Politicile Uniunii

Europene
 Politica Agricolã Comunã

Politica Agricolã Comunã (PAC) este una dintre primele politici

comunitare, creatã cu obiectivul asigurãrii necesarului de alimente în
cadrul Comunităţii. PAC reprezintã un set de reguli şi mecanisme care
reglementeazã producerea, procesarea şi comercializarea produselor
agricole în Uniunea Europeanã şi care acordã o atenţie crescândã
dezvoltãrii rurale.
PAC servește mai multor scopuri: îi ajută pe agricultori să
producă alimente în cantități suficiente pentru toată Europa; garantează
că alimentele sunt sigure, de exemplu, prin intermediul trasabilității; îi
protejează pe agricultori împotriva volatilității excesive a prețurilor și a
crizelor de pe piață; îi ajută pe agricultori să investească în modernizarea
fermelor; susține comunitățile rurale viabile, cu economii diversificate;
creează și menține locurile de muncă din industria alimentară; protejează
mediul și bunăstarea animalelor.

Producția mondială de alimente va trebui să se dubleze până în 2050,

pentru a face față creșterii populației și cererii tot mai mari de produse
de origine animală, ținând cont, în același timp, de efectele schimbărilor
climatice (pierderea biodiversității, deteriorarea solului și a calității apei).
Politica UE privind
siguranța alimentară

Politica UE protejează sănătatea de-a lungul întregului lanț

alimentar – adică în fiecare etapă a procesului de producție, de la
fermă la consumator – prevenind contaminarea alimentelor și
promovând igiena alimentară, informarea cu privire la alimente și
sănătatea și bunăstarea animalelor și a plantelor.
Scopul său este să garanteze: siguranța și valoarea nutritivă a
alimentelor și furajelor; standarde ridicate în materie de sănătate și
bunăstare a animalelor și de protecție a plantelor; informarea clară cu
privire la originea, conținutul, etichetarea și utilizarea alimentelor.

Se preconizează că, până în 2030, vom avea de hrănit o

populație mondială formată din 8 miliarde de locuitori, ale căror nevoi
nutriționale vor duce la creșterea consumului de produse din carne.
Pentru a răspunde acestor nevoi, producția alimentară mondială va
trebui să fie cu 40 % mai mare decât în prezent, iar 80 % din această
creștere va trebui să provină din producția agricolă intensivă.
 Politica în domeniul pescuitului

Noua politică comună în domeniul pescuitului a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 2014. Ea își propune, în principal, să pună
bazele unui pescuit durabil din punct de vedere economic, social
și al protecției mediului, acționând în patru direcții: refacerea
stocurilor, eliminarea practicilor neeconomice, responsabilizarea
sectorului și dezvoltarea acvaculturii.
Pentru a fi durabil, pescuitul trebuie să se facă în așa fel
încât să nu fie pusă în pericol capacitatea de reproducere a
speciilor de pești. Cu timpul, stocurile mai abundente dau un
randament mai mare, reducând din timpul și efortul (și
combustibilul!) necesare pescuitului: în loc să exploatăm haotic
stocuri de pește pe cale să se epuizeze, putem raționaliza
pescuitul orientându-ne către stocurile bine alimentate. În acest fel
se poate asigura dezvoltarea sectorului pescuitului și se poate
pune capăt atât vulnerabilității acestuia la factorii externi, cât și
tradiționalei sale dependențe de subvențiile publice. Pe de altă
parte, cetățenii pot conta pe o aprovizionare stabilă cu produse
sănătoase și nutritive, a căror origine o cunosc.
Politica maritimă integrată

Politica maritimă integrată (PMI) își propune să amelioreze

eficiența diverselor politici privind sectorul maritim printr-o mai
bună coordonare. Ea vizează în special:
◦ aspectele care nu se încadrează în sfera unei politici
unisectoriale (de exemplu, „creșterea albastră” - creștere
economică bazată pe diferite sectoare maritime)
◦ aspectele care necesită coordonarea acțiunilor întreprinse în
diferite sectoare, de mai mulți actori (de exemplu, cunoașterea
mediului marin).

