20.

CONTRACTUL DE DEPOZIT

Contractul de depozit este acel contract prin care o persoană, numită deponent,
încredinţează unei alte persoane, numită depozitar, un bun mobil, cu obligaţia pentru aceasta să-l
păstreze şi să-l restituie în natură la termenul stabilit sau la cererea deponentului. Scopul
principal al încheierii contractului de depozit îl reprezintă păstrarea (conservarea) lucrului
depozitat în vederea restituirii lui în natură la cererea deponentului.
Contractul de depozit prezintă următoarele caractere juridice:
- este un contract real, care se încheie în mod valabil prin acordul de voinţă al părţilor şi
predarea efectivă (tradiţiunea) a lucrului de la deponent la depozitar. Acest caracter este prevăzut
expres de C. civ. care stabileşte că: „el nu este perfect decât când s-a făcut tradiţiunea lucrului".
Simplul acord de voinţă al părţilor, fără realizarea tradiţiunii lucrului, valorează antecontract
de depozit, astfel că deponentul îl poate constrânge pe depozitar să primească bunul în depozit .
- este, prin natura sa, un contract cu titlu gratuit şi anume un act dezinteresat. Depozitul
este gratuit numai prin natura, iar nu prin esenţa sa, prevederile C. civ. în această materie având
caracter dispozitiv.
Dacă depozitarul are dreptul la o remuneraţie pentru serviciile prestate, atunci contractul
de depozit este cu titlu oneros, ambele părţi urmărind să obţină un folos patrimonial în schimbul
prestaţiei la care se obligă. În lipsă de stipulaţie contrară, contractul de depozit este prezumat a f
cu titlu gratuit; dacă depozitarul reclamă o remuneraţie pentru serviciile prestate, el trebuie să
dovedească caracterul oneros al contractului. Depozitul este prezumat cu titlu oneros dacă
depozitarul desfăşoară activitatea de păstrare cu caracter profesional, iar nu ocazional.
- este un contract unilateral, care dă naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului,
chiar dacă ulterior, pe parcursul executării contractului, se pot naşte obligaţii şi în sarcina
deponentului.
Dacă depozitul este cu titlu oneros, atunci el are caracter sinalagmatic, dând naştere la
obligaţii reciproce şi interdependente între părţile contractului.
- este un contract netranslativ de proprietate, întrucât prin încheierea contractului nu se
transmite proprietatea sau posesia asupra lucrului dat în depozit, ci depozitarul va avea numai
calitatea de detentor precar.
Feluri. Codul civil distinge între două feluri de depozit:
- depozitul propriu-zis;
- sechestrul.
Depozitul propriu-zis prezintă, la rândul său, trei variante: depozitul obişnuit, depozitul
necesar şi depozitul neregulat. Depozitul obişnuit reprezintă forma cea mai des întâlnită în
practică a depozitului, astfel încât regulile aplicabile acestuia formează dreptul comun în materie
de depozit.
Depozitul obişnuit (voluntar) - condiţii de validitate.
Capacitatea întrucât predarea în depozit a unui bun este califcată ca un act de
administrare, deponentul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de administrare. În schimb,
depozitarul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie, întrucât, de regulă, numai în
sarcina sa se nasc obligaţii din contract.

1
 C. civ. reglementează şi ipoteza depozitului făcut de o persoană capabilă către o persoană
incapabilă, caz în care, deponentul poate cere restituirea bunului cât timp se află în mâinile
depozitarului incapabil sau, dacă nu mai este în mâinile lui, are o acţiune în îmbogăţirea fără just
temei, în măsura îmbogăţirii depozitarului.
Consimţământul. În materia consimţământului se cer întrunite condiţiile prevăzute de
dreptul comun. C. civ. prevede că depozitul voluntar se face întotdeauna de către proprietarul
lucrului depozitat sau prin consimţământul său (expres sau tacit). Totuşi, în literatura juridică şi
practica judiciară s-a recunoscut unanim că depozitul poate f contractat în calitate de deponent
şi de un neproprietar (uzufructuar, locatar, comodatar etc.)
Validitatea depozitului făcut de un neproprietar rezultă şi din dispoziţiile Codului civil (art.
