şi două grajduri, unul într-
o parte şi altul dincolo. Trapeza o vreme a fost sub stăreţie, care era, de fapt, un beci unde
stăteam iarna, când era frig, iar vara mâneam în grajdul acela de lângă stăreţie. Nu mai ţinea
animale în el, doar butoaie, căruţe şi alte lucruri mărunte. Aşa era pe atunci. Părintele Cleopa
era în partea aceea, la grajd, unde tocmai veniseră ciobanii cu oile. El, cum îndrăgea oile, s-a
băgat între ele şi luase un cârlan de-l ţinea în braţe. Eu m-am dus la el şi i-am zis: „Părinte,
uite m-a trimes părintele stareţ să vă dau actele mele”. Se uită el aşa lung la mine, mă măsură
şi zice: „Da, da trebuie să dai nişte acte pentru că aşa e când vii la mănăstire, mai ales acum
când e război”.

Frontul era la Cotul Donului când am intrat în mănăstire şi, până în anul următor, frontul
ajunsese deasupra Mănăstirii Neamţ, la Oglinzi. Când au ajuns ruşii la Oglinzi, au început
lupte grele acolo cu nemţii. Mă urcam cu Nil Ursu sus la cimitir, să ascultăm cum
bombardează. Pe atunci nu era cimitirul acolo, numai Părintele loanichie Moroi era
înmormântat acolo sus. El spunea: „Bă, când oi muri eu, acolo să mă îngropaţi”. Părintele
Cleopa şi cu Părintele loil l-au dus acolo sus de l-au îngropat, când a murit în 1944. Nu-mi
amintesc mai nimic - cum era el mort sau când l-au dus, sau cum l-au prohodit. Eram la
bucătărie atunci şi nu-mi amintesc nimic, numai ne-am trezit că au făcut mormântul acolo
sus. In iarna anului 1944, a venit ordin de la Statul Major ca toţi flăcăiaşii de la 16 ani în sus
să facă un fel de instrucţie militară. Acei de la Neamţ şi seminariştii erau instruiţi de un
călugăr care făcuse armată. La noi nu era decât Părintele Cleopa care făcuse armată, şi-apoi
făcea el instrucţie cu noi.

- Ce fel de instrucţie făcea Părintele Cleopa cu părinţii?

- Inainte, la stânga, la dreapta, culcat..., lucruri din acestea. Aşa a fost atunci. Lui nu-i mai
ardea să mai facă casa, eram cu toţii tare debusolaţi în acele momente de cumpănă; doar
oamenii aceia care erau adunaţi la noi, ce mai tăceau... Să-ţi spun acum, cum a fost cu frontul
în ’44, la Paşti. Ruşii s-au gândit că, fiind Pastele, ofiţerii români se vor duce la slujba învierii
în Mănăstirea Neamţ. Pe la ora 12, când se făcea învierea, au dat o rafală de bombe, cum nu
se mai întâmplase până atunci.

- Unde au dat, la Neamţ?

- Nu. In liniile noastre de front, ca să-l rupă. Ei au zis că ai noştri s-au dus la înviere, dar ai
noştri erau la post. Şi, în noaptea aceea, au încercat să spargă frontul. Este pe acolo un loc
numit „Borta Dracului”.
- Da, îl ştiu.

- Atunci s-a făcut un mare masacru de români, nemţi şi ruşi. O mulţime de copaci din zona
aceea au fost rupţi şi dezrădăcinaţi de bombe şi obuze. După acest măcel, au venit câţiva
ofiţeri la Părintele Cleopa şi i-au zis: „Părinte, aveţi nişte tineri pe aici; au murit o mulţime de
soldaţi de-ai noştri şi trebuie să-i îngropăm, avem nevoie să-i luăm de acolo!” Părintele
Cleopa a trimis pe cei mai tineri şi mai în putere, pentru a ajuta la înmormântarea soldaţilor
căzuţi la datorie. Eu mă îmbolnăvisem, aveam un picior pe care îl târâiam mai mult şi cu asta
am scăpat de cărat morţi. Atunci erau mai mulţi tineri la Sihăstria şi vreo 20 dintre ei s-au dus
acolo. Pe mine m-au lăsat în schit. Ei au stat vreo săptămână şi mai bine la „Borta Dracului”,
unde făceau gropi, adunau soldaţii morţi de prin pădure, unii dintre ei fiind deja intraţi în
putrefacţie. Au făcut un cimitir întreg, este acolo, deasupra pe undeva spre Boroaia. Spuneau
cei care au fost acolo: Părinte nu poţi să-ţi închipui de ce ai câţi morţi am văzut, ce imagini
înfricoşătoare...

N-am mai putut mânca câteva zile pentru ce am văzut acolo. Şi totuşi, în noaptea aceea de
Paşti, n-au putut ruşii să rupă frontul. A venit apoi luna august şi s-a auzit atunci o zi şi o
noapte întreagă, o aşa bătălie ca niciodată; băteau şi ai noştri, băteau şi ruşii. Părintele Cleopa
a trimis oameni călare să vadă ce se întâmplă. S-au întors oamenii şi au zis: Părinte Cleopa,
au rupt frontul, ai noştri se retrag şi ruşii vin!

Părintele Cleopa a zis: Măi, care vreţi, haideţi să trecem dincolo, la nemţi! Era pe la ora 10
noaptea şi am luat fiecare ce am putut într-o traistă în spate. Eu, chiar şi cu piciorul bolnav,
am zis că nu rămân aici; mi-au luat nişte mireni traista, că eu nu puteam căra nimic. Au rămas
în Sihăstria numai Părintele Ioil cu Părintele loanichie, (nu murise încă), era 4 august. A mai
rămas cu ei un părinte Filotei, care ştia ungureşte şi ruseşte, fusese prin Mănăstirea Pecersca
din Kiev. Mai erau rămase nişte femei şi fetişcane, refugiate acolo din pricina războiului. Noi
ne-am strâns cu toţii în faţa bisericii, am cântat „Apărătoare Doamnă”, cu părinţii Cleopa,
Antonie şi Casian, apoi am luat-o spre Sihla.

