9

Privatizarea ca instrument de politică publică

Privatizarea utilizată ca un instrument de politică publică este o creaţie relativ recentă,

primele astfel de încercări fiind înregistrate în Republica Federală Germană imediat după Al
Doilea Război Mondial pentru a facilita trecerea către o economie de piaţa deschisă. Măsuri
efective de privatizare –trecerea unor companii deţinute de stat în proprietatea privată – au loc
spre sfârşitul anilor 50 sub Ludwig Erhard, ministrul economiei şi vice cancelar de atunci,
adept al liberalismului, încrezător în forţa economiei de piaţă libere. Totuşi, diverse forme de
cedare a proprietăţii sau cel puţin a unor atribuţii ale statului către sfera privată sunt întâlnite
încă din secolul XVII în New York unde firme private aveau contracte cu autorităţile locale
pentru curăţenia stradală încă din anul 1676 (Rondinelli, Iacono, 1996, pp 4-6).
Utilizarea amplă a unor politici de privatizare intră sub umbrela reformelor
administrative din anii ‘80, denumite generic New Public Management - administraţia
Thatcher în Marea Britanie (MB) şi administraţia Reagan în SUA fiind cele mai elocvente
exemple. Aceste reforme au venit pe fondul unor presiuni economice puternice asupra
guvernelor, de a face mai mult cu mai puţine resurse – do more with less - presiuni din partea
societăţii civile privind diversitatea serviciilor dar şi privind nivelul calităţii acestora, nu în
ultimul rând, ideile politice neoliberale care considerau statul ca fiind problema – faimosul
Government is the problem a lui Reagan - au fost cele care au susţinut în următorii 20 ani
măsurile de „reducere” a dimensiunii guvernului federal american. Dacă în anii 70 vorbim de
câteva state (precum SUA sau Marea Britanie) care consideră privatizarea o soluţie viabilă
pentru reformarea administraţiei, în 1995 avem peste 100.000 de companii (foste proprietate
de stat) privatizate şi mai bine de 80 de state din întreaga lume cu programe comprehensive de
privatizare în derulare (Martin, 2001).
Desigur, datorită multiplelor forme pe care le poate îmbrăca, e imposibil de găsit o
definiţie universală a conceptului de privatizare. Oxford English Dictionary oferă o definiţie
generală – politica sau procesul de a face lucrurile privat şi nu public1. În acest sens larg
putem înţelege privatizarea ca orice politică prin care sfera de control şi autoritate a statului
este cedată sau este micşorată ăn favoarea sectorului privat. Aşadar, privatizarea în sens larg
poate include şi situaţiile de substituire a administrării statului cu administrarea privată sau

1
The policy or process of making private as oposed to public
non-profit a unor bunuri şi servicii – spre exemplu concesionarea, contractarea. În această
lucrare, vom utiliza termenul de privatizare sub înţelesul de transfer al proprietăţii,
responsabilităţii, finanţării, managementului şi administrării unui servicii/bun/ unei
organizaţii din sfera publică către organizaţii non-publice sau indivizi (Martin, 2001) –
aşadar o abordare mai largă care cuprinde mai mult decât transferul proprietăţii.

Beneficiile privatizării
Privatizarea este considerat un instrument de politică publică deoarece aplicarea ei poate
conduce la satisfacerea binelui general. Se consideră că aplicarea unei politici de privatizare
poate fi o soluţie în situaţiile în care Statul nu este capabil să rezolve problema prin
mecanismele sal instituţionale –fie că vorbim de companii de stat care datorită unui
management deficitar produc pierderi economice, fie că vorbim de situaţii în care statul
trebuie săţi reechilibreze situaţia financiar-bugetară sau de acţiuni de redimensionare a
aparatului administrativ –privatizarea poate reprezenta o soluţie datorită beneficiilor specifice
pieţei private. Aşadar, substratul ideologic al privatizării vine din zona neoliberală iar
argumentele sunt următoarele:
 Concurenţa înseamnă eficienţă - odată ce un serviciu trece în sfera privată el este
supus (cel puţin teoretic) regulilor pieţei – cerere şi ofertă pe de-o parte şi concurenţă.
