101.

VICIILE DE CONSIMŢŢ ĂĂ MĂÂ NŢ

Art. 948 din Codul civil enumeră printre condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil şi
consimţământul. Prin urmare, consimţământul reprezintă acea condiţie de fond, esenţială şi
generală a actului juridic civil, care constă în exteriorizarea hotărârii de a încheia un anumit act
juridic civil. Consimţământul este manifestarea de voinţă a subiectului de drept de a fi legat prin
actul juridic la care consimte.
Pentru a dobândi valoare juridică, deci pentru a fi valabil consimţământul trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să provină de la o persoană cu discernământ;
 să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
 să fie exteriorizat;
 să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Aşadar, printre celelalte condiţii, consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu
de consimţământ. Această condiţie, negativă, decurge din caracterul conştient şi liber al
consimţământului. Viciile de consimţământ reprezintă acele împrejurări care afectează caracterul
conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic civil.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.
1. Eroarea. Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act
juridic civil. Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când
consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia. Este reglementată
astfel eroarea asupra calitătilor substanţiale ale obiectului actului şi eroarea asupra identităţii ori
calităţilor persoanei cocontractante
Clasificare.
După natura realităţii fals reprezentate se distinge între:
 eroarea de fapt şi
 eroarea de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentarea unei stări ori situaţii faptice (fizice sau
intelectuale) la încheierca actului juridic. Ea priveşte fie obiectul sau valoarea actului, fie
persoana contractantă.
Eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme
juridice civile. Problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este
controversată în literatura de specialitate. S-a subliniat însă că eroarea de drept este admisă ca
viciu de consimţământ, cu condiţia să nu fie vorba de norme imperative (de ordine publică).
Această soluţie se sprijină pe următoarele argumente: Codul civil nu distinge între eroarea de fapt
şi eroarea de drept; dacă legea prevede expres, în situaţii speciale, cazul când eroarea de drept
nu este admisă, de exemplu, în privinţa mărturisirii, înseamnă, per a contrario, că în celelalte
cazuri ea este admisă; în măsura în care se produce efectiv, eroarea de drept are acelaşi efect ca
şi eroarea de fapt: falsa reprezentare a realităţii; practica judiciară admite în soluţii de speţă şi
eroarea de drept ca viciu de consimţământ.
După consecinţele produse (sau gravitatea ei), eroarea este de trei feluri:
 eroarea-obstacol (numită şi distructivă de voinţă);
1
  eroarea-viciu de consimţământ
 eroarea indiferentă.
Eroarea-obstacol (numită şi distructivă de voinţă) - cea mai gravă formă a erorii - împiedică
formarea actului juridic şi îmbracă, în funcţie de natura realităţii asupra căreia cade, două forme:
 eroarea asupra naturii actului ce se încheie, constând în faptul că una din părţi crede
că încheie un alt act juridic; spre exemplu, o parte crede că încheie un contract de
vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte consideră că este vorba de un contract de
închiriere;
 eroarea asupra identităţii fizice a obiectului actului, constând în faptul că una din părţi
crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte,
dimpotrivă, are în vedere un alt bun.
Eroarea-viciu de consimţământ constă în alterarea consimţământului de natură să atragă
nevalabilitatea actului. Eroare viciu de consimţământ poate fi de două feluri:
 eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului;
 eroarea asupra identităţii fizice ori calităţilor strict personale ale persoanei
cocontractante.
Eroarea-indiferentă (numită şi eroarea fără efecte asupra validităţii actului juridic)
constituie falsa reprezentare a unor elemente (împrejurări) neesenţiale la încheierea actului, fară
consecinţe directe asupra valabilităţii înseşi a actului.
Sancţiune. În cazul erorii obstacol sancţiunea care intervine, în absenţa realizării unui
acord de voinţe, este nulitatea absolută a actului juridic. Eroarea-viciu de consimţământ, sub
ambele forme, atrage nulitatea relativă a actului. Cât priveşte eroarea-indiferentă, datorită
necesităţii asigurării certitudinii circuitului civil, poate cel mult, atrage o diminuare valorică a
prestaţiei sau poate rămâne chiar fară nici o consecinţă juridică.
