De-a lungul timpului, boierimea a constituit clasa socială dominantă a societăţii

româneşti, în documente fiind amintiţi atât boieri mici, cât şi boieri mari, această diferenţiere
având la bază, probabil, originea, dregătoria şi, nu în ultimul rând, averea deţinută.
Este greu de estimat totuşi ce pondere avea clasa boierească în raport cu celelalte clase
sociale. Şerban Papacostea aprecia că boierimea reprezenta circa 1% din populaţia Ţărilor
Române1.
Şi originea boierimii a suscitat controverse, fiind emise diferite ipoteze, în special
începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Astfel, fără a face o distincţie clară între clasa proprietarilor şi cea a slujbaşilor, A.D.
Xenopol susţinea existenţa unei nobilimi ereditare înaintea dregătoriilor, a căror origine era
plasată în perioada înrâuririi slavone2. Istoricul considera că nu se poate vorbi despre o
feudalitate românească, ci doar despre faptul că odată cu apariţia dinastiilor în Ţările Române,
a fost întărită clasa de proprietari prin acapararea de moşii, datorită ocupării slujbelor Curţii3.
P.P. Panaitescu este cel care, pornind de la „procesul de cucerire a provinciei, de
supunere a populaţiei şi acapararea proprietăţii” 4, argumentează originea străină, slavonă, a
boierimii, conform teoriei sale, această clasă fiind întâlnită pe teritoriul de la nord de Dunăre.
În sprijinul ideii originii slave a boierimii, P.P. Panaitescu aduce argumente de ordin
lingvistic, respectiv originea slavă a termenilor care denumesc stăpânirea (gospodari, boieri),
numele proprietăţii boiereşti (dedină, ocină), toponimia şi onomastica (Ialomiţa, Prahova,
Radu, Dragoş, Dan, Mircea).
În Ardeal, clasa nobiliară română era pomenită în documente încă din secolul al XIII-
lea, luând parte la dietele generale. Totodată, pe proprietăţile lor erau ridicate biserici, cu
înscrisuri în limba slavonă şi tablouri votive în care nobilii erau pictaţi îmbrăcaţi în haine
asemănătoare cu cele ale boierimii muntene, fiind numiţi în inscripţii jupani sau boieri.

1
Serban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p.
142
2
A.D. Xenopol, Istoria Românilor, ediţia II, p. 200-2011.
3
Ibidem, p. 171-172.
4
P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 32

1
 Fiind unitară în tot spaţiul românesc, P.P. Panaitescu presupune că boierimea s-a
constituit înaintea despărţirii politice dintre românii din nordul Dunării şi chiar înaintea
stabilirii populaţiei maghiare în Ardeal5.
Constantin Giurescu contrazice această ipoteză, susţinând într-un studiu despre boieri
că aceştia se trag din megieşi, oameni liberi proprietari de pământ, într-o faţă iniţială 6. O parte
dintre ei şi-a mărit proprietăţile primind pentru ele şi confirmări, în timp ce alţii au rămas la
acelaşi statut, ori chiar au decăzut. Constantin Giurescu a asociat boierimea cu proprietatea,
considerând că toţi micii proprietari liberi ar fi făcut parte din clasa nobiliară. Întăririle
domneşti îi ridicau pe cei care le obţineau în rândul boierilor, în timp ce megieşii care
stăpâneau în continuare pământul în devălmăşie, rămâneau la vechiul statut7. Conform acestei
teorii, clasa boierească românească s-a aflat într-o continuă mişcare, o parte din marile familii
decăzând, altele ridicându-se.
Ştefan S. Gorovei vine în sprijinul teoriei lui Constantin Giurescu, opinând că
boierimea este o stare socială definită de stăpânirea unor pământuri, în virtutea şi în baza unor
documente emise şi întărite de domnitor. Suprafaţa de pământ, indiferent de mărimea sa,
asigura, din punct de vedere juridic, statutul de om liber, care permitea accesul la funcţiile de
stat8.
Cu toate că boierul era proprietarul unor moşii care se transmiteau prin ereditate,
proprietarul având dreptul să o dăruiască sau să o vândă, în ţările române nu a existat o
proprietate funciară boierească absolută, dreptul boierilor asupra pământului fiind întotdeauna
limitat de obligaţiile lor faţă de domnitor care, în virtutea dreptului dominum eminens era
proprietarul suprem al întregii ţări. În virtutea acestui drept, domnitorul confisca domeniile
boiereşti în caz de hiclenie sau în caz de refuzare a prestaţiilor obligaţiilor militare şi
economice faţă de domnie.
Formarea Ţării Româneşti a însemnat, sub raport politic intern, trecerea de la
organisme politice de diferite întinderi, relativ reduse şi dependente de puterile hegemonice
din estul şi centrul Europei – numim aici cnezatele şi voievodatele – la un stat propriu.
Ţara Românească a fost întemeiată, în timpul domniei lui Basarab I, prin unirea
teritoriilor oltene ale voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argeşean al lui