1609-1610), astfel încât prevederile C. civ. în materia analizată au numai semnifcaţia
inopozabilităţii depozitului faţă de proprietarul lucrului care n-a consimţit la încheierea
contractului, el find terţ faţă de contractul de depozit.
Obiectul. C. civ. prevede că obiect al contractului de depozit nu pot f decât lucrurile
mobile. Deoarece pentru valabilitatea este necesară predarea efectivă a lucrului ce face obiectul
contractului, rezultă că depozitul nu poate avea ca obiect decât lucrurile mobile corporale,
inclusiv creanţele constatate printr-un titlu la purtător (asimilate bunurilor mobile corporale).
Întrucât depozitarul este obligat să restituie însuşi lucrul împrumutat, obiectul contractului
trebuie să fe individual determinat.
Cauza. Pentru valabilitatea cauzei contractului de depozit se cer întrunite condiţiile
prevăzute de dreptul comun: cauza trebuie să existe, să fe licită şi morală.
Dovada contractului. C. civ. prevede că depozitarul voluntar nu se poate face decât prin
înscris. În literatura juridică şi practica judiciară este unanim admis însă că înscrisul nu este
cerut ,,ad validitatem", ci numai „ad probationem". Înscrisul este cerut indiferent de valoarea
lucrului depozitat; proba contractului poate f făcută şi cu martori sau prezumţii dacă există un
început de dovadă scrisă sau o imposibilitate de a se procura sau conserva o dovadă scrisă,
conform regulilor generale. Remiterea efectivă a lucrului, find un fapt juridic, poate f dovedită
cu orice mijloc de probă.
Efectele contractului de depozit obişnuit (voluntar):
1. Obligaţiile depozitarului
Din contractul de depozit se nasc în sarcina depozitarului următoarele obligaţii:
- de a păstra lucrul primit în depozit;
- de a restitui bunul depozitat.
Obligaţia de a păstra lucrul primit în depozit este prevăzută de C. civ. astfel: depozitarul
trebuie să îngrijească de paza lucrului depozit, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său.
Drept urmare, depozitarul este obligat să păstreze bunul cu diligenta cu care îşi păstrează
propriile sale bunuri şi nu i se pretinde diligenţa unui „bun gospodar". Culpa depozitarului, spre
deosebire de regulile dreptului comun în materia răspunderii contractuale, se apreciază în
concret, în funcţie de grija depusă în conservarea propriilor lucruri şi nu după tipul abstract al
omului prudent şi diligent.
Dacă depozitarul nu îşi va îndeplini corespunzător această obligaţie, el va răspunde, find
prezumat în culpă; pentru a răsturna prezumţia de culpă, el va trebui să dovedească existenţa
unei cauze străine, care nu-i este imputabilă. În mod excepţional, culpa depozitarului se apreciază
in abstracto, după tipul abstract al omului diligent şi prudent, în următoarele cazuri:
2
 - când depozitarul s-a oferit el să primească bunul în depozit;
- când depozitul este cu titlu oneros;
- când depozitul s-a făcut numai în folosul depozitarului;
- când se stipulează expres în contract că depozitarul răspunde pentru orice culpă.
Nerespectarea obligaţiei de păstrare a bunului dat în depozit atrage răspunderea
depozitarului, acesta find obligat să repare prejudiciul cauzat deponentului. Dispoziţiile legale
privind răspunderea depozitarului sunt supletive, astfel că părţile pot stabili alte reguli în acest
sens. Părţile contractului sunt libere să stipuleze clauze de neresponsabilitate a depozitarului, caz
în care acesta răspunde doar pentru doi sau culpă gravă asimilată dolului. De asemenea, pot f
stipulate clauze de agravare sau de micşorare a răspunderii depozitarului, acesta putând f
responsabil şi dincolo de culpa sa pentru cazurile fortuite.
Depozitarul nu răspunde de stricăciunile provenite din forţă majoră, afară de cazul când a
fost pus în întârziere pentru restituirea bunului depozitat. Prin noţiunea de stricăciuni se înţelege
deteriorarea, degradarea ori pieirea (totală sau parţială) a lucrului, iar prin forţă majoră se
înţelege orice cauză străină şi neimputabilă depozitarului, inclusiv cazul fortuit. Pe timpul
depozitului, depozitarul nu are dreptul de a folosi lucrul fără consimţământul expres sau tacit al
deponentului. De aici rezultă şi obligaţia depozitarului de a restitui fructele produse de lucrul
depozitat deponentului.
