Contabilitate pentru manageri

CAPITOLUL 3

VALORIFICAREA INFORMAȚIILOR DIN SITUAȚIILE

FINANCIARE

3.1. Analiza poziţiei financiare a întreprinderii relevată de Bilanţ

3.1.1. Conceptul de poziţie financiară

Bilanţul este situaţia financiară care oferă informaţii referitoare la poziţia financiară a
întreprinderii.
Bilanţul, în format orizontal sau vertical, oferă informaţii referitoare la:
- resursele economice controlate de întreprindere: aceste informaţii permit anticiparea
capacităţii întreprinderii de a genera lichidităţi în viitor, precum şi evaluarea aptitudinilor
administrative ale managerilor;
- structura financiară a întreprinderii: utilitatea acestor informaţii rezidă în
posibilitatea anticipării nevoilor viitoare de creditare şi a şanselor întreprinderii de a obţine
finanţare în viitor;
- lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii: aceste informaţii sunt utile pentru a
anticipa capacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele financiare scadente;
- capacitatea întreprinderii de a se adapta la schimbările mediului în care operează:
utilitatea acestor informaţii se datorează posibilităţii de apreciere a modului în care
întreprinderea face faţă schimbărilor neaşteptate.
În evaluarea poziţiei financiare, structurile bilanţului implicate în mod direct sunt:
a) activele
b) datoriile
c) capitalul propriu
Analiza poziţiei financiare are ca obiectiv stabilirea punctelor slabe şi tari cu privire la
gestiunea financiară, evidenţierea cauzelor dificultăţilor existente, aprecierea capacităţii
întreprinderii de a-şi acoperi nevoile de finanţare.

3.1.2. Analiza activului net contabil

Activul net contabil, denumit şi patrimoniu net, reprezintă sumele ce vor reveni
acţionarilor în cazul lichidării întreprinderii (optică lichidativă).
Acest indicator se poate determina astfel:
1) Activul net contabil = Total active(exclusiv activele fictive) – Total datorii
Activul net contabil este în mod normal pozitiv şi crescător, ca urmare a unei gestiuni
sănătoase. Această situaţie se înregistrează atunci când ritmul activelor totale devansează
ritmul datoriilor totale.
Valoarea negativă a indicatorului evidenţiază o situaţie dificilă, prefalimentară.
2) Activul net contabil = ∑ surselor de finanţare a acestuia

1
 Contabilitate pentru manageri

Activul net contabil poate să crească pe seama surselor interne (rentabilitatea

întreprinderii) şi pe baza unor surse externe (aporturi noi la capitalul social, conversia unor
datorii în capitalul social).
În cazul întreprinderilor care îşi repartizează profitul după mai multe luni de la
sfârşitul exerciţiului, se folosesc două noţiuni:
- capitaluri proprii, înainte de repartizarea profitului;
- situaţia netă, determinată după repartizarea profitului prin însumarea capitalului
social, a primelor legate de capital, a diferenţelor din reevaluare, a rezervelor şi a
rezultatului reportat.
Diferenţa între cele două noţiuni este dată absenţa în cel de-al doilea caz a
subvenţiilor pentru investiţii şi a provizioanelor reglementate, care determină distorsiuni
fiscale în contabilitate.

3.1.3. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii

Analiza structurii petrimoniale evidenţiază relaţiile existente între elementele

patrimoniale.
Ratele de structură patrimonială, stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi
de activ sau capitaluri în totalul bilanţului, oferind posibilitatea exprimării bilanţului în
procente. Importanţa acestui demers constă în aceea că permite identificarea caracteristicilor
majore ale structurii bilanţului şi oferă date cu privire la evoluţiile cele mai semnificative în
timp. Informaţiile privind situaţia financiară a întreprinderii vor fi edificatoare, mai ales, în
cazul analizelor comparative în timp şi spaţiu.

Analiza structurii activului

Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a

întreprinderii. Cele mai semnificative ca valoare informativă dar şi frecvent recomandate de
literatura de specialitate sunt:
1) Rata activelor imobilizate (RAI) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate
la dispoziţia întreprinderii în mod permanent, în totalul activului.

Active imobilizate ×100

R AI =
Activ total

Datorită structurii diferite a activelor imobilizate, deci a gradului de investire a capitalului

diferit, teoria şi practica economică recomandă determinarea unor rate analitice:
a) Rata imobilizărilor corporale (RIC) are o mărime determinată, în general de
natura activităţii întreprinderii:

Imobilizari corporale
R IC= × 100
Activ total

Fiind dependentă de specificul activităţii cât şi de caracteristicile tehnice ale

întreprinderii, rata va înregistra valori diferite de la o ramura la alta. Astfel, rata înregistrează
valori ridicate în ramurile industriei grele şi în cele care solicită echipamente importante ca
volum, în timp ce în ramurile cu dotare tehnică slabă, rata imobilizărilor corporale este relativ

2
 Contabilitate pentru manageri

redusă.
Rata imobilizărilor corporale măsoară gradul de adaptabilitate la schimbările tehnicii,
evoluţiile pieţei sau la alte modificări conjuncturale ale mediului. În situaţia unei crize,
imobilizările corporale se numără printre elementele patrimoniale puţin lichide, greu
transformabile în lichidităţi.
b) Rata imobilizărilor financiare (RIF) - dependenţa de legăturile financiare pe care
întreprinderea analizată le întreţine, în special, cu întreprinderile la care ea deţine participaţii
la capitalul social, se determină prin raportul:

Im obilizari financiare
R IF = ×100
Activ total

Ca măsură a politicii de investiţii financiare, mărimea indicatorului este strâns legată

de mărimea întreprinderii. În practica financiară occidentală, aceasta se explică, prin valorile
mici înregistrate de rata imobilizărilor financiare la întreprinderile mici, respectiv valorile
foarte ridicate în cazul holdingurilor.
Din considerente de egalitate bilanţieră, se poate calcula o rată mai puţin
semnificativă pentru restul imobilizărilor (necorporale plus alte valori): RRI
Alte valori imobilizate
R RI = ×100
Activ total

2) Rata activelor circulante (RAC) este complementară cu rata activelor imobilizate şi

se calculează astfel:

Active circulante
R AC = ×100
Activ total

Reflectă ponderea în activul total a elementelor patrimoniale care, datorită destinaţiei

şi naturii lor, nu au scopul de a rămâne durabil în întreprindere, exceptând elementele
utilizate în cadrul unui ciclu lung de fabricaţie.
În procesul decizional sunt operative ratele analitice privind activele circulante: rata
stocurilor, rata creanţelor comerciale, rata activelor de trezorerie (disponibilităţi, valori
mobiliare de plasament, etc.)
a) Rata stocurilor (RS) este influenţată de natura activităţii întreprinderii, cât şi de
lungimea ciclului de exploatare.