5
Ibidem, p. 36-37.
6
Constantin Giurescu, Studii de istorie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1993, p. 395, 397.
7
Ibidem, p. 408-413
8
Ştefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova secolele XV-XVII), în „Arhiva genealogică”, nr.
1-2, Editura Academiei, Iaşi, 1994, p. 87.

2
Seneslau, astfel că, la începutul secolului al XIV-lea era atestată ca stat Valahia nord-
dunăreană, izvoarele menţionând ca titluri ale conducătorului acestui stat pe cele de: mare
voievod (conducător militar) şi domn, stăpân al ţării.
Nicolae Iorga, întrevăzând sensul naţional al întemeierii Ţării Româneşti, scria: „Cînd
părţile oltene şi argeşene se uniră, după înfrângerea lui Litovoi de către unguri, pe la 1300,
ţara cea nouă se formează după o concepţie originală, avându-şi rădăcinile numai in tradiţia
proprie. E un caz de cristalizare politică spontanee. Domnia e «a toată Ţara Românească» - şi
pentru întâia oară apare în răsărit astfel o concepţie naţională echivalentă cu concepţia
teritorială, bază modernă pentru statele Apusului Europei”9.
Referitor la numele ţării, Nicolae Iorga considera că în el este înscrisă chemarea
primului stat românesc de a unifica „toată Ţara Românească,” adică întregul teritoriu locuit de
români. Apărută prin unirea „ţărilor” arhaice ameninţate în existenţa lor de expansionismul
regilor arpadieni şi angevini, Ţara Românească a întruchipat rezistenţa nu doar a unor entităţi
teritorial-politice, dar şi a unei naţiuni în devenire. Progresiv dislocată şi anihilată înlăuntrul
arcului carpatic de progresele puterii regale şi nobiliare ungare, viaţa politică românească şi-a
găsit refugiul şi împlinirea în afara Carpaţilor, mai întâi în Ţara Românească, apoi, în condiţii
pregătite de aceasta, şi în Moldova: „Din transilvană cum fusese, ea (Ţara Românească) a
devenit transalpină, ţară situată dincolo de creste”10.
Principalele direcţii de dezvoltare din care a rezultat Ţara Românească, respectiv
agregarea teritorială şi emanciparea de sub dominaţiile străine, au continuat cu manifestări în
planul vieţii politice, atât interne, cât şi externe. Se urmăreau, astfel, atât statornicia raportului
dintre domnie, ca putere centrală, şi clasele şi stările privilegiate reprezentate de celelalte forţe
politice ale societăţii româneşti, cât şi apărarea noului stat, cu mijloace armate şi diplomatice,
de permanentele ameninţări venite din partea marilor puteri vecine11.
În Ţara Românească, după ce a realizat cadrul teritorial, puterea centrală şi-a continuat
acţiunea, urmărind centralizarea instituţională. Ca urmare a acestui fapt, viaţa politică internă
a fost determinată de raportul dintre puterea centrală şi celelalte forţe politice, bazate pe
vechile realităţi teritoriale, particulariste, în special pe cele întemeiate pe privilegii smulse
domniei.