Mai exact, acoperă următoarele politici transversale:

◦ creșterea albastră
◦ cunoașterea mediului marin
◦ planificarea spațiului maritime
◦ supravegherea maritimă integrate
◦ strategiile privind bazinele maritime
https://ec.europa.eu/maritimeaffairs/policy_ro
Politica în domeniul concurenţei

Concurenţa exercitã o presiune constantã asupra

întreprinderilor pentru a pune la dispoziţia consumatorilor o
ofertã cât mai variatã, la cele mai bune preţuri. Concurenţa face
parte din regulile de joc ale unei pieţe libere şi este în interesul
consumatorilor, beneficiarii finali.
Uneori, întreprinderile încearcã sã denatureze
concurenţa. Pentru a garanta buna funcţionare a pieţelor,
autorităţile competente, printre care Comisia Europeanã, trebuie
sã previnã sau sã corecteze comportamentele anticoncurenţiale.

Comisia Europeanã supravegheazã:

◦acordurile dintre întreprinderi, care limiteazã concurenţa
◦cazurile de abuz de poziţie dominantã
◦fuziunile şi alte acorduri formale între întreprinderi
◦eforturile menite sã liberalizeze pieţele
◦sprijinul financiar (ajutor de stat) în beneficiul întreprinderilor
◦cooperarea cu autorităţile naţionale competente
Politica industrială

În 2012, Comisia Europeană a reînnoit inițiativa

emblematică în domeniul politicii industriale intitulată „O
industrie europeană mai puternică pentru creșterea și
redresarea economiei”, pentru a o orienta mai bine către
favorizarea acestei noi revoluții industriale. Principalul său
obiectiv este consolidarea inovării industriale și a economiei
reale. Inițiativa își propune să încurajeze participarea
întreprinderilor din afara UE la interacțiuni avantajoase pentru
toate părțile – un obiectiv major al politicii europene este să
ajute întreprinderile din UE să intre pe piețe noi și să devină mai
competitive, pentru a concura cu succes la nivel global.

Competitivitatea industrială, inovarea și antreprenoriatul

sunt esențiale pentru redresarea economică a Europei. În
contextul globalizării și al intensificării concurenței reprezentate
de economiile emergente, prosperitatea pe termen lung a
Europei va depinde nu numai de consolidarea sectorului bancar
și al serviciilor, ci și de existența unei baze industriale puternice.
 Politica comercialã
Politica comercialã a Uniunii Europene trebuie privitã în
contextul a douã dintre realitãțile actuale: importanța Uniunii ca
actor mondial major și modul în care globalizarea contribuie la
schimbarea mediului internațional.
UE este cea mai mare economie din lume, cel mai mare
exportator și importator, principalul investitor și beneficiar al
investițiilor strãine și cel mai mare donator de ajutor. Deși
reunește doar 7 % din populația mondialã, Uniunea deține peste
un sfert din rezervele mondiale de bogãție, mãsurate de produsul
intern brut (PIB) – valoarea totalã a bunurilor și serviciilor
produse.
Uniunea rãspunde de politica
comercialã a țãrilor sale membre, iar
Comisia Europeanã negociazã în numele
acestora. Cu alte cuvinte, niciun guvern nu
poate încheia separat un acord comercial
bilateral cu un partener din afara UE.
Aceastã împãrțire a atribuțiilor se bazeazã
pe tratatele UE.
 Politica de coeziune a Uniunii Europene

