NOŢIUNI DE ETICĂ ÎN PRACTICA MEDICALĂ

Etica poate fi definită ca legea respectului mutual al drepturilor fiecăruia. Scopul ei este de a da oamenilor
unele reguli de conduită. Aceste reguli cuprind criterii după care se face deosebirea dintre bine și rău,
dreptate și nedreptate, între adevăr și neadevăr. Însușirea acestor reguli de viață depinde de gradul de
civilizație al individului, de mediul familial și social în care se dezvoltă și trăiește.Un cod al eticii care să
cuprindă legi fixe, valabile pentru toți și pentru totdeauna, nu este posibil. În afară de regulile generale de
etică, există reguli specifice fiecărei profesii Conform Consiliului Internaţional al Nurselor, funcţia
nursingului este „ să promoveze sănătatea, să prevină îmbolnăvirile, să refacă sănătatea şi să aline
suferinţele”.
Deontologia este știința îndatoririlor de îndeplinit. Principiile de bază ale deontologiei medicale sunt:
înțelepciunea, curajul, dreptatea, cumpătarea, bunăvoința.
În ultimele decenii au apărut aspecte noi ale deontologiei medicale, care au fost luate în dezbaterea unor
foruri mondiale și formulate în documente care stabilesc principii noi ale eticii în acest domeniu: Declarația
de la Helsinki – cercetări pe ființe umane; Declarația de la Sydney – problema morții și a transplantului de
organe; Declarația de la Oslo – avortul. Sunt doar căteva sublinieri care demonstrează că problemele morale
ale profesiei medicale nu sunt statice și că ele țin de conștiință, adevărata etică făcând parte din caracterul
celor care o practică și care nu trebuie să depindă numai de forța coercitivă și controlul din exterior.
Etica trebuie să ocupe un loc important în curricula şcolii de nursing.
Dintre orientările codului de etică nursing, cele mai importante sunt:
-nursa are responsabilitatea etică pentru persoanele aflate în diferite perioade de viaţă, din primele
momente şi până la sfârşitul vieţii. Fundamentul întregului nursing constă în raportul faţă de individ,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, credinţă, politică, naţionalitate sau statut social;
-nursa trebuie să-şi cunoască responsabilitatea personală şi profesională pentru practicarea nursingului. Ea
va răspunde de propriile sale acţiuni, din punct de vedere profesional, etic, financiar şi legal;
-nursa trebuie să asigure o practică profesională actualizată şi să contribuie la dezvoltarea îngrijirilor
nursing;
-în practica sa profesională, nursa trebuie să asigure că este garantul dreptului pacientului la
confidenţialitatea informaţiilor ce îl privesc. În unele ţări există un jurământ al nurselor, care conţine atât
aspecte etice, cât şi legate de secretul profesional;
-în activitatea sa, nursa trebuie să arate respect privind activitatea colegilor săi. Domeniul nursingului este
atât de vast, încât, pentru rezolvarea unor sarcini este necesară cooperarea cu mai multe persoane;
-în practica profesională, nursa trebuie să promoveze activ cooperarea între diferite grupe de profesionişti,
din ţară şi din străinătate;
-în practica sa medicală, nursa trebuie să promoveze noi abordări în îngrijirea sănătăţii şi să urmărească sau
să aibă iniţiative noi privind îngrijirea sănătăţii, prin cunoştinţe sau capacităţi proprii;
-este de datoria nursei să contribuie astfel încât populaţia să aibă încredere şi totodată să respecte profesia
sa.