Structura erorii-viciu de consimţământ. Eroarea-viciu de consimţământ presupune un
singur element de natură psihologică - falsa reprezentare a realităţii - de unde rezultă şi dificultăţi
reale în probarea ei. În vederea anulării actului juridic, pentru vicierea consimţământului prin
eroare trebuie să se facă dovada că însuşirile substanţiale ale obiectului sau ale persoanei au fost
determinante pentru încheierea actului juridic de către partea căzută în eroare (în sensul că n-ar
fi încheiat actul dacă cunoştea realitatea sau îl încheia în alte condiţii).
Prin urmare, cel ce invocă eroarea trebuie să facă dovada că tocmai elementul asupra
căruia el s-a înşelat este cel care l-a determinat să contracteze.
Condiţiile de existenţă a erorii-viciu de consimţământ:
 elementul asupra căruia există eroare să fi fost hotărâtor, determinant pentru
încheierea actului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi
încheiat;
 cealaltă parte cocontractantă să fi cunoscut sau să fi trebuit să ştie că faptul asupra
căruia există eroare este determinant, hotărâtor pentru încheierea actului (în cazul
actelor bilaterale cu titlu oneros).
În ceea ce priveşte prima condiţie, aprecierea caracterului determinant al elementului fals
reprezentat trebuie să se facă, în principiu, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la
caz; prin excepţie, deci, s-ar putea apela la criteriul obiectiv, abstract (comportarea oricărei
persoane într-o asemenea situaţie). În caz de eroare lezionară (reprezentare falsă a valorii

2
economice a contraprestaţiei celeilalte părţi) se urmează regulile de la leziune - viciu de
consimţământ, nu cele de la eroarea - viciu de consimţământ.
Cea de-a doua condiţie se referă doar la actele cu titlu oneros, iar nu şi la cele cu titlu
gratuit, în cazul cărora principiul ocrotirii voinţei dispunătorului trebuie să prevaleze faţă de
principiul stabilităţii raporturilor juridice; aceasta, întrucât, spre deosebire de victima erorii, care
se luptă pentru a evita o pagubă, beneficiarul liberalităţii, dimpotrivă, se străduieşte să păstreze
un câştig. De asemenea, în actele multilaterale - fie că sunt gratuite, fie că sunt cu titlu oneros,
nici nu se pune această condiţie deoarece, prin ipoteză, lipseşte cocontractantul ori „cealaltă
parte".
Nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, ci e suficient să cadă în eroare
numai una dintre ele. Dacă ambele părţi au fost în eroare, fiecare poate cere anularea actului
pentru eroarea căreia îi este victimă, nefiind însă necesar ca amândouă părţile să facă acest lucru,
ori să fie întrunite condiţiile de existenţă a erorii - viciu de consimţământ în ambele cazuri.
2. Dolul (viclenia). Dolul (sau viclenia) este acel viciu de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o
determina să încheie un anumit act juridic. Prin urmare, în esenţă, dolul este o eroare provocată
(iar nu spontană, ca în cazul erorii propriu-zise).
Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una
din părţi sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte nu ar fi contractat.
Dolul nu se presupune.
În funcţie de consecinţele pe care le are, ori nu, asupra valabilităţii actului juridic, se
distinge între:
 dolul principal este acela care cade asupra unor elemente importante, determinante la
încheierea actului şi atrage anulabilitatea lui;
 dolul incident numit şi incidental ori secundar este acela care cade asupra unor elemente
nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neafectând însă şi valabilitatea lui,
putându-se cere, cel mult, o reducere a contravalorii prestaţiei respective, dacă e cazul.
Ca structură, dolul este alcătuit din două elemente;
- un element obiectiv (material) constând în utilizarea de mijloace viclene
(maşinaţiuni, şiretenii, manopere frauduloase etc.) pentru a induce în eroare;
- un element subiectiv (intenţional), constând în intenţia de a induce în eroare o
persoană în scop de a o face să încheie un anumit act civil.