9
Nicolae Iorga, Sîrbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în evul mediu, în „Studii asupra evului mediu
românesc”, ediţie îngrijită de Ş. Papacostea, Bucureşti, 1984, p. 60-61.
10
Ibidem.
11
Şerban Papacostea, Geneza statului în Evul Mediu românesc, Editura Dacia, Cluj Napoca., p. 133.

3
 În procesul de trecere de la organisme statale multiple, modeste ca întindere şi limitate
în exerciţiul puterii de dominaţiile străine la statul feudal de sine stătător şi centralizator, cea
mai cuprinzătoare expresie a politicii de centralizare a puterii a fost instituţia domniei.
Proclamarea domniei a însemnat, cel puţin la nivel pragmatic, subordonarea strictă a
celorlalte puteri de stat faţă de domn şi asumarea controlului întregii societăţi de către acesta.
Instituită după modelul bizantin, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, domnia autocrată
se afirma ca un drept divin, revendicare exprimată prin formula „Din mila lui Dumnezeu”
înscrisă în titulatura domnului12 sau „prin graţia lui Dumnezeu” şi de numele teoforic Ioan,
abreviat Io, care însoţea în titulatura oficială numele voievodului13 Caracterul sacru era
conferit domniei prin ungere de către Mitropolia Ţării Româneşti, instituită în a doua jumătate
a secolului al XIV-lea, în dependenţă canonică de Bizanţ, una dintre cele două surse supreme
de legitimitate spirituală şi politică ale Europei Medievale.
Aspectul decisiv al tendinţei de a transforma, pe plan intern, suzeranitatea în
suveranitate s-a manifestat prin extinderea autorităţii domniei de la domeniul propriu la
întregul teritoriu al ţării. Acest proces s-a afirmat în secolele XIV-XVI prin politica domniei
de a asimila statutul domeniului boieresc patrimonial cu acela al concesiilor de pământ
acordate de domnie cu titlu de beneficiu14.
Ţara Românească, ca şi Moldova, de altfel, au devenit state-tampon între regatele
creştine ale Ungariei şi Poloniei-Lituaniei şi Imperiul Otoman, din punct de vedere economic
fiind înapoiate în comparaţie cu Europa Centrală sau Occidentală 15. Situaţia a fost agravată de
cucerirea, în 1484, a Cetăţii Albe şi Chiliei de către otomani. Nivelul tehnologiei era scăzut, la
fel cum era şi cel al agriculturii şi al producţiei meşteşugăreşti, iar din punct de vedere social,
deşi prevala ţărănimea liberă, existau mari moşieri şi şerbi aflaţi în stăpânirea boierilor şi
mânăstirilor.
Datorită amplasării geografice, Ţările Române au trebuit să contribuie, adesea, cu
bunuri la efortul militar al Porţii, produsele româneşti fiind necesare pentru completarea
proviziilor otomane16. Cu toate acestea, Ţările Române au avut şi beneficii din această cedare
12
Ibidem, p. 134.
13
Claudiu Neagoe, O scurtă istorie a românilor, Editura „Ars Docendi”, Universitatea din Bucureşti, 2014, p.
221.
14
Şerban Papacostea, op. cit., p. 135.
15
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom,
Iaşi, 2010, p. 29.
16
Bogdan Murgescu, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p.
128.