Politica de coeziune (politica regionalã) este una din cele

mai importante şi mai complexe politici ale Uniunii Europene,
statut ce decurge din obiectivul de reducere a decalajelor
economice, sociale şi teritoriale între diversele regiuni şi state
membre ale Uniunii Europene.
Aceastã politicã are un unic şi de neînlocuit rol în
coagularea de strategii de dezvoltare integratã, care reunesc
intervenţii din diferite domenii, precum infrastructurã, cercetare
şi inovare, ocuparea forţei de muncã, educaţie, mediul de afaceri,
protecţia mediului, schimbãri climatice şi eficienţa energeticã,
într-un pachet de politici coerente, care se adreseazã contextului
regional sau chiar local, fiind una dintre
cele mai vizibile politici, mai ales
în relaţia cu cetăţenii.
 Politica de coeziune a Uniunii Europene
(cont.)
Obiectivele politicii regionale sunt realizate prin
intermediul a trei fonduri: Fondul european de dezvoltare
regionalã (FEDR), Fondul de coeziune (FC) şi Fondul social
european (FSE). Acestea constituie, împreunã cu Fondul european
agricol pentru dezvoltare ruralã (FEADR) şi Fondul european
pentru pescuit şi afaceri maritime (EMFF), Fondurile Europene
Structurale şi de Investiţii.
Beneficiind de un buget de 351,8 miliarde euro –
aproximativ o treime din bugetul UE, politica de coeziune
reprezintã o componentã esenţialã a Cadrului Financiar
Multianual în actuala perioadã de programare, constituind
principalul instrument de investiţii pentru atingerea obiectivelor
Uniunii Europene.
Pentru perioada 2014-2020, politica de coeziune îşi
propune douã obiectivele prioritare, respectiv:
*investiţii pentru creştere şi locuri de muncã în statele
membre şi în regiuni, obiectiv finanţat FEDR, FC şi FSE;
*cooperare teritorialã europeanã, beneficiind de finanţare
din FEDR.
 Politica socialã și de ocupare a forței de
muncã
Dimensiunea socialã a integrãrii europene a fost
dezvoltatã considerabil de-a lungul anilor. Aceasta reprezintã un
aspect esențial al Strategiei Europa 2020, care are drept scop
asigurarea unei „creșteri favorabile incluziunii”, caracterizate prin
niveluri ridicate de ocupare a forței de muncã și prin reducerea
numãrului persoanelor aflate în situație de sãrãcie sau expuse
riscului de excluziune socialã.
Crearea mai multor locuri de muncã și de mai bunã
calitate reprezintã unul dintre obiectivele principale ale Strategiei
Europa 2020. Strategia europeanã privind ocuparea forței de
muncã, împreunã cu orientãrile și programele sale privind
ocuparea forței de muncã, a fost conceputã pentru a contribui la
creșterea economicã și crearea de locuri de muncã, la mobilitatea
lucrãtorilor și la progresul social.
 Politica de mediu
Politica de mediu reprezintã totalitatea obiectivelor şi
priorităţilor de mediu, a metodelor de reglementare şi a
instrumentelor de implementare a acestora, concepute pentru
asigurarea utilizãrii durabile a resurselor naturale şi prevenirea
degradãrii calităţii mediului. Uniunea Europeanã aplicã unele
dintre cele mai avansate standarde de protecție a mediului din
lume, elaborate de-a lungul anilor. Politica europeanã de mediu
încurajeazã întreprinderile sã „ecologizeze” economia și sã
contribuie la protejarea patrimoniului natural european, a
sãnãtãții și bunãstãrii cetãțenilor UE.
Politica de mediu europeanã se bazeazã pe principiile
precauţiei, prevenirii, corectãrii poluãrii la sursã şi „poluatorul
plãteşte”, exercitate prin instrumente de gestionare a riscului
care poate fi invocat în cazul în care existã o incertitudine
ştiinţificã cu privire la un posibil risc la adresa sãnãtăţii umane sau
a mediului, pe care îl implicã o acţiune sau o politicã anume.
 Politica în domeniul transporturilor

