CURS 1

Cursul 1 SCOPUL ECOLOGIEI

1)Ecosistemul este un asamblu de componente biotice şi abiotice
având proprietăţile de autosusţinere, autoperpetuare şi autocontrol.
Prin urmare, ecosistemul este constituit din două subunităţi fundamentale,
biocenoza şi biotopul. Biocenoza este constituită din totalitatea
organismelor vii ce populează un biotop, constituind unitatea structurală şi
funcţională, autoreglabilă a ecosistemului. Biotopul reprezintă segmentul
spaţio-temporal ce îmsumează ansamblul factorilor nevii ai mediului
necesari susţinerii şi dezvoltării biocenozei.
UNITATEA SISTEMICĂ A LUMII VII
2) Materia vie este organizată în sisteme. Sistemul este un grup de
elemente care funcţionează ca un întreg.
Din punct de vedere teoretic, sistemele pot fi clasificate din
perspectiva relaţiilor pe care le stabilesc cu mediul lor de existenţă în:
sisteme izolate, sisteme închise şi sisteme deschise.
Sistemele izolate – nu realizează nici un fel de schimburi cu mediul.
Astfel de sisteme pot fi imaginate doar teoretic, deoarece în natură astfel de
sisteme nu există.
Sistemele inchise – realizează doar schimburi de natură energetică cu
mediul înconjurător.
Sistemele deschise - realizează atât schimburi energetice, cât şi de
substanţă cu mediul. În ceastă categorie intră toate sistemele biologice.
CARACTERELE GENERALE ALE SISTEMELOR BIOLOGICE
3) Sistemele biologice reprezentate de organisme luate separat sau sub
forma grupărilor de organisme prezintă o serie de trăsături care le deosebesc
de celelalte sisteme deschise: caracterul istoric, caracterul informaţional,
integralitatea, programul, echilibrul dinamic şi autoreglarea.
Caracterul istoric – circumscrie procesul evolutiv al lumii vii.
Evoluţia este un proces dinamic şi general, de transformare în timp ca
urmare a interacţiunii permanente dintre genofond şi mediu
Caracterul informaţional – Toate sistemele biologice sunt sisteme
informaţionale capabile să recepţioneze, prelucreze, interpreteze şi să
reacţioneze la informaţiile provenite din mediu. Cu cât un sistem este mai complex şi mai bine
organizat
cu atât acesta va conţine o cantitate mai mare de informaţie.
Pentru conservarea şi perpetuarea sistemelor biologice este foarte
importantă fidelitatea cu care este transmisă această informaţie. Dacă
indivizii unei populaţii pierd capacitatea de a transmite fidel urmaşilor
caracterele lor, specia căreia îi aparţin se află în pericol iminent de extincţie disparitie)
Integralitatea – reflectă capacitatea sistemului de a reuni într-un tot
unitar elementele sale structurale subordonate funcţiei întregului.
Programul - evoluţia fiecărui organism viu, din momentul naşterii
şi până la exitus (moarte), se desfăşoară pe baza unui program general.
Fiecare program este constituit dintr-un anumit număr de subprograme (programe
inferioare) şi este la rândul său integrat unui program superior.
Echilibrul dinamic – circumscrie un atribut fundamental ce se
concretizează în fluxul permanent de materie, energie şi informaţie dintre
sistemul viu şi mediul ambiant, cu păstrarea integrităţii acestuia. Toate
sistemele biologice efectuază un permanent schimb de materie, energie şi
informaţie cu mediul în cadrul unui perpetuu proces de autoreînnoire.
Autoreglarea – răspunsul adecvat al sistemelor biologice la

1|Page
 modificările continue ale factorilor de mediu precum şi menţinerea structurii
materiei vii în cadrul unui perpetuu proces de reînnoire metabolică a acesteia
nu s-ar putea realiza în absenţa mecanismelor de autoreglare.
NIVELURI DE INTEGRARE ŞI ORGANIZARE A MATERIEI VII
----@NIVELUL INDIVIDUAL
Indivizii biologici constituie forma de bază, de organizare şi
existenţă a materiei vii. Prin intermediul indivizilor biologici se realizează
schimbul general de substanţe, energie şi informaţie cu mediul ambiant,
motiv pentru care individul constitue unitatea de bază în organizarea
sistemică a lumii vii,
Individul biologic prezintă cel mai pronunţat grad de integralitate
comparativ cu celelalte nivele de organizare ale materiei vii.
Caracteristica principală a tuturor indivizilor biologici este
metabolismul, care asigură schimbul de energie şi substanţă dintre organism
şi mediul său de viaţă, menţinerea echilibrului dinamic şi a integrităţii
organismelor.
Alte însuşiri ale sistemului individual sunt: ereditatea şi
variabilitatea. Prin intermediul acestor atribute individul îşi asigură
automenţinerea, perpetuarea, adaptabilitatea şi evoluţia în cadrul unui
proces vital fundamental reprezentat de fluxul de informaţie.
@NIVELUL POPULAŢIONAL
Populaţia este constituită dintr-o grupare de indivizi interfertili
care aparţin aceleaşi specii, vieţuiesc într-un anumit habitat şi au o
funcţie bine definită în ecosistem.
Specia este constituită din mai multe populaţii locale, adică
populaţii ataşate de un anumit biotop. Populaţia locală este o comunitate
de reproducere în cadrul căreia se realizează un schimb nestingherit de
gene. Speciile cu un areal extins prezintă fenomenul de politopism,
populaţiile locale ale speciei adaptându-se unor condiţii de biotop diferite
vor prezenta şi o frecvenţă genică particulară. Specia este reprezentată în
areal prin populaţii locale.
Speciile al căror efectiv este reprezentat printr-o singură populaţie,
poartă numele de specii endemice.
caracteristică fundamentală a populaţiei constă în faptul că, în
timp ce indivizii au o existenţă scurtă, populaţia ca întreg continuă să
existe o durată îndelungată de timp, permanentizând un fond de gene mult
mai vast decât al individului, ceea ce conferă populaţiei capacitate
adaptativă şi evolutivă.
@STATICA POPULAŢIEI
În ecologie, statica exprimă starea populaţiei la un moment dat,
reflectată de o serie de parametri specifici cum ar fi: efectivul populaţiei,
densitatea, rata natalităţii, rata mortalităţii, imigrarea şi emigrarea.
Efectivul populaţiei
Reprezintă numărul total de indivizi ai unei populaţii la un moment
dat. În cazul populaţiilor cu un habitat restrâns, aprecierea se face pe baza
unui recensământ.
La populaţiile cu un habitat extins ori a celor constituite din indivizi
ce se deplasează permanent, aprecierea se efectuează pe baza eşantioanelor
de probă, recoltate din mai multe puncte de control ale habitatului speciei
luate în studiu. Gradul de certitudine a aprecierii creşte direct proporţional
cu creşterea numărului de probe recoltate şi analizate.
Densitatea populaţiei
Exprimă numărul de indivizi pe unitatea de suprafaţă (m², ar, ha,
2|Page
 km²) ori, după caz, de volum (cm³, m³, km³).
Pe baza acestui indice se poate aprecia măsura în care populaţia
depăşeşte ori nu prin supraaglomerare posibilităţile de suport ale mediului. Densitatea
populaţiei este influenţată în mod direct de natalitate,mortalitate, imigrare şi emigrare.
Natalitatea
Reprezintă sporul realizat de populaţie ca urmare a activităţii
reproductive. Populaţia se menţine în ecosistem ca urmare a procesului de
perpetuare a speciei. Rata natalităţii exprimă raportul dintre numărul
indivizilor nou intraţi în populaţie ca urmare a reproducerii şi efectivul
iniţial al populaţiei.
Fecunditatea reprezintă performanţa potenţială sau potenţialul
genetic maxim de înmulţire a unei populaţii (performanţa teoretică), iar
fertilitatea performanţa fizică efectivă de a introduce indivizi noi în
populaţie sau performanţa practică.
Mortalitatea
Mortalitatea cuantifică ieşirile din efectivul populaţiei ca urmare a
morţii indivizilor. Moartea indivizilor unei populaţii poate surveni ca
urmare a epuizării fiziologice (bătrâneţe), epuizarea sursei de hrană, prin
eliminare de către prădători, boli, paraziţi, ca urmare a acţiunii cu caracter
de zgomot a unuia ori a mai mulţi factori abiotici
Imigrarea şi emigrarea
Imigrarea constă în câştigul numeric realizat de populaţie prin idivizi
proveniţi din alte populaţii învecinate, iar emigrarea în scăderea efectivului
populaţiei ca urmare trecerii unui număr finit de indivizi la alte populaţii.
SRUCTURA GENETICĂ A POPULAŢIEI
@3.2.2.1. Genofondul populaţiei
Fiecare individ dispune de un genotip propriu, unic şi irepetabil, care
îl diferenţiază de toţi ceilalţi membrii ai populaţiei căreia îi aparţine. Prin
urmare, polimorfismul genetic constitue o caracteristică a tuturor
populaţiilor.
Suma genotipurilor individuale ale unei populaţii constitue
genofondul populaţiei respective. Genofondul tezaurizează întreaga
informaţie genetică de care dispune o populaţie la un moment dat.
@Modificarea structurii genetice a populaţiei
Aceasta se poate realiza prin intermediul mai multor mecanisme
naturale:
Mutaţia. Poate fi genică, cromozomială şi genomică. Constă în
modificarea structurală şi funcţională a materialului genetic. Constituie
sursa primară a variabilităţii genetice în populaţie.
serie de
factori ai mediului pot acţiona ca factori mutageni; după natura lor aceştia
pot fi:
- factori fizici – radiaţiile cu lungime de undă scurtă şi foarte scurtă,
radiaţiile ultraviolete, razele X, radiaţiile ά, β şi γ.
- factori chimici – derivaţi ai bazelor purinice şi pirimidinice (5-
bromuracilul, 2-aminopurina etc.), agenţii alchilanţi, acidul nitros, unii
coloranţi, unele antibiotice etc.
- factori biologici – unele virusuri care produc diverse modificări ale
structurii genelor ori restructurări la nivelul cromozomilor, cum ar fi
oncovirusurile.
Selecţia naturală. Constă în acţiunea exercitată de mediu asupra
fenotipurilor sensibile, mai slab adaptate, pe care le elimină din populaţie,
asigurând prin aceasta o creştere continuă a gradului de adaptare a

3|Page
 populaţiei la mediu.
Selecţia nu crează gene noi ci modifică frecvenţa acestora de la o
generaţie la alta, astfel încât vor supravieţui şi se vor perpetua numai acei
indivizi ale căror genotipuri le asigură cea mai mare adaptabilitate faţă de
condiţiile de mediu.
Izolarea – modificarea structurii genetice a populaţiilor se poate
realiza şi ca urmare a izolării unor populaţii locale de fondul comun de gene
al speciei, ca urmare a unor modificări structurale ori calitative ale mediului.
Migraţia. Migraţia modifică frecvenţa genelor dintr-o populaţie ca
urmare a importului unei alte structuri cu o frecvenţă a genelor diferită.
Driftul genetic – sau deriva genică, apare în populaţiile cu un
număr mic de indivizi, care în urma consangvinizării suferă o reducere
semnificativă a variabilitaţii intrapopulaţionale şi vor conserva la nivelul
genofondului propriu un număr mai restrâns de gene. Fenomenul constă în
modificarea frecvenţei genelor într-o populaţie pe baza întâmplării.