4
şi netransformare în simple paşalâcuri. Unul dintre acestea a fost faptul că la nord de Dunăre
nu au fost ridicate minarete. Importanţa acestui fapt rezidă din faptul că în acea perioadă
chestiunea religioasă era extrem de importantă, până în secolul al XVI-lea fiind mult mai
importantă decât etnia în definirea solidarităţilor, domnii fiind aleşi din rândul creştinilor,
majoritatea fiind ortodocşi17.
În primii ani ai secolului al XVI-lea, în fruntea Ţării Româneşti continua să se afle
Radu cel Mare, în timpul căruia suzeranitatea otomană s-a manifestat mai accentuat.
Europa secolului al XVI-lea era ameninţată de două pericole: Imperiul Otoman şi
Reforma, singura soluţie împotriva ambelor fiind cruciada. În septembrie 1506 a fost lansat un
proiect de cruciadă antiotomană de către papa Iulius al II-lea, episcopul şi legatul său fiind
însărcinat cu propaganda acesteia18.
Polonia şi Ungaria erau principalele state interesate de un eventual război cu Imperiul
Otoman, un rol important urmând să fie jucat de Ţările Române (Moldova şi Ţara
Românească). Situaţia nu era favorabilă din cauza neînţelegerilor iscate de Bogdan al III-lea,
pe de o parte cu Polonia, pe de altă parte, cu Radu cel Mare. În 1504 Bogdan al III-lea al
Moldovei o peţise pe sora regelui Poloniei, Sigismuind Jagello şi a regelui Ungariei, Vladislav
al II-lea, fiind dispus să-i cedeze Elisabetei, ca dar de nuntă, Pocuţia. Alianţa matrimonială nu
s-a finalizat, Bogdan al III-lea pornind o expediţie de recuperare a Pocuţiei în 1506, expediţie
finalizată cu un eşec, abia în 1510. Tot în 1506 Bogdan al III-lea a intrat în conflict cu vecinul
său, Radu cel Mare, care sprijinea, se pare că la cerea Ungariei, candidatura lui Roman
„Pribeagul” la tronul Moldovei, conflictul fiind aplanat prin intervenţia călugărului Maxim,
viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, argumentul fiind „sunteţi creştini şi de acelaşi neam”19.
În perioada de după moartea lui Mircea cel Bătrân20 şi până la urcarea în scaunul
domnesc de la Târgovişte a lui Matei Basarab21, Ţara Românească a avut parte doar de două
domnii mai îndelungate, şi anume a lui Vlad Călugărul şi a fiului său, Radu cel Mare.
Într-o perioadă în care majoritatea domniilor nu depăşeau câţiva ani, domniile celor
doi voievozi, întinse fiecare de-a lungul a aproape treisprezece ani, au însemnat pentru Ţara
Românească o perioadă de stabilitate politică şi prosperitate economică.

17
Ibidem, p. 53.
18
Claudiu Neagoe, O scurtă istorie a românilor, vol. II, Editura „Ars Docendi”, Universitatea din Bucureşti,
2014, p. 362.
19
Ibidem, p. 363.
20
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 391.
21
Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 135, 455.

5
 Radu Voievod, intrat în istorie cu supranumele de cel Mare datorită meritelor sale, a
fost al patrulea domnitor din dinastia Basarabilor ce a purtat acest nume. A domnit între anii
1495 şi 150822.
Radu cel Mare era fiul lui Vlad Călugărul23, care, la rândul său era fiul natural al lui
Vlad Dracul24 (şi frate vitreg cu Vlad Ţepeş) 25. Avea, aşadar, o descendenţă ilustră,
numărându-se printre strănepoţii ui Mircea cel Bătrân.
Această descendenţă i-a creat posibilitatea să aibă o educaţie aleasă. Fiind înzestrat şi
cu calităţi intelectuale de excepţie, Radu cel Mare a dobândit vaste cunoştinţe care i-au fost de
folos când a ajuns la domnie. Vlad Călugărul, intuindu-i valoarea, şi l-a asociat la guvernare
încă din anul 1492. Acest lucru echivala cu desemnarea la domnie în acea epocă. Mărturie a
faptului că a fost asociat la domnie, începând cu anul 1492, stau hrisoavele domneşti datate 29
august 1492, noiembrie 1492, 16 martie 1494 şi 7 iunie 1494, în care numele lui este amintit
alături de cel al părintelui său26.
După moartea lui Vlad Călugărul, în 1495, Radu a preluat domnia Ţării Româneşti 27
şi, datorită experienţei acumulate în cei trei ani în care îi stătuse alături tatălui său, a reuşit să
asigure continuitatea vieţii politice interne a Ţării Româneşti.
8 septembrie 1495 este, se pare data la care a început domnia lui Radu cel Mare. La
această dată Cancelaria domnească din Târgovişte emitea ultimul document din porunca lui
Vlad Călugărul28.
Totodată, în registrele de cheltuieli ale oraşului Sibiu apar însemnări referitoare la
alocarea unor sume, între 15 septembrie şi 15 octombrie 1495, ocazionate de trimiterea unui
agent diplomatic pe lângă noul voievod29.