Obligaţia de a restitui bunul depozitat. Bunul dat în depozit trebuie restituit în natură, în
starea în care se află în momentul restituirii, riscul pieirii sau degradării fortuite find în sarcina
deponentului. Odată cu restituirea bunului, depozitarul va f obligat să restituie deponentului şi
fructele produse de bunul depozitat, pe care le-a perceput.
În caz de neexeeutare a obligaţiei de restituire a bunului, deponentul poate cere, dacă
lucrul se mai află în detenţia depozitarului, executarea silită în natură. Depozitarul datorează şi
daune-interese pentru repararea prejudiciilor cauzate deponentului.
În cazul refuzului nejustifcat de restituire de către depozitar a lucrului, deponentul are la
îndemână două acţiuni în justiţie:
- acţiune personală, născută din contractul de depozit, supusă prescripţiei extinctive, în
cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani;
- o acţiune reală, în revendicare, bazată pe dreptul său de proprietate, imprescriptibilă.
Restituirea în natură a lucrului depozitat se face în starea în care se află la momentul
restituirii. În caz de moarte a depozitarului, obligaţia de restituire se transmite asupra
moştenitorilor săi. Dacă însă moştenitorii au vândut lucrul cu bună-credinţă, socotind că bunul
face parte din patrimoniul succesoral, atunci ei sunt obligaţi să restituie deponentului doar preţul
primit sau, dacă preţul nu a fost plătit, să cedeze deponentului acţiunile lor împotriva
cumpărătorului.
Depozitarul este obligat să restituie lucrul deponentului, celui în al cărui nume s-a făcut
depozitul de o altă persoană sau persoanei indicate de deponent. Obligaţia de restituire a lucrului
nu este condiţionată de dovedirea de către deponent a calităţii de proprietar al lucrului. Dacă însă
depozitarul descoperă că lucrul a fost furat şi află cine este adevăratul proprietar, el este
obligatsă-l anunţe să-şi valorifce drepturile, într-un termen determinat şi îndestulător, iar dacă
proprietarul nu-şi valorifcă drepturile, depozitarul este liberat prin predarea lucrului în mâinile
deponentului.

3
 În cazul decesului deponentului, lucrul depozitat se restituie numai moştenitorilor săi,
chiar dacă deponentul l-a autorizat pe depozitar, în cazul morţii sale, să restituie lucrul unei alte
persoane; sancţiunea nerespectării acestei dispoziţii legale este nulitatea absolută.
În ceea ce priveşte locul restituirii, în lipsă de stipulaţie contrară, restituirea lucrului
trebuie să se facă la locul unde lucrul se află depozitat; dacă părţile au convenit asupra unui alt
loc, cheltuielile de transport se suportă de către deponent.
În privinţa termenului restituirii, Codul civil prevede că deponentul are dreptul de a cere
restituirea oricând, chiar dacă s-a stabilit un termen de restituire, deoarece termenul se
presupune stipulat în interesul depozitarului. Dacă însă termenul a fost stipulat şi în interesul
depozitarului (de exemplu, depozitul remunerat), acesta are dreptul la remuneraţia stipulată sau
la daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin restituirea anticipată.
Depozitarul este îndreptăţit să refuze restituirea lucrului depozitat în următoarele cazuri:
când i s-a notifcat, în forme legale, că asupra bunului depozitat s-au făcut forme de urmărire
(poprire sau sechestru judiciar); când s-a formulat opoziţie la restituirea bunului de către un terţ;
când depozitarul face dovada că este proprietarul bunului ce l-a avut în depozit; când deponentul
nu l-a despăgubit pe depozitar sau nu a plătit acestuia sumele care i se cuvin. În acest caz,
depozitarul benefciază de un drept de retenţie până la executarea obligaţiilor de către deponent.
2. Obligaţiile deponentului. În privinţa obligaţiilor deponentului, caracterul unilateral al
contractului de depozit determină ca deponentul să nu aibă nici o obligaţie contractuală faţă de
depozitar. Singura obligaţie a deponentului este aceea de a ridica lucrul depozitat de la locul
restituirii la termenul convenit, sub sancţiunea plăţii daunelor-interese.
