Despre naivitate

I.C.

Citind și recitind cuvintele Scripturii mă intrigă tot mai mult felul în

care cei din vechime erau dispuși să își dăruiască încrederea lor în
situații, pentru noi, cei de azi, absolut de neînțeles. Pornind de la
chemarea apostolilor, în care îi vedem pe Petru, Andrei, Iacob, Ioan,
și apoi și ceilalți, lăsând totul în urma lor: casă, masă, familie,
meserie, ce-or mai fi având și urmându-l pe cine? Un cvasi
Necunoscut, Unul care nu le-a promis nimic decât că vor deveni
„pescari de oameni”. Nu e o nebunie? Apoi, mai târziu, femeia de la
fântâna lui Iacob (Ioan, cap. 4), cea care avea să devină sfânta Fotini,
află pe același Necunoscut care îi spune că îi va da să bea o apă după
care nu îi va mai fi sete niciodată, ci mai mult, „se va face în ea izvor
de apă curgătoare spre viață veșnică”. Femeia ce îi spune? „Doamne,
dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.”
În logica noastră, asta ar fi adus pe buze, în cel mai bun caz, un
zâmbet subțire și o clătinare de cap. Cine a mai auzit despre o apă
care, odată băută, stinge setea pentru vecie? Doar biologia ne spune
cum funcționează treaba cu apa în organism, nu știm noi? Bine, fie,
era o femeie săracă cu duhul, dar această femeie se întoarce în cetate
și le spune celorlalți: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate
câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” Acum, cunoaștem că
femeia nu era tocmai un model de urmat, cu cinci foști bărbați și cu
un iubit, dar culmea, oamenii o cred! O fi fost prima oară o nebunie,
dar asta e deja o nebunie generalizată, căci „mulți samarineni din
cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care
mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut.” Probabil că „înțelepții”
veacului de acum ar vedea în întâmplarea de față un fel de psihoză în
masă, mai ales că femeia era și ea un „nimeni”. Cum să crezi așa, fără
dovezi, doar pe baza cuvântului unui nimeni? Naivitate? Sfântă
naivitate.

Ce spune DEX-ul despre naivitate? „Lipsă de experiență, de

artificialitate, de prefăcătorie; credulitate, nevinovăție; simplitate,
sinceritate; candoare, inocență; lipsă de maturitate în judecată, în
comportare; nerozie; fel de a judeca simplist.” Mărturisesc că am avut
un sentiment amestecat citind toate aceste definiții și am încercat să le
împart în două cete. Prima: „Lipsă de artificialitate, de prefăcătorie;
nevinovăție; simplitate, sinceritate; candoare, inocență”, față de care
am simpatie, și a doua: „Credulitate; lipsă de maturitate în judecată, în
comportare; nerozie; fel de a judeca simplist”, față de care am
antipatie. În folosirea zi de zi a cuvântului „naivitate” regăsim sensuri
din ambele cete, în funcție de ce vrem să accentuăm.

Revenind la femeia de la fântâna lui Iacob, aș zice că naivitatea ei și

ai locuitorilor cetății e din categoria simplității (nu simplismului), a
sincerității și a lipsei de prefăcătorie. De aceea Îl acceptă cu bucurie
pe Hristos și chiar îl roagă să rămână la ei. Hristos s-a regăsit în ei și
ei în Hristos. Or fi fost păcătoși și ei? Cu siguranță, ca toți oamenii,
cum era și femeia, dar nu asta e relevant în fața lui Dumnezeu. El ne
iubește nu pentru că suntem virtuoși și ne urăște pentru că
suntem păcătoși, așa cum noi omenește judecăm, El ne iubește pe
toți, fără părtinire, pentru că suntem lucrul mâinilor Lui, dar se
regăsește doar în cei nevinovați, în cei a căror naivitate e născută
din curăție sufletească. De aceea va puncta cu fermitate: „Lăsați
copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este
împărăția lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi
împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10, 14-
15).” Iar în aceste cuvinte nu subliniază lipsa de experiență sau lipsa
de maturitate în judecată ci nevinovăția și sinceritatea, fapt pe care
apostolul Pavel îl lămurește când le scrie corintenilor: „nu fiți copii la
minte. Fiți copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiți
desăvârșiți. (1 Corinteni 14, 20).”