Asta se traduce în creşterea eficienţei, creşterea calităţii şi dacă vorbim de o piaţă
liberă şi creşterea diversităţii de oferte pentru clienţii-cetăţeni. Spre exemplu în
politicile de privatizare aplicate în ţările din America de Sud (Peru, Bolivia, Mexic)
accesul la servicii a crescut iar reţeaua de distribuţie s-a lărgit în urma privatizării.
Raţionamentul este unul relativ simplu: odată ce concurenţa există şi mecanismul
cererii şi ofertei funcţionează consumatorii se vor orienta către producătorul care oferă
cel mai bun produs/serviciu la cel mai redus cost. De asemenea datorită ameninţării
falimentului, organizaţiile private sunt nevoite să se plieze cât mai bine pe nevoile
consumatorului pentru a-şi asigura o cotă cât mai largă din piaţă şi implicit o creştere a
profitului. Deci introducerea concurenţei în livrarea unor servicii se traduce într-o
luptă pentru supravieţuire în urma căreia consumatorul-cetăţean este cel care are cel
mai mult de câştigat printr-o ofertă mai diversă şi costuri reduse.
 Împărţirea sau reducerea responsabilităţii statului – odată trecut în sfera privată, un
serviciu iese din responsabilitatea statului, acesta având o funcţie minimă de control
(stat minimal) deci se reduc costurile asupra societăţii privind serviciul respectiv,
statul fiind văzut ca un prost administrator. Reducerea responsabilităţii statului
 înseamnă defapt reducerea posibilităţii ca statul să administreze prost banii
contribuabilului. Nu trebuie confundată însă această situaţie cu lipsa de
responsabilitate a Statului – Statul continu să rămână responsabil în faţa cetăţenilor în
privinţa respectării anumitor standarde de calitate, cost, acces etc. (spre exemplu Statul
este în continuare responsabil de tratamentul corect al cetăţenilor în relaţia cu
comercianţii privaţi şi poate intervenii atunci când consideră că drepturile cetăţenilor
au fost încălcate –vezi Autoritatea pentru Protecţia Consumatorului)
 Reducerea birocraţiei – este de notorietatea asocierea dintre administraţia publică şi
efectele negative ale birocraţiei – lentoare în rezolvarea problemelor, ineficienţă în
administrarea fondurilor publice, proceduri administrative greoaie, reglementări legale
stufoase, rigiditate, lipsa de inovaţie. Susţinătorii privatizării consideră toate aceste
deficienţe inerente unei administrări publice a bunurilor şi serviciilor datorită
organizării birocratice a statului în general. Prin intermediul privatizării, structura
supradimensionată şi geoaie a statului este eliminată, serviciile scapă de reglementările
rigide din sfera publică şi pot fi croite mai aproape de tiparul nevoilor cetăţeanului-
client.
 Venituri în plus, creşterea productivităţii – de cele mai multe ori, presiunile fiscale
sunt cele care împing statul spre privatizare. Companiile sau serviciile privatizate se
transformă din găuri pentru bugetul public în surse de venit prin taxarea
veniturilor/profitului produs sub noua administrare privată. În cazul parteneriatelor,
contractării sau concesionării putem vorbi şi de plata datoriilor restante de către noul
„proprietar”. Studii arată (Wood, 2004) că sectoarele privatizate aduc în general o
creştere a PIB per capita, în special când se privatizează sectorul de transport. De
asemenea studii realizate de FMI indică o creştere a veniturilor la buget, reducerea
cheltuielilor şi reducerea deficitului bugetar coroborate cu o creştere a productivităţii.