CURS 2

Cursul 2
Structura pe vârste a populaţiei
La modul general, durata vieţii unui organism se poate împărţi în
funcţie de nivelul său fiziologic de dezvoltare în:
- vârsta prereproductivă (juvenilă) – începe odată cu formarea
zigotului şi durează până la atingerea maturităţii reproductive.
- vârsta reproducătoare (adultă) – durează atâta timp cât individul
este capabil să producă urmaşi.
- vârsta postreproducătoare (de bătrâneţe) – durează de la ultima
reproducere până la moartea individului.
Metoda este aplicabilă în populaţiile de
animale. Se pot distinge trei situaţii posibile:
- distribuţie egală a sexelor – la populaţiile cu un raport echilibrat al sexelor
se prezumă o evoluţie staţionară din punct de vedere numeric a populaţiei.
- predominarea femelelor în populaţie – este asociată cu un substanţial
progres numeric al populaţiei.
- predominarea masculilor – presupune un regres al dezvoltării numerice.
Distribuţia în spaţiu
distribuţia uniformă – caracterizează speciile care ocupă uniform
teritoriul, distanţa dintre indivizii populaţiei fiind sensibil egală.
- distribuţia grupată – caracterizează speciile ai căror indivizi ocupă
temporar ori permanent doar anumite segmente ale biotopului.
- distribuţia întîmplătoare – presupune o distribuţie neregulată, aleatoare a
indivizilor unei populaţii, poziţia fiecărui individ fiind independentă de
poziţia celorlalţi indivizi
Teritorialitatea
Spaţiul de viaţă este valorificat în mod eficient de către indivizii unei
specii printr-un mecanism consacrat în ecologie şi etologie sub termenul de
teritorialism
Aria totală – cuprinde segmentul spaţio-temporal pe care îl
acoperă un animal pe durata întregii sale vieţi
Aria personală patrulată – este constituită din zona pe care
rezidentul o cunoaşte în detaliu şi o patrulează curent
Indiferent de specie, aria personală patrulată va îngloba întotdeauna două
elemente esenţiale: punctele fixe şi căile de comunicaţie ori traseele/
Zona centrală – reprezintă zona cel mai frecvent utilizată în

4|Page
cadrul ariei personale patrulate (Kaufmann, 1962). Această zonă este
percepută ca centrală ca semnificaţie biologică şi nu ca situare topografică,
deşi uneori acestea se pot suprapune. Zona centrală ori adăpostul principal,
poate avea diferite forme în funcţie de specie, dar va constitui întotdeauna
punctul de securitate maximă pentru rezident/rezidenţi, locul unde se
naşte/eclozează, este adăpostită şi crescută descendenţa, teritoriul apărat cu cea mai mare agresivitate
@Densitatea populaţiei poate varia între două mărimi limită, o minimă
şi o maximă, interval în care specia poate supravieţui.
Densitatea minimă a populaţiei este reprezentată de numărul minim
de indivizi ce pot asigura supraviţuirea şi perpetuarea. Aceşti indivizi
trebuie să conserve un genofond cu o variabilitate suficient de amplă pentru
a conserva plasticitatea adaptativă a populaţiei.
Numărul maxim de indivizi este atins în condiţii deosebit de
favorabile, reprezentând o valoare cu un înalt grad de instabilitate. Numărul
indivizilor din populaţie scade substanţial odată cu modificarea
semnificativă a valorii unuia dintre factorii limitanţi ai mediului.
Densitatea optimă a populaţiei corespunde condiţiilor de mediu care
asigură cele mai mari şanse de supravieţuire.
Autoreglarea nivelului populaţional
Autoreglarea efectivului populaţional reprezintă o adaptare
complexă elaborată în decursul evoluţiei istorice a speciei. Acest proces
constă în mecanisme caracteristice, care determină reglarea unor trăsături în
funcţie de modificările mediului\
Reglarea numerică a populaţiei se poate realiza pe mai multe căi:
- chimic – la unii amfibieni mormolocii cresc cu viteze
diferite. În condiţii de suprapopulare, când fie numărul indivizilor este
foarte mare pe unitatea de volum, fie spaţiul vital este mult diminuat ca
volum (din cauza secetei spre exemplu) apare o acută competiţie
intraspecifică. Mormolocii mari eliberează în apă o serie de metaboliţi de
natură proteică care elimină fizic mormolocii de dimensiuni mai mici,
reglând densitatea populaţiei.
- comportamental – migraţia este un comportament specific multor specii
de insecte, peşti, păsări şi la unele mamifere, având funcţia de a regla
densitatea populaţiei în condiţii de suprapopulare, când capacitatea de
suportabilitate a mediului a fost depăşită. Lemingul (Lemmus lemmus)
reprezintă exemplul tipic prin migraţiile în masă pe care le realizează în anii
foarte favorabili cu hrană abundentă
relaţii intraspecifice agresive (canibalism şi fratricid)
- canibalismul sau introdus in respectiv o singură femelă gestantă în primul acvariu si 50 de indivizi de
diferite vârste în cel de al doilea acvariu.
Într-un interval de timp relativ scurt ambele populaţii s-au stabilizat
la un număr de 9 indivizi în fiecare acvariu, puii în exces fiind
consumaţi de către adulţi.
- fratricidul – este un comportament întâlnit la numeroase specii de
animale: păsări carnivore, ihtiofage (pelicanul comun), hienă etc. În
condiţii de deficit de hrană, fraţii mai mari fie îşi ucid fraţii mai mici,
fie îi împing afară din cuib (păsări ihtiofage).
prin caracterul pontei – în perioada de cuibărit numeroase specii de păsări
răpitoare depun câte un ou pe zi, dar încep să clocească imediat după
depunerea primului ou. Prin urmare, va exista un decalaj de vârstă între pui.
În măsura în care hrana se găseşte în cantităţi îndestulătoare, toţi puii vor
supravieţui. Dacă hrana este insuficientă, puii vor muri în ordinea inversă
vârstei lor. Puii mai vârstnici, mai mari şi mai viguroşi îşi vor domina fraţii
mai mici fiind hrăniţi prioritar de către părinţi.
Nişa ecologică.
Nişa ecologică reprezintă unitatea funcţională ce defineşte poziţia
unei specii în structura de ansamblu a biocenozei în raport cu restul
5|Page
speciilor. Nişa se formează în urma interacţiunilor ce se stabilesc între
populaţie şi mediul ei de viaţă. Nişa optimă circumscrie segmentele din
interiorul nişei fundamentale, care fac posibilă existenţa permanentă a
speciei (habitatul optim).
Nişa spaţială este reprezentată de segmentul spaţio-temporal pe
care o specie îşi desfăşoară activitatea în cadrul ecosistemului. Nişa
spaţială circumscrie raporturile ce se stabilesc între specie şi biotop,
respectiv raporturile speciei cu ansamblul factorilor abiotici cu care acesta
interacţionează. Relaţii
Nişa trofică defineşte totalitatea interacţiunilor de hrănire ale unei
specii. Nişa trofică se circumscrie funcţiei ecologice a speciei, respectiv
aportului particular al acesteia în realizarea fluxului de materie şi energie
în ecosistem. Practic, nişa trofică delimitează complexul de relaţii pe care
specia le stabileşte cu biocenoza în scopul asigurării sursei de hrană.
1. Marcarea optică – constă în etalarea unui colorit şi a unor posturi
spectaculoase care atrag atenţia. Funcţia de bază a acestor culori, numite de
Konrad Lorenz „culori de afiş”, constă în avertizarea congenerilor şi
descurajarea oricăror tentative de intruziune din partea acestora.
2. Marcarea acustică – manifestări sonore cu funcţie de marcare
teritorială sunt întâlnite la numeroase specii de insecte, batracieni, păsări şi
mamifere. Aceste manifestări sonore prezintă o marcată particularitate de
specie, fiind caracteristice fiecărei specii în parte.
3. Marcarea olfactivă – se rezumă în esenţă la depunerea regulată a
secreţiilor unor glande specializate ori a produselor de excreţie în locuri ce
delimitează practic graniţele ariei personale patrulate. Locurile de marcare
olfactivă rămân aceleaşi şi marcarea se reînnoieşte periodic. Se consideră că
la mamifere perceperea mirosului propriu creşte siguranţa de sine şi
agresivitatea rezidentului.

CURS 3

BIOCENOZE TERESTRE
4. 1. DIMENSIUNILE BIOCENOZEI

Dimensiunea şi forma biocenozei este determinată la majoritatea

ecosistemelor terestre de natura morfo-fiziologică a speciilor vegetale
dominante, edificatoare din structura fitocenozei, respectiv de producători.

a) - Dimensiunea – poate merge de la câţiva m²

până la zeci de km Habitatul minim sau suprafaţa de evidenţiere a fitocenozei reprezintă
suprafaţa minimă care evidenţiază toate caracteristicile structural-floristice
şi ecologice ale fitocenozei.
b) - Forma şi conturul – sunt direct dependente de natura reliefului:
- pe terenuri plane – fitocenozele pot ocupa suprafeţe mari, fiind dispuse
compact ori în pâlcuri de mărimi variabile.
- în zona de deal şi de munte – fitocenozele sunt dispuse în fâşii de diferite
lăţimi, suprafaţa lor fiind influenţată de ansamblul factorilor ecologici
locali.
c) - Limitele – dintre fitocenoze pot fi:
- graniţe bine conturate, tranşante – pot avea o formă regulată ori
dimpotrivă pot avea un aspect neregulat, franjurat sau în zig-zag. Sunt
realizate de speciile dominante..
6|Page
- graniţe difuze – realizează o trecere lentă şi slab evidenţiată de la o
fitocenoză la alta

STRUCTURA ORIZONTALĂ A BIOCENOZEI

Aceasta defineşte modul în care repartiţia vegetaţiei în plan orizontal
acoperă spaţiul. Pot fi identificate două tipuri distincte de structuri:
1. structură deschisă – se caracterizează prin vegetaţie rară, cu plante
puţine care nu acoperă solul în întregime. Astfel de fitocenoze deschise sunt
fitocenozele stepice, , de pe nisipuri, de pe eroziuni, de pe
pietriş.
2. structură închisă – este edificată de plante care cresc des şi relativ
înghesuite, fără să lase spaţii libere pe suprafaţa solului. Asemenea
fitocenoze sunt cele de păşune şi de fâneţe de munte, de mlaştină, precum şi
majoritatea firocenozelor de pădure.