Elementul obiectiv al dolului poate consta atât într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv,), cât şi
într-o acţiune negativă (fapt omisiv). În materia liberalităţilor spre exemplu, faptul comisiv se
înfăţişează (concretizează) în practică sub forma „captaţiei" sau „sugestiei" constând în specularea
afecţiunii sau pasiunii unei persoane, pentru a o determina să facă o donaţie ori un legat.
Din arsenalul sugestiei şi captaţiei pot face parte: interceptarea corespondenţei, abuzul de
influenţă şi de autoritate, insinuări şi calomnii la adresa rudelor cu vocaţie succesorală sau a
prietenilor, atenţii interesate, izolarea victimei etc.; aşa cum s-a sublimat în doctrina juridică,
sugestia şi captaţia reprezintă un proces unic. Astfel, sugestia are menirea de a discredita
persoanele iniţial vizate pentru gratificare, iar captaţia canalizează generozitatea dispunătorului
spre autorul dolului ori spre un terţ.

3
 Cât priveşte ipoteza în care elementul obiectiv al dolului constă într-un fapt omisiv
(inacţiune) se foloseşte-expresia de „dol prin reticentă" şi se concretizează în ascunderea ori
necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări esenţiale ce ar fi trebuit cunoscută.
În privinţa elementului subiectiv al dolului s-au făcut unele precizări importante în
practica judiciară: provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie dol;
lipsa discernământului şi dolul, sub forma captaţiei, se exclud (datorită incompatibilităţii lor); nu
există dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.
Pentru a constitui un viciu de consimţământ, dolul trebuie să întrunească, cumulativ,
următoarele condiţii:
 să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
 să provină de la cealaltă parte.
Prima condiţie impune ca mijloacele dolosive să fi fost de aşa natură încât, în lipsa
acestora cealaltă parte nu ar fi contractat. Caracterul determinant al dolului urmează a se aprecia
după un criteriu subiectiv, ţinându-se seama de experienţa de viaţă, gradul de pregătire, natura
profesiei sau ocupaţiei şi alte date personale ale celui care se pretinde victima a unui dol. Este de
reţinut şi faptul că „aria" elementelor hotărâtoare este mai întinsă în materie de dol decât la
eroare (unde, trebuie să fie vorba sau de „calităţile substanţiale ale obiectului" sau de „însuşirile
ori identitatea persoanei" cocontractante.
A doua condiţie a dolului - să provină de la cocontractant - este îndeplinită, în actele
bilaterale, şi în alte cazuri: când dolul provine de la un terţ şi cocontractantul are cunoştinţă
despre această situaţie (ceea ce, practic, ar constitui un fel de complicitate la dol; când dolul
provine de la reprezentantul cocontractantului (exemplu, mandatarul). Ca şi la eroare, nu se cere
ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului bilateral dacă, totuşi, ar exista
„reciprocitate de dol" fiecare parte ar fi în drept să ceară anularea actului pentru dolul a cărui
victimă ar fi căzut.
Proba dolului. Dolul nu se presupune, ceea ce înseamnă că acela care invocă existenta
dolului trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi probat prin orice
mijloace de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.
3. Violenţa. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău de natură să-i insufle o temere care o determină să încheie un act juridic, pe
care nu l-ar fi încheiat.
În această materie violenţa este constrângerea exercitată asupra unei persoane pentru a-i
„smulge" (art. 953 C.civ.) consimţământul, o presiune căreia nu-i poate opune rezistenţă. Dacă în
cazul erorii sau al dolului, victima viciului de consimţământ nu conştientizează faptul că voinţa sa
se manifestă în mod defectuos, în cazul violenţei, ea este conştientă că nu ar trebui să încheie
actul juridic, dar nu este liberă să decidă.
Violenţa-viciu de consimţământ poate fi clasificată după două criterii:
- natura răului cu care se ameninţă şi
- caracterul aceste-i ameninţări.
După natura răului cu care se ameninţă, se distinge între:
- violenţa fizică ce intervine atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea
fizică ori bunurile unei persoane;
- violenţa morală care intervine atunci când ameninţarea cu un rău vizează onoarea,
cinstea sau sentimentele unei persoane.