Naivitatea cea bună se naște din încredere care, la rândul ei, are
aceeași bază cu credința. Din acest punct de vedere ea se află în
opoziție cu gândirea critică, care mereu e suspicioasă și
neîncrezătoare. Asta nu înseamnă că trebuie să demonizăm gândirea
critică, ci să-i vedem doar limitele. Câtă vreme ne ajută să ne ferim de
cursele vrăjmașului, cel în care nu trebuie să avem deloc încredere, e
bună, când însă e vorba de scepticism față de cuvântul lui Dumnezeu,
e dăunătoare. Același lucru putem spune și despre naivitate: în fața
lui Dumnezeu e o virtute, în fața celui rău, e un blestem. În cele
din urmă, discernământul este cel care ne va ajuta să știm cum să ne
raportăm în fiecare situație de viață: cu naivitate sau cu spirit critic,
dar discernământul, unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu
pentru noi, este o floare tot mai rară pe pământ pentru că, precum
orice virtute, nu se sălășluiește decât într-o inimă curată. Și atunci,
cum să facem ca să fie bine? Discernământ nu prea avem, nici curăție,
dar putem să riscăm să facem ce face Dumnezeu cu noi: să avem
încredere în cei de lângă noi, să fim naivi cu ei, cu toate că știm că
sunt și ei oameni și sunt supuși greșelii, cu toate că știm că au
neputințe și pot să ne rănească. Noi nu suntem conștienți câtă
încredere investește Dumnezeu în oameni, în noi cei atât de
instabili, capricioși și răi, și cum se lasă chiar călcat în picioare de
cei care ar trebui să Îl cinstească, știind că numai așa îi poate
câștiga. Numai arătându-le încredere îi poate învăța ce e încrederea,
numai arătându-le bunătate îi poate face buni, numai purtându-le
crucea (da, tot El!), îi poate vindeca.

Care e riscul în a oferi încredere celui de lângă noi? Să fim răniți, e

adevărat. Dar miza este sufletul fratelui și surorii noastre pe care noi îl
putem câștiga. Iar a câștiga un suflet nu se poate pune în balanță cu
nimic de pe lumea aceasta, pentru că printr-un astfel de lucru noi
devenim prieteni ai lui Dumnezeu. Și ce ar trebui să facem, să avem
încredere în oricine? Nu. Nici Hristos nu a făcut așa, cunoscând
inimile oamenilor și ferindu-se de cei vicleni și nesinceri. Atenție, nu
de păcătoși, ci de fățarnici. Și noi cum să îi deosebim, că nu avem
darul de a cunoaște inimile oamenilor? Tot Domnul ne învață: „Feriți-
vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe
dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor îi veți cunoaște. Au
doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade
bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în
foc. De aceea, după roadele lor îi veți cunoaște (Matei 7, 15-20)”.
Chiar dacă un om își ascunde gândurile cu grijă, faptele lui
mărturisesc despre sine și acest lucru ar trebui să-l ținem minte. A
investi încredere în astfel de oameni nu este inocență, ci
credulitate și lipsă de maturitate în judecată.
Din păcate, pornirea bună și frumoasă a multor oameni de a gira
pentru unul sau altul din politicienii momentului, cu dorința sinceră de
a face ca lucrurile să meargă mai bine, arată tocmai amintita lipsă de
maturitate, având încredere tocmai în cei care au arătat că nu poți avea
încredere în ei. Cum poți tu, om pus în fruntea oamenilor, să spui că
lupți pentru normalitate când, atunci când a trebuit să o arăți, ai luptat
împotriva ei? Cum poți să spui că lupți împotriva defrișărilor ilegale
de păduri când tu aperi pe cei care o fac? Cum poți tu să spui că ești
cu Dumnezeu când ești pe față împotriva Bisericii Lui? Faptele tale
dau mărturie împotriva cuvintelor tale. Oameni ca aceștia sunt urmași
ai fariseilor pentru că faptele lor le fac. Pentru ei Dumnezeu
mărturisește prin gura psalmistului: „Pentru ce tu istorisești dreptățile
Mele și iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învățătura și ai
lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el și cu
cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulțit răutate și limba ta a
împletit vicleșug. Șezând împotriva fratelui tău cleveteai și împotriva
fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut și am tăcut, ai
cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ție; mustra-te-voi și voi pune
înaintea feței tale păcatele tale. (Psalm 49, 17-22)”. O vorbă
englezească spune așa: „You fool me once, shame on you, you fool me
twice, shame on me”, adică „dacă mă înșeli o dată, să îți fie rușine,
dacă mă înșeli de două ori, să îmi fie mie rușine”.