 Felxibilitate, inovaţie, performanţă – pentru a supravieţui pe o piaţă concurenţială,
organizaţiile private trebuie să găsească mereu noi metode de reducere a costurilor şi
creştere veniturilor –doing more with less. De asemenea datorită schimbărilor continue
care apar pe piaţă organizaţiile sunt nevoite să se adapteze cât mai bine la nevoile
cetăţenilor-clienţi, după aforismul –clientul meu, stăpânul meu. În această situaţie,
satisfacţia clientului devine un criteriu de bază în managementul serviciilor sau
bunurilor oferite. Nu în ultimul rând, organizaţiile private vor căuta mereu să-şi
crească profitul, ori acest lucru poate fi realizat prin atragerea de noi utilizatori ai
bunurilor sau serviciilor oferite şi menţinerea unui nivel cât mai ridicat de satisfacţie al
 utilizatorilor existenţi – acest lucru se traduce în servicii sau bunuri care oferă un
raport preţ calitate ridicat şi care răspund la nevoile utilizatorului.
Un document ONU–IDO2(1996) identifică o serie de obiective pe care le urmăresc guvernele
atunci când adoptă politici de privatizare:
 Reducerea cheltuielilor publice
 Creşterea eficienţei în managementul companiilor de stat
 Depolitizarea procesului decizional
 Reducerea fiscalităţii
 Reducerea deficitelor bugetare
 Reducerea împrumuturilor publice
 Reducerea unor costuri de administrare
 Creşterea veniturilor bugetare prin vânzarea unor active
 Reducerea infleunţei sindicatelor
 Protejarea locurilor de muncă
 Introducerea unor motivatori pentru resursa umană
 Întărirea sectorului privat
 Transfer tehnologic către sectoare defavorizate
 Întărirea pieţelor de capital
 Accelerarea creşterii economice
 Oferirea de bunuri şi servicii la preţuri mai accesibile
 Creşterea competitivităţii
 Scăderea presiunii administrative asupra statului
 Trecerea către economie de piaţă
 Atragerea de capital străin
Aşadar, privatizarea, poate fi (şi a fost dealtfel) o soluţie, atunci când statul nu e capabil să
gestioneze eficient diverse servicii sau companii publice. Cu toate acestea, privatizarea nu
scuteşte statul de orice fel de efort. Lipsa de competenţă necesară pentru a produce şi livra
serviciile respective poate fi un indicator pentru un grad scăzut de competenţă la nivelul
întregii administraţii, fapt care reduce şansele de succes ale unei acţiuni de privatizare.

Forme de privatizare

2
Industrial Development Organization
Aşa cum am menţionat anterior, privatizarea poate îmbrăca forme multiple de la cedarea
totală a proprietăţii unor bunuri şi servicii până la anumite contracte de introducere a unei
administrări private în conducerea unor companii publice.
Contractare Forma de privatizare asociată cu un risc redus. Statul rămâne responsabil pentru
funcţionarea şi mentenanţa serviciilor oferite dar anumite componente ale serviciilor
(contabilitate, evaluare, audit) sunt contractate către sectorul privat. În aceste cazuri
contractele sunt pe o perioadă limitată (1-3 ani), obligaţiile sectorului privat sunt clar
specificate şi de obicei restrânse la anumite componente ale serviciului iar statul
păstrează administrarea generală a serviciului
Contract În acest caz contractul vizează managementul întregului serviciu. Astfel contractorul
managerial privat este responsabil de organizarea, funcţionarea şi administrarea serviciului per
amsablu, statul menţinând un rol de monitorizare. Partea de investiţii şi dezvoltare
rămâne apanajul statului. Contractele de management privat se întind pe obicei pe o
perioadă medie (2-10 ani). De obicei aceste măsuri vizează creşterea eficienţei
serviciului respectiv
Închiriere Organizaţia privată „închiriază” serviciul de la Stat, acesta transferând întreaga
responsabilitate privind funcţionarea şi mentenanţa serviciilor către „chiriaşul privat”
De obicei astfel de contracte au o durată mai mare de 10 ani. Contractele conţin
sandarde de calitate, standarde de cost, modalităţi de raportare a activităţii. De
obicei chiria constă fie într-o sumă fixă plătită anual fie într-un procent din veniturile
încasate.