STRUCTURA VERTICALĂ A BIOCENOZEI

Repartiţia pe verticală a vegetaţiei în biocenoze este foarte variată şi
depinde în cea mai mare măsură de structura de specii a fitocenozei. Cu cât
numărul speciilor este mai mare, cu atât fitocenoza va prezenta o structură
mai stratificată şi mai complexă

5.1. STRUCTURA BIOCENOZELOR ACVATICE

Biocenozele acvatice prezintă o structură de specii particularizată pe
diferitele zone ale bazinului acvatic. Numărul şi natura speciilor din
biocenoză variază şi prezintă diferite particularităţi în funcţie de adâncimea
bazinului acvatic şi de depărtarea de la mal/ţărm. Aceste diferenţe apar ca
urmare a modificării substanţiale a factorilor de biotop în funcţie de zona de
referinţă a apei.

PELAGOSUL
Pelagosul este constituit din asociaţiile de organisme vegetale şi
animale aflate în masa apei pe întreaga întindere şi adâncime a apei.
Caracteristice pelagosului sunt:
- neustonul – este constituit din totalitatea vieţuitoarelor ce
populează pelicula de apă formată la zona de contact dintre mediul acvatic
şi cel aerian. Structura de specii a neustonului este mai bogată în zona de
litoral, datorită protecţiei oferite de macrovegetaţie şi este mai săracă în
specii în zona pelagială.
În funcţie de zona de amplasare, vieţuitoarele ce compun neustonul,
delimitează două zone distincte:
- epineustonul – este constituit din organismele micro ori macroscopice
care plutesc ori se deplasează activ la suprafaţa apei. Asociaţia de plante
macroscopice ce pluteşte la suprafaţa apei constitue pleustonul.

- hiponeustonul – este constituit din vieţuitoarele ce vieţuiesc ancorate pe

faţa inferioară a peliculei de apă. Este format din bacterii, alge
microscopice, protozoare, hidre etc. Neustonul
constitue o componentă importantă a biocenozelor acvatice, prin reţeaua
trofică edificată contribuind în mod substanţial la stabilitatea biocenozelor
7|Page
acvatice.
- planctonul – este compus din organisme de dimensiuni mici, în
marea lor majoritate microscopice (bacterii, ciuperci microscopice, alge,
protozoare etc). Acestea se află respectiv în zona în care penetrează lumina.
- fitoplanctonul (phyton = plantă + plangkton = a hoinări, a pribegi) – este
constituit în marea lui majoritate din diferite specii de alge cum ar fi
algele silicioase (diatomee), algele verzi-albastre (cianoficee) şi algele
verzi (cloroficee). Sunt întâlnite de la suprafaţa apei până la adâncimea la
care pot pătrunde razele luminoase,. În apele
lipsite de macrovegetaţie, fitoplanctonul constitue baza lanţurilor trofice.
- zooplanctonul – este reprezentat prin diferite specii de protozoare,
rotiferi, şi artropode care se regăsesc în mod obligatoriu în structura
zooplanctonului. Pe lângă aceste specii se întâlnesc şi o serie de specii
facultative cum ar fi unele moluşte, planarii, hidracarieni, ouă şi larve de
insecte şi peşti etc. Sunt specii mai mult ori mai puţin active care înoată
liber în masa apei, migrând frecvent pe verticală şi pe orizontală.
- nectonul – este constituit din diferite specii de animale care
înoată activ în masa apei. Adevăratul necton îl formează peştii. Nectonul
este format din larve de insecte, insecte adulte, broaşte şi peşti.

BENTOSUL
Este reprezentat de ansamblul speciilor care populează fundul
bazinului acvatic. Aceste organisme sunt dependente de un substrat solid
şi stabil. În zona litorală, bentosul este reprezentat de un mare număr de
specii autotrofe (fitobentosul) şi heterotrofe (consumatori şi
descompunători). În zonele profundale, autotrofele lipsesc din cauza
luminii insuficiente, biocenoza fiind reprezentată exclusiv prin
consumatori (necrofage şi descompunători). Prin urmare, se
particularizează două zone diferite atât din punct de vedere calitativ cât şi
cantitativ, respectiv o zonă litorală şi o zonă profundală. Organismele care
populează bentosul, în general, pot fi clasificate în fitobentos, zoobentos şi
microbentos.

bentosul litoral
– fitobentosul – este foarte bine reprezentat în zona litorală, fiind constituit
dintr-un număr relativ mare de specii vegetale. Majoritatea
macrofitobentosului trăieşte în apropierea malurilor, având rădăcinile fixate
în fundul mâlos al apei.
- zoobentosul – este reprezentat de totalitatea speciilor animale care trăiesc
în/pe mâl, cum ar fi unele specii de viermi, crustacei, scoici, melci, larve de
insecte, protozoare etc. Cele mai abundente sunt moluştele şi larvele de
insect.
- microbentosul - microfitobentosul este constituit din organisme vegetale
unicelulare ori pluricelulare microscopice. Populează mâlul din zona
eufotică (bine luminată) a litoralului. Cele mai reprezentative specii aparţin
algelor silicioase,algelor verzi (cloroficee) şi celor verzi-albastre
bentosul profundal
- zoobentosul – populează zonele profundale mai slab oxigenate. În aceste
biocenoze predomină speciile de chironomide şi viermii tubifex. Pot fi, de
asemenea, întâlnite diferite specii de protozoare, spongieri şi
viermi.
- microbentosul – în zona profundală se întâlnesc exclusiv microorganisme
8|Page
heterotrofe (bacterii şi ciuperci) cu funcţie de descompunători. Acestea
reciclează substanţele, prin descompunerea organismelor vegetale şi
animalelor moarte ajunse pe fundul bazinului.

6. STRUCTURA ŞI INDICII STRUCTURALI AI BIOCENOZEI

6.1. STRUCTURA DE SPECII ŞI GRUPELE FUNCŢIONALE ALE
BIOCENOZEI
Structura de specii a unei biocenoze reflectă gradul de complexitate
şi stabilitatea acesteia. Cu cât numărul de specii dintr-o biocenoză este mai
mare, cu atât stabilitatea acesteia şi capacitatea ei de refacere este mai
ridicată.

Structura de specii a biocenozei poate prezenta un caracter:

a. constant – caracterizează ecosistemele stabile din zonele cu condiţii
climatice şi de biotop constante, cum sunt cele din zona tropicală, abisală
etc.
b. fluctuant – numărul speciilor unei biocenoze poate varia sezonier
în funcţie de natura şi amplitudinea variaţiei factorilor de biotop cu care
interacţionează. Fluctuaţia se poate datora unor cauze naturale ori poate fi
determinată de acţiunea factorului antropic, caz în care pot fi:
1. fluctuaţii periodice – sunt datorate unor specii migrante, ce părăsesc
pentru o perioadă de timp bine definită biocenoza, urmând a se întoarce în
sezonul următor. Această situaţie este specifică ecosistemelor ce prezintă
variaţii sezoniere ale factorilor climatici, în special ale temperaturii şi
umidităţii, cum ar fi spre exemplu zona temperată.

2. fluctuaţii cu caracter de zgomot – se datorează acţiunii catastrofice a

unor factori ce pot determina eliminarea uneia ori a mai multor specii din
biocenoză sau, în unele situaţii, chiar a unor biocenoze întregi. Aceşti factori
pot fi clasificaţi în:
- factori ai mediului abiotic – incendii, inundaţii, erupţii vulcanice,
modificări majore şi rapide de climă etc.
- factori ai mediului biotic, ce pot fi:
a. - naturali – invazia unei specii noi în biocenoză şi eliminarea
uneia ori a multor specii, fie prin concurenţă, consecinţă a suprapunerii de nişă.
b. - antropici – datorate acţiunii voluntare ori involuntare a
omului.

Funcţia ecologică a speciei este definită de nişa trofică pe care aceasta o ocupă.
Din punct de vedere al modului de hrănire, speciile pot fi autotrofe
ori heterotrofe.
Speciile autotrofe (speciile fotosintetizante) îşi sintetizează

9|Page
singure hrana pe baza conversiei energiei luminoase (sursă de energie
nestocabilă) şi a unor compuşi anorganici preluaţi din mediu (H2O, CO2,
săruri minerale) în energie chimică (stocabilă). În cazul ecosistemelor
terestre, speciile autototrofe care edifică fitocenozele definesc în mod direct
şi morfologia de ansamblu a biocenozelor.

Heterotrofele îşi asigură energia şi substanţele nutritive prin

consumul altor organisme, acestea nefiind capabile să-şi sintetizeze singure
hrana.

Fiecare specie prezintă o funcţie bine definită în ecosistem. Funcţia

speciei este conferită de modul în care aceasta participă la fluxul de
substanţă şi energie, respectiv de nişa trofică valorificată de aceasta.
Fiecare specie poate indeplini una din următoarele
funcţii: producător, consumator ori reducător.

6.1.1. PRODUCĂTORII
A. ORGANISMELE AUTOTROFE – sunt speciile care au
capacitatea de fixa energia sub formă chimică, realizând astfel sinteza de
substanţă organică pornind de la o serie de substanţe anorganice. În funcţie
de natura energiei utilizate, acestea pot fii:
1. fototrofe
a. plantele verzi – convertesc în cadrul procesului de fotosinteză energia
solară în energie chimică. Plantele verzi sunt principalii producători de
substanţă organică în ecosistemele terestre. În ecosistemele acvatice
producătorii primari sunt reprezentaţi de fitoplancton.
b. bacterii fotosintetizante – au pigmenţi asimilatori (clorofilă ,ficocianină şi ficoeritrină)
localizaţi în cromatofori, care sunt structure celulare funcţional cloroplastelor.
2. chemotrofe
a. bacterii chemosintetizatoare – realizează sinteza substanţelor organice cu
ajutorul energiei provenite din oxidarea substanţelor minerale.