22
Constantin Rezachievici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească
şi Moldova, vol. I (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 802.
23
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi,
Bucureşti, 1975, p. 902.
24
Istoria României în date, p. 94, 454.
25
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, p. 392
26
Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, (în continuare se va cita: D.R.H.B.), vol. I (1247-
1500), Bucureşti, 1966, p. 371, 377-38, 401-405.
27
Anca Iancu, Ştiri despre români în izvoarele istoriografice sârbeşti (secolele XV-XVII), în Studii istorice sud-
est europene, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 25.
28
D.R.H.B., vol. I, p. 427-428.
29
Alexandru Lapedatu, Politica lui Radu cel Mare, 1495-1508, în Lui Ion Bianu amintire, Bucureşti, 1916, p.
192.

6
 De asemenea, în arhivele Braşovului este înregistrat faptul că Radu cel Mare le
informase pe căpeteniile saşilor braşoveni, încă dinainte de 29 noiembrie 1495, despre
„steagul şi pacea ce miţa dat împăratul domniei mele de la Poartă ca să-mi aducă” 30. Aşadar,
fără îndoială, sultanul Baiazid al II-lea (1481-1512) 31 îl investise ca domn cu mult înainte de
această dată. Primul hrisov redactat, cu siguranţă, sub domnia sa, datează din 31 ianuarie
149632.
Potrivit documentelor vremii, Radu cel Mare nu a făcut modificări esenţiale în ceea ce
priveşte componenţa Sfatului domnesc, menţinând în fruntea acestuia puternica familie a
Craioveştilor (Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu)33. Câţiva ani mai târziu, acestora li se va alătura
Neagoe34, fiul legitim al lui Pârvu Craiovescu (viitorul domnitor Neagoe Basarab) 35. Neagoe
Basarab era copilul nelegitim al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, mai cunoscut sub numele de
Ţepeluş Vodă, care a guvernat Ţara Românească din noiembrie 1477 până în septembrie 1481
şi din noiembrie 1481 până după 23 martie 1482. Acesta l-a conceput pe Neagoe cu Neaga,
fiica unor mari boieri din Oltenia, în care se refugiase aici, ca urmare a pierderii temporare a
tronului36.
Prin intermediul lui Radu cel Mare, Ţara Românească urmărea consecvent politica de
alianţă cu Ungaria, instaurată de tratatul încheiat în 1501 37, prin care domnul muntean se
recunoştea vasalul lui Vladislav al II-lea38. Relaţiile diplomatice statornicite, prin intermediul
Sibiului, între regele Ungariei şi Radu cel Mare, au fost foarte active, deschizându-se astfel o
nouă cale pentru diplomaţia munteană, după ce Braşovul fusese principalul mijlocitor al
relaţiilor economice şi politice între cele două state până în secolul al XVI-lea.
Relaţiile comerciale ale Sibiului şi existenţa persoanei potrivite pentru a reprezenta
atât interesele transilvane, cât şi pe ale regatului maghiar în Ţara Românească au făcut ca
prezenţa „cneazului Dumitru din Sălişte” să fie aproape permanentă la curtea lui Radu cel

30
Grigore G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la
legăturile cu Ardealul (1346-1603), Bucureşti, 1931, p. 206-207.
31
Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381.
32
D.R.H.B., vol. I, p. 427-428.
33
Radu Ştefan Ciobanu, Radu cel Mare, în Magazin istoric, nr. 3/1989, p. 12-16.
34
Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 514.
35
Ibidem.
36
Dan Pleşia, Neagoe Voievod – un autentic Basarab, în Magazin istoric nr. 10/1971, p. 10.
37
Ileana Cazan, Eugen Denize, Marile puteri şi spaţiul românesc în secolele XV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 134.
38
Ibidem.