A zis Părintele Cleopa: Măi, mergem la Sihla, de acolo la Crăcăoani, apoi mai departe spre
nemţi, să nu ne prindă ruşii. Am ajuns la Sihla obosiţi, am dormit oleacă şi, spre ziuă, „Hai,
scoală!”. Eu, mergând, mi s-a dat piciorul la drum şi acum eram primul. Zicea Părintele
Cleopa: Uite mă, aista şchiopul, îi primul acum. Părinte, când am ajuns la Crăcăoani, era
plină şoseaua de soldaţi, nu încăpeau pe şosea, mergeau şi pe zoane (alături de şosea), se
retrăgeau spre Piatra-Neamţ. Noi am mers puţin cu dânşii, parcă acum văd cum unii aruncau
armele şi hainele, rămâneau numai în cămaşă şi izmene; erau mai aproape de casă şi fugeau.
Mergea în debandadă armata şi, cât vedeai cu ochii, numai lume. Mai erau cu noi şi alţi
părinţi: Veniamin, Ghervasie Hulubaru de la Agapia din Deal şi alţii. Am luat-o la dreapta şi
am ajuns la Horaiţa. Atunci am văzut ce înseamnă războiul. O parte din armată ţinea
rezistenţa în spate, ca să nu vină ruşii peste noi, căci, dacă veneau, ne luau pe toţi prizonieri.
Am ajuns la mănăstire obosiţi, amărâţi şi am adormit imediat, iar când ne-am sculat, am văzut
la poartă steaguri albe. Părinţii Cleopa, Casian şi Antonie dispăruseră toţi trei. Ei plecaseră ca
să meargă înainte să ajungă la nemţi, iar noi am rămas acolo cu ceilalţi părinţi, Veniamin,
Ghervasie şi mai era unul din Secu.

- Antim Găină?

- Nu. Antim era la Agapia. Ne-am trezit şi numai ce văd o patrulă de ofiţeri la poartă, călare
pe cai albi. Aveau în frunte un colonel şi pe unul care traducea. Au lăsat caii la poartă şi au
intrat în mănăstire. Părinţii i-au dus în biserică şi au cântat. S-au uitat pe acolo, colonelul era
om de treabă, apoi i-au dus la stăreţie şi le-au dat o gustare. în momentul acela au trecut pe
acolo doi călăreţi; era acolo o poiană şi ei au trecut pe deasupra - era căpitanul care ţinuse
rezistenţa. Cât timp am dormit noi, el a venit la mănăstire, a mâncat ceva, iar ruşii au venit
după el, ştiau că este pe acolo şi l-au luat prins; cred că l-au împuşcat. Acum, ce să facem,
fără părinţii Cleopa, Antonie şi Casian, hai să ne întoarcem înapoi. Un părinte de la Secu a zis
că ştie un drum prin pădure, ca să nu ne mai întoarcem pe unde am venit, ci prin pădure pe la
Agapia, să ajungem la poiana Trapezoaiei. Am mers cât am mers, dar nu cunoşteam bine
drumul, nu mai fuseserăm pe acolo dar mai apoi am dat de şoseaua care duce de la Crăcăoani
la Mitocul Bălan. Şoseaua aceea era plină de maşini cu ruşi, care urcau în sus spre Mitocul
Bălan.

- Dar ruşii nu vă ziceau nimic?

- Eram în pădure, nu ne vedeau. Am rămas în pădure până ce s-a terminat convoiul, apoi am
zis să trecem drumul, dar nu toţi deodată, ci pe rând. Cum s-a terminat convoiul, am trecut.
Am mers vreo 40 de metri şi hop! o maşină cu ruşi. Opresc maşina, se dă jos un ofiţer şi cu
mâna stângă ne face semn să ne apropiem şi ne întreabă unde mergem. Noi, acasă! De ce nu
mergeţi pe drum? Dar noi: îi mai de-a dreptul prin pădure! A înţeles el aşa cumva. Dar numai
văd că se duce la Părintele Ghervasie, care avea un ceas legat la gât, îi scoate ceasul şi-l bagă
în buzunar. Se duce şi la celălalt părinte, care avea şi el un ceas şi i l-a luat. Acte? Le-am
arătat ce aveam. Şi când umbla el aşa, prin bagaje, a sunat un ceas de masă la unul în geantă,
dar pe acela nu l-a luat (era prea mare). După aceea ne-a făcut semn să plecăm.

Am luat-o în dreapta, am plecat peste deal şi am trecut prin pădure pe la Agapia. Când am
ajuns în Trapezoaia era noapte târziu, se auzeau în Secu împuşcături. A venit o patrulă de ruşi
acolo, s-au îmbătat şi trăgeau după călugări, însă n-au împuşcat niciunul. Dar noi, cum eram
cu frica aceea, am trecut Pârâul Alb şi ne-am dus la Sihăstria. Am ajuns la Sihăstria şi l-am
găsit pe Părintele Ioil făcând priveghere.

- Dar cu cine făcea privegherea?

- Erau vreo două fetişcane refugiate aici şi acelea mârâiau cum puteau şi ele la strană. Noi am
zis atunci: Uite, mă, noi umblăm ca nebunii prin păduri şi ăştia stau aici ca boierii. Ne-au
spus părinţii care au rămas aici că, atunci când era hărmălaia aceea pe drum, a venit un grup
de ruşi, au luat o putină cu castraveţi muraţi şi două oi, apoi s-au dus; după aceea nu a mai
venit niciun rus pe la schit. Stăm noi o zi, stăm două, măi, nu mai venea Părintele Cleopa.
După trei zile, au început să scoată câte unul capul din pădure. Au povestit apoi prin câte au
trecut, cum au umblat până au ajuns aproape de frontul nemţilor şi era cât pe ce să-i împuşte
nemţii. Trei zile au umblat prin pădure înfometaţi.

- Dacă aţi fi stat în mănăstire n-aveaţi probleme!

- Era frica asta că nu ştii ce o să se întâmple. Parcă dacă ne duceam dincolo, ce era... Uite, aşa
a fost, câte am mai păţit! După aceea, a început cu tâlharii. Erau atunci, după război, o
mulţime de tâlhari prin acele locuri”.

Ierom. Cosma Giosanu

Fragment din cartea "Duhovnicii Sihastriei sub cenzura comunista", Editura EIKON
Costion Nicolescu: - Cum credeţi că trebuie să fie şi să se manifeste relaţia dintre Biserică şi
puterea seculară, cea care se manifestă mai ales in “sfera politicii", referindu-ne cu precădere
ia perioadă istorica actuală?