CONSUMATORII
B. ORGANISMELE HETEROTROFE – această grupare
funcţională cuprinde toate animalele dintr-o biocenoză precum şi întreg
ansamblul de plante şi microorganisme parazite. Consumatorii pot fi
monofagi, oligofagi şi polifagi.
- monofagii - sunt speciile cu o nutriţie strict specializată la o singură specie
vegetală ori animală. Specia Bombyx mori (viermele de mătase) nu consumă
decât exclusiv frunza de dud.
- oligofagii - sunt speciile care se hrănesc cu un număr restrâns de specii,
care de obicei aparţin unui anumit grup sistematic. Koala se hrăneşte numai cu frunzele a diverse
specii de eucalipt, motiv pentru care specia se află pe cale de dispariţie datorită diminuării
drastice a suprafeţelor împădurite ca urmare a extinderii terenurilor agricole în Australia.
- polifagii, eurifagii ori alofagii - sunt specii care se hrănesc cu un mare
număr de specii vegetale ori animale. Speciile de erbivore domestice
valorifică un număr mare de specii vegetale din fitocenozele de pajişte.
Omida fluturelui Pyrausta nubilalis, specie din America de Nord, consumă
peste 200 de specii de plante. Lăcusta migratoare .
10 | P a g e
Speciile polifage îşi asigură mult mai uşor nevoile de hrană şi rezistă
mult mai bine la fluctuaţiile structurale ale biocenozei. Sunt mai răspândite
şi pot fi întâlnite într-un număr mult mai mare şi mai divers de biocenoze
decât speciile monofage.
În funcţie de natura hranei consumate se disting:

Consumatori biofagi
Consumatorii primari sau consumatorii de ordinul I – sunt
speciile care se hrănesc exclusiv cu autotrofe (plante verzi, bacterii
fotosintetizatoare şi bacterii chemosintetizatoare) respectiv cu producători
primari. Fitofagii consumă exclusiv hrană vegetală. În funcţie de tipul de
plante ori de părţile plantei cu care se hrănesc pot fi:
- erbivore – sunt speciile al căror regim de hrană îl reprezintă planteleIerboase.
- fitosuccivore – sunt animale care se hrănesc cu seva proaspătă a plantelor.
Fitosuccivorii cum sunt afidele, ploşniţele cerealelor, tripşii .
- nectarivore – se hrănesc cu nectarul florilor realizand o relaţie de
mutualism cu plantele. Planta asigură hrana nectarivorelor, iar acestea
preiau şi transportă activ odată cu nectarul polenul de la o floare la alta, realizând polenizarea.
- frugivore – care se hrănesc cu fructe. Numeroase specii de insecte, păsări
şi animale se hrănesc preponderent ori exclusiv cu fructe, unele dintre
acestea fiind dăunători importanţi în pomicultură, viticultură şi
legumicultură. Au o funcţie importantă în ecosisteme deoarece concomitent
cu fructul consumă şi seminţele plantei pe care le elimină la distanţe mari,
contribuind în mod activ la răspândirea speciilor vegetale;
- granivore – se hrănesc cu seminţele anumitor specii de plante. Păsările
domestice ,vrabia şi o serie de insecte cum ar fi gărgăriţa graului.
- xilofage – sunt speciile capabile să se hrănească cu lemn. Aceste specii
reuşesc să digere şi să asimileze elementele nutritive din lemn fie pe baza
unui aparat enzimatic propriu capabil să descompună lignina, cazul larvelor
a unor fluturi sau cazul termitelor.

Consumatorii secundari, de ordinul II, ordinul III, ordinul IV...

sunt reprezentaţi de speciile care se hrănesc cu animale vii.
- carnivore Astfel, speciile de mamifere
carnivore prezintă o dentiţie adaptată pentru sfâşiat şi tăiat carnea:
canini lungi, molari de tip carnasier; simţuri deosebit de dezvoltate
(văz, auz, miros) gheare lungi, ascuţite şi retractile ca în cazul felinelor etc.
- insectivore sau entomofage – sunt speciile care se hrănesc cu insecte. Au
un rol foarte important în controlul numeric al populaţiilor de insecte, multe
dintre acestea fiind dăunători ai culturilor agricole şi paraziţi ai animalelor.
Unele specii entomofage sunt utilizate în combaterea biologică a insectelor
fitofage, dăunători ai plantelor de cultură.
- planctonofagi – sunt speciile de animale acvatice şi semiacvatice care se
hrănesc cu plancton. Viermele anelid .moluştele:; peşti: chefalul auriu, vulpea de mare
mamifere: balena cenuşie sunt exemple de specii planctonofage.
- omnivore – sunt speciile care pot valorifica atât surse de hrană de origine
vegetală cât şi animală cum ar fi spre exemplu: ursul brun),bursucul ), mistreţul) etc.
Paraziţii – sunt specii vegetale ori animale care trăiesc permanent ori
11 | P a g e
anumite etape ale ciclului vital pe ori în interiorul unor indivizi aparţinând
unei alte specii (gazda) de la care îşi procură hrana şi asupra căreia exercită
o acţiune patologică care nu induce moartea imediată. Paraziţii sunt foarte
răspândiţi în lumea vie, fiind reprezentaţi prin numeroase specii de bacterii,
, protozoare, viermi, insecte. Zoosuccivorii ori hematofagii se hrănesc cu sângele
supt de la alte animale cum ar fi ploşniţa, ţânţarul,
Consumatori necrofagi
Acestea sunt specii exclusiv animale care se hrănesc cu cadavre.
Animalele necrofage au un rol ecologic deosebit de important deoarece
elimină cadavrele animalelor moarte din ecosistem şi prin aceasta
potenţialele surse de infecţii

6.1.3. DESCOMPUNĂTORII

ORGANISMELE SAPROFAGE.
Se hrănesc cu substanţe organice aflate în curs de descompunere. Sunt componente obligatorii
aletuturor ecosistemelor. Acestea prezintă o funcţie ecologică esenţială,
asigurând recircularea materiei în natură. Transformă substanţa organică
moartă în elemente minerale simple care pot fi preluate şi valorificate de
către organismele autotrofe.
- coprofagi ori scatofagi – sunt exclusiv specii animale care se hrănesc cu
dejecţiile altor specii. Exemplele sunt deosebit de diverse, în special insecte Scarabeii
- detritofagi – se hrănesc cu resturi de origine vegetală şi animală aflate în Descompunere
- descompunători ori reducători – sunt microoganisme heterotrofe
(bacterii, protozoare, ciuperci microscopice etc.) care transformă resturile
organice de natura vegetală ori animală în substanţe simple accesibile
speciilor de microorganisme mineralizatoare. Descompunătorii sunt
prezenţi în mod obligatoriu în toate tipurile de ecosisteme.
- mineralizatorii - sunt microorganisme (bacterii şi ciuperci microscopice)
care realizează decompunerea finală a materiei organice.
Aceste organisme sunt întâlnite în toate ecosistemele contribuind la
realizarea ciclurilor biogeochimice ale materiei în natură.

