Morometii

-relatia dintre doua personaje-

„Romanul „Morometii” de Marin Preda este unul dintre cele mai importante romane ale
perioade postbelice, fiind publicat in anul 1955, intr-un mod miraculos, nefiind atins de cliseele
epocii. Volumul al II-lea a fost publicat 12 ani mai tarziu, unitatea lor fiind data de tema conditiei
taranului, de prezenta personajelor apartinand aceleiasi familii si de evolutia personajului Ilie
Moromete.
Ilie Moromete reprezintă tipologia țăranului mijlocaș, al tatălui autoritar, pentru care
familia este întotdeauna pe primul loc. Totodată, acesta se arată interesat de politică, fiind singurul
din sat care știe să citească, acest fapt subliniind faptul că Ilie era printre puținii indivizi inteligenți
din sat. Volumul I îl conturează pe Ilie Moromete în mod complex, cap de familie, dominând copiii
din prima și a doua căsnicie cu autoritate, cu o poziție centrală în lumea satului. Spre deosebire de
alte personaje, acesta își ascunde gesturile prin puterea disimulării. Volumul al II-lea îl găsește pe
Ilie Moromete ca personaj secundar și un om dominat de timpul schimbărilor.
Fiul cel mic, Niculae Moromete, „un antimorometian ca filosofie a existentei, reprezinta in
roman mentalitatea impusa, colectivista. Cautandu-si eul, devine adeptul „unei noi religii a binelui
si a raului, cum crede ca este noua dogma, socialista. Este măcinat de ideea sacrificării familiei
pentru a-și împlini visul de a studia, întrucât dorința de împlinire profesională și personală nu se
poate realiza decât departe de familie. În finalul romanului, personajul revine la rădăcini, în satul
natal, și având senzația că și-a găsit liniștea în cadrul relației sale cu tatăl.
Titlul anticipează tema familiei și structura pe mai multe planuri a romanului, planuri care
vor urmări destinul fiecăruia dintre membrii acestei familii. Pluralul din titlu sugerează ideea că
celelalte familii din sat sunt variante ale familiei Moromeților, în timp ce țărani precum Țugurlan,
Ion al lui Miai etc. reprezintă ipostaze ale lui Ilie Moromete.
Perspectiva naratorului obiectiv, neimplicat, ce relatează la persoana a III-a, este completată de
perspectiva subiectivă a personajelor din roman, ce duce la limitarea omniscienței. Personajele
romanului sunt de două tipuri: personaje reflectori (Ilie Moromete în vol. I, Niculae Moromete în
vol. II) și personaje informatori (martori ai evenimentelor pe care le relatează ulterior altora).
Țăranii au libertate de mișcare, de exprimare, naratorul nefiind prezent în determinarea reacțiilor
acestora.
Una dintre secvențele reprezentative pentru relația dintre cele două personaje este scena
serbării de la sfârșitul anului școlar, când Niculae primește premiul întâi. Moromete, aflat în
mulțime cu prietenul său, Cocoșilă, este surprins să-l vadă pe scenă și prima observație pe care o
face este în legătură cu nepriceperea lui Niculae de a-și aranja pălăria, pentru că nu a fost învățat
să o facă. Când constată că băiatul este cuprins de o criză de friguri, se apropie de acesta cu intenția
de a-l proteja. În drum spre casă, Moromete este înduioșat de suferința copilului, care se agață de
tată. Semnificativ este faptul că nu știe să-și manifeste afecțiunea pentru Niculae; în acest sens,
Moromete este nesigur, vorbește șoptit, ”se uită în jur zăpăcit”, și își duce pe brațe băiatul acasă.
Totodată, secvența este ilustrativă și pentru schimbarea de perspectivă asupra lui Niculae: Ilie
descoperă dragostea pentru învățătură a băiatului și înțelege că acesta este drumul lui. Prin stilul
indirect liber este redată nu doar natura reflexivă a lui Moromete, ci și revelația pe care tatăl o are
despre fiu: ”părea nemulțumit și dezorientat, atins tocmai în liniștea sa netulburată. Ce era timpul
acesta? Ce era cu Niculae ăsta? De unde mai răsărise și el cu povestea asta cu școala și ce voia la
urma urmei?”. Ilie constată drama paternității când fiul cel mic se înstrăinează și el prin învățătură;
de aceea, în volumul al II-lea îl retrage de la școală.
După război, Niculae devine activist de partid, în timp ce tatăl rămâne fidel valorilor sale
arhetipale. Devenit el însuși o victimă a sistemului, Niculae redescoperă valorile tatălui, pe care le
va duce mai departe după moartea acestuia. Astfel, a doua scenă reprezentativă pentru relația tată-
fiu este împăcarea dintre cei doi, petrecută în vis în finalul ultimului volum. Întors în sat, la
parastasul de un an al tatălul, Niculae își invocă în vis părintele, asumându-și un rol, acela de a
continua împărtășirea valorilor morale ale tatălui: ”eu vreau să spun ca și tine că binele n-a pierit
niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toți”. Imaginea țăranului apare
în multiple cadre, ce amintesc de diferite secvențe ale romanului: Moromete în curtea cu salcâmi,
în fața porții, sau de-al lungul gardurilor, mergând pe uliță. În vis, Moromete își apără copiii de
gura lumii și îi laudă: ”băieți mai vrednici ca ai mei nu mai are nimeni” – semn al unei împăcări
nu doar cu fiul cel mic. Între copii se individualizează, totuși, Niculae, căruia ”i-a plăcut să
muncească de când era mic”, munca fiind una dintre valorile pe care tatăl le-a transmis mai departe.
Totodată, secvența este ilustrativă și pentru stilul aforistic al scrierii lui Preda, întrucât evidențiind
sigurătatea și trufia lui Moromete din ultimul an, scriitorul generalizează că ”singurătatea și tăcerea
nu pot fi alungate de nimeni, odată ce au pătruns în inima omului”, nerămânându-i ”decât trufia
pe care o păstrează și dincolo de moarte, cu toate că moartea s luptă cu noi să ne ia totul”.
Concluzionand, „Morometii” este un roman al derularizarii satului. Criza ordinii sociale se
reflecta in criza valorilor morale, in criza unei familii, in criza comunicarii. Prin Ilie Moromete
Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanaita, cum se credea, daor de instinct, ci ca,
dimpotriva, e capabila de reactii sufletesti nebanuite.