Parintele Dumitru Popescu: - In ceea ce priveşte relaţia dintre Stat si Biserica pe parcursul
istoriei au existat mai multe tendinţe. După ce creştinismul a fost acceptat ca religie de stat,
Constantin cel Mare a venit în lumea creştină cu mentalitatea lui de Pontifex Maximus şi a
ajuns până acolo că nu avea numai atribuţii politice, ci şi spiritual-religioase. Ca atare, el a
prezidat primul Sinod ecumenic. Ei bine, cu vremea, Biserica a început să se distanţeze de
puterea imperială şi să capete un statut de autonomie. Au trebuit să treacă şase-şapte secole
până ce să-şi dobândească un statut al ei. Dacă aici, în Răsărit, a fost tendinţa de a supune
Biserica faţă de Stat, dincolo, în Apus, lucrurile s-au petrecut in mod cu totul diferit. Biserica
s-a distanţat complet de Stat şi a încercat sa domine statele. Toată cultura apuseană este un
rezultat al luptei între papalitate şi împărăţia lumii respective.

Intre aceste două tendinţe, poziţia cea mai înţeleaptă este, desigur, aceea care ne-a dat-o
Mântuitorul, să dai Cezarului ce i se cuvine lui, şi lui Dumnezeu ceea ce I Se cuvine Lui. Pe
de o parte, Biserica trebuie să-şi păstreze libertatea ei faţă de Stat, să respecte Statul ca atare,
să nu se amestece în treburile Statului şi, in acelaşi timp, să aibă posibilitatea să-şi desfăşoare
misiunea ei mântuitoare în societatea în care este chemată să vieţuiască si să lucreze. Pe de
altă parte, nu putem fi de acord cu cealaltă tendinţă, în care Biserica doreşte să domine Statul.
In acest caz, Biserica îşi depăşeşte atribuţiile ei, tinde să amestece religia cu politica, ceea ce
poate deveni dăunător pentru viata spiritual a a credincioşilor. Deci. din punctul meu de
vedere, relaţia dintre Stat şi Biserică trebuie să fie o relaţie de respect reciproc şi de
neamestec în sferele de lucrare specifice fiecăruia.

Se spune mereu astăzi despre Biserica Ortodoxă ca trebuie să se amestece în domeniul social,
că trebuie să ia o poziţie politica. Mi se pare că lucrurile acestea sunt valabile pana la un
anumit punct, dar după aceea încep să fie discutabile. E adevărat, Biserica işi are doctrina ei
socială, ea trebuie să lupte pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii, insă nu se poate
amesteca in politica partizană, fiindca atunci n-ar face decât să-i împartă pe credincioşi după
opţiunile lor politice. Misiunea Bisericii este aceea de a aduce in societatea contemporană
ceea ce nu poate aduce lumea, viata cea noua in Hristos, adică să-l facă pe om ca din om
vechi să devină om nou, din om dominat de egoism să devină un om care iubeşte pe
Dumnezeu si pe semenii lui. Dacă sunt astăzi unele Biserici care se amestecă prea mult în
politică, asta se datorează faptului ca au pierdut dimensiunea spirituală a misiunii creştine.

Nemaiavand ce să aducă din punct de vedere spiritual lumii, caută să-şi dovedească
activitatea şi eficienţa angajându-se in politică. Acest lucru este foarte dificil. Cu cat Biserica
se amestecă mai mult in politică, cu atat mai mare este primejdia de a se compromite. Ni se
spune mereu despre Bisericile occidentale, despre Bisericile protestante în special, că s-au
ocupat de viaţa socială. Spunea cineva deunăzi câ în timp ce in Olanda, o ţară protestantă şi
catolică, in acelaşi timp, venitul anual pe cap de om este de 29.000 de dolari, in Grecia, o ţară
ortodoxă, s-a ajuns abia ia 7.000 de dolari. A pune problema în felul acesta mi se pare foarte
straniu, fiindcă se intră în conflict cu învăţătura Mântuitorului, Care ne cere să nu ne facem
comori pe pământ, ci să ne facem comori in cer.

Creştinismul nu este împotriva materiei ca atare, nu este nici împotriva bogăţiei, însă nu poate
fi de acord cu egoismul şi cu pofta după bunurile pământeşti şi materiale intr-atât încât să se
uite de bunurile spirituale. Si cu cat Biserica se înglodează mai mult în lumea de aici, cu atât
creşte primejdia să uite de destinaţia ei spirituală. Omul aşteaptă, in ultimă instanţă, de la
religie nu să-i dea soluţii economice, pentru că Statul ştie să facă mai bine lucrul acesta decât
Biserica, ci sa-i dea un răspuns la problema care l-a frământat totdeauna: iertarea păcatelor şi
viata veşnică, după mesajul Mântuitorului lisus Hristos.

Interviu cu parintele Dumitru Popescu

Costion Nicolescu
Bucuria Convorbirii, Editura Teognost

- Vlădica, mai înainte de a ne vorbi despre prima dumneavoastră întâlnire cu

Mitropolitul Antonie, spuneţi-ne câte ceva despre Preasfinţia Voastră.

- Sunt mitropolit de Diocleia, numit de Patriarhia de Constantinopol. Nu am fost ortodox de

mic, ci am fost crescut în Biserica Anglicană. Am devenit ortodox la vârsta de 23 de ani, iar
după şapte ani am fost hirotonit diacon şi preot sub oblăduirea Patriarhiei de Constantinopol.
Am fost runs în monahism la Mănăstirea Sfântului loan Teologul din insula Patmos. Vreme
de treizeci de ani, începând cu anul 1966, am predat aici, la Universitatea din Oxford, cursul
de Ortodoxie Răsăriteană. Tot din acelaşi an am fost numit deriv al bisericii greceşti din
Oxford. Am ieşit la pensie in urmă cu zece ani şi locuiesc mai departe aici, la Oxford.
Particip la diferite acţiuni iniţiate de Biserica Ortodoxă. Sunt co-preşedinte al Comisiei
Internaţionale pe probleme de relaţii între Biserica Ortodoxă şi cea Anglicană, şi de asemenea
membru al Comisiei Internaţionale pe probleme legate de relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi
cea Catolică.

- Când l-aţi întâlnit pentru prima dată pe Vlădica Antonie?

- Din câte îmi amintesc, cred că prima dată ne-am întâlnit în 1955, când am ascultat cuvântul
pe care l-a ţinut la o conferinţă a Frăţiei Sfântul Alban şi Sfântul Serghie, frăţie consacrată
stabilirii legăturilor între Răsărit şi Apus. Era un membru activ al acestei frăţii, care îmi pare
că l-a şi chemat să se mute de la Paris la Londra. Vreme de mulţi ani el a luat parte la
adunările şi conferinţele lor şi am început de atunci să-l întâlnesc destul de des. Ne-am
întâlnit şi la Oxford, căci venea în vizită aici în parohie.