CURS 4

RELAŢII INTRASPECIFICE
RELAŢII DE APROPIERE ORI GRUPARE
Sunt relaţii ce conferă avantaje adaptative, în sensul unei mai eficiente valorificări a
resurselor de mediu. În urma acestor relaţii, speciile adoptă strategii de
reproducere şi apărare mai sigure care le asigură o rată mai mare de reproducere şi supravieţuire.
7.1.1. ASOCIEREA
Asocierea defineşte relaţia de grup a speciilor ai căror indivizi îşi
desfăşoară o parte ori întregul ciclu vital în cadrul unor comunităţi
constituite dintr-un număr variabil de congeneri, determinând aşa numitul
„efect de grup”.
A. asocierea temporară – coloniile de reproducere şi migrarea.
B. asocierea permanentă – grupări de indivizi anonimi, grupări sociale.
Pe baza unor criterii ce circumscriu în esenţă tipurile de relaţii interspecifice :
Grupările spontane ori agregările – Grupul de agregare constituie o
asociere temporară a unui număr variabil de indivizi solitari care se
dispersează imediat ce resursa ecologică ce a declanşat agregarea se
epuizează ( Ex. musca de carne, Sarcophaga carnaria).
12 | P a g e
Grupările de indivizi anonimi – sunt constituite dintr-un număr nedefinit de
indivizi care nu se cunosc între ei, între care se realizează o formă primară
de coeziune socială cu efect asociativ dar fără stabilirea unor ierarhii sociale
în cadrul comunităţii. Se disting două forme particulare de organizare a grupărilor de indivizi anonimi:
a. Grupările deschise de indivizi anonimi – caracteristic acestor
grupări este faptul că indivizii nu se cunosc între ei iar ieşirea ori
intrarea unui individ în grupare se poate realiza fără nici o restricţie (Ex. heringii, Clupea harengus).
b. Grupările închise de indivizi anonimi – sunt constituite din indivizi aparţinând aceloraşi specii care nu
se cunosc individual dar se recunosc olfactiv ca aparţinând aceleaşi grupări. Membrii propriului grup sunt
acceptaţi, în timp ce indivizii din afara grupării sunt atacaţi şi alungaţi (Ratus norvegicus).
Grupările sociale – baza întemeierii acestor asocieri o constituie
cunoaşterea reciprocă a indivizilor şi dezvoltarea unor relaţii intraspecifice
complexe reflectate în diferite forme de organizare şi ierarhie socială (ex.
haita de lupi, grupul de lei etc.).
COOPERAREA
Este o relaţie care apare ca urmare a unor relaţii de întrajutorare a
indivizilor din cadrul comunităţilor (, Canis lupus,Hiena
ALTRUISMUL
Este relaţia în cadrul căreia un individ oferă ajutor dezinteresat unui
congener, fără a se putea decela un avantaj evident pentru acesta. Exemplul
tipic de altruism este reprezentat de adopţia unui orfan (Otocyon megalotis,
cimpanzeu). Lucrătoarele rănite ale furnicii de foc şi Apis melifera se sacrifică primele
în lupta pentru apărarea comunităţii
PARAZITISMUL INTRASPECIFIC
Este o relaţie specială în cadrul căreia masculii unor specii suferă o
regresie morfo-fiziologică severă ca urmare a vieţii parazitare pe care o duc pe seama femelei.
Masculii de dimensiuni foarte mici îşi duc viaţa fie în organismul
femelei, fie fixaţi pe corpul acesteia. Un exemplu tipic îl reprezintă
parazitismul intraspecific al speciei Bonellia viridis, un vieme anelid la care mascului
trăieşte ca parazit în cavitatea bucală a femelei.
COMPETIVITATEA
Competitivitatea defineşte relaţia cu efecte ierarhizante în
comunităţi, indivizii dominanţi având acces prioritar ori exclusiv la
reproducere, sursele de hrană, locurile de odihnă etc. Dominanţa se
dobândeşte prin lupte rituale la unele specii ori prin luptă propriu-zisă la
altele, rezultatul constând în stabilirea ierarhiei de grup.
Despotismul – constituie cea mai simplă formă de ierarhie şi constă
în dominaţia exercitată de către un singur individ asupra întregul grup, între
indivizii dominaţi neexistând nici o diferenţă de rang.
Ierarhia liniară cu ranguri multiple – prezintă o schemă sintetică
de genul: individul alfa domină toţi indivizii grupului, individul beta îi
domină pe toţi cu excepţia lui alfa şi aşa în continuare până la individul
omega care este ultimul în ordinea ierarhiei.
INFANTICIDUL
Constă în uciderea puilor, de obicei, de către masculii dominanţi.
Leul Panthera leo, când dobândeşte un grup de leoaice, de obicei prin
alungarea masculului rezident, va ucide toţi puii nou-născuţi (aparţinând
mascului învins) pentru a induce anticipat receptivitatea sexuală la femelele
ce alăptează. De obicei, puii ucişi nu sunt consumaţi de congeneri.
Infanticidul este relativ frecvent la speciile de vertebrate superioare, fiind
constatat inclusiv la erbivore, respectiv la zebră (Equus zebra).
7.2.6. FRATRICIDUL
Este un fenomen larg răspândit la numeroase specii şi apare ca un
mecanism intern de autoreglare numerică a populaţiei, concretizându-se prin
eliminarea fizică a fraţilor, fie pe calea agresiunii fizice propriu-zise, fie prin
intermediul unor metaboliţi toxici. (Ex. pelica - Pelecanus onocrotalus,
batracieni - Rana pipiens(jabka de rau, hienă - Crocuta crocuta).
13 | P a g e
7.2.7. CANIBALISMUL
Canibalismul reprezintă comportamentul alimentar al indivizilor
unei populaţii în care, de obicei adulţii consumă , larvele, puii ori chiar
adulţii propriei specii. Acest comportament, considerat de unii autori ca
aparţinând domeniului sociopatologiei animale, apare totuşi cu o frecvenţă
ridicată la numeroase specii în situaţii de suprapopulare, ca un mecanism de
reglare numerică intraspecifică.Canibalismul poate apărea la păsări, scroafe în lactaţie,
animale de blană, iepuri, animale de laborator şi peşti exotici. În cazul animalelor de fermă, fenomenul
fiind atipic, poate fi considerat ca manifestare sociopatologică.
COMUNICAREA INTRASPECIFICĂ
Edward O. Wilson (1975) defineşte comunicarea în următorii
termeni “Comunicarea bilogică constă în acţiunea unui organism/celulă
care are ca efect schimbarea probabilităţii de manifestare a modelului
comportamental al altui organism/celulă într-o manieră adaptativă fie la
unul, fie la ambii. Comunicarea, indiferent de natura ei presupune cel puţin
două organe specializate, respectiv unul de generare (organul de emisie) a
informaţiei şi unul de recepţie-analiză (organul de recepţie – analiză) a
acesteia. În funcţie de natura adaptării, comunicarea poate fi: chimică,
acustică, vizuală (optică), tactilă şi electrică.
COMUNICAREA CHIMICĂ
Feromonii sunt metaboliţi volatili sintetizaţi de organismul animal
şi sunt utilizaţi în comunicarea între membrii aceleiaşi specii.
Comunicarea chimică cu un înalt grad de complexitate a fost pusă în evidenţă în cazul speciilor
puternic coadaptate, respectiv între simbionţi, precum şi între prădători şi
pradă. Au funcţii diverse: atractanţi sexuali, feromoni de alarmă şiavertizare,
marcare teritorială,de reglare a activităţilor unor comunităţi, de inhibitie a altor specii etc.Semnalele
chimice posedă câteva avantaje remarcabile, pot fitransmise în orice moment şi nu întâmpină obstacole.
COMUNICAREA ACUSTICĂ
Ca şi feromonii, semnalele sonore ocolesc obstacolele şi pot fi
transmise zi şi noapte indiferent de condiţiile atmosferice.
Distanţa eficientă reprezintă spaţiul în care mesajul sonor este
recepţionat fidel. Volumul şi frecvenţa comunicărilor acustice sunt astfel adaptate
încât să ajungă la indivizii vizaţi.Rapiditatea transmiterii informaţiei şi inactivarea la fel de rapidă a
acesteia sunt avantejele de referinţă ale comunicării acustice.
7.3.3. COMUNICAREA VIZUALĂ (OPTICĂ)
Percepţia în timp real a spaţiului constituie trăsătura esenţială a
sistemelor de comunicare vizuală. Imaginile vizuale sunt fixate spontan şi
cu mare precizie. Semnalele optice sunt extrem de importante în
identificarea indivizilor, a statusului ierarhic al acestora în cadrul sistemelor
de dominanţă, a surselor de hrană, a pericolelor potenţiale etc.
Comunicarea vizuală se poate realiza pe două căi:
- prin intermediul culorilor ori a aspectului morfologic – coloritul viu şi
spectaculos al numeroase specii de animale are drept unic scop
comunicarea. Coloritul deosebit şi aspectul impozant al masculilor la
numeroase specii de păsări (păun, cocoş de munte, fazan, pasărea
paradisului etc.) au scopul de comunica vitalitatea, forţa, virilitatea şi
disponibilitatea sexuală a acestora. Comunicarea prin intermediul aşa
numitelor „culori de afiş” este deosebit de răspândită în lumea vie, un
număr mare şi deosebit de variat de specii de insecte, peşti, reptile, păsări şi
mamifere utilizând acest mod de relaţionare.
- prin intermediul unor acte comportamentale complexe – „dansul nupţial”
al numeroase specii de animale este constituit dintr-un ansamblu complex
de mişcări specifice. Ritmul, viteza şi suita acestor mişcări sunt fixate
genetic şi se moştenesc de la o generaţie la alta. Comportamentele agresive
de genul posturilor de ameninţare ca răscolirea pământului cu copitele,
frecarea coarnelor de vegetaţia arbustivă, mârâitul asociat cu zburlirea
părului, sâsâitul şi poziţiile de atac, sunt comportamente de avertizare
14 | P a g e
menite să intimideze şi să prevină agresiunile fzice violente, fiind
caracteristice unui număr mare de specii.
- prin emisie de semnale luminoase – unele specii animale, în special cele ce
populează habitate lipsite de lumină (zonele abisale ale mărilor şi oceanelor)
s-au adaptat la a genera propriile lor semnale luminoase. Prin intermediul unor adaptări de natură morfo-
fiziologică ori ca urmare a unor relaţii desimbioză, aceste specii reuşesc să genereze semnale luminoase
prin bioluminiscenţă. Funcţia informaţională a acestor emisii de lumină constă în
atragerea partenerului sexual, momirea prăzii şi de apărare.Comunicarea optică se poate realiza numai în
anumite condiţii. În absenţa luminii, comunicarea vizuală scade mult în eficienţă, mergând până
la suspendarea totală a comunicării.
7.3.4. COMUNICAREA TACTILĂ
Comunicarea prin atingere este dezvoltată la maximum la speciile cu
socializare accentuată, în cadrul secvenţelor intime ale relaţiilor de adunare,
conciliere, curtare, a relaţiei părinţi-pui, interacţiuni care aduc animalele în cel
mai strâns contact fizic. Pentru speciile cu puternic instinct gregar,
comunicarea tactilă asigură o serie de comportamente esenţiale cum ar fi cea
de diminuare a stresului (liniştire), împăcare, subordonare etc. În comunităţile
de primate, comportamente de genul toaletării joacă un rol esenţial în
stabilitatea şi liniştea grupului. Toaletarea puilor de către femele are efecte
calmante, liniştitoare asupra acestora.
7.3.5. COMUNICAREA ELECTRICĂ
Rechinii cu corp alungit (rechinul alb, rechinul tigru, rechinul ciocan
etc.) şi cei cu corpul plat (pisica de mare şi vulturul de mare), anghilele
comune, peştii electrici, ornitorincul etc. sunt capabili să simtă şi să se orienteze
după gradienţii de voltaj scăzut şi de frecvenţă joasă emişi de contracţiile
muscalare ale altor specii .Electrorecepţia constituie o adaptare de natură morfo-fiziologică de
localizare şi dobândire a prăzii larg utilizată în lumea vie. Datorită câmpurilor
electrice de slabă intensitate, dar stabile generate de peştii cu corpul plat, rechinii
spre exemplu sunt capabili să-i localizeze chiar şi atunci când sunt
îngropaţi în nisip.Avantajele acestui mod de comunicare sunt considerabile, deoarece
similar sunetului, câmpurile electrice pot fi recepţionate şi în întuneric şi se
propagă fără a ţine cont de obstacole. Acest tip de comunicare poate fi utilizat
numai în mediu acvatic, ceea ce presupune ape relativ liniştite. Dezavantajul
acestui mecanism de comunicare constă în faptul că nu poate fi utilizat decât pe
distanţe scurte.

NEUTRALISMUL (0 0)
Defineşte interacţiunea în cadrul căreia specia A nu influenţează
evoluţia numerică a populaţiei speciei B şi nici specia B pe cea a populaţiei
speciei A, cele două specii neafectându-se reciproc în mod direct. Gândacul
de scoarţă (cariul) se găseşte în relaţie de neutralism cu limaxul, trifoiul cu
vulpea şi cu striga etc.
8.1.2. COMENSALISMUL (0 +)
Comensalismul este relaţia în cadrul căreia o specie se hrăneşte fie
permanent, fie ocazional, prin intermediul altei specii ori cu resturile
alimentare rămase de la altă specie. Exemplul tipic este reprezentat de interacţiunea de tip comensal
dintre peştele pilot şi rechin.În mod curent, rechinii sunt însoţiţi de grupuri constituite din 10 – 12 peşti
pilot care înoată în imediata apropire a acestuia şi se hrănesc cu resturile prăzii.
8.1.3. AMENSALISMUL (0 -)
Amensalismul este o interacţiune binară (ce se consumă între două specii
diferite), asimetrică, în cadrul căreia una dintre specii rămâne indiferentă (0)
dar manifestă un efect negativ asupra creşterii, dezvoltării, înmulţirii ori
supravieţuirii celeilalte specii (-). Relaţia a fost evidenţiată pentru prima dată în 1929 de către A. Fleming,
care adescoperit că mucegaiul Penicillium notatum secretă un metabolit (penicilina) capabil să distrugă
bacteria Staphilococus aureus.
8.1.4.1. Mutualismul

15 | P a g e
Mutualismul ori simbioza este o relaţie obligatorie pentru cei doi
parteneri. Aceasta implică adaptări reciproce ale indivizilor celor două
specii, ceea ce duce la imposibilitatea supravieţuirii independente a
acestora. Mutualismul reuneşte de obicei specii cu necesităţi
complementare, în special în domeniul nutriţiei. Prin simbioză se creează
noi valenţe adaptative care permit celor doi parteneri să valorifice
oportunităţi de mediu care în mod normal nu sunt accesibile nici unuia
dintre parteneri.