Stocuri ( Valori de exp loatare )

R S= ×100
Activ total

Mărimea ratei stocurilor depinde de natura activităţii desfăşurate (înregistrează valori

mai ridicate la întreprinderile din sfera producţiei şi cea a distribuţiei de mărfuri şi mai
scăzute în sfera serviciilor), de durata ciclului de exploatare (la întreprinderile cu ciclu de
exploatare lung, rata va fi mai ridicată şi invers), precum şi de factorii externi ai întreprinderii
(factori conjuncturali şi a cerinţele pieţei).
Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor necesită corelarea cu nivelul cifrei de
afaceri. În mod normal, indicele cifrei de afaceri trebuie să depăşească indicele stocurilor, iar
durata de reînnoire a stocurilor prin cifra de afaceri să fie cât mai mică (accelerarea rotaţiei
stocurilor).
Rata stocurilor poate fi, la rândul ei, descompusă în rate analitice, în raport de natura
constructivă a stocurilor (materii prime, producţie în curs de fabricaţie, produse finite,

3
 Contabilitate pentru manageri

mărfuri).
b) Rata creanţelor comerciale (RC) reflectă politica comercială a întreprinderii şi
este influenţată de natura clienţilor (populaţie, alte întreprinderi) şi de termenele de plată pe
care întreprinderea le acordă partenerilor din aval.

Creante comerciale
RC = ×100
Activ total

Rata înregistrează valori nesemnificative (sau nule) la întreprinderile aflate în contact

direct cu clienţii care realizează plata în numerar (comerţul cu amănuntul, prestări de servicii
către populaţie etc.) şi valori mai ridicate în cazul relaţiilor dintre întreprinderile cu decontări
fără numerar.
c) Rata activelor de trezorerie (RAT) reflectă ponderea elementelor patrimoniale cu
un grad de lichiditate ridicat, în totalul activului:

Active de trezorerie
R AT = ×100
Activ total

Informaţiile oferite de către această rată au o valoare relativ scăzută, necesitând o

analiză cu atenţie , din două motive:
- nivelul numărătorului poate avea variaţii importante pe perioade scurte;
- o valoare mare a disponibilităţilor poate reflecta, pe de o parte, o situaţie favorabilă
din punct de vedere al echilibrului financiar, iar pe de altă parte poate fi apreciată ca o situaţie
nefavorabilă, datorită deţinerii de resurse neproductive, utilizate ineficient.

Analiza structurii surselor de finanţare (capitalurilor)

Ratele privind structura resurselor întreprinderii, definesc politica de finanţare a

întreprinderii, prin intermediul stabilităţii şi a autonomiei financiare a întreprinderii.
1) Rata stabilităţii financiare pune în evidenţă ponderea resurselor permanente în
total capitaluri (ansamblul resurselor) şi este un indicator global referitor la stabilitatea
finanţării.

Capitaluri permanente
R SF = ×100
Capitaluri totale

2) Rata autonomiei financiare reflectă politica financiară adoptată, eficienţa

deciziilor luate şi rentabilitatea întreprinderi. Pot fi calculate două rate:
a) Rata autonomiei financiare globale (RAFG) este un indicator global referitor la
autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanţării sale.

Capitaluri proprii
R AFG = × 100
Capitaluri totale

Se recomandă ca valoarea capitalurilor proprii să acopere o treime din totalul

capitalurilor.
b) Complementar cu aceasta se calculează rata de îndatorare globală (RIG) care

4
 Contabilitate pentru manageri

măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durata şi originea lor, în patrimoniul întreprinderii:

Datorii totale
R IG= ×100
Capitaluri totale
Această rată prin natura ei este subunitară, şi pe masură ce valoarea raportului se
diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară creşte.

3.1.4. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii

Analiza lichidităţii şi solvabilităţii reflectă sănătatea financiară a întreprinderii. De

aceea, o mare parte a utilizatorilor informaţiilor din situaţiile financiare se opresc asupra
acestor indicatori:
- acţionarii sunt interesaţi de valoarea acţiunilor pe piaţa financiară care este influenţată
de nivelul viitor al profiturilor sub formă de disponibilităţi şi de riscul la care este supus
capitalul; în consecinţă, ei vor analiza nivelul lichidităţii şi solvabilităţii, ca elemente direct
legate de nivelul profiturilor;
- creditorii pe termen lung sunt interesaţi atât de nivelul lichidităţilor, cât şi de
solvabilitate; aceştia solicită analize referitoare la capacitatea întreprinderii de a genera
disponibilităţi pe termen lung, procedând la compararea acestora cu valoarea dobânzii pe care
trebuie să o încaseze; totodată ei sunt interesaţi şi de gradul de îndatorare şi de profitabilitatea
întreprinderii, pentru a avea garanţia rambursării împrumuturilor pe termen lung;
- băncile şi alţi investitori sunt o categorie de utilizatori interesată în principal de
determinarea capacităţii de plată şi de gradul de îndatorare al firmei, acordând atenţie analizei
solvabilităţii şi lichidităţii.

Ratele de lichiditate
Nivelul lichidităţii pe termen scurt se determină prin studiul relaţiei dintre activele
curente şi capitalurile curente sau componente ale acestora. Acestea sunt considerate metode
statice. În contextul actual, ratele sunt privite dinamic, raportând cash-flow-ul la capitalurile
curente.
1) Rata lichidităţii generale (RLG) sau rata capacităţii de plată a ciclului de
exploatare, reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment financiar.
Lichiditatea generală reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se
transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile.
Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidităţii generale are o mărime
supraunitară (cuprinsă între 2 şi 2,5).