Concesionare În situaţiile de concesionare, contractorul privat are responsabilitate totală asupra
serviciului, inclusiv funcţionarea, mentenanţa sau investiţiile pentru dezvoltare. De
asemenea contractorul este responsabil de relaţia cu beneficiarul şi colectarea
veniturilor aferente. Durata contractelor este de obicei între 10 şi 49 de ani,
propritatea rămâne a statului, Reglementarea activităţii se realizează prin
intermediul contractului de concesiune.
Cesiune Serviciul este trecut în proprietatea privată. Proprietarul privat este responsabil de
completă tot ceea ce presupune managementul şi funcţionarea serviciului (funcţionare,
colectare venituri, investiţii de capital, mentenanţă). De obicei supervizarea
serviciului este realizată de o autorita peublică care reglementează sectorul respectiv
de activitate (spre exp. în domeniul mediul înconjurător –Autoritatea pentru
Protecţia Mediului)
Joint Venture Statul împarte responsabilitatea pentru un anumit serviciu împreună cu unul sau mai
 mulţi parteneri privaţi prin crearea unei noi companii care se ocupă de livrarea
serviciului sau produsului respectiv. Poate reprezenta o soluţie atunci când
privatizarea totală (cesiunea completă) întâmpină rezistenţă. Avantajul este divizarea
riscurilor şi costurilor între stat şi partenerul privat şi introducerea beneficiilor pieţei
private în livrarea serviciilor publice. Utilizate mai ales în proiectele de construire de
infrastructură.
Contracte Contractele BOT (Build-Operate-Transfer - Construieşte-Operează-Transferă) sunt
BOT sau utilizate de obicei în construcţia de infrastructură nouă sau introducerea unor servicii
Greenfield noi – centre de purificare a apei, baraje, centrale hidroelectrice, centrale eoliene etc.
Operatorul privat construieşte infrastructura şi este responsabil de administrarea
serviciului respectiv o perioadă de timp după care serviciul este transferat în
proprietatea statului. În general contractele BOT au o durată relativ lungă (25 de
ani). Operatorul privat este motivat să facă astfel de investiţii datorită unor facilităţi
oferite de stat (scutiri de taxe, regim fiscal preferenţial, oferirea terenului de
construcţie gratuit etc)
Servicii Implică cesiunea unor servicii de interes public din sfera statului către sectorul non-
Comunitare profit (ONG) sau către unităţi sociale mai restrânse (familia – exp. voluntari care se
oferă să aibă grijă de persoanele în vârsta în cadrul unei comunităţi rurale). Cele mai
multe exemple le regăsim în sfera serviciilor sociale care pot fi transferate către
diverşi operatori non-guvernamentali. De asemenea Banca Mondială extinde aria
serviciilor care pot fi transferate şi în zona infrastructurii de transport sau a
utilităţilor publice în special în zonele rurale
Privatizarea serviciilor publice – un instrument util, nu un substitut pentru competenţă
Privatizarea, este invocată tot ca soluţie salvatoare atunci când statul are probleme în
gestionarea propriilor activităţi. Fie că e vorba de diverse servicii sau bunuri publice, fie că e
vorba de companii de stat care se confruntă cu probleme, privatizarea pare să fie primul pas
pentru a face lucrurile să meargă mai bine. În ce măsură poate o astfel de politică rezolva
deficienţele manageriale ale statului? În opinia noastră, privatizarea e un instrument util de
politică publică dar nu poate fi un substitut pentru competenţa administrativă. Ea oferă roade
atunci când e dublată de un stat puternic, capabil să controleze „derapajele” sectorului privat
în goana sa naturală după profit. Dimpotrivă, în situaţia unui stat „slab”(1), privatizarea poate
accentua şi mai mult, lipsurile existente şi poate creşte inegalitatea (cel puţin pe termen scurt)
(Nellis, Birdsall, 2003). În statele în care instituţiile publice au o capacitate administrativă şi
managerială redusă şi sunt „uşor de corupt”, privatizările masive şi rapide au dus mai degrabă
la stagnare şi decapitalizare decît la creştere economică (ibid)
Există o serie de situaţii în care privatizarea se poate dovedi mai degrabă o problemă
decât o soluţie. Prima ar fi existenţa unui „monopol natural”. Într-un astfel de caz, este clar
că în bună măsură efectele benefice ale concurenţei dispar, iar privatizarea nu mai are nici un
sens. Mai mult, în situaţii de monopol, privatizarea înseamnă un control şi mai redus al
statului asupra domeniului respectiv fapt care creşte şansele unor abuzuri din partea noilor
proprietari/producători privaţi. Un exemplu în acest sens ar fi privatizarea serviicilor de apă,
unde avem o situaţie similară cu monopolul natural – e greu de imaginat mai multe structuri
de canalizare şi conducte paralele, într-o comunitate, care să funcţioneze în mod concurenţial.