Parazitismul
Parazitismul este o relaţie unilateral pozitivă, de pe urma ei
câştigând doar parazitul (+) pentru care relaţia este, de obicei, obligatorie.
Gazda (-) suferă invariabil prejudicii ca urmare a interacţiunii. Parazitul
este un organism care depinde în mod necesar şi direct de o altă fiinţă vie (gazda), de la care care îşi
procură substanţele nutritive necesare susţinerii vieţii şi reproducerii. Totodată, mare
parte a paraziţilor utilizează organismul gazdă ca mediu de viaţă, conferind
relaţiei, prin natura efectelor induse, un caracter biopatologic. Urmare a
unui îndelungat proces de coadaptare între gazdă şi parazit, în timp, se
stabileşte o stare de echilibru, care permite supravieţuirea cu prejudicii
minime a ambelor specii.
După locul de amplasare şi consumare a relaţiei de parazitism,
paraziţii pot fi:
- ectoparaziţi – când se fixează pe suprafaţa corpului gazdei ori în cavităţile
cu deschidere externă largă, cum sunt, spre exemplu insectele hematofage.

- endoparaţi – cînd trăiesc în interiorul organismului gazdă, în cavităţile

interne ori în ţesuturile acesteia.
În funcţie de numărul de gazde de care are nevoie un parazit pentru a
se putea dezvolta complet, se disting:
- paraziţi monoxeni – sunt speciile care au nevoie de o singură gazdă pentru a atinge maturitatea sexuală
şi pentru a se putea reproduce. Specia de protozoar Trypanosoma equiperdum,
care provoacă durina la cai se reproduce şi trăieşte în aceeaşi gazdă.
- paraziţi heteroxeni (heteros = diferit) – sunt speciile care au nevoie de
două ori mai multe gazde pentru a ajunge în stadiul de adult şi pentru a se putea înmulţii. De exemplu,
specia Trichinella spiralis are nevoie de două gazde pentru a ajunge la maturitate.

8.1.6.2. Prădătorismul
Prădarea este definită ca relaţia ce se stabileşte între două specii de
animale (consumatori) care se află pe nivele trofice diferite, în care specia
prădător beneficiază (+) iar specia prădată suferă efecte negative (-). Actul
prădării presupune uciderea prăzii de către prădător, fapt ce implică o serie
de adaptări specifice din partea prădătorului. Relaţia de prădare stă la baza
constituirii lanţurilor şi a reţelelor trofice în ecosisteme, reprezentând
principala cale de realizare a fluxului de energie şi materie la nivelul
consumatorilor.

CURS 5

APA ŞI UMIDITATEA
9.3.2.1. Umiditatea aerului atmospheric
Aerul atmosferic conţine în permanenţă o cantitate mai mare ori mai
mică de vapori de apă în funcţie de temperatură, presiune, dinamică etc.
Vaporii de apă dau umiditatea aerului, constituind un element meteorologic
de bază în caracterizarea stărilor de vreme şi a climatelor. De regimul de
umiditate atmosferică depinde cantitatea de precipitaţii şi gradul de

16 | P a g e
vizibilitate, aceasta interacţionînd complex şi în mod permanent cu lumea vie. Umiditatea atmosferică
este caracterizată printr-o serie de parametri
higrometrici:
- tensiunea vaporilor de apă (forţa elastică a vaporilor) - reprezintă
segmentul din presiunea atmosferică totală ce se datorează vaporilor de apă,
exprimându-se în milimetri coloană de mercur
- umiditatea absolută – reprezintă cantitatea de vapori de apă aflaţi
la un moment dat într-un metru cub de aer. Se exprimă în grame.
- umiditatea relativă - reprezintă raportul procentual dintre tensiunea
actuală şi tensiunea maximă a vaporilor de apă existenţi în atmosferă
la o temperatură dată.
Proprietăţile hidrofizice ale solului
Unul din elementele cele mai importante ale fertilităţii solurilor este
apa, care împreună cu substanţele nutritive formează soluţia solului sau faza
lichidă a solurilor, din care plantele îşi extrag elementele nutritive.
În sol, apa se poate găsi sub formă solidă, de vapori şi lichidă.
Variaţia formelor de reţinere a apei în sol duce la existenţa diferitelor
forme de apă. Astfel, există apă legată chimic (ca apă de constituţie sau de
cristalizare a mineralelor), apă în stare de vapori, care este reţinută foarte
slab, apă legată fizic şi apă liberă.
- Apa legată fizic (apa sorbită) - se datoreşte forţei de atracţie
dintre cationii adsorbiţi de coloizi şi moleculele de apă. După forţa cu care
este legată apa sorbită poate fi apă de higroscopicitate şi apă peliculară.
- Apa de higroscopicitate (strâns legată) - constituie pelicula de vapori cea
mai apropiată de particulele de sol şi reţinută prin forţe de 50 – 10 000 bar,
astfel încât nu poate fi cedată plantelor.
- Apa peliculară - este stratul următor, reţinut sub formă de apă lichidă
datorită forţelor de atracţie exercitate de suprafaţa particulelor şi de cationii
adsorbiţi de acestea. Forţa cu care este reţinută apa peliculară variază de la 0,5 la 50 bar.
- Apa liberă - se poate clasifica în apă capilară şi apă gravitaţională (de infiltraţie şi freatică).
- Apa capilară - este o formă de apă lichidă formată după ce
particulele de sol au fost înconjurate de apa peliculară. La o anumită
distanţă de particule, apa nu mai este supusă forţelor de adsorbţie, ci esteliberă.
- Apa gravitaţională de infiltraţie - este apa liberă care nu poate fi
reţinută în sol de forţele capilare, greutatea ei întrecând diferenţa dintre
forţele de menisc superior şi inferior. Dacă după o ploaie sau udare, umiditatea
din sol depăşeşte capacitatea minimă pentru apă, surplusul devine apă
gravitaţională, care se infiltrează în adâncime până la pânza freatică.
Raporturile plantelor cu umiditatea
Apa este un element esenţial pentru plante. Între 50 – 90% din
greutatea plantelor este reprezentată de apă. Unele organe, cum ar fi
frunzele, conţin 79 - 82% apă.
Într-o primă fază, absorbţia apei este realizată cu ajutorul perilor
radiculari care pătrund în capilarele solului, de unde prin intermediul presiunii radiculare, ce atinge
valori de 2 - 3 atmosfere, apa este absorbită şi
antrenată în sistemul circulator al plantei. Presiunea negativă exercitată de
organele aeriene tinere, în mod special de frunze, ca urmare a procesului de transpiraţie face ca apa să
urce prin sistemul vascular al plantei până în vârful plantei.
Specii xerofite – sunt speciile care trăiesc în condiţii de deficit,
permanent ori sezonier, de umiditate în sol. Plantele xerofite transpiră puţin
datorită poziţiei şi structurii stomatelor, datorită transformării limbului în
solzi şi spini, a acoperirii frunzelor cu peri deşi şi a epidermei groase,
adeseori acoperită cu un strat impermeabil de ceară.

17 | P a g e
Specii mezofite – populează habitatele caracterizate printr-un regim de umiditate normal. Majoritatea
speciilor de leguminoase şi graminee din asociaţiile vegetale specifice zonei temperate, respectiv
fitocenozele de pajişte şi cele forestiere, sunt reprezentate de specii mezofite.
- Specii higrofite – sunt specii întâlnite curent în lungul văilor
umede, pe malurile mlaştinilor, a izvoarelor şi în pădurile puternic
umbrite, în special a celor de pe versanţii nordici
- Specii hidrofite – sunt specii vegetale adaptate vieţii acvatice. În. Toate aceste adaptări de natură
morfologică poartă de numirea de hidromorfoze. Sunt tipice specii ca: nufărul, papura, stuful etc.
Raporturile animalelor cu umiditatea
Mamiferele marine (balenele şi delfinii) şi numeroase specii de
erbivore deşertice (cămila, antilopa Orix etc.) prezintă un sistem excretor
(reprezentat de aparatul renal) specializat în a recircula apa în organism şi
de a concentra puternic urina în săruri şi reziduuri metabolice. Aceste specii
nu beau apă ci o obţin din organismul speciilor cu care se hrănesc.
Animalele terestre îşi asigură necesarul de apă pe trei căi majore:
consum direct (băut), fluidele din alimente şi producţia proprie de apă
rezultată din metabolismele intermediare (cămila). Animalele terestre sunt
în general foarte mobile şi evită seceta sau deficitul de hrană prin migrare
sau modificarea regimului de activitate, astfel încât, în general, evită
condiţiile nefavorabile. Cele mai multe mamifere terestre posedă totodată
rinichi deosebit de eficienţi ce conservă apa odată cu eliminarea excesului
de sare şi deşeurilor metabolice din sânge.
LUMINA
Intensitatea luminii afectează rata proceselor de fotosinteză,
distribuţia locală a speciilor şi activităţile sezoniere ale organismelor.
Lumina vizibilă reprezintă doar o parte a spectrului de energie conţinută în
radiaţia solară. Cantitatea de radiaţie solară incidentă la suprafaţa solului diferă de la
o regiune la alta, fapt ce explică repartiţia inegală a căldurii la nivelul
planetei. Această încălzire inegală, asociată cu mişcarea de rotaţie a
pământului), generează curenţii atmosferici (vânturile) şi cei
oceanici. Aproximativ 32% din radiaţia solară incidentă la suprafaţa
pământul este reflectată înapoi în spaţiul extraatmosferic de către atmosferă.
Din radiaţia solară nereflectată, circa 3% este absorbită de nori iar 15% este
absorbită de particulele de praf, vapori de apă şi de către dioxidul de carbon
din atmosferă. Urmare a acestor pierderi, doar aproximativ 50% din radiaţia
solară traversează atmosfera terestră şi ajunge incidentă la suprafaţa
pământului.
Când radiaţia solară traversează atmosfera unele unde sunt absorbite,
astfel încât structura radiaţiei solare este modificată. De exemplu, mare
parte a undelor ultraviolete sunt absorbite de către stratul de ozon, astfel
încât doar o cantitate relativ redusă de astfel de radiaţii ajung până la
suprafaţa pământului, respectiv în contact direct cu biosfera. Segmentul din
radiaţia solară responsabilă de transferul de energie calorică este radiaţia
infraroşie. Aceasta asigură încălzirea suprafeţei terestre.
Cantitatea de radiaţie solară reflectată înapoi în spaţiul
extraatmosferic de către suprafaţa pământului este denumită albedo. Acest
parametru reflectă cât de repede şi în ce grad este încălzită suprafaţa
pământului. Zăpada şi gheaţa prezintă un albedo ridicat, în funcţie de zona
geografică acesta variind între 40% - 90%. Pădurile întunecate şi
fitocenozele de pajişte au albedo-uri scăzute de la 5% până la 30%. Albedoul
variază de la o regiune la alta şi este în mare parte responsabil pentru
diferenţele de încălzire a suprafeţei planetei.
9.3.3.1. Raporturile organismelor cu lumina