JURISDICŢIA ŞI ETICA MEDICALĂ

Etica medicală este ştiinţa fenomenelor morale, este reflectarea asupra valorilor , principiilor şi
normelor care guvernează comportarea normală a omului în societate.
Etica profesională este o ramură a eticii , care studiază îndatoririle sociale şi morale , implicate în
exercitarea unei profesiuni.
Mai explicit : „ în profesia în care eşti trebuie să faci bine, să faci tot ceea ce ai face pentru propria
1 ta
persoană, dacă ai fi în situaţia celuilalt”.
Etica îngrijirii bolnavilor implică şi anumite aspecte juridice.
Etica medicală are anumite principii:
- al autonomiei; al absenţei răului;
- al binefacerii; al dreptăţii;
Prin principiul autonomiei se cere ca noi să respectăm indivizii aflaţi în grija noastră, dreptul lor
fiind acela de a-şi controla propriile vieţi.
Absenţa răului este considerată ca fiind cea mai stringentă îndatorire pentru cadrele medicale.
Principiul binefacerii este principiul opus răului. Binefacerea presupune: a face bine, a nu face rău,
absenţa răului. Conform acestui principiu, o nursă nu poate abandona pacientul încredinţat, indiferent de
boala acestuia.
Ultimul principiu se referă la faptul că în faţa legii toată lumea este egală. Uneori între dreptate şi
corectitudine se pune semnul egal, de exemplu : dacă este drept sau nu să se primească sau nu un organ
pentru transplant, sau dacă este drept ca o persoană neasigurată să nu poată primi asistenţă medicală.
Drepturi legale:
-dreptul la autodeterminare ( consimţământul) - prin care bolnavul are dreptul de a lua decizii personale
cu privire la îngrijirea sănătăţii lui. Prin acest drept, bolnavul are posibilitatea de a accepta sau de a refuza
orice forme de îngrijire;
-dreptul la informare - care dă posibilitatea bolnavului să cunoască informaţiile pe care se bazează
deciziile luate, privind persoana sa. Nursa are obligaţia de a furniza informaţii referitoare la tipul de îngrijire
pe care o oferă personal;
-dreptul la confidenţialitate - prin care bolnavului îi vor fi protejate informaţiile ( confidenţiale);
-dreptul la îngrijiri sigure - datorită căruia nursele au responsabilitatea de a executa corect toate actele
necesare îngrijirii bolnavului.
Nerespectarea acestor drepturi, cu anumite repercusiuni asupra vieţii sau sănătăţii, se vor sancţiona
corespunzător, pe cale legală, judecătorească.
Drepturi de natură etică:
-dreptul la demnitate personală - este dreptul prin care bolnavul va beneficia de o îngrijire ce respectă
demnitatea şi valoarea persoanei, indiferent de eventuale considerente de naţionalitate, rasă, religie, culoare,
vârstă, sex. Pe tot parcursul cooperării, trebuie să se stabilească o relaţie de respect de ambele sensuri;
-dreptul la îngrijire individualizată - porneşte de la premiza că fiecare individ este unic, cu atribute fizice,
gânduri, sentimente şi credinţe proprii. Datorită acestui fapt se pot alcătui planuri de îngrijire specifice
fiecărui bolnav în parte;
-dreptul de îngrijiri cu scopul de a deveni independent va fi dat de nursă ori de câte ori pacientul o cere;
-mai există şi dreptul de a se plânge şi cel de a obţine modificarea îngrijirilor.
Nerespectarea drepturilor de natură etică, atrage după sine sancţionarea morală a nursei.
Sancţiunile pentru nerespectarea drepturilor legale ale bolnavului, prin care se aduce deteriorarea sănătăţii
sau decesul pacientului, sunt sancţionate legal, pe cale judecătorească.
Sancţiunile pot fi:
-penale - exemplu - luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, încălcarea consimţământului bolnavului
şi traficul de influenţă. Printre activităţile ilegale ale nursei, se pot enumera: aplicarea unui tratament
preferenţial, neaplicarea tratamentului, înstrăinarea medicamentelor sau ignorarea consimţământului
bolnavului;
-contravenţionale - contravenţia este fapta care prezintă pericol social mai redus decât
infracţiunea. Exemplu: neglijenţă în utilizarea aparaturii medicale sau nerespectarea regulilor de
igienă;
-disciplinare - produse atunci când personalul încalcă disciplina muncii. Sancţiunile sunt în aceste situaţii:
mustrarea, avertismentul, retragerea uneia sau mai multor gradaţii, desfacerea contractului de 2 muncă
 SISTEMUL ÎNGRIJIRILOR MEDICALE

Organizaţia Mondială a Sănătăţii este o agenţie specializată a Naţiunilor Unite, cu responsabilităţi în special
pentru problemele internaţionale de sănătate şi sănătate publică.
Scopul acestei organizaţii este cel de a facilita atingerea unui nivel de sănătate ridicat pentru toţi
locuitorii acestei planete.
În 1977 au fost aprobate la nivelul OMS două rezoluţii:
-prima , care stipulează că „ principalul scop al guvernelor şi al OMS-ului în decadele următoare ar trebui să
fie obţinerea de către toţi cetăţenii lumii a unui nivel de sănătate care să le permită să ducă o viaţă productivă
din punct de vedere social şi economic”;
-a doua rezoluţie a recunoscut importanţa nurselor şi a moaşelor în îngrijirile primare de sănătate şi totodată
a cerut statelor membre să studieze rolurile şi funcţiile acestora.
În 1988 la Viena a avut loc prima Conferinţă Europeană dedicată nursingului, unde au participat
nurse din 32 de state din Europa. Cu această ocazie ele şi-au stabilit principiile OMS , de înfăptuire a
strategiei : sănătate pentru toţi până în anul 2000.
S-a stabilit deasemenea ca principalele funcţii ale nursei să fie: promovarea şi menţinerea sănătăţii,
prevenirea îmbolnăvirilor şi acordarea de îngrijiri pe durata bolii, a convalescenţei sau a recuperării.
Recomandări date de Conferinţa Europeană de Nursing :
- nursele trebuie să sprijine activ politica programului „Sănătate pentru toţi”;
- se va pune accent mai mult pe starea de sănătate decât pe cea de boală;
- se va acorda un rol important îngrijirilor primare de sănătate : promovarea şi menţinerea
stării de sănătate, prevenirea îmbolnăvirilor, implicarea indivizilor, familiilor şi comunităţilor în procesul de
îngrijire;
- nursele vor participa la dezbaterile privind politica de sănătate.
În concepţia actuală se consideră că o bună asistenţă medicală presupune trecerea de la îngrijirile
terapeutice - cărora li s-a acordat un loc prioritar, în dauna îngrijirilor menite să menţină sănătatea şi chiar
viaţa - la îngrijirile IPS ( îngrijiri de sănătate comunitară - denumite astfel deoarece solicită participarea
comunităţii).
Prin comunitate înţelegem ansamblul unei populaţii de pe un teritoriu geografic, de care este legat
prin interese şi valori comune, având o formă de gestiune administrativă, iar membrii săi au interrelaţii cu
grupuri sociale şi instituţii.
Comunitatea este locul de unde pleacă îngrijirile primare de sănătate (IPS): indivizi, familii,
grupuri.
IPS acoperă trei niveluri de intervenţii:
- îngrijiri de prevenire primară - menţinerea şi promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor,
educaţia sanitară, prevenirea specifică ( ex. Vaccinări);
- îngrijiri de prevenire secundară - care urmăresc intervenţii curative, pentru tratamentul bolilor şi
prevenirea agravării sau apariţiei complicaţiilor. Rolul asistentei este acela de a descoperi
eventualele probleme din timp ( prin vizite la domiciliu sau prin controale periodice);
- îngrijiri de prevenire terţiară - care urmăresc recuperarea bolnavilor. Rolul asistentei este acela de
a susţine persoana îngrijită pentru a se adapta la diferite dificultăţi cauzate de problemele de
sănătate, cu rol în recuperarea persoanei.
Se poate vorbi şi de intervenţia de nivel 4, în cazul bolilor terminale, atunci când este necesară
susţinerea familiei.
Pentru asigurarea dezvoltării IPS , sunt necesare trei domenii:
- identificarea a ceea ce înseamnă IPS - intră: climatul, resursele de apă, caracteristicile populaţiei,