Mergeam la Liturghiile la care slujea el şi de asemenea am vorbit şi faţă către faţă, mai cu
seamă în perioada anilor ’70. Incepând cu anii ’80 nu l-am mai văzut atât de des. Eu nu am
făcut niciodată parte din Patriarhia Moscovei, căci ţineam de Constantinopol, dar lucram
adesea împreună cu el.

- Vă mai amintiţi despre ce discutaţi în acei ani?

- Pentru prima dată când l-am auzit vorbind, ţinea un cuvânt despre Sfânta Treime, dar am
fost cu totul uluit după aceea ascultându-i cuvântul despre moarte pe care l-a ţinut; de fapt au
fost mai multe. Inţelegerea pe care o avea acest om era cu adevărat plină de adâncime.
Predicile acestea despre care vă spun au fost apoi publicate în jurnalul Frăţiei Sfântul Alban
şi Sfântul Serghie. In discuţiile noastre personale la fost o vreme când m-am spovedit la el,
cugetam împreună pe mult mai multe teme, de pildă despre rugăciune. Imi amintesc un sfat
pe care mi l-a dat intr-un chip toane lămurit: nu trebuie să ne temem, ci să fim noi înşine. Să
nu îngădui altuia să aibă putere de influenţă asupra ta, să te cunoşti bine pe tine însuţi. Eu am
spus acestea acum cu propriile mele cuvinte, dar sensul este acesta şi îl găsesc caracteristic
pentru cine era Vlădica Antonie şi pentru felul cum înţelegea să-şi rânduiască viaţa.

Dacă îl putem numi teolog? Fără îndoială că el teolog de academie nu a fost, nu a creat un
sistem de gândire, dar era un om de o cultură vastă, măcar că nu se impunea deloc în timpul
discuţiei cu nesfârşite definiţii şi staturi. Abordarea lui era adânc personală şi accentua adesea
că viaţa creştină se alcătuieşte din întâlniri personale.

Pentru el, a fi creştin nu însemna simpla primire a unor rânduieli - cum ar fi postul, metaniile.
Pentru el, viaţa creştină era întâlnirea omului cu Dunmneu. Intâlnirea personală, faţă către
faţă, cu Hristos.

Imi amintesc cum povestea despre ptopria lui venire la credinţa în Hristos, cum, necredincios
fiind, s-a gândit:

"Totuşi, poate să aflu şi eu ceva despre creştinism, să iau să citesc una dintre Evanghelii."
Uitându-se la cele patru Evanghelii, a văzut că cea după Marcu era cea mai scurtă, aşa că a
ales-o pe ea. Şi povestea cum a început să citească Evanghelia ca un necredincios şi a
terminat-o simţind fără nici o urmă de îndoială că Hristos stătea înaintea lui. Nu se referea la
o vedenie sau la faptul de a fi auzit vreun glas, nu, ci la simţirea lăuntrică deplină a prezenţei
lui Hristos. Din acea clipă a devenit creştin. E important faptul că el însuşi nu a fost convins
de vreun argument de tip filosofic, ci trăind prezenţa Dumnezeului Celui Viu.

-Astăzi au apărut foarte mute cărţi de-ale lui. Numele său e unul dintre cele mai
cunoscute în Rusia si chiar în lume, ca cel al unui mare dascăl al Dreptei Credinţe.
După părerea dumneavoastră, care sunt darurile acestor cărţi?

- Eu nu cred să se fi aşezat Vlădica vreodată la masa de scris şi să înceapă a scrie o carte.

Cred că tot ce a scris el personal este un articol în limba franceză pe tema metodelor
psihosomatice folosite în Rugăciunea lui Iisus, şi care apoi a fost tradus în limba engleză.

Tot ce s-a editat apoi sunt de fapt transcrieri ale predicilor lui. Dar nu cred nici măcar că s-a
ocupat să le corecteze: puterea lui era cuvântul rostit. Vorbea englezeşte corect şi curat, dar
nu era limba lui maternă, deşi o stăpânea şi o folosea foarte eficient. Ii ascultai cuvintele şi
simţeai fără nici o urmă de îndoială năzuinţele lui adânc creştineşti. Vorbea cu o sinceritate
cuceritoare si era limpede că fiecare cuvânt pe care îl rostea tăinuia in sine sensuri adânci. Nu
vorbea niciodată după schiţe mai înainte alcătuite, aşa încât nu rămânea întotdeauna strict
prins de tema cuvântului, dar, cu toate acestea, puterea caracterului său, a felului de a vorbi
sau poare mai bine zis puterea celor pe care le împărtăşea oamenilor îi ţinea nemişcaţi.

Mie mi s-a întâmplat ca, citind predicile din cartile lui, un argument sau altul să-mi rămână
nelimpezit pană la capăt, pentru că Vlădica trecea de la o tema ia alta foarte des şi părea
uneori că nu cu o legătură evidentă între ele. In vreme ce, atunci când îl ascultai, acest lucru
nu-l trăiai deloc ca pe o lipsă, în forma scrisă se întâmpla. Mi s-a părut o excepţie de la
această „regulă” una dintre cărţile lui nu foarte cunoscute, Cugetări pe o temă dată, şi chiar
am făcut această observaţie editurii, dar a reieşit că redactorul corectase foarte mult textul, or,
mie mi se pare că este mult mai fericit cazul când Vlădica este lăsat să se exprime aşa cum
socotea el de cuviinţă.
Darul extraordinar pe care l-a avut acest om a fost acela de a putea vorbi unei mulţimi întregi
de oameni ca si cum ar fi stat la un cuvânt de taină cu fiecare suflet în parte. Cel care stătea
înaintea lui ascultându-l simţea că vorbeşte cu el, anume cu el personal, fără nici o importanţă
că în încăpere se aflau câteva sute de oameni. Aşa era cuvântul Vlădicăi. Or, într-o carte mi
se pare că nu poţi reda acest lucru.

Vlădica avea propria lui manieră de raportare la realitate, o manieră adâncă şi foarte
personală, care poate că nu era întotdeauna cea tradiţională.

…Imi amintesc chiar că-mi spunea că nu a izbutit niciodată să le citească din scoarţă în
scoarţă pentru că îşi pierdea interesul. Dar, fireşte, el era un alt tip de om, era cercetător, cu o
metodologie de lucru extrem de sistematică. In vreme ce abordarea Mitropolitului Antonie
era cu totul alta. Mă uimesc eu singur când văd cât de mult îmi amintesc din predicile lui,
câte cuvinte, câte pilde, câte cugetări. Acelaşi lucru îl pot spune şi cu privire la discuţiile pe
care le purtam. Nu puţine au fost învăţăturile pe care Vlădica mi le-a transmis astfel, şi acesta
este şi chipul în care el continuă să trăiască în sufletul meu şi acum. Mă surprind adesea de
pildă cum în predicile sau spovedaniile pe care le fac mă folosesc de gândurile, de atitudinile
pe care Vlădica le împărtăşea cândva cu mine.