În cursul executării contractului se pot naşte obligaţii şi în sarcina deponentului, însă
acestea au un caracter extracontractual. Astfel, potrivit C. civ., deponentul are obligaţia de a plăti
depozitarului toate cheltuielile efectuate cu păstrarea bunului depozitat şi de a-l despăgubi pe
depozitar de pagubele produse din cauza depozitului. Dacă depozitul este cu titlu oneros,
deponentul are obligaţia de plată a remuneraţiei stabilită prin contract depozitarului, în acest caz
contractul având caracter sinalagmatic.
Depozitul necesar este contractul prin care deponentul, find sub ameninţarea unei
împrejurări neprevăzute şi care prezintă un pericol real, este determinat să încredinţeze lucrul său
spre păstrare unei alte persoane, fără a putea alege liber depozitarul şi a întocmi un înscris
constatator al convenţiei. Depozitul necesar este o varietate a contractului de depozit voluntar,
căreia i se aplică aceleaşi reguli, însă cu derogarea că este admisă proba cu martori şi orice alt
mijloc de probă, indiferent de valoarea lucrurilor depozitate.
Depozitul hotelier. Codul civil, asimilează cu depozitul necesar depozitul bunurilor aduse
de călători în unităţi hoteliere. Caracterul necesar al depozitului este determinat de faptul că este
ales liber hotelul de către călător, dar el este nevoit să-şi aducă lucrurile sale la acel hotel.
În privinţa domeniului de aplicare a depozitului hotelier, în literatura de specialitate şi
practica judiciară s-a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil în aceasta materie şi
pentru :
- depozitele făcute de benefciarii biletelor de trimitere în staţiuni balneoclimaterice
cu privire la obiectele personale aduse cu ei în camerele unde sunt cazaţi;
- depozitele făcute de cei internaţi în spitale, cu privire la îmbrăcămintea lor
personală pe care trebuie să o depună la magazia spitalului pe timpul internării;

4
 - depozitele făcute de consumatori la garderoba unităţilor de alimentaţie publică, de
public la garderoba ştrandurilor, teatrelor, operelor, altor săli de spectacol ori de clienţi la
garderoba unităţilor prestatoare de servicii (frizerie, coafură etc.), pe timpul efectuării acestora;
- depozitele făcute de muncitori pe timpul lucrului în privinţa hainelor personale
depozitate în vestiarele unităţilor în care lucrează;
- depozitele făcute de călători în vagoanele de dormit pe timpul efectuării călătoriilor.
Pe de altă parte, s-a apreciat că dispoziţiile privind depozitul necesar nu sunt aplicabile în
cazul persoanelor care închiriază o locuinţă, fe şi sub forma unor camere mobilate şi pe termen
scurt, raporturile dintre părţi find guvernate în aceste cazuri de regulile contractului de
închiriere.
Depozitul asimilat celui necesar poate f dovedit cu orice mijloc de probă, indiferent de
valoarea pe care o au bunurile depozitate. Călătorul cazat la hotel trebuie să dovedească că a
adus bunurile în hotel, valoarea lor şi că acestea au fost degradate sau furate. În cazul lucrurilor
de valoare deosebită (bijuterii, sume mari de bani, titluri de valoare etc.), depozitul hotelier
presupune condiţia prezentării lor şi a depozitării în dulapuri metalice individuale sau a
încredinţării lor administraţiei hotelului.
Deoarece depozitul hotelier este cu plată, răspunderea depozitarului este apreciată mai
sever, el răspunzând de orice culpă. Această culpă este prezumată, depozitarul trebuind să facă
dovada unei cauze străine pentru a se exonera de răspundere. Răspunderea depozitarului-
hotelier operează nu numai pentru furtul sau stricăciunile produse asupra lucrurilor călătorului
de prepuşii săi, ci şi pentru acelea produse de străinii care frecventează hotelul.
Depozitul neregulat. Depozitul neregulat nu este reglementat expres de Codul civil, însă
existenţa sa este unanim recunoscută în literatura juridică şi practica judiciară. Este neregulat
depozitul care are ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile prin natura lor, depozitarul putând
să consume prin folosinţă lucrurile depozitate, urmând să restituie deponentului la scadenţă o
cantitate similară de bunuri de acelaşi gen şi calitate.