7
Mare39. Dumitru, probabil urmaş al nobilimii române marginalizate, „cneaz”, aşa cum apare în
registrul de socoteli al municipalităţii, primea, la 22 iunie 1504, 3 florini pentru solia în Ţara
Românească, de unde aducea informaţii de ultimă oră cu privire la călătoria lui Radu cel Mare
la Poarta Otomană40. Soliile lui Dumitru la curtea lui Radu cel Mare au continuat în anii
următori, cu scopul declarat de a „afla informaţii despre turci”, în felul acesta Vladislav al II-
lea putând să afle din timp despre eventualele pregătiri pentru război la sud de Dunăre, în
subsidiar trebuind rezolvate şi conflictele comerciale41.
Raporturile preferenţiale cu regele Ungariei au continuat până spre sfârşitul domniei
sale, în 1507, când Radu a primit de la Vladislav al II-lea orăşelul Geoagiu de Jos, domeniu
cu 19 sate. Supremaţia otomană asupra Ţării Româneşti nu a fost pusă în discuţie. Trimisul
veneţian la Poartă menţiona în 1503 că domnul plătea 8.000 de ducaţi tribut şi venea „în
fiecare an să sărute mâna sultanului”42.
Grav bolnav încă din 1501, Radu cel Mare a murit în aprilie 1508, „după Paşti”, după
cum consemnează Grigore Ureche43.
Făcând legătura cu Nifon, cronicarul Gavriil Protu scria: „Decii deca eşi fericitul
Nifon den ţara Panonii, nu trecu vreme multă ce căzu eghimonul Radul într-o boală groaznică
şi cumplită şi alte răutăţi multe îl încungiurară. Şi nu se mai uşura nevoile, ce de ce mergea,
de aceia să mai îngreuia grijile. Şi să scorniră în ţară răutăţi şi gîlcevi şi bisericii netocmire şi
să sfârşii Radul Vodă întru nişte întîmplări rela ca acestea”44
Radu cel Mare a fost înmormântat la Mănăstirea Dealu, moartea sa iscând noi
conflicte privitoare la cel ce îi va urma la tron. Regele Ungariei încercând să-l aducă pe tronul
Ţării Româneşti pe Danciul, fiul lui Basarab Ţepeluş 45. Încercare eşuată însă, pentru că în mai
1508, Mehmed bey, paşă de Nicopole trecea Dunărea şi îl instala domn pe Mihnea (Anexa nr.
5), fiul ilegitim al lui Vlad Ţepeş, căruia boierii i-au spus „cel Rău”, probabil pentru că
„prinse pre toţi boierii cei mari şi aleşi şi-i munci cu multe munci şi cumplite şi le lua toată
avuţiia şi se culca cu jupânesele lor şi cu fetele lor înnaintea ochilor lor. Decii unora le-au tăiat

39
Ibidem.
40
Ibidem, p. 135.
41
Ibidem.
42
Mihai Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, în Studii şi materiale de istorie medie, vol.
2, 1957, p. 28.
43
Ibidem, p. 138.
44
Gavriil Protu, Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, în Literatura
română veche (1402-1647), vol. I, Bucureşti, 1969, p. 79.
45
Istoria lumii în date, , Bucureşti, 1972, p. 412.