Active cu lic h iditateun an Active circulante

R LG =
R LG =
Datorii cu exigibilitateun an sau Datorii cu exigibilitate pe termen scurt

Valoarea supraunitară a ratei dovedeşte că, cel puţin pe termen scurt, întreprinderea
are capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile (fond de rulment pozitiv), fiind departe de o
insuficienţă de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea
creanţierilor.
O valoare subunitară a ratei (fond de rulment negativ) indică neacoperirea, în
principiu, a datoriilor curente, de către activele curente. Această situaţie sesizează faptul că
întreprinderea a imobilizat o parte din fondurile provenite din creditele bancare pe termen
scurt, ceea ce contravine regulilor de finanţare. Poate fi considerată un semnal de alarmă, dar
nu un pericol iminent, în condiţiile în care gradul de lichiditate al activelor circulante este mai

5
 Contabilitate pentru manageri

mare decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Aceasta înseamnă că stocurile se
reduc treptat, pentru a putea achita datoriile exigibi1e pe termen scurt, fără a stânjeni
continuitatea producţiei, iar datoriile se reînnoiesc în mod constant.
Lichiditatea generală, însă, are o marjă sporită de aproximare datorită numărului mare
de variabile care o influenţează cum ar fi: natura sectorului de activitate, structura activelor
circulante, rotaţia activelor circulante, intensitatea sezonalităţii, etc. De aeeea, lichiditatea
trebuie stabilită şi prin implicarea în analiză a gradului de realizare a activelor, respectiv
datoriilor curente.
În ceea ce priveşte analiza evoluţiei lichidităţii, nu este suficient ca raportul sa fie
supraunitar, ci este necesar ca sensul acesteia sa fie crescător. O evoluţie descendentă a
lichidităţii ilustrează o activitate în declin, creditorii trebuind să fie circumspecţi în acordarea
de noi împrumuturi.
În analiza ratei lichidităţii generale un aspect important îl reprezintă structura
activelor curente. Două societăţi pot avea acelaşi nivel al ratei deşi, în cazul uneia, activele
curente sunt formate din stocuri, iar în cazul celeilalte, debitorii au ponderea principală în
activele curente. Din acest motiv, apare necesară utilizarea ratei lichidităţii reduse.

2) Rata lichidităţii reduse (RLR) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora

datoriile, pe termen scurt, din creanţe şi disponibilităţi.

Active cu lic h iditateun an−Stocuri

R LR =
Datorii exigibileun an

Creante+ Disponibilitati
¿ R LR =
Datorii exigibile pe termen scurt

Valoarea supraunitară a ratei evidenţiază faptul că stocurile nu sunt finanţate prin

datorii pe termen scurt (cel mult prin avansuri şi aconturi primite de la clienţi).
În general, raportul este subunitar şi nu produce dificultăţi, în condiţiile în care
întreprinderea dispune de stocuri sănătoase şi previziuni de trezorerie corecte. În teoria
economică, sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta situaţia
optimă în ceea ce priveşte solvabilitatea parţială.
Cele două rate prezentate anterior presupun transformarea activelor curente în
disponibilităţi. În realitate, societăţile nu-şi lichidează activele curente pentru a-şi onora
datoriile curente, pentru că şi-ar înceta activitatea. Aceste rate reflectă “marja de siguranţă”
prin corelarea surselor de disponibilităţi cu datoriile pe termen scurt. Stocurile învechite şi
creanţele nerecuperate pot fi surse de disponibilităţi. De aceea se recomandă analiza nivelului
şi evoluţiei ratelor de lichiditate în asociere cu ratele de rotaţie.

3) Rata lichidităţii imediate (RLI), sau rata capacităţii de plată imediată,

caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ţinând cont de încasările
(disponibilităţile) existente.
Această rată, cunoscută şi sub denumirea de rata testului acid, pune în
corespondenţă elementele cele mai lichide ale activului cu datoriile imediat exigibile, şi se
calculează astfel:

Disponibilitati si plasamente
R S I /RL=
Datorii pe termen scurt

6
 Contabilitate pentru manageri

Din punct de vedere teoretic, o valoare mare a ratei reflectă o lichiditate ridicată, dar
poate releva faptul că se folosesc ineficient disponibilităţile şi nu poate reprezenta o garanţie
a solvabilităţii dacă restul activelor curente au un grad redus de lichiditate.
O valoare scazută a ratei poate demonstra menţinerea echilibrului financiar, dacă
întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deţinând în schimb alte active uşor
lichidabile în concordanţă cu exigibilitatea obligaţiilor imediate.
Lucrările economice apreciază corespunzătoare o rată a lichidităţii imediate mai mare
decât 0,3. Capacitatea de plată este o rezultantă a fluxurilor materiale şi băneşti, un efect şi o
condiţie a rotaţiei de ansamblu a fondurilor şi a echilibrului financiar, fiind satisfăcătoare
atunci când firma dispune de lichidităţi şi alte valori transformabile imediat în moneda
corespunzătoare acoperirii obligaţiilor scadente.
Menţinerea capacităţii de plată impune corelarea lichidităţii activelor cu exigibilitatea
datoriilor şi luarea unor măsuri tehnice, economice si financiare, care să asigure un circuit
normal al capitalurilor întreprinderii.
Rata lichidităţii imediate este un indicator puţin relevant, datorită instabilităţii
încasărilor. De aceea, interpretarea ratei implică şi alte informaţii privind condiţiile de
desfăşurare a activităţii.

Ratele de solvabilitate
Gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor totale este dat de rata solvabilitaţii
pe termen lung (RSTL), exprimată prin raportul:

Activ total Capitaluri proprii+Datorii totale

RSTL = =
Datorii totale Datorii totale

Această rata exprimând măsura în care datoriile totale sunt acoperite de către activele
totale, reflectă securitatea de care beneficiază creditorii, precum şi marja de credit a
întreprinderii.
Valoarea raportului mai mare decât 1‚5 dovedeşte că întreprinderea are capacitatea de
a-şi rambursa datoriile pe termen lung şi scurt faţă de terţi.
O valoare mai mică decât 1,5 evidenţiază riscul de insolvabilitate pe care şi l-au
asumat furnizorii de fonduri puse la dispoziţia întreprinderii, risc evidenţiat în analiza
echilibrului financiar, de valoarea negativă a situaţiei nete.
Incapacitatea de plată şi lipsa de lichidităţi la un moment dat nu determină în mod
obligatoriu insolvabilitatea întreprinderii. În cazul în care dificultăţile financiare ale unei
întreprinderi devin periodice acestea pot pune în pericol echilibrele fundamentale şi pot afecta
desfăşurarea activităţii viitoare.