3
 natura muncii, mediu urban sau rural;
- iniţierea personalului sanitar şi a consumatorilor IPS - intră: pregătirea lucrătorilor sanitari ( în
mediul spitalicesc, extraspitalicesc, sau ca personal de instruire) şi pregătirea populaţiei să poată
lucra sau coopera cu lucrătorii sanitari.

DECLARAŢIA DE LA ALMA ATA

A fost lansată în 1978 la Geneva şi a reprezentat un moment decisiv în programarea sănătăţii

comunităţii la nivel naţional şi internaţional.
La baza declaraţiei au stat şase principii:
- sănătate pentru toţi înseamnă echitate, adică reducerea inegalităţii în privinţa sănătăţii, între state
şi din lăuntrul lor;
- sentimentul pozitiv al individului despre starea de sănătate prin folosirea capacităţii fizice,
mentale şi emoţionale;
- comunitatea trebuie să fie bine informată şi motivată, şi totodată să aibă o participare activă la
strategia „ Sănătate pentru toţi”;
- în această strategie este necesară cooperarea multisectorială, în vederea reducerii riscului
îmbolnăvirilor şi menţinerii sănătăţii;
- accentul în sistemul de sănătate trebuie pus pe acordarea îngrijirilorp rimare de sănătate,dar cel
mai important lucru este participarea totală a comunităţii;
- problemele de sănătate depăşesc uneori graniţele , motiv pentru care este necesară de multe
ori cooperarea internaţională.
În România, activitatea de ocrotire a sănătăţii se organizează pe următoarele tipuri de
unităţi sanitare:
- cabinete medicale;
- spitale;
- sanatorii;
- case de copii;
- institute şi centre medicale;
- oficii farmaceutice;
- autorităţi sanitare judeţene;
Nu regăsim în legislaţia din domeniul sanitar pasaje referitoare la activitatea de nursing.
Se impune de urgenţă actualizarea legislaţiei în conformitate cu practica de nursing, în care ar trebui
să se ţină cont de Codul pentru asistentele medicale, Cod care stipulează:
- responsabilitatea primordială a asistentei medicale constă în a acorda îngrijiri persoanelor care au
nevoie în această privinţă;
- asistenta medicală îşi asumă o responsabilitate personală în acordarea îngrijirilor,dar şi în a-şi
menţine un nivel profesional la zi prin educaţie sanitară continuă;
- asistenta medicală participă la activităţi destinate sănătăţii populaţiei;
- asistenta medicală împarte responsabilitatea de a coopera cu toţi cei care lucrează în domeniul
sanitar dar şi în alte domenii;
- asistenta medicală participă la progresul din domeniul nursingului.

4
 BIOETICĂ

Culpa judiciară

Responsabilitatea medicală se asumă din perspectiva acceptării legilor juridice care pun niște norme
morale, redactate cu pertinență și claritate.

Condițiile legale de definire a culpei

Culpa judiciară apare atunci când o faptă medicală este făcută cu vinovăție și determină un
prejudiciu.Între faptă și prejudiciu există o legătură de cauzalitate.

Greșeala presupune existența unei datorii profesionale, neîndeplinirea acestei datorii făcute cu vinovăție,
apariția unui prejudiciu datorat acțiunii sau neacțiunii și demonstrarea legăturii cauzale între faptă și
prejudiciu.

Greșeala este neintenționată, apărînd ca o consecință a încălcării standardului la care este obligat cadrul
medical în aplicarea regulilor profesionale.

Criteriologia greșelii, cere evaluarea concretă pe baza criteriilor culpei profesionale și nu pe baza
criteriilor de drept comun.

Culpa profesională este încălcarea unei obligații de diligență și prudență, zel, competență, a unui cadru
medical. Este o lacună pe care alți profesioniști, în aceleași condiții și circumstanțe nu ar fi comis-o. Este o
încălcare a regulilor profesionale de toți admise, prin neatenție, neglijență și imprudență.

Malpraxisul este încălcarea prin multiple modalități neglijente a regulilor profesionale judecate după un
standard special. Un criteriu obiectiv de raportare a greșelii medicale este tipul ideal de comportament
profesional cerut în anumite condiții concrete de exercitare a practicii medicale. Trăsăturile
comportamentului ideal ar fi competența, prudența, atenția, devotamentul, raportate la activități specifice în
domeniul medical.

Conținutul culpei medicale:

1- abateri de la umanismul medical

2- abateri de la prudența comună medicală

3- greșeli de tehnică medicală

Aprecierea culpei judiciare se face prin observarea lipsei de prevedere care înfrânge o regulă profesională
medicală în condițiile deplinei libertăți de alegere a cadrului medical.

Dacă există condiții obiective care restrâng libertatea de acțiune a cadrului medical și determină prejudiciul
în ciuda prevederii, nu vom fi în fața unei greșeli.