Transporturile sunt
indispensabile dezvoltãrii relaţiilor
economice dintre ţãrile membre UE,
constituind scheletul fizic al Pieţei
Interne. Politica în domeniul
transportului urmãrește promovarea
unor servicii de transport eficace și
sigure, dar și responsabile sub
aspectul protecției mediului și al
implicațiilor sociale. La nivel european
existã deja de norme comune în
domeniile cheie ale sectorului, de la
accesul la piațã pânã la exercitarea
ocupației de operator de transport,
sistemele de tarifare taxare a
infrastructurii, standardele sociale
minime pentru angajații din sector.
 Politica energeticã a Uniunii Europene
Energia a fost parte
componentã a începutului procesului de
integrare europeanã. Tratatul privind
Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui şi
Oţelului (1951) şi Tratatul Euratom
privind instituirea unei Comunităţi
Europene a Energiei Atomice (1957) se
concentrau pe douã dintre cele mai
importante surse de energie, cãrbunele
şi energia nuclearã. Ulterior, importanţa
crescutã a petrolului, a gazelor naturale
şi a energiei electrice a reuşit sã
menţinã energia în topul agendei
economice şi politice a Comunităţii,
conducând la o creştere a activităţii de
reglementare la nivel comunitar în
vederea creãrii unei pieţe energetice
europene şi a elaborãrii treptate a unei
politici energetice la nivelul UE.
 Politica energeticã a Uniunii Europene
(cont.)
Cu toate acestea, doar 50 de ani mai târziu, în cadrul
Tratatului de la Lisabona (2007), se conferã energiei o bazã
juridicã şi UE dobândeşte competenţe partajate cu statele
membre în acest domeniu. Într-adevãr, articolul 194 din Tratatul
privind funcţionarea UE precizeazã cã, în contextul instituirii şi
funcţionãrii pieţei interne şi, din perspectiva necesităţii de a
conserva şi îmbunãtăţi mediul, politica Uniunii în domeniul
energiei urmãreşte, în spiritul solidarităţii între statele membre: sã
asigure funcţionarea pieţei energiei; sã asigure securitatea
aprovizionãrii cu energie în Uniune; sã promoveze eficienţa
energeticã şi economia de energie, precum şi dezvoltarea de noi
surse de energie şi energii regenerabile. Totodatã, la acest articol
se mai precizeazã şi faptul cã mãsurile necesare pentru
realizarea acestor 3 obiective (competitivitate, sustenabilitate şi
securitatea aprovizionãrii cu energie) nu aduc atingere dreptului
unui stat membru de a stabili condiţiile de exploatare a propriilor
resurse energetice, dreptului sãu de a alege diferite surse de
energie şi structurii generale a aprovizionãrii sale cu energie.
Politica energeticã a Uniunii Europene
(cont.)
La 25 februarie 2015, Comisia lanseazã Comunicarea
privind Uniunea Energiei, care prezintã viziunea pentru viitor a
sistemului energetic european şi paşii necesari pentru realizarea
acesteia. Uniunea Energiei se bazeazã pe cele 3 obiective ale
politicii energetice a UE şi se concentreazã asupra a 5 dimensiuni
care se sprijinã reciproc:
*securitatea energeticã, solidaritatea şi încrederea;
*piaţa internã a energiei;
*eficienţa energeticã, vãzutã ca o contribuţie la
moderarea cererii de energie;
*decarbonizarea economiei;
*cercetarea, inovarea şi competitivitatea.
Politica de extindere a UE

Uniunea Europeanã de astãzi, cu 28 de state membre şi o

populaţie de aproximativ 500 de milioane de locuitori este
rezultatul unui proces de integrare şi extindere de peste jumãtate
de secol, aflat în continuã evoluţie.
Statele membre UE au convenit ca perspectiva aderãrii la
UE sã existe pentru Balcanii de Vest – Republica Macedonia,
Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Kosovo (în
virtutea rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei
Naţiunilor Unite) –, ca şi pentru Turcia şi Islanda (în martie 2015,
Islanda a notificat PRES CONS UE asupra deciziei de retragere a
candidaturii). Aderarea va fi posibilã numai dacã sunt satisfãcute
toate criteriile agreate necesare.
La 6 februarie 2018, Comisia a adoptat o strategie pentru
„O perspectivă credibilă de aderare pentru Balcanii de Vest și un
angajament sporit al UE în regiune”. Strategia explică etapele pe
care trebuie să le parcurgă Muntenegru și Serbia pentru a-și
finaliza procesul de aderare în perspectiva aderării în 2025.
 Politica Externã şi de Securitate Comunã
Politica Europeanã de Vecinãtate
Politica Europeanã de Vecinãtate (PEV) a fost lansatã pe
de-o parte, în scopul de a evita crearea de noi linii de separaţie
între UE lãrgitã şi vecinii sãi, şi pe de alta, pentru a consolida
prosperitatea, stabilitatea şi securitatea în interiorul şi în jurul UE.
În acest sens, PEV abordeazã totodatã obiectivele strategice
prezentate în Strategia de securitate europeanã din decembrie
2003. In 2015 s-a desfăşurat un proces de revizuire a PEV, pentru
mai buna ei adaptare la provocãrile actuale cu care se confruntã
UE în Vecinãtate. Este vorba de o relaţie privilegiatã, bazatã pe
un angajament reciproc în favoarea valorilor comune
(democraţie, drepturile omului, statul de drept, buna guvernare,
principiile economiei de piaţã şi dezvoltarea durabilã).
PEV se aplicã statelor din vecinãtatea imediatã, terestrã
sau maritimã a UE: * în vecinãtatea sudicã - Algeria, Maroc,
Tunisia, Egipt, Iordania, Israel şi Autoritatea Naţionalã Palestinianã,
Liban, Libia şi Siria; *în vecinãtatea esticã –
Republica Moldova, Ucraina, Belarus,
Armenia, Azerbaidjan şi Georgia.
 Politica Externã şi de Securitate Comunã
Politica de Securitate şi Apãrare Comunã
Politica de securitate și apãrare comunã (PSAC) este
politica de securitate și apãrare pentru UE. Aceasta face parte
integrantã din politica externã a UE, denumitã politica externã și
de securitate comunã (PESC). Aceasta creeazã un cadru al
aspectelor militare și de apãrare ale politicii UE. Creatã în 2009,
odatã cu semnarea Tratatului de la Lisabona, PSAC înlocuiește și
extinde fosta politicã europeanã de securitate și apãrare (PESA).
Politica are ca obiectiv instituirea unei capacitãți de apãrare
europene comune.
Domenii prioritare în care acţiunea UE trebuie sã se
concentreze în perspectivã:
*Creşterea eficacităţii, vizibilităţii şi impactului PSAC;
* Dezvoltarea capacităţilor prin aprofundarea cooperãrii
în procesul de dezvoltare a capacităţilor militare;
* Întãrirea industriei
europene de apãrare, urmãrindu-se
ca aceasta sã fie integratã,
sustenabilã, inovativã şi competitivã.
 Politicile UE în domeniul migraţiei şi azilului