4
După caracterul ameninţării se deosebeşte între:
- ameninţarea legitimă (justă) cu un rău, fără a reprezenta însă viciu de
consimţământ (neafectând, aşadar, valabilitatea actului juridic); de exemplu, cazul
creditorului ce ameninţă pe debitorul său cu darea lui în judecată dacă nu-şi
îndeplineşte de bunăvoie obligaţia la care s-a îndatorat;
- ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău, neîntemeiată pe vreun drept; doar
aceasta constituie viciu de consimţământ atrăgând anulabilitatea actului încheiat
sub imperiul ei.
Structura. Violenţa-viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:
- un element obiectiv (exterior) constând în ameninţarea cu un rău;
- un element subiectiv (intern) constând în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate; de altfel, ceea ce alterează consimţământul, în cazul violenţei este
tocmai această temere insuflată victimei violenţei.
Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ trebuie să îndeplinească, cumulativ
următoarele condiţii:
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
Violenţa trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic, ceea ce înseamnă că
teama insuflată de ameninţare trebuie să fie de asemenea natură încât, în caz contrar, partea n-ar
fi încheiat actul juridic.
În aprecierea caracterului determinant se va ţine seama în această materie „de etate, de
sex şi de condiţia persoanelor" - art. 956 alin. 2 din Codul civil; cu alte cuvinte criteriul aprecierii
este unul subiectiv, de la caz la caz.
Cu privire la condiţia ca ameninţarea să fie nelegitimă se va reţine că nu orice ameninţare,
prin ea însăşi, constituie o violenţă viciu de consimţământ, ci numai atunci când ameninţarea este
nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii, să fie ilicită.
Ameninţarea cu un rău este viciu de consimţământ chiar şi atunci când provine de la un
terţ. Reprezentând un fapt juridic, violenţa poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv
prin martori şi prezumţii. Datorită naturii juridice duble, atât de viciu de consimţământ, cât şi de
faptă ilicită, violenţa poate constitui temei pentru două acţiuni, atât pentru anularea actului
juridic, cât şi pentru despăgubiri.
4. Leziunea. Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită
de valoare între două prestaţii. Aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare
pentru leziune (ceea ce Codul civil numeşte „acţiune în resciziune") se restrânge la minorii care,
având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri fără încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile
pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune. Minorii care nu au împlinit vârsta de paisprezece
ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.
Structură: Structura leziunii diferă în raport de concepţia ce stă la baza reglementării ei:
 în concepţia subiectivă, leziunea implică două elemente:
- unul obiectiv dat de disproporţia de valoare între contraprestaţii şi

5
 - unul subiectiv, constând în profitarea uneia din părţi de starea de nevoie în care se
găseşte cealaltă parte;
 în concepţia obiectivă, leziunea are un singur element:
- prejudiciul material reprezentat de disproporţia de valoare între contraprestaţii.
Dreptul nostru civil consacră prin dispoziţiile sale concepţia obiectivă despre leziune; în
consecinţă cel ce invocă leziunea are numai sarcina dovedirii disproporţiei vădite între
contraprestaţii. În situaţia în care o parte profită de starea de nevoie ori de neştiinţa sau
ignoranţa în care se găsea cealaltă parte, în momentul încheierii actului, acesta este lovit de
nulitate absolută pentru cauză imorală.
Pentru anularea actului juridic civil pe motiv de leziune trebuie întrunite următoarele
condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită (considerabilă).
Domeniu de aplicare. Leziunea ca viciu de consimţământ de sine stătător are un domeniu
restrâns de aplicare în ce priveşte persoanele care ar putea-o invoca ca şi actele susceptibile de
anulare pentru leziune:
- leziunea priveşte, în principiu, minorii între 14-18 ani, adică minorii cu capacitate de
exerciţiu restrânsă;
- pot fi anulate pentru acest motiv, numai actele juridice civile care, în acelaşi timp:
sunt acte de administrare; au fost încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără
încuviinţarea ocrotitoailui legal; sunt lezionare pentru minor; sunt comutative (iar nu
aleatorii).
Actele lezionare, considerate astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile precizate, se
sancţionează cu nulitatea relativă, ca urmare a încheierii lor sub imperiul viciului leziunii.