Formele culpei medicale

1. Culpa IN AGENDO- comisivă- constă într-o stângăcie, imprudență, nepricepere, nepăsare față de
cerințele bolnavului, temeritatea nejustificată de o necesitate, folosirea inadecvată a condițiilor de lucru sau
o ușurință în activitatea medicală care reclamă prudență deosebită, atenție.

5
 2. Culpa IN OMITENDO- omisivă- apare când bolnavul își pierde șansa de vindecare sau supraviețuire
datorită neexecutării unor manopere necesare. Omisiunea însăși poate apărea prin indiferență, nebăgare de
seamă, neglijență și este culpabilă dacă între ea și prejudiciu există legătură cauzală.

3. Culpa IN ELIGENDO- rezidă într-o alegere greșită a procedurilor tehnice, într-o delegare către o
persoană nepotrivită a unor obligații sau în delegarea obligațiilor proprii unor alte persoane încălcând
principiul potrivit căruia atribuțiile delegate nu se deleagă.

4. Culpa IN VIGILANDO- rezidă în încălcarea unei datorii de confraternitate privind solicitarea și

obligația de a răspunde la un consult interclinic prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformarea despre
soarta pacientului sau prin nesupravegherea condiționată și adecvată a subalternilor.

Culpa medicală imediată- apare când între greșeală și prejudiciu nu se interpune niciun factor cu caracter de
condiție.

Culpa medicală mediată- apare când se interpune activitatea culpabilă a unei terțe persoane sau chiar a
bolnavului.

Culpa gravă- LATA Culpa medie- LEVIS Culpa ușoară- LEVISSIMA

Aprecierea culpei se face prin raportarea la atitudinea profesională normală, rezonabilă a unui cadru medical
care în aceleași condiții nu ar fi comis greșeala. D. p. d. v. juridic, se tine seama de capacitatea subiectului de
a fi acționat liber și pentru capacitatea lui de a răspunde pentru prejudiciul creat.

MANAGEMENTUL RISCULUI LEGAL

Teoria răspunderii bazate pe vinovăție

Conform acesteia, un cadru medical nu va răspunde de riscurile imprevizibile și anume: caz fortuit și forța
majoră. În aceste împrejurări, cadrul medical va fi apăsat de răspunderea sa morală. Răspunderea juridică
medicală, urmărește pe de o parte protejarea intereselor bolnavului, iar de cealaltă parte are valoare
profilactică inițiativei cadrului medical în interesul bolnavului, evitând cazurile de urmărire pentru
responsabilitate.

Obsesia răspunderii

Determină inhibiție profesională care duce la neacceptarea riscurilor utile bolnavului. Aceste situații de
absentionism duc la nerezolvarea cazurilor grele și la degradarea relației cadru medical- pacient, prin fuga de
răspundere, sau aruncarea responsabilității asupra unei echipe de specialiști. Putem considera
responsabilitatea juridică a cadrului medical ca o parte a personalității, ca o luare de atitudine, prin care își
realizează imaginea morală. Responsabilitatea medicală necesită îmbinarea armonioasă a raționalului cu
afectivul și a prudenței cu determinarea.

Sistemul medicinei liberale

A generat ideea înlocuirii responsabilității medicale clasice cu un sistem de asigurări pentru incertitudinile
medicinei și pentru lacunele practicii medicale. În acest mod se evită discreditarea medicului și a asistentului
în fața opiniei publice, se suprimă relativismul juridic și se satisface nevoia de compensare a bolnavului.

Declinul responsabilității

6
Poate limita comportamentul profesional anticipativ, acesta constituind un dezavantaj odată cu atenuarea
sentimentului de culpă și depersonalizarea relației cadru medical- pacient. În ultima perioadă se recurge la
responsabilitatea obiectivă în funcție de rezultat. Nu pot compensa în bani suferințele morale, neexistând un
echivalent material al demnității umane. Cu toate aceste neajunsuri, în România, la ora actuală, ideile
provenite din practica statelor cu un nivel economic și sanitar avansat, sugerează o trecere de la
responsabilitatea bazată pe mijloace, la o responsabilitate bazată pe rezultat. Din fericire nici măcar juriștii
nu pretind că ar putea face o diferențiere între culpă și un caz nefericit. Aici intervine comisia de expertiză
medico-legală sau martorul expert.

Insuccesele sau eșecurile medicale

Sunt situațiile în care prejudiciul datorat bolii sau complicațiilor ei nu a putut fi stăpânit de cadrul medical.
În situațiile de eșec sau insucces, conștiința celui prejudiciat poate fi influențată de aparținător, reprezentanți
legali sau de reprezentanți ai presei, determinând urmările răutăcioase. Cu toate posibilitățile tehnice
dobândite de medicina modernă, practica medicală are aspecte neprevăzute care inginerează noi riscuri și
noi responsabilitați pentru cadrul medical. Cunoașterea ideală nu are cum să excludă întâmplarea și riscurile.
Riscul poate deveni previzibil ameliorând cunoașterea. Se cere de asemenea o puternică autocunoaștere de
către cadrul medical, chiar în intervențiile chirurgicale de rutină sau în condițiile diagnosticului pozitiv făcut
cu exactitate, unde poate interveni neprevăzutul. Cadrul medical trebuie să fie avizat de puterile și limitele
proprii, de riscurile ce pot interveni și de erorile și greșelile ce pot apărea. Cauzele acestora apar, pe de o
parte, din lacunele pregătirii cadrului medical (factorul uman), iar de cealaltă parte, din reactivitatea
neașteptată a bolnavului (factorul biologic necontrolat).