Gestionarea eficientã la nivelul Uniunii a domeniului

migraţiei şi azilului este un obiectiv prioritar pentru
actualul executiv european (2014-2019).
La 13 mai 2015, Comisia Europeanã a adoptat o
nouã Agendã Europeanã pentru Migraţie. Prin aceastã nouã
agendã, UE propune mãsuri imediate necesare pentru a
rãspunde provocãrilor actuale din domeniul migraţiei,
precum şi iniţiative pe termen mediu şi lung care trebuie
luate pentru a furniza soluţii structurale în scopul unei mai
bune gestionãri a migraţiei, sub toate aspectele sale.
 Spaţiul Schengen

Zona Schengen şi cooperarea

între statele membre se întemeiazã pe
Acordul Schengen, semnat la 14 iunie
1985 între Republica Federalã
Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi
Olanda, privind eliminarea controalelor
la frontierele lor comune.
La 19 iunie 1990 a fost
elaboratã şi semnatã Convenţia de
punere în aplicare a Acordului
Schengen, prin care au fost eliminate
controalele la frontierele interne ale
statelor semnatare şi crearea unei
singure frontiere externe, unde
controalele de imigrare pentru spaţiul
Schengen se efectueazã în
conformitate cu normele comune ale
statelor membre.

Spaţiul Schengen este o zonã de liberã circulaţie a persoanelor care este

formatã din 26 de state membre (22 țãri din UE), ultimul stat care a aderat
fiind Principatul Liechtenstein (19 decembrie 2011).
 Politicile privind educația, tineretul,
cultura și sportul

Acțiunile UE în domeniile educației, tineretului, culturii și

sportului vizeazã conservarea patrimoniului cultural al Europei,
sprijinirea industriilor culturale și creative ale acesteia,
încurajarea mobilitãții studenților și a cadrelor didactice și
promovarea activitãții fizice și a incluziunii sociale prin sport.
Toate acestea contribuie, în mod implicit, la dezvoltarea
economicã, coeziunea socialã şi creşterea gradului de
atractivitate a unei regiuni.
Migrație
 Existã peste 60 de milioane de
refugiați sau persoane strãmutate în
interiorul țãrilor din întreaga lume - criza
curentã a refugiaților este cea mai gravã
de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial.
Conflictele și criza din Siria și din alte
pãrți au acționat ca un declanșator
imediat, dar tendințele care stau la baza
demografiei, schimbãrilor climatice,
sãrãciei, globalizãrii în domeniul
transporturilor și comunicațiilor, au jucat
un rol important în numãr record de
migranți și refugiați care au sosit în
Uniunea Europeanã începând cu 2015.
ÎNTREBÃRI?
Bibliografie

o Gabriela Drãgan, Uniunea Europeanã între federalism

și interguvernamentalism: politici comune ale UE,
Editura ASE, București, 2005
o Helen Wallace, Mark A.Pollack, Alasdair R.Young,
Elaborarea politicilor în Uniunea Europeanã - ediţia a
şasea, Institutul European din România, București, 2011
o Michelle Cini, Nieves Perez-Solorzano Borragan,
European Union Politics - 4th Edition, Oxford
University Press, Oxford, 2013
o Mirela Diaconescu, Economie europeanã:
fundamente și etape ale construcției europene, Editura
Uranus, București, 2004

o ec.europa.eu
o www.mae.ro