- In anii ’70 Mitropolitul Antonie a refuzat să se stabilească în SUA. A rămas pentru a

întări Dreapta Credinţă în Marea Britanie. A fost cel care a început să slujească
întrebuinţând frecvent cele două limbi: slavona şi engleza. Spuneţi-ne câte ceva din ceea
ce socotiţi dumneavoastră a fi fost influenţa pe care a avut-o el în Ortodoxia din Marea
Britanie.

- Da, e chiar interesant faptul că, din câte ştiu eu, Vlădica nu a fost niciodată în SUA. Dacă s-
ar fi dus 1935 şi 1947 s-a nevoit în Sfântul Munte Athos, fiind tuns în monahism in anul
1927. A dobândit o recunoaştere internaţională ca cercetător in domeniul patrologiei. In anul
1947 a fost nevoit să părăsească Muntele Athos pentru a se stabili în Marea Britanie. Din
1951 intră sub jurisdicţia Patriarhatului Moscovei, opt ani mai târziu devenind episcop de
Volokolamsk, iar din 1960 este numit arhiepiscop de Bruxelles şi Belgia. A protestat
împotriva prigoanelor din Rusia Sovietică, pe care a vizitat-o, începând cu 1956, de douăzeci
de ori.

Incă din 1960 el predica în multe părţi ale Marii Britanii, mai cu seamă oamenilor care nu
ţineau de Biserica Ortodoxă. Dacă s-ar fi hotărât să meargă în America, ar fi avut fără
îndoială un auditoriu cu mult mai larg. Din câte am înţeles eu, aceasta a fost alegerea pe care
el a facut-o în cunoştinţă de cauză, căci sunt încredinţat că l-au invitat.

Aceasta mă face să mă aplec asupra altui aspect interesant al vieţii lui. In anii ’50, ’60, chiar
şi în anii ’70 îşi petrecea mare parte a timpului vizitând diferite grupări, probabil sub
oblăduirea Frăţiei Sfântul Alban şi Sfântul Serghie. A luat parte şi la o serie de conferinţe cu
caracter misionar, conferinţe pe care le organizam noi o dată la doi-trei ani, în cadrul
Universităţii din Oxford. Cuvântările sale şi discuţiile erau atât de tulburătoare, că numărul
oamenilor care veneau să-l asculte era de fiecare dată tot mai mare.

A existat mai apoi un oarecare moment de schimbare. Aş zice că poate cândva pe la sfârşitul
anilor ’70, începutul anilor ’80, petrecea deja mult mai puţină vreme în afara parohiei,
concentrându-se mai mult pe zidirea obştii din Londra şi pe dezvoltarea eparhiei Surojului.
La un oarecare moment s-ar putea chiar spune că s-a întors cu dinadinsul dinspre lumea din
afară, concentrându-şi toate puterile şi energia pe lucrul cu enoriaşii lui. Nu a încetat cu totul
să poarte discuţii m u i care ţineau de alte grupări, dar a acordat mai puţina vreme acestor
convorbiri.

Cu mult interes am urmărit acest experiment pe care l-a făcut Mitropolitul Antonie în
folosirea limbii engleze ca limbă liturgică. Atunci când, prin anii '50, am trecut la Ortodoxie,
în Marea Britanie nu exista nici măcar o singură parohie unde să se fi slujit cât de cât regulat
în limba engleză. In catedrala grecească şi în parohiile greceşti se slujea în greacă. Iar la
catedrala din Ennismore Gardens în vremea aceea se întrebuinţa numai slavona. Singurele
Liturghii în limba engleză au început să se slujească de când cu Frăţia Sfântul Alban şi
Sfântul Serghie. Şi am început şi eu să merg atunci când slujeau preoţii din frăţie, care se
semnau „monah al Bisericii Răsăritului”, şi apoi la slujbele Vlădicăi Antonie, care de fapt pe
atunci nu era decât ieromonah. Nu-mi mai amintesc exact când anume a început el să
săvârşească slujbele în limba engleză în parohia de la Ennismore Gardens, dar îmi amintesc
că mi-a spus că slujirea în paralel nu-i mergea la inimă; mă refer adică la folosirea în cadrul
aceleiaşi slujbe a ambelor limbi. Socotea a fi fost mult mai folositor rugăciunii slujirea fie
într-o limbă, fie în alta, alternativ, iar nu combinat.

E drept că recunoştea şi primejdia ca slujirea în limbi diferite să aducă după ea împărţirea

parohiei, dezbinarea ei în ruşi şi englezi, în loc să fie o singură comunitate, şi socotea aceasta
ca o ameninţare la adresa unimii obştii. A fost această uzanţă introdusă de Vlădica? Eu cred
că da. Şi aşa se urmează şi acum în vremea Episcopului Elisei.

Mitropolitul Antonie a fost cel dintâi om care a atras cu adevărat atenţia unui număr mare de
britanici asupra a ceea ce însemna de fapt Ortodoxia. Prin apariţiile sale la televiziune şi prin
emisiunile de la radio, prin mulţimea de conferinţe şi cărţi, care se răspândeau cu repeziciune,
mulţi oameni au avut posibilitatea de a afla
Se mai ştie de asemenea că, pe la jumătatea secolului al XlX-lea, protoiereul Evgheni Popov
s-a adresat Sinodului cu cererea de a i se îngădui să slujească Liturghia în limba engleză.
Aceasta arată evident că englezii, ca şi mai înainte, veneau la Dreapta Credinţă, iar pentru ei
era necesar să se slujească în limba lor.

In secolul al XX-Iea, raportat Ia numărul refugiaţilor ruşi care veniseră acum în insulele
britanice, chestiunea aceasta a utilizării limbii engleze nu a mai avut rost. Căci tocmai ruşii
formau acum covârşitoarea parte a enoriaşilor, iar slujbele se ţineau, evident, exclusiv în
slavonă.

Dar pe la mijlocul anilor 50 în biserică şi mai ales la cor au venit tineri galezi, irlandezi,
scoţieni, astfel încât acurateţea rostirii textelor slavoneşti s-a îngreunat evident.