Deosebirea dintre cazul nefericit și culpă

În decursul timpului afirmarea ca ”utile” a multor descoperiri, a însemnat tot atâtea momente de asumare a
unor riscuri. Uneori riscurile depășeau cu mult noțiunea de responsabilitate profesională morală și juridică,
reprezentând chiar și pericol de moarte. Noile terapii mai eficiente și deci, mai utile, nu sunt întotdeauna mai
nevătămătoare, acestea crează asumarea unui risc. Progresul științific permite o mai clară diferențiere a
erorii de greșeală, folosind criterii cât mai exacte care să îndemne cadrul medical să accepte riscurile în
interesul bolnavului.

Teoria generală a erorilor profesionale vorbește de erori de fapt și de erori de normă. Erorile de fapt țin de
natura actului medical, de natura lucrului în sine. Erorile de normă țin de lacunele de atitudine profesională.
Prin studierea erorilor de fapt se pot trage învățăminte care pot ajuta la dezvoltarea artei medicale, iar prin
cercetarea erorilor de normă, generatoare de prejudiciu, se poate încerca evitarea acestora. Eroarea de fapt
este neimputabilă, ea este reprezentarea subiectivă a consecințelor negative, deoarece nu a putut fi
prevăzută. În ciuda comportamentului profesional caracterizat prin atenție, erorile se datorează unei
imperfecțiuni a științei medicale la un moment dat, unei reactivități particulare a bolnavului, care duce la
cunoașterea falsă a unei situații de fapt. Ele se produc în condițiile unei activități perfect normale, deoarece
respectă regulile de comportament profesional. Eroarea de normă este imputabilă. Ea ține de domeniul
cunoștinței profesionale și se omologhează cu greșeala. Apare atunci când nu se respectă normele unanim
acceptate.

Poate fi: comisivă sau omisivă.

Erorile comisive apar atunci când faci ceva ce nu trebuie făcut, iar cele omisive apar atunci când nu faci ce
trebuie.

Pot fi: certe sau îndoielnice, ușoare sau grave.

7
În ce privește relația cadru medical pacient, ceea ce ne interesează este eroarea diagnostică. Eroarea de
diagnostic apare prin formulare incompletă sau formulare greșită. Nestabilirea diagnosticului, deci,
neprecizarea conținutului bolii reprezintă greșeala faptică, iar formularea inadecvată a diagnosticului
reprezintă greșeala logică. Erorile faptice apar prin neconcordanță totală sau parțială a diagnosticului cu
realitatea. Erorile logice apar prin încălcarea regulilor de raționament medical. Cele două tipuri de erori se
generează reciproc și anume, lipsa unui diagnostic corect determină o atitudine medicală neadecvată.

Cauzele greșelii sunt multiple și greu de delimitat. Se poate greși din prea multă încredere în sine sau din
cauza ideilor preconcepute(subiectivism). Ideile false pot fi generate și de sistemele obiective și vorbim
despre imperfecta cunoaștere a realității(eroare de laborator). Diferențierea erorii de greșeală impune și
analiza condițiilor de lucru concrete pe care le-a avut cadrul medical la îndemână. Se caută să se afle dacă
asistentul sau medicul a făcut tot ce era posibil în acele condiții pentru a pune un diagnostic și a alege cea
mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului. Dacă el a respectat cerințele unei atitudini ideale ,
neconcordanța diagnosticului cu realitatea va fi doar o eroare, deoarece orice cadru medical ar fi ajuns la
aceleași concluzii, în aceleași condiții. Dacă neconcordanța diagnostică apare prin folosirea nejudicioasă a
cunoștințelor sale, în condițiile concrete de lucru ne aflăm în situația de greșeală.

Forța majoră apare atunci când nepunerea corectă a diagnosticului, sau neducerea la bun sfârșit a unei teorii,
este de cauză externă.

Cazul fortuit apare atunci când nepunerea corectă a diagnosticului, sau neducerea la bun sfârșit a unei teorii,
este de cauză internă.

Cadrul medical trebuie să aibă încredere și să evalueze cele mai mici riscuri printr-o atitudine prudentă și
printr-o tehnică plină de acuratețe.

Riscul oportun este calculat și controlat. Prin acesta se evită riscul inoportun care este incontrolabil. D.p.d.v.
juridic există riscuri supuse normării(susceptibile de evaluare anticipată) și riscuri nesupuse
normării(imprevizibile, rezultate din urgență, caz fortuit sau forță majoră). Riscul justificat este un risc
conștient acceptabil, legitim, este cel care îndeplinește următoarele condiții: salvează de la un pericol mai
mare; pericolul este real și iminent; nu poate fi evitat altfel; valoarea bunului este mai mică decât valoarea
prejudiciului care s-ar produce supus riscului.

Temeritatea profesională constă în practicarea profesională a unor acte medicale neconsacrate și oarecum
riscante față de pregătirea proprie și față de condițiile de lucru. Acest lucru este de preferat față de
neasumarea riscurilor utile bolnavului, care constituie o greșeală gravă. În stările de necesitate se impune în
mod imperios să se accepte riscurile utile, iar orice cadru medical cu vocație autentică va deveni în mod
conștient temerar la nevoie.

În scopul reducerii la minimum a eșecurilor profesionale, medicul și asistentul medical trebuie să dea
dovadă de prudență, scepticism obiectiv și entuziasm limitat.

Responsabilitatea pentru actele altora

Există un principiu juridic care indică pe șef ca responsabil de actele de neglijență ale angajaților săi. În
spital este responsabil medicul sau spitalul.