3.1.5. Analiza echilibrului financiar

În analiza echilibrului financiar al unei întreprinderi se utilizează noţiuni

asemănătoare, dar diferite ca sferă: fond de rulment, necesar de fond de rulment şi trezoreria
netă.
Fondul de rulment ne furnizează informaţii cu privire la echilibrul financiar,
lichiditatea întreprinderii, precum şi modalităţile de finanţare a activelor acesteia.

7
 Contabilitate pentru manageri

Fondul de rulment reprezintă una din noţiunile cele mai utilizate, având la început
semnificaţia sumei de bani necesare asigurării continuităţii activităţii, prin plata datoriilor
curente.
De-a lungul timpului, acest indicator a cunoscut mai multe forme, în cadrul acestora
impunându-se fondul de rulment patrimonial şi fondul de rulment net global.

Corelaţia fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezoreria netă –

abordare patrimonială

Fondul de rulment
Fondul de rulment este considerat o marjă de siguranţă financiară a întreprinderii,
impus de decalajul existent între lichiditatea elementelor de activ şi exigibilitatea celor de
capitaluri.
Fondul de rulment patrimonial (FR) se poate calcula pe baza celor două nivele ale
bilanţului financiar:
a) Utilizând partea superioară a bilanţului financiar:

FR = Capital permanent – Active imobilizate

Fondul de rulment reprezintă excedentul capitalului permanent asupra activelor

imobilizate, utilizat pentru finanţarea activelor circulante.
Semnificaţia fondului de rulment, în funcţie de următoarele situaţii, este:
1) Capital permanent > Active imobilizate → FR > 0
Existenţa unui fond de rulment pozitiv caracterizează un echilibru financiar pe termen
lung; capitalul permanent finanţează integral imobilizările, precum şi o parte din activele
circulante.
2) Capital permanent = Active imobilizate → FR = 0
Este considerată o situaţie teoretică, asigurându-se un echilibru între elementele din
partea de sus a bilanţului, prin armonizarea utilizărilor cu resursele corespunzătoare.
3) Capital permanent < Active imobilizate → FR < 0
Situaţia generează un dezechilibru financiar, datorită finanţării activelor imobilizate
din datorii cu exigibilitate mai mică de un an. Situaţia prevede apariţia unor dificultăţi sub
aspectul solvabilităţii, impunându-se măsuri pentru îmbunătăţirea structurii finanţării.

b) Utilizând partea inferioară a bilanţului financiar:

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Prin această relaţie, fondul de rulment patrimonial reflectă excedentul activelor

circulante (active curente), caracterizate printr-o lichiditate sub un an, asupra datoriilor cu
exigibilitate mai mică de un an (datorii curente).
Semnificaţia fondului de rulment, în funcţie de următoarele situaţii, este:
1) Active circulante > Datorii pe termen scurt → FR > 0
Situaţia este considerată favorabilă din punct de vedere al solvabilităţii. Există un
excedent de active curente asupra datoriilor curente, excedent de lichidităţi destinat a face
faţă evenimentelor neprevăzute.
2) Active circulante = Datorii pe termen scurt → FR = 0
În această situaţie, solvabilitatea întreprinderii pe termen scurt pare asigurată, însă nu
există un excedent de lichidităţi care să joace rolul unei marje de siguranţă, activele curente
acoperind doar datoriile curente.

8
 Contabilitate pentru manageri

3) Active circulante < Datorii pe termen scurt → FR < 0

Teoretic, situaţia este considerată nefavorabilă putând apărea dificultăţi sub aspectul
echilibrului financiar, al solvabilităţii: activele curente nu acoperă în totaliltate datoriile
curente.
Situaţiile prezentate anterior au la bază ipoteza că termenul mediu de transformare a
activelor circulante în lichidităţi este apropiat de durata medie de rambursare a datoriilor pe
termen scurt.
Dacă termenul de transformare a activelor circulante este mai mic decât cel de
exigibilitate a datoriilor pe termen scurt, întreprinderea poate avea echilibru financiar, chiar şi
în cazul unui fond de rulment negativ. Este cazul întreprinderilor ce desfăşoară activitate
comercială, înregistrând o viteză de rotaţie a mărfurilor mare şi termene lungi de plată,
datorită politicii favorabile în relaţiile cu furnizorii.
În situaţia inversă, când termenul de transformare a activelor circulante îl depăşeşte pe
cel de exigibilitate a datoriilor pe termen scurt, poate apărea o diferenţă negativă între fluxul
de lichidităţi şi cel de datorii exigibile, caracterizând un dezechilibru financiar, întreprinderea
fiind obligată a apela la credite pe termen scurt.
Aşadar, unele întreprinderi pot face faţă condiţiilor de solvabilitate cu un fond de
rulment negativ, iar altele întâmpină probleme în această privinţă, deşi au un fond de rulment
pozitiv.

Necesarul de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment (NFR) reflectă diferenţa dintre nevoile şi resursele
temporare, reprezentând suma necesară finanţării decalajelor existente în timp între fluxurile
reale şi cele de trezorerie specifice activităţii de exploatare.
Relaţia de calcul a necesarului de fond de rulment este:

Active circulante Datorii pe termen scurt

NFR = (exclusiv disponibilităţi - (exclusiv credite pe termen
băneşti) scurt)

În analiza necesarului de fond de rulment se recomandă a se apela la informaţii

suplimentare privind politica de investiţii cu privire la ciclul de exploatare, viteza de rotaţie a
elementelor de active circulante, termenele de scadenţă ale încasărilor şi plăţilor etc.

Trezoreria netă
Corelaţia dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment este evidenţiată cu
ajutorul trezoreriei nete (TN), nivelul acesteia fiind rezulatul situaţiei financiare a
întreprinderii.
Relaţia de calcul se prezintă sub forma:

TN = FR – NFR

Semnificaţia trezoreriei nete, în funcţie de următoarele situaţii, este:

1) FR > NFR → TN > 0
O trezorerie pozitivă este rezultatul unei activităţi eficiente; întreprinderea dispune de
lichidităţi ce pot fi utilizate atât pentru achitarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât şi
pentru realizarea de proiecte de investiţii financiare.
2) FR = NFR → TN = 0

9
 Contabilitate pentru manageri

Această situaţie nu poate fi decât întâmplătoare, şi nu de durată. Întreprinderea nu

depinde de credite de trezorerie, fondul de rulment permitând finanţarea strict a nevoii de
fond de rulment.
3) FR < NFR → TN < 0
Existenţa unei trezorerii negetive reflectă faptul că nevoia de fond de rulment nu este
finanţată în întregime pe baza resurselor permanente, apelându-se la credite pe termen scurt.
Această situaţie nu implică riscul insolvabilităţii, ci cel al dependenţei întreprinderii de
creditori (în special bănci) care furnizează sursele de trezorerie şi le limitează astfel
autonomia financiară pe termen scurt.