Soluţia Marii Britanii pentru această problemă a fost înfinţarea unui Oficiu al Serviciilor de
Apă care avea un rol de supervizare şi reglementare a sectorului. Cu toate acestea, preţurile s-
au dublat împreună cu nemulţumirile cetăţenilor faţă de calitatea serviciilor iar numărul de
servicii oferite a scăzut pentru a creşte profitul. Desigur, privatizarea în astfel de situaţii
(monopol natural sau cvasi-monopol), sau pentru servicii similare precum gazele naturale sau
electrcitatea, nu înseamnă implicit o soluţie proastă – majoritatea statelor din vestul Europei
au aceste sectoare cel puţin parţial privatizate – dar nu este exploatat întregul potenţial de
avantaje pe care îl poate aduce privatizarea, în special cel al concurenţei. De asemenea în
privatizarea unor sectoare economice cheie –precum livrarea unor servicii de necesitate (apă,
gaz, electricitate), Statul continuă să aibă o responsabilitate majoră în special în activitatea de
control. Datorită importanţei acestor servicii pentru cetăţeni statu ltrebuie să se asigură că
oferirea serviciilor respective se face în interesul cetăţeanului.
O a doua problemă e ridicată de rezolvarea problemelor sociale. Spre deosebire de
companiile private, statul trebuie să urmărească binele comunităţii. Studii arată, că
privatizarea de obicei duce la reducerea substanţială a numărului de angajaţi – nu de multe
ori, prima măsură în „creşterea eficienţei”. În special în cazul unor companii cu un număr
mare de angajaţi, astfel de măsuri pot crea probleme sociale care se dovedesc mai costisitoare
decât posibilele câştiguri financiare ale privatizării. De asemenea statul trebuie să asigure un
acces egal la serviciile de interes public. Un exemplu ar fi privatizarea serviciilor de apă în
Buenos Aires, Argentina – mai multe detalii aici şi aici - , unde efectele iniţiale au fost
pozitive, calitatea serviciilor a crescut şi iar infrastructura s-a îmbunătăţit. Probleme au apărut
în livrarea serviciilor către categoriile defavorizate care nu îşi permiteau plata tarifelor
percepute fapt care a condus la o serie proteste în cartierele sărace şi a determinat
renegocierea contractului de concesionare şi oferirea unor subvenţii pentru a creşte accesul la
aceste servicii.
Menţinerea unui nivel înalt de transparenţă şi responsabilitate publică reprezintă o
altă problemă în cazul privatizării – termenul în engleză este democratic accountability. Un
exemplu în acest sens este dereglementarea şi privatizarea sectorului de energie electrică în
California în anii 90 care a condus atât la scăderea calităţii (companiile private fie tăiau
curentul, fie nu îl vindeau către consumatorii din California, exportându-l spre alte state care
plăteau mai mult) cât şi la creşterea preţurilor, datorită scăderii controlului „democratic”
asupra serviciului respectiv – mai multe detalii aici. Exemplul anterior este ilustrativ pentru
modul în care deresponsabilizarea totală a statului şi dispariţia pârghilor de control asupra
sectorului privat, în special în livrarea unor servicii de interes public, conduc la efecte nocive
în special asupra consumatorilor.