Apăruse aşadar în parohie problema aceasta a limbii de slujire.

- Ştim cu toţii că viaţa religioasă nu este câtuşi de puţin miezul vieţii omului de astăzi. Cum
făcea Vlădica să îmbine slujirea aceasta a lui cu viaţa lumii contemporane?

- El era întruchiparea celei mai reuşite îmbinări între tradiţie şi contemporaneitate. Era cu
totul ancorat în viaţa tradiţională a Bisericii, nu era câtuşi de puţin un revoluţionar, un
inovator. Dar era conştient, înţelegea foarte bine cu acea ascuţime a duhului pe care o au
nevoitorii cei adevăraţi, că la sfârşitul secolului al XX-lea, într-o ţară neortodoxă, cum se
arată a fi Marea Britanie, nu este cel mai potrivit lucru ca Ortodoxia să se manifeste cu tot
fastul şi splendoarea sa, în deplina ei măreţie bizantină. Aşa încât el însuşi era un exemplu
uluitor de simplitate, el ca preot, ca episcop, ca întâistătător al eparhiei. Trăia foarte modest.
Când suna cineva la uşă pentru a stabili o întrevedere cu mitropolitul, el însuşi era cel care
deschidea uşa. Nu exista nici un fel de secretar sau paznic - doar el. La fel de simplu era şi în
plan personal: nu se folosea de nici un privilegiu, nu arăta în afară nimic din măreţia rangului
pe care îl avea. Când era mai tânăr, dacă se întâmpla ca enoriaşii să plece fără să fi făcut curat
în biserică, îşi sufleca pur şi simplu mânecile de la dulama şi se apuca el de lucru. Chiar şi
când a devenit episcop, nu a părăsit această simplitate a vieţii, nu a avut de pildă niciodată în
mod oficial un şofer, nu a avut maşină de serviciu şi altele câte se obişnuiesc în aceste
împrejurări. El înţelegea ca în ziua de astăzi un episcop al Bisericii Ortodoxe, ca şi întregul
cler de altfel, să trăiască în simplitate, fără să aştepte nici un fel de privilegii personale. Işi
chema preoţii să înţeleagă drept şi adânc marea însemnătate a preoţiei şi sa nu caute ajutor
nicăieri. Nu voia ca preoţii să-şi facă un paravan din întâietatea rangului pe care îl au, ci
dorea ca ei sa trăiască o viaţă care să nu le fie ruşinată de propriile cuvinte rostite de la
amvon. Pentru el, adevărata importanţă o avea nu ceea ce se vedea în afară, ci alcătuirea
lăuntrică, omul cel tainic al inimii.

La Ennismore Gardens slujba se săvârşea în chip sărbătoresc şi după tipic, dar, pentru ca ea
să rămână un prilej de luare-aminte şi adâncire în rugăciune, Vlădica trecea peste detaliile
fastuoase. Mi-a spus odată: „Fireşte că nu am nimic împotriva ceremoniilor, dacă acestea au o
însemnătate duhovnicească, dar nu pot să văd rostul unor formalităţi rigide”.

Interviu realizat de F.vgheni Tugarinov

Fragment din "Viata Mitropolitului Antonie de Suroj - Omul care L-a vazut pe
Dumnezeu", Editura Sophia

Dragostea lui Dumnezeu

Intrebare: Gheronda, Sfinţii îl simt pe Dumnezeu? îl trăiesc?

Răspuns: Când simţi dragostea lui Dumnezeu te topeşti; nu te poţi ţine pe picioarele tale. Şi te
sileşti pe tine, atunci când ai vreo întâlnire, şi nu poţi. De aceea, mergi mai adânc în pustie ca
să nu te întrerupă oamenii. E ca şi cum Dumnezeu îţi ia inima în mâna Lui şi o ţine strâns ca
s-o înmoaie. Eu, desigur, nu le-am trăit; cei ce le-au trăit vorbesc despre acestea. Iţi ia foc
chipul, ai o mare bucurie. Nu mai simţi nevoia nici să mai mănânci. Doar puţine rădăcini şi
verdeţuri, aşa, ca să nu chiorăie stomacul şi să te ia somnul.

„Nu vom mânca, Gheronda?", îi spunea ucenicul avvei Sisoie. „Nu am mâncat? Atunci să
mâncăm". După puţin a zis avva: „Să mâncăm, fiule". „Dar am mâncat, Gheronda!". „A, am
mâncat? Bine!". Nici nu vrei să mănânci, nici nu simţi nevoie.

Intrebare: Aceasta se întâmplă o dată m viaţă sau este o stare continuă?

Răspuns: Precum este şi cu răul; mai întâi vin mustrările de cuget, după aceea obişnuinţa,
după aceea robirea etc, în mod treptat, ca un preludiu al iadului. Ca şi cum ţi-ar arăta unde
duce acel drum. Aşa este şi aici. Această stare poate să dureze săptămâni, luni; ajunge în Rai.
La Hristos mergi din continuitate în continuitate; dintr-o continuitate într-alta. Ajunge în Rai.
Ca şi cum mi-ar fi spus mie să mă lepăd de Hristos, iar eu să nu mă supun. Şi apoi să mă
închidă într-o închisoare întunecoasă, în subterană. Dar Hristos este împreună cu mine şi
astfel acel loc deja nu mai este o închisoare; s-a făcut Rai pentru că acolo se află Hristos.

Intrebare: Ce este frica de Dumnezeu?

Răspuns: Ce crezi că este frica de Dumnezeu? O frică pentru pedeapsă - „Ah, mă va pedepsi,
ah, mă va bate" - ? Dumnezeu se referă la pedeapsă, ca să poată comunica cu cei tari în
cerbice şi cu cei nesimţiţi. «Te voi arde, ia aminte»! Altfel nu pricep... Frica este evlavia. Noi
suntem copiii aceluiaşi Părinte. Eu nu sunt bun; tu eşti. Vine şi intră în cameră tatăl, iar
pentru mine este ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, stau aşa (fără ruşine), în vreme ce tu
şezi mai adunată (mai cuminte) decât înainte. Mergi lângă el şi-l mângâi. Asta este frica de
Dumnezeu: evlavia, dragostea.

Să spunem că la Judecată se umple Raiul şi auzim spunându-se: „S-a umplut, nu mai încap
alţii!". Ştiţi câţi ar spune: „Şi atunci tot ce am făcut în viaţă, de ce ne-am ostenit?". Puţini ar fi
aceia care ar spune: „Slavă ţie Dumnezeule că s-au mântuit atâţia, încât să se umple Raiul!".
Şi este o problemă chiar să se găsească cineva şi să spună: „Aşază vreun păcătos în Rai şi
lasă-mă pe mine! Acela, sărmanul, şi-a trăit pe pământ iadul. Să se odihnească acum". Ei,
arunci chiar şi dacă acesta merge în iad, prin dragostea pe care o are în inima lui pentru
Hristos, chiar şi iadul îl va face Rai!