Responsabilitatea ”in eligendo” se aplică pentru medicul care trimite bolnavul la un specialist cu renume
prost. Acesta va fi urmărit pentru neglijență. Când doi medici sunt asociați, responsabilitatea pentru greșeala
partenerului se aplică doar dacă actul a fost comis în scopul afacerii pe care o au în comun.

Responsabilitatea în echipă. Șeful echipei va răspunde pentru greșelile colaboratorilor săi.

8
Responsabilitatea medicului pentru subalterni.

1. dacă ordinul dat de medic este greșit, răspunde medicul

2. dacă ordinul dat de medic este bun, dar este greșit executat, este responsabil executantul

3. dacă ordinul dat de medic este bun, dar persoana nu are competența de a executa, este responsabil
medicul.

4. dacă ordinul este bun, dar subalternul nu este supravegheat și controlat, medicul răspunde.

Culpe de tehnică medicală

Culpa profesională medicală reprezintă nerespectarea regulilor privind exercițiul profesiei medicale prin
nepricepere sau abateri de la reguli general recunoscute și recomandate

Culpa prin nepregătire. Apare în precizarea diagnosticului sau aplicarea tratamentului, ori de câte ori
activitatea medicală este desfășurată de persoane fără cunoștințe necesare sau cunoștințe greșite. Ignoranța
este o greșeală gravă a cadrului medical fiind la fel de gravă cu necinstea. Tot aici se încadrează neasumarea
riscului util datorită incompetenței. Orice cadru medical trebuie să cunoască atitudinea de urgență. Medicul
poate apela la un alt coleg de aceeași specialitate. Trimiterea la un alt eșalon superior nu reprezintă o dovadă
de competență limitată ci o atitudine care recunoaște doar limita tehnicității locului inițial de tratament.

Culpa prin neprevedere. Apare atunci când nu a prevenit bolnavul despre unele riscuri, sau, prevenindu-l
brutal, bolnavul se sinucide(ex.)

Culpa prin imprudență constă în comiterea unei activități pozitive fără a prevedea că pot apărea consecințe
ilicite deși se putea și trebuia să se prevadă acest lucru.

Imprudențe: 1. aplicarea oricărui tratament chirurgical sau chimioterapie fără a cunoaște contraindicațiile;

2. aplicarea de seroterapie și medicație la persoanele care prezintă fenomene de intoleranță la

aceste substanțe;

3. expunerea bolnavului la riscuri inutile prin executarea unei intervenții chirurgicale neimpusă
de urgență, în condiții improprii;

4. lăsarea în funcțiune a unor sisteme de drenaj și aparate în ciuda schimbării stării fiziologice a
bolnavului.

Temeritatea profesională este opusă prevederii și chiar prudenței, ea neavând o justificare decât în urgență și
stare de necesitate.

CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România

CAPITOLUL I
Principii generale

9
ART.1 Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical
din România cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce reprezintă valorile fundamentale în baza cărora
se exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de moaşă şi profesia de asistent medical pe
teritoriul României.

ART.2 Codul de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical
din România are drept principal scop:
a)ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către asistenţii medicali generalişti, moaşe şi asistenţii medicali;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent
medical;
d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi încrederii conferite de societate, precum şi a obligaţiilor
interne ce derivă din această încredere.

ART.3 Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de asistent medical generalist, profesia de
moaşă şi profesia de asistent medical pe teritoriul României sunt următoarele:

a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;

b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de sănătate a
pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt de
competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale fără niciun fel de discriminare;
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să dovedească
loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să îşi acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru
realizarea îndatoririlor profesionale;
g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate
profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau să submineze încrederea pacientului.

CAPITOLULII
Responsabilitatea personală, integritatea şi independenţa profesională a asistenţilor medicali
generalişti, moaşelor şi asistenţilor medicali

ART.4 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să evite în exercitarea profesiei
atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi să evite tot ceea ce este incompatibil cu demnitatea şi
moralitatea individuală şi profesională.

ART.5 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia să manifeste o conduită
ireproşabilă faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea acestuia.

ART.6 În caz de pericol public, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical nu au dreptul să îşi
abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente, conform legii.

ART.7 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt răspunzători pentru fiecare dintre
actele lor profesionale.

10
ART.8 Pentru riscurile ce decurg din activitatea profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali din sistemul public sau privat încheie o asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în
activitatea profesională.

ART.9 Încredinţarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă constituie greşeală
deontologică.

ART.10 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să comunice cu pacientul într-o
manieră adecvată, folosind un limbaj respectuos, minimalizând terminologia de specialitate pe înţelesul
acestora.

ART.11 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să evite orice modalitate de a cere
recompense, altele decât formele legale de plată.

CAPITOLULIII
Raporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniul medico-sanitar şi instituţii

SECŢIUNEA1
Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul sanitar

ART.12 În baza spiritului de echipă, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali îşi
datorează sprijin reciproc.

ART.13 Constituie încălcări ale regulilor etice:

a) jignirea şi calomnierea profesională;
b) blamarea şi defăimarea profesională;
c) orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii profesionale a asistentului medical generalist, a
moaşei şi a asistentului medical.

ART.14 (1) În cazul unor neînţelegeri, în considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă instanţă
trebuie mediat de biroul consiliului judeţean, la nivel judeţean/municipiului Bucureşti, şi de Biroul executiv,
la nivel naţional.
(2) Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de etică şi deontologie sau justiţiei,
fiind interzisă perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.
(3) În cazul în care se constată încălcări ale regulilor etice, se urmează procedura de sancţionare,
conform prevederilor Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009.