Lipsa capacităţii administrative, rămâne, de asemenea o problemă majoră în calea
unui proces de privatizare de succes, în special în statele care au trecut printr-un proces lung
de tranziţie. Atunci când „guvernul nu are o capacitate suficientă de supervizare şi control a
contractelor publice, rezultatul privatizării va fi pur şi simplu crearea unor noi surse de
îmbogăţire personală în detrimentul cetăţenilor” Rose-Ackerman, 199, p. 86). Din păcate
România e un exemplu pentru această situaţie. Să luămca exemplu sectorul de infrastructură
de transport, unde contractarea lucrărilor (o formă de privatizare) a cunoscut cea mai mare
creştere a preţurilor din UE (de 3,9 ori între 2000-2009). De asemenea, au fost înregistrate
diferenţe de până la 4 ori între preţul câştigător al licitaţiei şi preţul final plătit de stat.
Costurile per kilometru variaza de asemenea foarte mult, de la 2,78 mil. Euro/km (minimul
plătit) în cazul tronsonului de autostradă Bucureşti-Feteşti ajungând la aproximativ 25 mil.
euro/km în cazul tronsonului Comarnic Braşov. În comparaţie în Grecia preţurile sunt în
general sub 10 mil. Euro/km, Croaţia 3,35 mil./km, Germania între 5,9 şi 7,9 mil. Euro/km.
Totuşi, Guvernul a introdus anul trecut un proiect privind 12 standarde de cost privind
investiţiile în infrastructura de transport, care încearcă să rezolve problema acestor diferenţe
de cost, astfel un km de autostradă va costa în tre 5,5 şi 6,1 mil. Euro.
Privatizarea reprezintă un instrument util pentru orice guvern în special atunci când se
confruntă cu presiuni fiscale (Bel, Fageda, 2007) şi poate aduce o multitudine de beneficii atât
din perspectiva veniturilor la bugetul public cât şi a beneficiarilor. Cu toate acestea, ca orice
instrument de politică publică, privatizarea nu e un substitut pentru o administraţie puternică
şi un stat competent. Privatizarea nu presupune deresponsabilizare totală a statului faţă de
cetăţeni ci o modalitate de aducere a beneficiilor pieţei private în oferirea de bunuri şi servicii
de interes public. Acest lucru presupune atât capacitate administrativă şi managerială în
procesul pre-privatizare cât şi o supervizare permanentă post-privatizare, pentru a asigura un
nivel ridicat de responsabilitate faţă de cetăţeni.

Parteneriatul Public-Privat (PPP)

Parteneriatul Public-Privat poate fi privit ca o formă de privatizare din perspectiva implicării
unor actori privaţi în activităţi care sunt de competenţa statului. Termenul de PPP descrie o
multitudine de relaţii posibile între actori privaţi şi reprezentanţi ai statului în contextul unor
proiecte de infrastructură sau livrarea unor servicii publice. Sisteme de parteneriat între
autorităţi publice şi sectorul privat, similare PPP, au apărut încă din sec. XIX în Franţa unde
autorităţile concesionau o serie de servicii publice către diverşi actori privaţi (voinea, 2006).
Sistemul de parteneriat public-privat aşa cum este definit în prezent apare la începutul anilor
80 în statele Europei Occidentale şi SUA sub forma cooperării între autorităţile locale şi
sectorul privat pentru implementarea unor proiecte de reabilitare a zonelor industriale aflate în
declin (OECD, 2001).
Prin urmare, conceptul de parteneriat public-privat exprimă o modalitate de cooperare
între o autoritate publică şi sectorul privat, respectiv organizaţii neguvernamentale, asociaţii
ale oamenilor de afaceri, ori companii, pentru realizarea unui proiect de interes public.