Rugăciunea

- Mulţumirea este mai mare decât rugăciunea de cerere. Prin rugăciune, ieşi încet-încet din
familia ta şi nu priveşti la cine este rudă şi cine este prieten, ci la cine are mai mare nevoie şi
pentru acela te rogi.

- Să vorbeşti cu Dumnezeu aşa cum vorbeşti cu mine, iar nu precum vorbeşti la congrese:
Domnule preşedinte, Domnule ministru!

- Când vrei să ajuţi un om, să mergi să-i laşi numele preotului, iar tu să te rogi Preasfintei. Şi
să nu faci la necazul lor ca cei care nu au nădejde: „Au, s-a dus, s-a pierdut sărmanul!" etc. Să
ai încredere în Dumnezeu că va iconomisi lucrurile spre folosul acelui suflet. De altfel, acela
care se chinuieşte aici învistiereşte dincolo; aşa să vezi lucrurile. Şi mult mai mult îl ajuţi pe
fratele tău dacă, în loc să stărui cu cerere către Dumnezeu ca să-i ia chinul, îl înveţi să sufere
cu răbdare necazul. Acesta este cel mai de seamă ajutor.

Intrebare: Un oarecare preot mi-a spus că trebuie să primim lucrurile în mod fatalist,
aşa cum vin, deoarece nu putem să schimbăm voia lui Dumnezeu. Este corect acest
lucru?

Răspuns: Aşa a spus acela? Şi nu l-ai întrebat atunci el ce motiv mai are de a exista? De ce
poartă rasa dacă nu schimbă prin rugăciune voia lui Dumnezeu? Vai, vai, vai!... Acestea îţi
dau dureri de cap! Să iei aspirine, nu alta! Roagă-te, iar Hristos vine şi ia totul asupra Sa,
atunci când, fireşte, vede că cererea noastră nu intră în opoziţie cu interesul nostru
duhovnicesc. Nu intră El singur la mijloc. Ca să vezi nobleţea lui Dumnezeu, care nu vrea
nici ca să atingă liberul nostru arbitru, şi nici ca diavolul să se plângă!...

Nevoinţa
Intrebare: Unii oameni spun că Dumnezeu a creat lumea ca omul să se desfete de ea, iar
nu ca să-l lipsească de ea şi că, din această pricină, nevoinţa (asceza) nu-şi are sens. Aşa
este?

Răspuns: La început nevoinţa este ca să-ţi supui trupul duhului. Faci priveghere, posteşti etc.
Ii dăruieşti lui Hristos toate tinereţile tale. Te faci lumânare care arde dinaintea Lui. Aceasta
are multă plată. In continuare nevoinţa se face din dragoste şi pentru dragoste. Se face dintr-o
mărinimie, dintr-o sfială în faţa iubirii Sale.

In nevoinţa calea de mijloc este calea împărătească, potrivit Sfinţilor Părinţi. Insă calea de
mijloc este diferită pentru fiecare. Sfântul Paisie cel Mare înainta în pustie; înaintea lui
mergea îngerul. Au găsit un om pe jumătate mort. „Ce ai, omule?", l-a întrebat sfântul.
„Postesc de dimineaţă", a răspuns acela. „Dar eu", a spus sfântul, „postesc douăzeci de zile!".
„Vezi", i-a zis îngerul, „pentru acesta o singură zi a fost mult".

Spune Sfântul Vasile cel Mare că organism de organism se deosebeşte, pe cât se deosebeşte
fierul de creanga uscată. Acela (Sfântul Vasile cel Mare) postea cu uşurinţă douăzeci de zile.
Eu pot trei zile. Pentru tine, să posteşti trei zile este exagerat; tu poţi doar o singură zi. Pentru
altul, o zi este exagerat; ajunge să ţină până la amiază. Este nevoie de discernământ.

- Trebuie să existe măsură şi discernământ nu numai în patimile trupeşti, dar şi în cele

sufleteşti pe care voim să le tăiem.

- Noi cunoaştem căsătoria şi monahismul. Celibatul în lume există doar ca excepţie, acolo
unde o impun condiţiile.

- Totuşi, pentru un lucru făcut cu mărinimie trebuie să ne mântuim.

- Când greşeşte duhovnicul, dar omul are intenţie bună, nu-l lasă Dumnezeu.

- Sfântul Vasile cel Mare a fost compatriotul meu; îl şi iubesc mult şi îl am la evlavie. Dar
cred că, dacă ar fi trăit acum, ar fi lăsat asistenţa socială de la amploarea pe care a promovat-o
atunci, şi ar fi luat şiragul de metanii. El este cel care a învăţat statul organizarea filantropică.
Acum, asistenţa socială a ajuns la un nivel foarte înalt. De aceea, spun că sfântul ar fi luat
acum şiragul de metanii. A fost un om energic şi viu. A luat la toate „foarte bine" şi la
cincizeci de ani terminase deja [cu lucrurile pământeşti].

- Predica nu înseamnă să învăţăm Evanghelia pe de rost şi să o papagalizăm. Mă înţelegi? Un

oarecare arhimandrit, şcolit, cunoscător de limbi străine, l-a făcut gunoi într-o gară pe un
monah şi pe un hamal. Monahul nu a vorbit. Apoi, arhimandritul a ieşit şi a predicat. Cine a
predicat cu adevărat? Şi un copil mic va pricepe.

- Astăzi este nevoie în fiecare oraş, în fiecare comună mai mare dintr-o regiune de câte o
mănăstire, una de monahi şi una de monahii. In afara oraşului, la o jumătate de oră de mers
pe jos. Să meargă credincioşii acolo o zi, o după-amiază, şi ceva vor dobândi.