Depozitul neregulat este un contract translativ de proprietate, depozitarul devenind
proprietarul lucrurilor, astfel încât deponentul trebuie să fe proprietarul lucrurilor depozitate.
Ambele părţi trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, întrucât depozitul neregulat
reprezintă un act de dispoziţie. Depozitarul, devenind proprietar asupra lucrurilor depozitate, nu
poate pretinde cheltuieli de conservare şi nici nu poate invoca un drept de retenţie, suportând şi
riscurile pieirii fortuite a lucrurilor .
Codul civil conţine numai câteva dispoziţii, care privesc depozitul în bani. Astfel,
depozitarul, îndreptăţit să folosească suma dată în depozit, trebuie să restituie suma depusă
indiferent de sporirea sau scăderea valorii banilor. La plata dobânzilor, depozitarul poate f obligat
numai după ce a fost pus în întârziere în privinţa obligaţiei de restituire.
Trebuie reţinut că între depozitul neregulat şi împrumutul de consumaţie, mai ales în cazul
sumelor de bani, există numeroase asemănări, ele putând f confundate. Astfel, în ambele
contracte, primitorul devine proprietar şi nu este obligat să restituie lucrurile primite în
individualitatea lor. Delimitarea se va face în funcţie de scopul principal urmărit de părţi
(păstrarea lucrurilor în interesul deponentului sau satisfacerea nevoi lor celui împrumutat). Un alt
criteriu folosit pentru delimitare este acela al termenului de restituire: dacă s-a prevăzut un
termen de restituire, operează prezumţia că este vorba despre un împrumut; dacă predătorul
poate cere restituirea oricând, prezumţia este că părţile au încheiat un depozit.
5
 Depozitul de sume de bani la instituţii de credit (bănci). Depunerea unor sume de bani la
instituţii de credit (la bănci) reprezintă o varietate a contractului de depozit neregulat, prin care
banca, în calitate de depozitar, primeşte de la un deponent persoană fzică sau persoană juridică,
sume de bani, pe care se obligă să le păstreze şi să le restituie, la termen sau la cerere, împreună
cu dobânzile aferente, persoanei îndreptăţite. Restituirea trebuie făcută fe deponentului, fe
reprezentanţilor sau succesorilor acestuia.
În cazul depunerilor pe numele altuia se nasc două raporturi juridice diferite:
- un raport juridic între bancă, pe de o parte, şi titularul de depozit (sau
împuternicitul său), pe de altă parte;
- un raport juridic între deponent şi titularul depozitului (sau împuternicitul său).
Clauza de împuternicire. Titularul depunerii poate să dispună de depunerile sale atât
personal, cât şi prin împuternicitul său, desemnat expres printr-o clauză de împuternicire. Această
clauză reprezintă un mandat pe care titularul depunerii îl dă unei persoane de a solicita instituţiei
de credit restituirea sumelor depuse. Clauza de împuternicire este valabilă numai pe timpul vieţii
titularului, stingându-se la data morţii titularului. Sumele încasate de mandatar aparţin tot
depunătorului, astfel încât mandatarul are obligaţia de a da socoteală şi de a remite sumele
încasate în puterea mandatului.
În temeiul clauzei de împuternicire, mandatarul poate dispune nu numai de sumele
depuse, dar şi de dobânzile produse de acestea, ele find fructe civile. El nu are însă dreptul la
eventualele câştiguri acordate de bancă (în obiecte sau în numerar), acestea nefind fructe şi
având caracter aleatoriu.
Clauza testamentară. Titularul depunerii are dreptul să indice totodată băncii persoanele
cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces. Clauza testamentară reprezintă,
ca natură juridică, un legat cu titlu particular făcut prin testament. Această clauză produce efecte
numai la decesul titularului depunerii, legatarul dobândind sumele depuse numai din momentul
morţii titularului şi în cuantumul existent la acea dată. În timpul vieţii, titularul poate dispune în
mod liber de sumele depuse la instituţia de credit şi poate chiar să revoce legatul prin anularea
clauzei testamentare sau printr-un alt testament.
Cumulul clauzelor (de împuternicire şi testamentară) este posibil, find întâlnit deseori în
practică. Ele nu trebuie confundate, având natură juridică şi efecte diferite.