18 | P a g e
În ecosistemele terestre, cantitatea de lumină care străbate stratul de
vegetaţie este mai mult ori mai puţin diminuată în funcţie de natura şi de
structura de specii a asociaţiilor vegetale. Atât în fitocenozele de pădure cât şi
în cele de pajişte marea majoritate a luminii este interceptată de aparatul foliar
al plantelor.
Lumina asigură sursa vitală de energie necesară desfăşurării
proceselor vitale ale plantelor, în mod particular pentru fotosinteză, dar are o
influenţă deosebită şi asupra proceselor transpiraţie, respiraţie şi asupra
procesului de formare a clorofilei. În procesul de fotosinteză, pentru
reducerea apei şi a CO2 în procesul de sinteză a hidraţilor de carbon este
utilizată de clorofilă numai o parte a energiei solare incidente la nivelul
frunzei. Această cantitate de energie este apreciată a constitui aproximativ
35,5% din radiaţia solară directă şi defineşte aşa numita radiaţie fiziologică.
Odată cu creşterea intensităţii luminii se intensifică şi procesul de
fotosinteză, însă nu se poate vorbi despre o proporţionalitate directă între
intensitatea luminii şi cantitatea de CO2 asimiliat.
În cadrul procesului de fotosinteză, plantele elaborează cantităţi mult mai
mari de substanţe organice decât cele consumate în procesul de respiraţie,
raportul fiind în medie de 20:1. Prin scăderea treptată a intensităţii luminii se
poate ajunge în situţia în care cantitatea de CO2 asimilat este egal cu cel
eliberat prin respiraţie, acest punct al intensităţii luminii purtând denumirea
de „punct de compensaţie
Clorofila prezintă capacitate selectivă de absorbţie a luminii. Astfel,
razele roşii din spectrul vizibil sunt utilizate cu precădere pentru formarea
clorofilei şi pentru descompunerea CO2, pe când razele albastre prezintă o
importanţă deosebită în procesul de formare al mugurilor şi de creştere a
plantelor.
Modificările zilnice şi sezonire ale duratei intervalului de lumină se
află în directă corelaţie cu mişcarea de rotaţie zilnică a pământului şi cu
mişcarea de revoluţie în jurul soarelui. Aceste schimbări zilnice şi sezoniere
induc o ritmicitate a proceselor fiziologice, influenţând într-un mod cât se
poate de evident ciclurile vitale ale majorităţii organismelor vii.
9.3.3.2. Regimul de lumină din apă
Dezvoltarea vieţii vegetale în ape este condiţionată de factorul lumină.
Limita inferioară până la care străbat razele luminoase se găseşte la 400 m
adâncime. Trebuie observat însă că lumina ce pătrunde în apă suferă absorbţii
parţiale. Viaţa autotrofă se poate dezvolta numai în regiunea luminată a apelor sau aşa numita zonă
eufotică.Gradul de iluminare depinde de latitudine şi de transparenţa apei.
Aceasta este foarte variabilă de la o apă la alta.
Din punctul de vedere al iluminării, apele marine se împart în 3 zone:
- zona eufotică – este o zonă bine luminată care se întinde de la suprafaţă
până la 80 m adâncime şi este foarte bogată în plancton.
- zona disfotică – este o a doua zonă, mai deficitar luminată, care se
localizează între 80 şi 400 m adâncime şi este foarte săracă în organisme
vegetale.
- zona afotică - zona întunericului complet, lipsită cu totul de organisme
vegetale.
Fiecare din aceste zone este populată de biocenoze specifice. Astfel,
în timp ce în primele două zone vom întâlni specii de peşti fitoplanctonofagi,
în ultima zonă toţi peştii sunt fie necrofagi fie carnivori. Multe dintre speciile
abisale sunt înzestrate cu organe luminoase ce sclipesc intens, atrăgând
potenţialele prăzi.
. PRESIUNEA APEI

19 | P a g e
Adâncimea apelor pe glob este foarte variată; astfel, Oceanul Pacific
are adâncimi de 10.800 m iar Marea Neagră are adâncimea maximă de 2.243
m.
Presiunea din apă creşte odată cu adâncimea şi anume la fiecare 10 m
adâncime presiunea pe 1 cm2 creşte cu o atmosferă. Acest fapt face ca în
zonele abisale ale oceanelor să se exercite, pe fiecare centimetru pătrat, o
presiue de circa 1.000 atmosfere, adică echivalentul a tot atâtea kilograme.
Dacă ne referim la răspândirea speciilor acvatice şi la presiunea
hidrostatică exercitată asupra lor, constatăm că unele specii preferă zonele
puţin adânci (zona litorală şi straturile superioare din largul mării), iar alţii îşi
duc existenţa la adâncimi de mii de metri (peştii abisali).
Faptul că peştii ce trăiesc la mari adâncimi pot suporta presiuni
enorme se explică prin aceea că aceştia reuşesc să egalizeze presiunea din
interiorul organismului cu cea dinafară. Aceşti peşti, numiţi peşti de adânc
sau abisali, sunt foarte bine adaptaţi condiţiilor de presiune mare, deoarece
scoşi brusc afară din apă (presiunea lor internă devenind mai mare ca cea
externă) se umflă puternic, solzii le cad, iar ochii, stomacul şi vezica
înnotătoare se exteriorizeză şi animalul moare.

CURS 7

SALINITATEA
Apa (H2O), atât de simplă din punct de vedere chimic prezintă
proprietatea de a solvi aproape toate substanţele existente în compoziţia
pământului. Din acest motiv, toate apele globului terestru conţin, în soluţie,
pe lângă gaze şi un anumit procent de săruri solvite.
Intrarea sărurilor în masa apei se realizează ca urmare a eroziunii
rocilor ce au în structură diferite săruri cu solubilitate ridicată.
Salinitatea reprezintă greutatea în grame a elementelor solvite într-un kg de apă, izolate din
masa acesteia în condiţii de vacuum la temperature de + 480°C.
În funcţie de concentraţia sărurilor solvite, apele se împart în:
- ape dulci > 5‰- ape salmastre 2 – 20‰- ape tipic marine 20 – 40‰- ape hiperhaline 40–260‰
Apele dulci (fluvii, râuri, lacuri) conţin până la ½ g săruri dizolvate
într-un litru de apă. Aceste săruri sunt reprezentate, în special, prin
compuşii calciului (bicarbonat şi sulfat de calciu).
Apa mărilor este mult mai concentrată în săruri. Predomină clorura
de sodiu şi de magneziu (89% din totalul sărurilor), precum şi sulfatul de
magneziu.Din cauza conţinutului mai mare în săruri, apa mării posedă în
comparaţie cu apa dulce o densitate mai ridicată.Apa mărilor nu prezintă o salinitate liniară, ci se
caracterizează prinvariaţii mari de la o regiune a planetei la alta. Aceste variaţii sunt datorate
intensităţii proceselor de evaporare şi aportului de apă dulce provenit din
fluvii. Salinitatea medie a mărilor deschise şi a oceanelor este de 34 -36‰.
Mări/Oceane Concentraţia salină
Marea Neagră 17 – 18‰
Marea Baltică 5 – 19‰
Marea Mediterană 39‰
Marea Roşie 40‰
Marea Azov 9 - 10‰
Marea Caspică 12‰
Marea moartă 217‰
Unele specii pot supravieţui atât în ape dulci cât şi în cele sărate. În funcţie
20 | P a g e
de adaptările specifice, la anumite condiţii de salinitate, organismele
acvatice pot fi împărţite în:
- organisme stenohaline - trăiesc numai în condiţii de salinitate constantă a
apei; aceste specii nu suportă decât variaţii foarte reduse ale acesteia,
prezentând adaptări de tip hipoosmotic.
- organisme eurihaline – sunt speciile care suportă cu uşurinţă trecerea
dintr-o apă cu o anumită concentraţie într-o alta cu concentraţia mult
diferită. Aceste specii dispun de mecanisme de control a concentraţiei saline
a mediului intern. Majoritatea speciilor eurihaline, deci adaptate la variaţii
mari de salinitate, trăiesc în apele salmastre.. Peştii de
apă dulce şi nevertebratele din apele dulci elimină excesul de apă prin
producerea unor cantităţi mari de urină diluată şi înlocuiesc sărurile pierdute
prin pomparea activă de ioni în sânge la nivelul bronhiilor.
lacrimale specializate ce elimină excesul de sare.

9.5.2. CONCENTRAŢIA IONILOR DE HIDROGEN (pH-ul)

Abundenţa ionilor de hidrogen şi hidroxil determină pH-ul unei
soluţii.
Reacţia unui mediu se exprimă prin factorul pH, care reprezintă logaritmul zecimal al
concentraţiei ionilor de hidrogen luat cu semn schimbat. Mediile neutre au pH=7, cele acide
pH<7, iar cele a1caline,pH>7. Între ionii H+ şi OH- există o strânsă legătură, când numărul unora
scade, numărul celorlalţi creşte şi invers.