ART.15 În cazul colaborării mai multor asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali pentru
examinarea, tratamentul sau îngrijirea aceluiaşi pacient, fiecare practician îşi asumă responsabilitatea
individual prin aplicarea parafei profesionale în dreptul fiecărei manevre sau tehnici executate personal.

ART.16 În interesul pacienţilor, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali vor avea relaţii
de colaborare cu celelalte profesii din domeniul sanitar, cu respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.

SECŢIUNEAa2-a
Raporturile profesionale cu instituţiile

11
ART.17 Angajatorul trebuie să asigure condiţii optime asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului
medical în exercitarea profesiei.

ART.18 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical aduc la cunoştinţa persoanelor
competente şi autorităţilor competente orice circumstanţă care poate prejudicia îngrijirea sau calitatea
tratamentelor, în special în ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau care limitează exerciţiul
profesional.

ART.19 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în concordanţă cu diferitele niveluri de
responsabilitate pe care le îndeplinesc, contribuie la orientarea politicilor şi dezvoltarea sistemului de
sănătate.

CAPITOLULIV
Educaţia medicală continuă

ART.20 În vederea creşterii gradului de pregătire profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali au obligaţia să efectueze cursuri şi alte forme de educaţie continuă creditate de Ordinul
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, denumit în continuare
OAMGMAMR, precum şi alte forme de educaţie continuă prevăzute de lege pentru îndeplinirea numărului
minim de credite anual necesar reautorizării exercitării profesiei.

CAPITOLULV
Obligaţii etice şi deontologice

SECŢIUNEA1
Obligaţia acordării îngrijirilor medicale

ART.21 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical, în exercitarea profesiei, nu pot face
discriminări pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei,
opţiunilor politice sau antipatiei personale, a condiţiei sociale faţă de pacienţi.

ART.22 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia de a lua măsuri de acordare a
primului ajutor.

ART.23 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical au obligaţia să acorde asistenţă medicală
şi îngrijirile necesare în limita competenţei lor profesionale.

ART.24 În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii) sau accidentări în masă
(naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare etc.), asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical sunt obligaţi să răspundă la chemare, să îşi ofere de bunăvoie serviciile de îngrijire,
imediat ce au luat cunoştinţă despre eveniment.

ART.25 (1) Voinţa pacientului în alegerea asistentului medical generalist, a moaşei şi a asistentului medical
trebuie întotdeauna respectată, indiferent care ar fi sensul acesteia.
(2) Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu îi permite exprimarea lucidă a
voinţei, aparţinătorii sau apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect, pentru a hotărî în
numele acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de comunicare, de deplasare etc.) sau a
urgenţelor.

12
ART.26 Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical consideră că nu au suficiente cunoştinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare,
se vor consulta cu alţi colegi sau vor îndruma bolnavul către alţi specialişti.

ART.27 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor păstra o atitudine de strictă
neutralitate şi neamestec în problemele familiale (morale, materiale etc.) ale pacientului, exprimându-şi
părerea numai dacă intervenţia este motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimţământul prealabil
al acestuia.

ART.28 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical pot refuza acordarea unor îngrijiri către
pacient atunci când refuzul este justificat de interesul sănătăţii pacientului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.

SECŢIUNEAa2-a
Respectarea drepturilor pacientului

ART.29 Pacientul are următoarele drepturi: dreptul la informaţia medicală, dreptul la consimţământ, dreptul
la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturi în domeniul reproducerii, drepturi la tratament şi
îngrijiri medicale.

SECŢIUNEAa3-a
Consimţământul

ART.30 O intervenţie medicală nu se poate efectua decât după ce pacientul sau reprezentantul legal al
acestuia, în cunoştinţă de cauză, şi-a dat consimţământul. Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o
intervenţie medicală, asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului său, al
opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.

ART.31 Consimţământul pacientului sau, după caz, al reprezentantului legal al acestuia este obligatoriu:
a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea
stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;
b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;
c) în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică;
d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală;
e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de lege.

ART.32 Consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia, după caz, nu este obligatoriu
în următoarele situaţii:
a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar
reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical sunt obligaţi să anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind declinată unei comisii de arbitraj de
specialitate).

SECŢIUNEAa4-a
Secretul profesional

ART.33 (1) Secretul profesional este obligatoriu.

(2) Secretul profesional există şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane din sistemul
sanitar, neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul pacientului.
13
ART.34 Obiectul secretului profesional îl constituie tot ceea ce asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical, în calitatea lor de profesionist, au aflat direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a
pacientului, a familiei, a aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament,
circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.

ART.35 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical răspund disciplinar pentru destăinuirea
secretului profesional, excepţie făcând situaţia în care pacientul şi-a dat consimţământul expres pentru
divulgarea acestor informaţii, în tot sau în parte.

ART.36 Interesul general al societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor cu
extindere în masă şi altele asemenea prevăzute de lege) primează faţă de interesul personal al pacientului.

ART.37 În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate încât identitatea pacientului să nu poată
fi recunoscută.

ART.38 Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de către asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în
mod expres.

CAPITOLULVI
Situaţii speciale în practicarea profesiunii în sistem instituţionalizat

SECŢIUNEA 1

Situaţia bolnavului psihic

ART.39 Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate de

aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor de sănătate.

ART.40 Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe care ar putea să i le producă
administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau manevră de îngrijire şi tratament, de maltratările
din partea altor pacienţi sau persoane ori de alte acte de natură să antreneze o suferinţă fizică sau psihică.