3.2. Analiza performanţelor financiare a întreprinderii relevate de

Contul de profit şi pierdere

3.2.1. Conceptul de performanţă financiară

Performanţa financiară a unei întreprinderi este măsurată cel mai adesea prin
intermediul profiturilor şi a elementelor acestora pe care întreprinderea le obţine pe baza
resurselor existente.
Informaţiile privind performanţa unei întreprinderi sunt utile:
- evaluării variaţiei potenţiale a resurselor economice controlabile în viitor de către
aceasta;
- previzionării capacităţii acesteia de a genera fluxuri de trezorerie;
- aprecierii modului în care aceasta şi-a utilizat resursele şi poate folosi noi resurse.
Performanţa unei întreprinderi poate fi influenţată de: structura activităţii, calitatea
resurselor umane, materiale, relaţiile dintre angajaţi, politica de motivare a cestora, calitatea
produselor, procesul tehnologic, capacitatea de utilizare a mijloacelor fixe etc.
Cuantificarea performanţelor, a profitului în principal, poate fi realizată astfel:
1) Patrimonial – prin intermediul aceleiaşi metode de evaluare, se compară valoarea
întreprinderii în două momente diferite. Abordarea patrimonială se bazează pe ecuaţia
juridică a bilanţului:
Active - Datorii = Capital propriu

Rezultatul se determină ca diferenţă a capitalurilor proprii corespunzătoare unor

perioade consecutive:
Rezultat = Capital propriu - Capital propriu
exerciţiul N exerciţiul N exerciţiul N -1

Această abordare poate genera diferite valori ale rezultatului în perioadele de creşteri
de preţuri datorită metodelor diferite utilizate în ajustarea diferitelor elemente patrimoniale.

2) Economic – rezultatul se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli:

Rezultat exerciţiul N = Venituri exerciţiul N - Cheltuieli exerciţiul N
Această abordare poate fi şi ea criticabilă datorită modului de definire şi conectare a
cheltuielilor cu veniturile.

3) Financiar – prin compararea fluxurilor de încasări şi plăţi, rezultatul ia forma

variaţiei trezoreriei întreprinderii. Aceasta se calculează ca diferenţă între capacitatea de

10
 Contabilitate pentru manageri

autofinanţare (ca surplus monetar degajat în cursul exerciţiului) şi cheltuielile cu amortizările

şi provizioanele (nu dau naştere unor plăţi, corespunzând unor deprecieri reale sau riscuri
probabile):
Rezultatul = Capacitatea de - Cheltuieli cu amortizările
exerciţiului autofinanţare şi provizioanele

Conceptul de rezultat este însoţit de o notă de subiectivitate în raport cu interesul

fiecărei categorii de utilizatori, cu politicile şi opţiunile contabile adoptate de către
întreprindere.
Fiecare categorie de utilizatori este interesată de un anumit nivel al rezultatului:
- acţionarii: din prisma lor, rezultatul este diferenţa dintre venituri şi cheltuieli, inclusiv
cele financiare şi de personal;
- investitorii: din perspectiva lor, rezultatul este diferenţa dintre venituri şi cheltuieli,
exclusiv dobânzile plătite creditorilor (în literatura de specialitate acest rezultat este denumit
rezultat economic);
- salariaţii şi aportorii de capital: din punctul lor de vedere, rezultatul este reprezentat
cel mai bine de valoarea adăugată.

3.2.2. Analiza structurală şi în dinamică a rezultatelor

Analiza structurii rezultatului brut oferă informaţii cu privire la elementele

componente ale acestuia, delimitându-se cele trei tipuri de activităţi desfăşurate în cadrul
întreprinderii: exploatare și financiară.
Modelul de prezentare a Contului de profit şi pierdere în ţara noastră, impune
următoarea schemă generală de analiză:
I. Venituri din exploatare
II. Cheltuieli de exploatare
III. Rezultatul din exploatare (I-II)
IV. Venituri financiare
V. Cheltuieli financiare
VI. Rezultatul financiar (IV-V)
VII. Rezultatul curent (în fapt, rezultatul ordinar) (I+IV-II-V)
VIII. Venituri totale (I+IV)
IX. Cheltuieli totale (II+V)
X. Rezultatul brut (VIII-IX)
XI. Impozitul pe profit
XII. Rezultatul net al exerciţiului financiar
XIII. Rezultatul pe acţiune
Nota explicativă nr.4 permite efectuarea unei analize pe funcţii a rezultatului din
exploatare aşa cum este el prezentat în Contul de Profit şi Pierdere, astfel:

1. Cifra de afaceri netă

2. Costul bunurilor vândute şi al serviciilor prestate (3+4+5)
3. Cheltuielile activităţii de bază
4. Cheltuielile activităţilor auxiliare
5. Cheltuielile indirecte de producţie
6. Rezultatul brut aferent cifrei de afaceri nete (1-2)
7. Cheltuielile de desfacere

11
 Contabilitate pentru manageri

8. Cheltuielile generale de administraţie

9. Alte venituri din exploatare
REZULTATUL DIN EXPLOATARE (6-7-8+9)

Analiza pe baza naturii cheltuielilor este considerată mai simplă, nefiind necesară o
repartizare a acestora potrivit funcţiilor întreprinderii. Acest tip de analiză este utilizată în
special de către întreprinderile mici. Informaţiile privind clasificarea cheltuielilor după natură
sunt utile în previziunea fluxurilor viitoare de trezorerie.
Structurarea cheltuielilor după funcţii atrage mai mult interes din partea utilizatorilor
de informaţie, deşi, uneori fac alegeri arbitrare în repartizarea cheltuielilor.
Pentru analiza în dinamică a rezultatului brut şi a elementelor componente pot fi
utilizaţi indici cu bază fixă sau în lanţ, ritmurile medii de creştere şi modificările absolute.