8
nasurile şi buzele, pre alţii i-au spânzurat şi pre alţii i-au înnecat; iar el să îmbogăţea şi creştea
ca chedrul pîn la ceriu şi-şi împlea toată voia sa”46.
Regatul maghiar se confrunta, la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVI-lea, cu o situaţie dificilă, după moartea regelui Matia Corvin intrând într-o perioadă de
decădere. Acest fapt a permis amestecul în viaţa politică atât a Imperiului Otoman, cât şi a
celui Habsburgic. Ambele imperii doreau expansiunea teritorială pe domeniile Ungariei.
În Ungaria primului deceniu al secolului al XVI-lea se conturau două grupări care vor
duce, în scurt timp, la prăbuşirea şi dispariţia Ungariei de pe harta politică a Europei: o
grupare filo-veneţiană, condusă de primatul Ungariei, şi o grupare filo-habsburgică, condusă
de palatinul Imre Pérény. Vladislav al II-lea, regele Ungariei se plasa între cele două grupări
politice, oscilând când spre un, când spre cealaltă, principalul său scop fiind obţinerea
Dalmaţiei fără implicare militară. Partida filo-habsburgică şi-a impus punctul de vedere, la 5
iulie 1510 Dieta hotărând alianţa Ungariei cu Maximilian I şi cu Ludovic al XII-lea, regele
Franţei. La 10 septembrie 1510, în faţa pericolului otoman, regele Ungariei a reluat bunele
relaţii şi cu Veneţia, restabilind pacea cu aceasta47.
Ţara Românească a continuat să rămână, în această perioadă, în sfera de influenţă a
Ungariei, fapt care nu a împiedicat Imperiul Otoman să intervină. În 1512, sangeacbey-ul de
Nicopole, Mehmed, i-a dat însemnele domniei Ţării Româneşti, fără a avea însă aprobarea
sultanului, lui Neagoe Basarab (1512-1521), din neamul Craioveştilor. Deoarece datina
prevedea ca demnitatea supremă în stat să revină descendenţilor lui Basarab I şi având în
vedere şi existenţa unor legături între Craioveşti şi familia domnească Neagoe şi-a creat o
genealogie care să-i legitimeze ocuparea tronului. În actele emise de Cancelaria sa, şi-a luat
numele de Basarab, dându-se drept fiu al lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş):
„Cartea lui Băsărăb vodă, feciorul lui Băsărăb vodă”48 – apare menţionat în întărirea
lui Neagoe Basarab către mănăstirile Clocociov şi Cutlumuz a jumătate din ocina Pârdeştilor.
De asemenea, într-un alt document, de întărire a unui obroc anual de 400 de a pri mănăstirii
Vişina este folosită formularea „Iată dar şi eu, întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi
binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Basarab voievod, din mila lui
Dumnezeu domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul bunului Basarab voievod”49
46
Gavriil Protu, op. cit., p. 80.
47
Claudiu Neagoe, O scurtă istorie a românilor, vol. II, Editura „Ars Docendi”, Universitatea din Bucureşti,
2014, p. 366.
48
Documenta Romaniae Historica, seria B, Ţara Românească, (în continuare se va cita D.R.H.B.), vol. II (1501-
1525), Bucureşti, 1972, p. 194.
49
Ibidem, p. 197.

9
 Stabilitatea politică, bunele relaţii cu regii Ungariei şi Poloniei s-au răsfrânt pozitiv şi
în plan economic, ţara cunoscând o creştere demografică şi un spor de venituri, fapt care i-a
permis şi i-a înlesnit lui Neagoe Basarab realizarea unor construcţii şi ctitorii fără precedent.
Familia boierilor Băleni, a cărei origine este legată de a Basarabilor, este cunoscută
începând cu secolul al XV-lea50, numele provenind de la numele moşiei „Băleni” din actualul
judeţ Dâmboviţa.
Primul boier din familia Bălenilor pomenit în documente în anul 1468 este jupan
Mihail51, boier în divanul domnesc al lui Radu Vodă, după cum aflăm din cartea lui Octav-
George Lecca, „Familii de boieri mari şi mici din Valahia. Istorie şi genealogie după izvoare
autentice” ediția 2015, coordonată de Ion Bănșoiu.
În nota din subsolul arborelui genealogic al familie Băleanu, întocmită de Octav-
George Lecca în volumul „Familiile boereşti române. Genealogia a 100 de case din Ţara
Românească şi Moldova”, apărut în anul 1911, se specifică faptul că „Jupân Mihail care trăia
la an 1460 este străbunul cunoscut al acestei familii, înrudită de aproape cu Basarabii. La
1500 Gherghina, nepotul lui Vlad Vodă călugărul, era Pârcălab (Castelan) de Poenari. Vechile
posesiuni ale lor au fost Băleni şi Nucet din jud. Dâmboviţa”52.
Dacă anii în care apar consemnările diferă, 1460 sau 1468, este clar însă că în ambele
ediţii se vorbeşte despre acelaşi jupan Mihail care a fost întemeietorul neamului Bălenilor.
Gherghina Pârcălabul, fratele lui jupan Mihail, era un om foarte bogat, „care a fondat din
temelie şi a înzestrat cu mare avere mănăstirea Nucetul din Dâmboviţa, care a rămas ca o
ctitorie a posterităţii Bălenilor, fiind întemeiată de neamul lor”53.
Tot despre boierul Gherghina pomeneşte un hrisov al lui Radu Vodă, din anul 1502,
asupra moşiei Topoloveni, fostă „a Milii, feciorul lui Voicu al Tatului”, care atunci când a
fugit „peste munţi, ridicând alt domn peste capul părintelui Domniei mele”, a fost prins şi
urma să fie aruncat în cetatea Poienari. Boierul Voicu al Tatului a apelat la pârcălabul
Gherghina „de i-a închinat ce e mai sus din sat de Topoloveni ca să-i scoată capul fii-săi Milii
de la cumplita moarte, şi i-au scos capul lui”54.