- Prin legile duhovniceşti ne achităm aici multele noastre păcate. De pildă, copiii care-şi
necinstesc părinţii o să găsească acelaşi lucru de la copiii lor. însă legile duhovniceşti au
milosti vire. Atunci când te înalţi în mod luciferic şi apoi înţelegi aceasta şi ceri iertare, atunci
te prinde palma lui Dumnezeu şi te coboară moale, fără să-ţi spargi mutra.
Monahismul

- Temeiul ca să meargă cineva spre viaţa monahală este acela de a avea întreaga sa inimă
legată de Hristos. Insă această lucrare se face în afara mănăstirii. încă înainte de a merge la
mănăstire. Dacă însă, fie şi numai puţin din inima ta ai dat-o altuia, vrăjmaşul găseşte intrare
şi se strecoară înlăuntru. Şi mai târziu începe să te războiască prin gânduri. „Ce bine ar fi fost
dacă aş fi făcut acea căsătorie cu acela, da, nu etc". Şi, pe de-o parte pe bărbat îl poate aduce
în punctul - Dumnezeu să păzească! - chiar şi «să zboare (din mănăstire)». Iar pe femeie
poate să o arunce în melancolie, pentru că nu poate să pună în lucrare ceea ce doreşte, şi
astfel să se ofilească.

- Pe când eram în armată, în vremea războiului cu răzvrătiţii, aceia ne încercuiseră în

Nafpaktos; eram aproximativ o sută cincizeci de bărbaţi. Eu eram telegrafist şi mă străduiam
să prind o frecvenţă, dar nu puteam. Ceilalţi strigau la mine: „Lasă acum telegraful şi vino să
cari lăzi, să tragi cu arma!". Eu, ca să nu-i scandalizez, mergeam, căram vreo cutie, şi apoi
alergam iarăşi la telegraf. Am pus un ţăruş ca să prind legătura, dar nimic. Ceilalţi strigau la
mine. După multe încercări am pus cinci ţăruşe, am prins frecvenţa şi am vorbit. Au venit
îndată avioanele, şi duşmanii au fugit, încât i-au lăsat şi pe cei capturaţi, femei şi copii, pe
care-i adunaseră de prin satele de prin împrejurimi. Dacă-i ascultam şi nu mă străduiam să
prind legătura şi aş fi luat şi eu o armă, ce aş fi izbândit? Aş fi tras două gloanţe. Şi după
aceea, ce făceam? După cum nu ştiam să trag cu arma... înţelegeţi? Alta este lucrarea
monahului; telegraful: rugăciunea. Lucrarea lui nu este să ducă fasole şi paste unui sărac.
Bună este şi aceasta. Dar s-o facă un cap de familie, o mamă. Sunt două planuri: unul
omenesc şi altul dumnezeiesc. Ceea ce nu poate să facă omul, face Dumnezeu ascultând
rugăciunea monahului. Ceea ce n-ar putea să facă toţi oamenii pământului, dacă s-ar aduna,
face monahul. Şi nu-i trece prin minte că face ceva pentru că nu a făcut-o el, ci Dumnezeu.

- Unde omul, prin mijloace omeneşti, nu poate să facă nimic, ajută monahul. Se roagă pentru
cei vii, se roagă şi pentru cei adormiţi. Aceştia, desigur, au mai mare nevoie pentru că sunt
„inculpaţi" şi nu pot să facă nimic, deoarece „în iad nu este pocăinţă".

- Era un grup de oameni duhovniceşti în pustia Sinai şi şedeau şi cugetau cum să facă faţă
setei. Şi au găsit în final rezolvarea, să aducă un butoi care să le asigure apă pentru cinci zile.
Şi bedu-inii, fraţii noştri după trup? De unde vor afla apă? Cum de i-ai uitat pe aceştia?
Şedeau şi făceau planuri. Şi a venit un monah şi le-a asigurat apa pentru douăzeci şi cinci de
ani. „A lovit" prin rugăciune!

- Aceasta este lucrarea monahului. Nu să se plimbe şi să ofere paste. Acestea sunt lucruri de
nimic, lipsite de importanţă. Desigur, aceia care le fac se laudă cu ele precum băcanul care-şi
trâmbiţează fasolea lui veche că ar fi de calitatea întâi şi aşa îşi lichidează marfa din stoc.
Aceasta fac şi catolicii. Fac filantropii, fac misiuni, iar misionarii lor sunt atei; s-au stricat cu
totul. Imi spunea cineva că s-a pregătit pentru a face misiune, şi l-am întrebat: „Ce fel de
pregătire ai făcut?". „Amînvăţat", a spus, „engleză, înot, şoferie" şi nu mai ştiu câte altele.
„Le voi vorbi despre Hristos şi acolo le voi băga ceva şi despre elenism". „Ce-ţi trebuie
elenismul?", i-am zis. „Dacă tu eşti sfânt, slăveşti şi Ortodoxia şi Grecia. Ai învăţat engleză
ca să te poţi înţelege. Dar tu însuţi ce ai să spui? Harul este cel care vorbeşte. Inotul pentru
ce?". „Ca să mă izbăvesc înotând dacă vreodată mă vor înconjura". „Dar nu vei cere ajutorul
harului; harul va găsi un chip să te treacă râul, şi-i va face şi pe ceilalţi să creadă. Lasă harul
să vorbească unuia dintre aceia, şi când acesta se va sfinţi, se va întoarce să-i sfinţească şi pe
ceilalţi, ştiind limba lor".
Dacă priveşti programul misionar al catolicilor şi programul Statului-major General al
Armatei, nu se deosebesc deloc. Este o hartă cu săgeţi care face referire la unităţi etc. Insă, nu
trebuie făcut în acest fel. Dumnezeu conduce. Trebuie să te cheme Dumnezeu ca să ieşi să
faci misiune, pentru că altfel, în cele din urmă, îţi faci tu cheful tău, aşa cum altul şi-l face cu
un pahar de vin. Este vreo deosebire? Fiecare îşi face cheful său. Deseori un Bătrân (Stareţ)
nu este de ajuns pentru un singur ucenic; cu atât mai mult să-şi asume cineva atâţia oameni,
atâtea suflete! Ce răspundere!...

O fată, care ea însăşi se îneacă într-o lingură de apă, face pretutindeni şcoli de catehizare.
Oamenii care au trăit şi au crescut în duh occidental, întâmpină greutăţi în a trăi în Ortodoxie.
Cred că nu fac nimic. Şi aleargă când de-aici, când de colea, pustiiţi şi plini de nelinişte.

Când mergi la mănăstire, nu ai program: „apoi voi face aceasta sau aceea", să zicem. Nu!
Dumnezeu scrie pe harta ta. Marii Părinţi, care au ieşit în lume, nu au mers de la început în
pustie cu perspectiva ca mai târziu să iasă. Nu! Domnul le-a arătat la un moment dat, iar aceia
L-au urmat.

Hagi Măria, Presviteră, Avocat, Glafida, Athena

Marturii ale inchinatorilor Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Egumenita