3.2.3. Analiza pe baza soldurilor intermediare de gestiune

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reaşează informaţiile oferite de Contul de

profit şi pierdere (abordarea după natura cheltuielilor), explicând formarea rezultatului
exerciţiului şi lărgind gama indicatorilor de performanţă economico-financiară.
Schema Tablului soldurilor intermediare de gestiune prezentat sub formă listă este
următoarea:

1. Venituri din vânzarea mărfurilor

2. Cheltuieli privind mărfurile
3. Marja comercială (1 – 2)
4. Producţia vândută
5. Variaţia producţiei stocate
6. Producţia de imobilizări
7. Producţia exerciţiului (4 + 5 + 6)
8. Consumuri intermediare provenite de la terţi
9. Valoarea adăugată (3 + 7 – 8)
10. Subvenţii de exploatare
11. Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
12. Cheltuieli cu personalul
13. Excedent (deficit) brut din exploatare (9 + 10 – 11 – 12)
14. Alte venituri din exploatare, inclusiv venituri din provizioane
15. Alte cheltuieli de exploatare
16. Cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele
17. Rezultat din exploatare (13 + 14 – 15 – 16)
18. Venituri financiare
19. Cheltuieli financiare
20. Rezultat curent (17 + 18 – 19)
21. Rezultatul brut al exerciţiului (20)
22. Impozit pe profit
23. Rezultatul net al exerciţiului (21 – 22)

Semnificaţia economică a soldurilor intermediare de gestiune

12
 Contabilitate pentru manageri

Marja comercială constituie un indicator important pentru întreprinderile comerciale.

Ea reflectă mai degrabă fluxul global al activităţii de comerţ, decât un rezultat.
Marja comercială reprezintă surplusul veniturilor din vânzarea mărfurilor faţă de
costul de cumpărare al acestora şi caracterizează poziţia întreprinderii pe piaţă având în
vedere:
- natura mărfurilor vândute (gamă, clienţi ţintă etc.);
- competitivitate;
- politica de vânzări promovată;
- concurenţă.
Interpretarea acestui indicator trebuie făcută în funcţie de natura activităţii comerciale
(cu amănuntul sau în cantităţi mari).
Producţia exerciţiului constituie un indicator global al activităţii desfăşurate pe
parcursul unui exerciţiu financiar. Datorită criteriilor diferite de evaluare a elementelor
componente (producţia vândută evaluată la preţ de vânzare, iar producţia stocată şi
imobilizată evaluate la cost de producţie), acest indicator este considerat eterogen.
Evoluţia acestui indicator, precum şi a celor trei elemente ale sale, caracterizează
capacitatea întreprinderii de a se adapta condiţiilor externe (procurarea factorilor de
producţie, evoluţia pieţei etc.) şi interne (producţie pentru ea însăţi, gradul de utilizare a
capacităţii de producţie etc.)
Valoarea adăugată caracterizează plusul de valoare pe care întreprinderea îl
furnizează economiei în urma utilizării potenţialului său productiv (în special forţă de muncă
şi capital) (abordare substractivă). Ea asigură remunerarea tuturor participanţilor la activitatea
economică a întreprinderii (abordare aditivă).
Excedentul brut din exploatare reprezintă rezultatul economic brut degajat din
activitatea de exploatare a întreprinderii. Excedentul brut din exploatare constituie un cash-
flow potenţial al exploatării, putând fi obţinut prin compararea veniturilor din exploatare
susceptibile a fi încasate şi cheltuielilor de exploatare care presupun plăţi. El participă astfel
la stabilirea unei legături între analiza rezultatelor şi cea a fluxurilor financiare.
Fiind dependent de politica de finanţare şi cea de constituire a provizioanelor, de
sistemul de amortizare sau de distorsiunile fiscale, excedentul brut din exploatare permite
efectuarea comparaţiilor în timp sau între întreprinderi, oferind informaţii pertinente asupra
performanţei întreprinerii.
Rezultatul din exploatare reprezintă, după excedentul brut din exploatare, o măsură
mai “fină” a rentabilităţii. Calculat ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile de exploatare,
rezultatul din exploatare determină eficacitatea industrială şi comercială a întreprinderii, fără
a fi sub influenţa structurii şi politicii financiare şi fiscale.
Acest rezultat stă la baza comparaţiilor, dintre întreprinderi, indiferent de politica
financiară adoptată.
Rezultatul curent este rezultatul provenit din activitatea curentă (operaţii de
exploatare şi financiare) a întreprinderii.
Rezulatatul net al exerciţiului constituie ultimul sold intermediar de gestiune şi
reflectă rezultatul total degajat de activitatea întreprinderii, urmând a face obiectul Adunării
Generale a Acţionarilor, cu privire la repartizarea sa. Nivelul acestui sold depinde de
rezultatul curent, de politica fiscală.

3.2.4. Analiza rentabilităţii

13
 Contabilitate pentru manageri

În substanta sa, eficienţa economică vizează minimizarea resurselor ce revin pe o

unitate de efect util. Rentabilitatea constituie una din formele de exprimare a eficienţei
economice, anume o formă sintetică realizată cu ajutorul categoriilor valorice.
Într-o definire sintetică, rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza
profit, necesar atât reproducţiei şi dezvoltării, cât şi remunerării capitalurilor. În asigurarea
acestei capacităţi sunt interesaţi toţi utilizatozii informaţiilor financiare.
Creşterea rentabilităţii are loc prin sporirea profitului, aceasta reprezentând motivaţia
obiectivă a întreprinzătorilor, a agenţilor economici în general a căror siţuatie economică şi
socială este condiţionată de mărimea şi dinamica profitului.
Deasemenea, creşterea rentabilităţii este legată nemijlocit de asigurarea unei folosiri
eficiente a tuturor resurselor economice şi de crearea condiţiilor în vederea obţinerii unor
produse de calitate superioară şi nivel tehnic ridicat. Nivelul şi dinamica rentabilităţii şi a
ratei rentabilităţii sunt influenţate de: productivitatea muncii, costurile de producţie, volumul
şi structura producţiei, nivelul preţurilor de vânzare, viteza de rotaţie a capitalului.
Deci, analiza rentabilităţii este o analiză dinamică şi nu una statică, urmărind în timp
evoluţia profitului, a ratei rentabilităţii, a costurilor şi încercând o extrapolare a acestora, pe
baza cărora managerii adoptă deciziile de bună funcţionare şi de dezvoltare a activitaţii
firmei.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează doi indicatori: profitul şi rata
rentabilităţii. Profitul este un indicator de volum care reflectă mărimea absolută a
rentabilităţii, iar rata rentabilităţii este un indicator al mărimii relative a rentabilităţii care
relevă gradul în care capitalul sau folosirea resurselor întreprinderii generează profit.