50
Octav-George Lecca, Familii de boieri mari şi mici din Valahia. Istorie şi genealogie după izvoare autentice,
(în continuare se va cita Familii de boieri mari şi mici…), Editura Paideia, Bucureşti, 2015, p. 20.
51
Idem.
52
Octav George Lecca, Familiile boereşti române. Genealogia a 100 de case din Ţara Românească şi Moldova,
Seria I, Bucureşti, 1911, Planşa 9.
53
Octav-George Lecca, Familii de boieri mari şi mici…, p. 20.
54
Idem.

10
 Cu toate că a fost strămoşul Bălenilor, pârcălabul cetăţii Poenari, Gherghina, nu a
purtat numele de Băleanu, acesta apărând pentru prima dată purtat de Pătru vel logofăt
Băleanu, fratele doamnei Voica şi al lui Radu clucerul, în secolul al XVI-lea55.
Documentele din secolul al XVI-lea menţionează doi boieri Băleni. Un hrisov din
1585 al lui Mihnea Vodă Turcitul îl pomeneşte pe boierul Radu clucer ot Băleni care se afla în
Transilvania împreună cu alţi boieri, printre care Pătru logofăt56.
Pătru din Băleni, primul purtător al numelui Băleanu, după cum aminteam mai sus,
fratele doamnei Voica, soţia lui Pătraşcu cel Bun şi cu Radu din Băleni, a fost ban din 16
octombrie 1569 până în 27 august 158257. A fost făcut mare logofăt de Petru Cercel la 5
septembrie 158358. Fii lui au fost: Ivaşco vel vornic la 1617, Pătru iuzbaşa; Dumitru din
Băleni şi Slătioara, clucer la 161859.
Ivaşco Băleanu – AO p. 224

Gheorghe Băleanu – Dicţionar

Radu din Băleni a fost făcut dregător de Petru Cercel, care pretindea a fi fiul lui
Pătraşcu cel Bun, soţul unei surori a boierilor Băleni 60. A fost căsătorit cu Maria, fiica marelui
postelnic Badea Aiaz Izvoranul61. A avut mai mulţi copii: Udrea, care a ajuns şi el mare
dregător, Badea, postelnic, văr cu Ivaşco vornic62 şi Grăjdana, care a fost căsătorită de două
ori. Prima dată cu Badea ot Greci şi Sărata şi a doua oară cu marele spătar Leca, probabil
Rudeanu, ucis în 161563.
Udrea Băleanu

55
„Arhivele Olteniei”, nr. 43-44/1929, p. 230.
56
Hurmuzaki, XI, p. 830
57
Nicolae Stoicescu, Dicţionar…, p. 78.
58
Idem.
59
„Arhivele Olteniei”, nr. 43-44/1929, p. 230.
60
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII (în
continuare se va cita Dicţionar…), Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1971, p. 81.
61
D.I.R., XVI/5, p. 295.
62
D.I.R., XVI/6, p. 333.
63
„Arhivele Olteniei”, nr. 43-44/1929, p. 230.

11