Mai jos sunt prezentate câteva definiţii ale PPP:
 Acord între sectorul public şi cel privat în scopul elaborării unui proiect ori furnizăii
unui serviciu, care în mod tradiţional este furnizat de sectorul public (EC, 2003)
 Relaţie pe termen mediu şi lung între sectorul public şi cel privat (incluzând şi sectorul
non-profit) ce implică împărţirea riscurilor şi câştigurilor şi utilizarea funcţiilor
multisectoriale, expertizei şi finanţelor pentru furnizarea unui serviciu (Review of
Opportunities for Public Private Partnerships in Northern Ireland, Northern Ireland –
UK: The Office of the First Minister and Deputy First Ministe)
 Parteneriatul Public Privat (PPP) are ca obiect reglementarea proiectării, finanţării,
construcţiei, operării, reabilitării, dezvoltării, inchirierii şi transferului oricărei lucrări
publice, bun sau serviciu public care se realizează prin această procedura. Prin
parteneriatul public privat instituţiile publice (una sau mai multe în asociere) se
asociază cu firme private (una sau mai multe organizate într-un consorţiu) şi formeaza
o companie de proiect.
 Comisia Europeana înţelege PPP ca fiind o cooperare între sectorul public şi cel privat
implicând crearea unei entităţi cu capital mixt ce îndeplineşte contracte publice sau
 concesiuni. Aportul privat la PPP constă – pe lângă contribuţia cu capital sau alte
bunuri – în participarea activă la operarea contractelor detinute de entitatea public-
privată şi/sau managementul entitătii public-private. În general, termenul se referă la
forme de cooperare între autorităţile publice şi sectorul privat având ca scop asigurarea
finanţării, construcţiei, renovării, managementul sau mentenanţa unei infrastructuri sau
asigurarea unui serviciu.
 Ministerul Finanţelor Publice defineşte PPP ca pe o tranzacţie care transferă
responsabilitatea generală pentru furnizarea unui serviciu public sau pentru realizarea
unei investiţii cu scop comercial către o companie privată, în timp ce autoritatea
publică competentă îşi păstrează responsabilitatea politică, devenind partener la profit
şi pierderi, putând fi incluse aici structuri precum contractele de asociere în
participaţiune, contractele de închiriere, contractele de leasing, contractele de joint-
venture, contracte de proiectare şi construcţie etc.
După cum se observă PPP şi conceptul de privatizare sunt înrudite cu precizarea că
privatizarea (în accepţiunea noastră) este un concept mai general care include PPP. Pe lângă
PPP, privatizarea poate viza şi situaţiile de cesiune completă a drepturilor de proprietate
dinspre sectorul public spre actorul privat. De asemenea în cazul PPP responsabilităţile şi
riscurile revin partenerilor (public+privat) în timp ce în cazul unei privatăzări totale
(transferul proprietăţii) responsabilitatea rămâne doar în sfera noului proprietar (privat).

Avantajele PPP
1. Prin intermediul PPP costurile şi riscurile proiectului sunt împărţite între actorul
privat şi stat. Spre exemplu, în situaţia în care statul nu deţine fonduri suficiente pentru
a dezvolta un proiect de infrastructură de transport într-o localitate rurală, poate apela
la un PPP pentru a atrage fondurile necesare de la un partener privat. De asemenea
statul poate împărţi o serie de responsabilităţi (operare, mentenanţă) cu partenerul
privat reducându-şi astfel povara administrativă şi financiară.
2. Expertiză –prin itnermediul PPP administraţia beneficiază de expertiza deţinut de un
actor privat cu experienţă în domeniul în care a fost încheiat contractul de parteneriat.
Spre exemplu, Primăria Municipiului Cluj-Napoca încheie un PPP cu un ONG
specializat pe reintegrarea în societate a persoanelor cu dizabilităţi mentale. În această
situaţie, Primăria apelează la expertiza partenerului, în lipsa unui departament de
specialitate în propria structură, pentru a rezolva o problemă de interes public.
3. Eficienţă – introducerea unui partener privat într-un proiect de infrastructură sau în
livrarea unor servicii poate duce la o creştere a eficienţei. Este de notorietate faptul că
organizaţiile private trebuie să funcţioneze cât mai eficient pentru a supravieţui
concurenţei pe piaţă. De asemenea, organizaţiile private vor încerca mereu să îşi
crească profiturile. Dacă statul le oferă această posibilitate prin intermediul PPP
şansele ca eficienţa în livrarea bunului sau serviciului respectiva să crească sunt mari.