Ratele de rentabilitate
Ratele de rentabilitate se determina ca raport între efectele economice şi financiare
obţinute (un indicator de rezultat) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (resursele utilizate
pentru obţinerea rezultatului).

Necesitatea utilizării ratelor de rentabilitate

Prezentarea unei singure rate de rentabilitate, la un anumit moment, nu ne spune prea
mult legat de performanţa întreprinderii. Ele au o valoare informaţională ridicată prin
intermediul comparaţiilor efectuate: faţă de perioadele anterioare, valorile programate ale
indicatorilor, rezultatele întreprinderilor similare, mărimi prevăzute în norme, standarde etc.
Ratele pot oferi informaţii cu privire la activitatea întreprinderii, politicile comerciale,
caracteristicile economice, aspectele financiare, investiţionale şi de exploatare.
Comparaţiile între întreprinderi similare, din acelaşi sector de activitate, ajută la
aprecierea rentabilităţii direct faţă de competitori, mai real decât faţă de propriile performanţe
anterioare. Acest tip de comparaţii evidenţiază punctele slabe şi cele tari ale întreprinderii,
venind în ajutorul utilizatorilor interni şi externi.
În folosirea ratelor, analistul trebuie să ţină cont de utilizatorii cărora le sunt necesare
informaţiile şi motivul acestora (care sunt utilizatorii finali şi de ce sunt interesaţi de anumite
informaţii).
Obţinerea anumitor valori în cazul ratelor calculate presupune şi interpretarea
rezultatelor şi aprecierea informaţiilor obţinute, etape ce solicită un grad ridicat de pricepere
şi cunoaştere a mediului economic, din partea analistului.

Tipuri de rate de rentabilitate

Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obţinute în raport cu activitatea

14
 Contabilitate pentru manageri

întreprinderii (rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice (rentabilitatea

economică) sau financiare (rentabilitatea financiară).
Din cele prezentate, rezultă ca rentabilitatea întreprinderii va fi analizată prin cele trei
categorii de rate:
- rate de rentabilitate comercială
- rate de rentabilitate economică;
- rate de rentabilitate financiară.

a. Ratele de rentabilitate comercială

Ratele marjelor beneficiare sau ratele de rentabilitate comercială apreciază
randamentul diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii la formarea rezultatului, fiind
determinate ca raport între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adaugată.
Există următoarele categorii de rate:
1) Rata marjei comerciale, utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate comercială.

Marja comerciala
Rata marjei comerciale =
Vanzari de marfuri

Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate.

Astfel, rata marjei comerciale poate fi influenţată de:
- capacitatea întreprinderii de a gestiona cheltuielile de distribuţie;
- constrângerile pieţei şi a politicii preţurilor de vânzare.;
- abilitatea întreprinderii de a-şi atrage noi clienţi;
- îndreptarea către produse cerute de piaţă.

2) Rata excedentului brut din exploatare, măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare
independent de politica financiară, politica de investiţii și de incidenţa fiscalităţii.

Excedent brut de exp l oatare

Rat a EBE=
Cifrade afaceri

Această rată indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a degaja profit.

Valoarea ridicată a ratei EBE reflectă posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a
echipamentelor întreprinderii. O ameliorare a ratei EBE exprimă o creştere a productivităţii,
în măsura în care rata nu este simplă consecinţă a creşterii marjei comerciale, iar scăderea ei,
în raport cu o rată a marjei comerciale stabilită, dovedeşte o împovărare referitoare la
costurile exploatării.

3) Rata marjei nete exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a

realiza profit şi de a rezista concurenţei.

ℜ z ultatul net al exerciciului

Rata marjei nete=
Cifra de afaceri

Aceasta rată reprezintă facilităţi de calcul, deoarece nu presupune o pregătire

prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte. Pentru
perioade mai lungi evaluarea activităţii de exploatare (comercială, industrială) este bine să fie
făcută cu ajutorul ratei privind rentabilitatea exploatării.

4) Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării are în evidenţă

15
 Contabilitate pentru manageri

eficienţa activităţii de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ şi comercial.

ℜ z ultatul expl oatarii

Rata marjei nete de exp l oatare=
Cifra de afaceri

5) Rata marjei brute de autofinanţare măsoară surplusul de resurse de care dispune

întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi.

Capacitatea de autofinantare
Rata marjei brute de autofinantare=
Cifra de afaceri

6) Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune
întreprinderea dupa deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de
personal) pentru 100 lei bogăţie creată (dacă se exprimă procentual).

Excedent brut de expl oatare

Rata marjei asupra valoriiadaugate=
Valoarea adaugata

Alegerea unui mod de calcul a ratei rentabilităţii comerciale depinde de informaţiile

necesare în aprecierea rentabilităţii firmei, incluzând sau nu efectele cheltuielilor de
distribuţie şi administrative, ale activităţilor financiare sau ale sistemului fiscal.

b. Ratele de rentabilitate economică

Rata rentabilităţii economice avidenţiază relaţia existentă între rezultatul obţinut şi
capitalul angajat, fiind determinată de eficienţa cu care sunt folosite fondurile puse la
dispoziţia întreprinderii.
Din punctul de vedere al investitorilor, această rată reflectă rentabilitatea fondurilor,
putând fi comparată cu alternative de investiţii aflate în aceeaşi categorie de risc.
Ea se exprimă prin raportul:

ℜ z ultatul economic
Re =
Activ total ( sau o parte dinactivul total )

Acestă rată se poate descompune în rate explicative, astfel:

Cifra de afaceri Rezultat brut din exploatare

REC = × ×100
Activ total Cifra de afaceri

Drept urmare, analiza ratei rentabilităţii economice trebuie făcută pe baza urmăririi
evoluţiei în timp a indicatorilor şi a componentelor acestora (coeficientul de rotaţie a
activului total şi rata marjei brute de acumulare).