Totuși, cu toate măsurile noastre de precauție, putem ajunge să fim

înșelați. Asta e, oamenii te mai înșală sau tu te poți înșela în privința
lor, dar Dumnezeu nu înșală niciodată, pentru simplul motiv că în
relație cu noi El nu are niciun interes propriu. Oamenii au varii
interese, dar singurul Lui interes în ceea ce ne privește e să ne fie
nouă bine. Paradoxal, tocmai Celui care dă „toată darea cea bună și
tot darul cel desăvârșit” îi refuzăm încrederea. Suntem suspicioși pe
Cel care și-a dat viața pentru noi, ne ferim de Cel care ne-a
vindecat rănile, scăpându-ne din mâinile tâlharilor, Îl acuzăm pe
Cel care „pe mâini ne înalță ca nu cumva să împiedicăm de piatră
piciorul (Psalm 90, 12)” și Îl scoatem afară din viața noastră pe
Cel care vrea să ne aducă la El așa cum își „adună pasărea puii săi
sub aripi” (Luca 13, 34). Tocmai față de El ne ascuțim spiritul
critic și-L arătăm cu degetul. De ce? Pentru că ne deranjează,
pentru că „ne pune înaintea feței noastre păcatele” și ne arată
răutatea. El, singurul În care ne putem investi fără greș încrederea, e
lipsit de încrederea noastră. Ce-am putea face? Greu de dat un răspuns
universal valabil, dar am putea să luăm aminte la lucrurile pe care le
știm deja și pe care le-am trăit. Dacă avem încredere în părinții noștri,
în mama și în tata, care, cu toate slăbiciunile lor omenești, fac tot ce
pot pentru noi, pentru a ne fi nouă bine, nu ar trebui să facem cel puțin
la fel cu Cel care ne-a creat? Dacă față de ei suntem naivi, predându-
ne lor fără rețineri gândurile și faptele noastre, oare față de Tatăl cel
ceresc nu putem face măcar atât? Toată așezarea și rânduiala lumii așa
cum o știm este pentru a lua aminte la ea și, prin ea, să Îl descoperim
pe Dumnezeu. El se mărturisește prin fiecare fir de iarbă și colț de cer,
așa că nu vom avea răspuns în fața Lui, nu vom putea spune că n-am
știut.

Poate sunt naiv să cred în puterea cuvintelor de a schimba oameni și,

de ce nu, de a schimba lumea. Poate sunt naiv în a crede în oameni și
în a pune înainte dorința lor de a face binele înainte de a-i suspecta de
vreun interes propriu. Poate sunt naiv în dorința de a mă lăsa în voia
Cerului și a trăi pentru lumea ce va să se nască, trăind în lumea asta ca
și cum n-ar fi. Dar știți ce? Dumnezeu este înainte de toate naiv să
creadă în mine și în fiecare dintre noi și, măcar în acest aspect,
nădăjduiesc să mă asemăn și eu Lui.