De asemenea serviciul devine foarte probabil sustenabil din punct de vedere economic
şi produce profit, care mai apoi este impozitat de stat.
4. Inovaţie, reformă – de multe ori proiectele PPP sunt parte a unor programe mai mari
de schimbare sau de reformă care presupun o reanalizare a rolurilor jucate de sectorul
public şi sectorul privat în procesul de politici publice. PPP permite statului să se
concentreze pe activităţi de reglementare şi control lăsând managementul şi mentenaţa
anumitor servicii în sfera partenerului privat, fapt care creşte permeabilitatea pentru
schimbare şi implicit pentru inovare în domeniulk respectiv de activitate.
5. Responsabilizare – prin intermediul PPP statul creşte nivelul de responsabilitate
socială a firmelor private prin cooptarea lor la implementarea unor proiecte de interes
public.

Riscuri ale PPP

1. Responsabilitate – în cazul în care apar disensiuni între parteneri există pericolul
abandonării parteneriatului de către unul din parteneri într-o fază avansată de
implementare a parteneriatului când s-au realizat deja anumite investiţii; de asemenea
trebuie luată în calcul posibilitatea ca partenerul privat să intre în incapacitate de plată
2. Control – prin cedarea unor atribuţii şi responsabilităţi către sectorul privat, şi
controlul asupra serviciului respectiv scade. Această situaţie poate fi amplificată
negativ prin redactarea defectuoasă a contractului de parteneriat în care riscurile şi
obligaţiile părţilor nu sunt distribuite echitabil.
3. Costuri ascunse– în special în cazul unor parteneriate pe o perioadă lungă de timp
poat apărea situaţii neprevăzute care necesită renegocierea contractului. Dacă nu sunt
prevăzute în contractul iniţial clauze care să protejeze statul în relaţia cu partenerul,
renegocierea poate aduce o creştere substanţială a costurilor fiind pierdut astfel
avantajul iniţial al PPP (eficienţă)
4. Respectarea unor valori publice – odată ce un serviciu intră în administrarea unui
operator privat datorită interesului pentru creşterea profitului, operatorul privat ar
 putea lua o serie de măsuri mai puţin benefice pentru comunitate: reduceri de personal
pentru reducerea costurilor de operare, reducerea accesului la serviciu prin creşterea
tarifelor de utilizare, scăderea calităţii pentru a reduce costurile de producţie,
reducerea transparenţei privind managementul serviciului. Aceste situaţii decurg şi din
incapacitatea statului de a impune măsuri de control care să nu permită apariţia unor
astfel de situaţii.

Note
1. Un stat care fie a trecut printr-o perioadă lungă de tranziţie fie că e vorba de un stat în
curs de dezvoltare. În studiul menţionat aici sunt incluse state din America de Sud,
Europa Centrală şi de Est şi Asia.
2. Termenul de privatizare aşa cum a fost definit este utilizat într-un sens general şi
include parteneriatele publice private, concesiunile, cedarea/vânzarea parţială sau
totală a dreptului de proprietate sau de livrare a unor servicii de interes public,
contractare.

Referinţe
 Bel G., Fageda X., “Why do local governments privatise public services? A survey of
empirical studies”,2007, Local Government Studies, vol 33, no. 4
 Martin B., Privatization of municipal services: Potential, limitations and challenges,
for the social partners (working paper), International Labour Office, Geneva, 2001
 Rondinelli D, Iacono M, “Policies and institutions for managing privatization:
International Experience”, ILO, 1996, pp. 4-6.
 Voinea A., Prestarea serviciilor publice prin agenţi privaţi, Bucureşti: Editura All
Beck, Studii
Juridice, 2003
 OECD Papers, Local partnership for better governance, OECD, Paris, 2001,
 European Commission, Guidelines for successful public-private partnerships, ,
Directorate General Regional Policy, Bruxelles, 2003