ART.41 (1) Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât
permite capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu îşi poate exprima liber
voinţa, consimţământul în scris trebuie luat de la reprezentantul legal al acestuia.
(2) Nu este necesară obţinerea consimţământului în condiţiile prevăzute la alin. (1) atunci când este
necesară intervenţia de urgenţă.
(3) Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală, după caz, asumându-şi în
scris răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate
pacientului, cu informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului sau a îngrijirilor are drept consecinţă
punerea în pericol a vieţii pacientului.

ART.42 Orice persoană care suferă de tulburări psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii
umane şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură,
împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nicio discriminare bazată pe o tulburare
psihică.

14
SECŢIUNEAa2-a
Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi administrarea drogurilor

ART.43 Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi administrarea drogurilor, în alte condiţii decât
cele prevăzute de lege, constituie infracţiune.

SECŢIUNEAa3-a
Pacientul privat de libertate

ART.44 Asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului medical care îngrijesc un pacient privat de
libertate le este interzis să aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau demnităţii acestuia.

ART.45 Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical constată că pacientul privat de
libertate a suportat maltratări, aceştia au obligaţia să informeze organele competente.

SECŢIUNEAa4-a
Situaţia pacienţilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA

ART.46 (1) Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în
mod nediscriminatoriu, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical fiind obligaţi să asigure
îngrijirile de sănătate şi tratamentele prescrise acestor pacienţi.
(2) Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind persoanele infectate cu HIV sau bolnave de
SIDA este obligatorie pentru asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical care au în îngrijire,
supraveghere şi/sau tratament astfel de persoane.
(3) Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient
trebuie să fie comunicate.

CAPITOLULVII
Practicarea profesiunii în sistem privat. Îngrijirile la domiciliu

ART. 47 Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali exercită profesia în regim salarial
şi/sau independent.

ART.48 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical care îşi desfăşoară activitatea în calitate
de titular sau asociat al unui cabinet de practică medicală pot furniza îngrijiri medicale la domiciliu, dacă
sunt autorizaţi în acest sens, în conformitate cu prevederile legale privind organizarea şi funcţionarea
îngrijirilor la domiciliu.

ART.49 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să comunice medicului care
a recomandat aceste servicii situaţia evoluţiei stării de sănătate a pacientului îngrijit.

ART.50 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical chemaţi într-o familie ori colectivitate
trebuie să respecte regulile de igienă şi de profilaxie, în exercitarea profesiei.

CAPITOLULVIII
Probleme ale îngrijirii minorilor

15
ART.51 Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical apreciază că minorul este victima
unei agresiuni sau privaţiuni, trebuie să încerce să îl protejeze, uzând de prudenţe, şi să alerteze autoritatea
competentă.

ART.52 Asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical trebuie să fie apărătorul copilului bolnav,
dacă apreciază că starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de bine protejată.

ART.53 În vederea efectuării tehnicilor şi/sau a manevrelor de îngrijire şi/sau de tratament asupra unui
minor, consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul legal al minorului, cu excepţia situaţiilor de
urgenţă.

CAPITOLULIX
Probleme ale experimentării pe om

ART. 54 (1) Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni
experimentale.
(2) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte prevederi legale incidente în
materie.

ART.55 Impunerea, cu forţa sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om reprezintă o abatere gravă
pentru orice asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical care participă în mod voluntar şi conştient
la asemenea fapte.

CAPITOLULX
Dispoziţii speciale

ART.56 La primirea în OAMGMAMR, asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical vor
depune următorul jurământ:
“În numele Vieţii şi al Onoarei,
jur să îmi exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa umană şi drepturile sale şi să păstrez secretul
profesional.
Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie,
apartenenţă politică sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele
medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!”

ART.57 Dovedirea calităţii de membru al OAMGMAMR se face cu certificatul de membru, eliberat de

OAMGMAMR.

ART.58 Actele medicale şi de îngrijire efectuate de asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali
vor purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii individuale şi probarea responsabilităţii
profesionale.

ART.59 Modelul certificatului de membru şi al parafei profesionale sunt adoptate de Consiliul Naţional al
OAMGMAMR, ca anexe ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009 şi fac parte integrantă din acesta.

16
CAPITOLULXI
Dispoziţii finale

ART.60 Nerespectarea prevederilor prezentului cod de etică şi deontologie constituie abatere şi atrage
răspunderea disciplinară.

ART.61 Răspunderea disciplinară a membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, penală,

administrativă sau materială.

ART.62 Procedura de sesizare şi soluţionare a cauzelor este prevăzută în Statutul OAMGMAMR.

ART.63 Toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali au obligaţia de a informa consiliul
judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti despre modificările survenite în situaţia lor
profesională.

ART.64 Consiliul judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti va informa Consiliul

naţional al OAMGMAMR cu privire la aceste modificări.

ART.65 Prevederile prezentului cod de etică şi deontologie se completează corespunzător cu

dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi
a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, ale Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale
naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr.
1/2009, ale Regulamentului de organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 3/2009,
precum şi cu normele legale în materie pe specialităţi, cu modificările ulterioare.

ART.66 Completarea sau modificarea prezentului cod de etică şi deontologie se va face de către Adunarea
generală naţională, la propunerea Consiliului naţional al OAMGMAMR.

ART.67 La data intrării în vigoare a prezentului cod de etică şi deontologie se abrogă Codul de etică şi
deontologie profesională al asistentului medical şi al moaşei din România, adoptat de Adunarea generală
naţională a Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

ART.68 Prezentul cod de etică şi deontologie a fost adoptat de Adunarea generală naţională a
OAMGMAMR în data de 9 iulie 2009 şi intră în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial al
României, partea I.

17