Rezultatul economic, excluzând elementele financiare, favorizează comparaţiile

întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector de activitate.
În exprimarea rentabilitătii economice, la număratorul fracţiei se poate utiliza fie
rezultatul exploatării, fie excedentul brut de exploatare, iar la numitor activul total sau o parte
a acestuia.
În economiile occidentale se consideră corespunzătoare o rentabilitate economică mai

16
 Contabilitate pentru manageri

mare decât 25%, ceea ce înseamnă că în maxim 4 ani întreprinderea îşi poate reînnoi
capitalurile angajate prin excedentul său brut de exploatare.
Nivelul ratei rentabilităţii economice poate fi influenţat de:
- structura cheltuielilor : în cazul întreprinderilor industriale cheltuielile fixe (amortizarea)
au valori ridicate, în timp ce în cazul întreprinderilor cu activitate comercială, o pondere
mare o deţin cheltuielile variabile; întreprinderile din prima categorie vor obţine o
diminuare a costului mediu unitar o dată cu sporirea vânzărilor.
- ciclul de viaţă al produsului: în faza de demaraj şi cea de început a expansiunii, rata
rentabilităţii va avea adesea un nivel negativ, datorită cheltuielilor mari însoţite de un
volum redus al vânzărilor; în faza de maturitate, nivelul rezultatului şi cel al rentabilităţii
economice devin pozitive; pe parcursul fazei de declin, rata rentabilităţii economice scade
datorită diminuării rezultatului;
- capacitatea de producţie: în cazul întreprinderilor industriale, care deţin importante active
imobilizate şi necesită perioade lungi de timp pentru a le înnoi, rata de rotaţie a activelor
poate atinge o limită superioară;
- constrângerile mediului concurenţial: în cazul sectoarelor cu o concurenţă puternică, rata
rentabilităţii poate spori pe seama accelerării vitezei de rotaţie a activelor prin micşorarea
costurilor, acordarea de reduceri comerciale, practicarea de preţuri competitive etc.

c. Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit prin
capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Rata rentabilităţii financiare apreciază performanţa întreprinderii din perspectiva
aportorilor de capital, a remunerării potenţiale a acestora.
Rata rentabilităţii financiare reflectă măsura în care întreprinderea a reuşit să
maximizeze bogăţia acţionarilor.

Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu măsoară în mărime relativă

remunerarea capitalurilor acţionarilor. Această rată reflectă raportul dintre profitul net şi
capitalurile proprii.

Rezultatul exploatarii
R F= ×100
Capital propriu
În această formulă profitul net este luat ca venit al acţionarilor.

Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent: reflectă corelaţia dintre

capitalul permanent şi profit înaintea scăderii cheltuielilor financiare cu dobânzile şi a
impozitului pe profit:
Rezultatul exploatarii
R F= ×100
Capital permanent
Rata rentabilităţii financiare poate fi descompusă astfel:

Active totale Cifra de afaceri Rezultatul exploatarii

R F= × × ×100
Capital propriu Active totale Cifra de afaceri

17
 Contabilitate pentru manageri

Deci, valoarea ratei rentabilităţii financiare este influenţată de rata structurii

financiare, de rotaţia activelor totale ale întreprinderii şi de rata marjei nete de acumulare şi în
consecinţă maximizarea acesteia presupune:
- maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de activitate şi a
ameliorării marjelor;
- creşterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor
corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (mai ales prin reducerea stocurilor şi a
creanţelor clienţilor);
- minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite,
cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.
În determinarea acestei rate, un loc important îl ocupă politica fiscală, modul de calcul
al amortizărilor şi provizioanelor, al cheltuielilor nedeductibile sau deductibile, elemente
regăsite în metodologia de determinare a rezultatului net.
Rata rentabilităţii financiare este dependentă de eficienţa activităţilor desfăşurate, de
politica de finanţare a firmei, de condiţiile sectorului în care întreprinderea acţionează, de
strategia aleasă în activitatea comercială, de nivelul ratei economice, de costul îndatorării etc.

Interdependenţa existentă între rata rentabilităţii economice şi cea financiară poate

fi evidenţiată prin descompunerea a rentabilităţii financiare:

ℜ z ultatul net oatarii∗¿ ℜ z ultatul net Capitaluri totale

=ℜ z ultatul exp l × × ¿
Capitaluri proprii Activ total ℜ z ultatul exp l oatarii Captaluri proprii

deci:

Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică x Impactul îndatorării

Ultimii doi termeni grupaţi sub denumirea “Impactul îndatorării” reflecta influenţa
cheltuielilor financiare (nete) şi respectiv coeficientul de îndatorare (rata datorării globale).

18
 Contabilitate pentru manageri

Se observă dependenţa rentabilităţii financiare de rentabilitatea economică şi de

îndatorare. Pornind de la influenţa îndatorării întreprinderii asupra rentabilităţiii capitalurilor
proprii, se poate stabili un criteriu de optimizare a structurii capitalurilor, în vederea
minimizării costului de procurare al acestora, a creşterii rentabilităţii financiare, cu
evidenţierea efectului îndatorării. Acest efect multiplicator al îndatorării constituie “efectul
de levier”, denumire ce provine de la faptul ca împrumuturile reprezintă o pârghie financiară
care influenţeaza nivelul rentabilităţiii capitalurilor proprii.
Diferenţa între rentabilitatea economică şi cea financiară se datorează politicii de
finanţare promovată de întreprindere. Astfel, la rentabilităţi economice egale, rentabilitatea
financiară va fi diferită, după cum întreprinderea se finanţează prin fonduri proprii sau
împrumutate. Această diferenţă provine din dublul joc al cheltuielilor financiare şi al
impozitului pe profit.

Limitele analizei pe baza ratelor de rentabilitate

Deşi considerate o metodă rapidă şi utilă în analiza performanţelor întreprinderii,
ratele de rentabilitate depind de anumite limite:
- calitatea informaţiilor conţinute de situaţiile financiare: rezultatele ratelor sunt dependente
de indicatorii din documentele financiare, de modul de întocmire şi prezentare al
situaţiilor financiare;
- valoarea unei rate nu oferă pentru utilizatorii externi explicaţii privind evoluţia factorilor;
- în cazul unei întreprinderi cu activitate sezonieră, ratele nu reflectă întotdeauna realitatea,
valorile acestora putând fi distorsionate;
- comparaţiile între întreprinderi pot fi afectate de metodele şi practicile contabile alese de
către acestea;
- pentru a-şi prezenta documentele de sinteză într-o lumină mai bună, întreprinderile pot
apela la o manipulare a ratelor prin intermediul tehnicilor de contabilitate creativă.

19