9.5.2.1. pH-ul apei

Apa de mare prezintă un pH de 7,85 - 8,35 la suprafaţă, ce scade
treptat odată cu adâncimea. Apele de turbării sunt acide (pH = 3,5 - 4,0), iar cele amplasate pe
terenuri cu puternic caracter bazic sunt alkaline cu pH = 10,0.
Concentraţia ionilor de calciu şi magneziu combinată cu cea a
bicarbonatului sau a ionilor carbonat defineşte un atribut specific al apei
cunoscut sub termenul de duritate. Pe măsură ce duritatea apei creşte
sporeşte şi capacitatea de tamponare a acesteia.
Plantele acvatice şi algele fotosintetizante consumă CO2 dizolvat
alături de ionii bicarbonat (sub forma aportului de carbon pentru
fotosinteză), afectând frecvent pH-ul mediului acvatic. În cursul zilei, în
unele ape, aportul de ioni de CO2 şi bicarbonat se poate reduce semnificativ,
ceea ce va determina o creştere a pH-ului în cursul zilei. Noaptea, atunci
când fotosinteza încetează şi predomină procesele de respiraţie, pH-ul va
scădea.
Din acest punct de vedere, organismele acvatice pot fi împărţite în:
- eurihidrioni – sunt organisme puţin sensibile faţă de variaţiile pHului
cum este spre exemplu carasul.
- stenohidrioni – sunt reprezentaţi de speciile care nu suportă variaţii
mari de pH cum sunt majoritatea speciilor de peşti. În general, în cazul apelor dulci aciditatea
ridicată este datorată acizilor humici proveniţi din solurile.
9.5.2.2. pH-ul solului
Unele dintre substanţele care alcătuiesc soluţia solului se află în stare
de disociaţie, adică de ioni.
Aciditatea solului se datoreşte mai ales acizilor humici şi acidului
carbonic care disociază în soluţie ionii H+ în condiţiile în care bazele sunt
levigate.
În funcţie de mărimea factorului pH în primii 20 cm de la suprafaţa
solului, reacţia solului poate fi:
21 | P a g e
- extrem de acidă - pH <3,5
- foarte puternic acidă 3,51-4,30
- puternic acidă 4,31-5,00
- moderat acidă 5,1-5,80
- slab acidă 5,81-6,80
- neutră 6,81-7,20
- slab alcalină 7,21-8,40
- a1calină 8,41-9,00
- puternic alcalină pH>9,01
Capacitatea de tamponare reprezintă proprietatea solului de a opune
rezistenţă la schimbarea reacţiei în cazul tratării cu diferite substanţe.
Capacitatea de tamponare depinde de conţinutul de acizi şi baze din
sol, de concentraţia ionilor de hidrogen şi bazele de schimb din cadrul complexului adsorbtiv.
Dacă un sol bogat în calciu se tratează cu substanţe acide, acestea vor fi neutralizate de excesul
de calciu astfel că pH-ul nu se va modifica. Solurile acide se amendează cu piatră de var
(CaCO3) sau var nestins (CaO), iar cele alcaline cu ghips (CaSO4) sau sulf.
9.5.4. OXIGENUL
Oxigenul în mediul acvatic. În aerul atmosferic, oxigenul se
regăseşte în concentraţie de 20,95%. Prezintă solubilitate relativ scăzută în
apă, aceasta fiind puternic influenţată de temperatură, salinitate şi presiune
atmosferică.
Oxigenului solvit în masa apei provine din două surse esenţiale:
- din aerul atmosferic – este înglobat prin difuzie directă ori ca urmare
a unor variate forme de agitare a apei (valurile, curgerea
gravitaţională, precipitaţiile etc.).
- în urma proceselor de fotosinteză - fitoplanctonul şi vegetaţia
acvatică, în urma procesului de fotosinteză elimină O2 în masa apei.
Acest din urmă fenomen are loc numai în prezenţa luminii şi numai
până la adâncimile la care penetrează aceasta.
Creşterea exagerată a numărului de animale într-o biocenoză
acvatică duce la reducerea cantităţii de oxigen solvit, acesta acţionând ca un
factor limitativ al creşterii efectivului în populaţiile de animale acvatice.
Concentraţia oxigenului scade şi în apele acoperite cu gheaţă, fapt care
poate determina moartea în masă a populaţiilor oxifile. Cu cât apa curge mai
repede şi întâlneşte mai multe obstacole în drum cu atât oxigenarea ei este
mai activă şi cantitatea de oxigen solvit va fi mai mare.
Concentraţia oxigenului în masa apei este influenţată de o serie de
factori ai mediului, cum sunt: temperatura, salinitatea şi altitudinea.
Apa rece reţine cantităţi mult mai mari de oxigen comparativ cu apa
caldă, fapt ce explică productivitatea mai mare a ecosistemelor acvatice
subpolare comparativ cu cele ecuatoriale
Oxigenul este utilizat de plante în procesul de respiraţie. Iarna
consumul de oxigen este mai redus decât vara. Sub acţiunea luminii, a
temperaturii şi a umidităţii, procesele de respiraţie se intensifică.

BIOXIDUL DE CARBON
9.5.5.1. Bioxidul de carbon din atmosferă
Prin procesul de fotosinteză, bioxidul de carbon din atmosferă este
asimilat de plantele verzi, fiind utilizat ca sursă de carbon. Din substanţa
uscată a plantei, carbonul reprezintă până la 50%. Astfel, lemnul arborilor
are o compoziţie chimică apreciată la aproximativ 50% carbon, 43% oxigen,
6% hidrogen, 1% azot şi cenuşă.Arborii consumă cantităţi mari de CO2.
22 | P a g e
Un hectar de pădure fixează anual o cantitate de aproximativ 4 000 kg carbon pe care îl extrage
din 18 000 000 m3 de aer.
Din cele anterior menţionate, rezultă că vegetaţia lemnoasă, ca
dealtfel toate celelalte plante verzi, consumă cantităţi enorme de bioxid de
carbon. În aerul atmosferic, acest gaz se găseşte într-o proporţie foarte
redusă (0,03% sau 0,57 mg la 1 litru de aer). Se apreciază că vegetaţia de pe
planetă consumă anual circa 600 000 000 tone bioxid de carbon, ceea ce
reprezintă în jur de 3 % din cantitatea existentă în atmosferă.
Sursele de înbogăţire în bioxid de carbon ale aerului atmosferic sunt:
procesele industriale şi cele urbane de ardere a combustibililor fosili,
erupţiile vulcanice, respiraţia plantelor şi a animalelor, disociaţia
bicarbonaţilor din mări şi oceane, descompunerea resturilor organice etc.
În procesul de fotosinteză, 1 g de frunze verzi consumă circa 2-3 mg
CO2 pe oră. Frunzele plantelor iubitoare de lumină asimilează mai mult decât frunzele plantelor
iubitoare de umbră, speciile de foioase mai mult decât răşinoasele.
9.5.5.2. Bioxidul de carbon în apă
Un gaz cu rol important în ecosistemele acvatice este CO2. Se
regăseşte preponderent sub formă de săruri de carbonaţi şi bicarbonaţi şi în
mai mică măsură în stare liberă. În contrast cu oxigenul, concentraţia acestui
gaz creşte odată cu adâncimea.
Cantitatea de bioxid de carbon solvit în masa apei creşte în
perioadele caniculare şi în cazul poluărilor cu substanţe organice.
De obicei, prezintă o concentraţie de 15 de ori mai mare în
mediul acvatic decât în aerul atmosferic. CO2 este de 200 ori mai solubil în
apă în comparaţie cu oxigenul.
Bioxidul de carbon este principalul donor de C în procesul de
fotosinteză al vegetaţiei acvatice submerse şi în special al fitoplanctonului.
Carbonul este fixat de formaţiuni calcaroase de o serie de specii acvatice,
sub diferite forme, formând depozitele fosile de calcar.
Bioxidul de carbon în exces, chiar şi în doze relativ mici provoacă
moartea în masă a peştilor. Concentraţia de CO2 la nivelul unui ecosistem
acvatic este dependentă de bilanţul dintre rata proceselor de fotosinteză şi
cea a proceselor de respiraţie.

FACTORII MECANICI
9.6.1. FORMELE DE MIŞCARE ALE AERULUI (VÂNTUL)
Formele de mişcare ale aerului (vânturile) iau naştere ca urmare a
deplasării maselor de aer paralel cu pământul, dinspre zonele cu presiune
atmosferică mare spre zonele cu presiune atmosferică mică. În funcţie de
durata şi intensitatea de acţiune, vânturile pot fi clasificate în:
- vânturi cu caracter constant – sunt vânturile care bat neîncetat,
cum sunt alizeele.
- vânturi cu caracter periodic – brizele, bat cu intensitate mai mare
după amiezele, prezentând o periodicitate diurnă. Apariţia brizelor se
datorează faptului că aerul aflat în contact cu solul se încălzeşte atât de
puternic încât începe să urmeze un curs ascendent, fiind înlocuit de aerul
mai rece ce vine dinspre ocean. Diferenţa de temperatură creează o forţă de
presiune care antrenează briza marină. Musonii sunt vânturi care prezintă
periodicitate sezonieră. Vânturile de sud-vest aduc umezeală dinspre ocean
către zona continentală vara când uscatul este fierbinte iar oceanul mai rece,
determinând sezonul ploios. Iarna, vânturile îşi inversează direcţia şi bat
dinspre uscatul rece către oceanul mai cald, determinând sezonul secetos.
23 | P a g e
- vânturi cu caracter de zgomot – ciclonul constă în deplasarea
maselor de aer în sens invers acelor de ceasornic, în jurul unui centru de
joasă presiune. Anticiclonul constă în deplasarea maselor de aer în sensul
acelor de ceasornic, în jurul unui centru de presiune înaltă. Furtunile,
uraganele şi taifunurile sunt rezultatul unor astfel de procese de deplasare a
maselor de aer; ele nu prezintă predictibilitate şi au în general un caracter
catastrofic.

9.6.1.1. Influenţa vântului asupra vegetaţiei

Vântul poate influenţa vegetaţia atât în mod direct, prin activarea
proceselor de transpiraţie, culcarea vegetaţiei, ruperea ramurilor şi
doborârea copacilor cât şi indirect, prin modificarea altor factori ecologici
cum ar fi umiditatea solului, temperatura, concentraţia CO2 etc. Această
influenţă poate fi de natură mecanică, în cazul ruperii sau doborârii arborilor
sau de natură fiziologică atunci când induce modificarea metabolismului plantei. Având în
vedere faptul că viteza vântului la înălţimea trunchiurilor
şi a coroanei arborilor este mai mare decât la suprafaţa solului (unde viteza
se reduce datorită frecării), arborii sunt expuşi unei acţiuni mai puternice a
vântului decât arbuştii sau plantele ierbacee.
Prin primenirea aerului din imediata vecinătate a plantelor, vântul
activează procesele de transpiraţie. Acest fapt duce la accelerarea absorbţiei
de apă şi substanţe minerale din sol şi prin urmare la intensificarea
procesului de nutriţie al plantelor. Chiar şi vânturile foarte slabe, de 0,2-0,3
m/sec, pot accelera de 2-3 ori viteza proceselor de transpiraţie. Vânturile
mai puternice, cu viteze de peste 3-4 m/sec pot avea efecte dăunătoare,
provocând o activare exagerată a transpiraţiei (de peste 20 ori). În asemenea
situaţii, se produce un dezechilibru între cantitatea de apă pierdută şi cea
absorbită din sol.În procesul de polenizare a plantelor vântul joacă un rol foarte
important, putând transporta polenul la distanţe mari. La numeroase specii
ierboase şi la majoritatea speciilor lemnoase, polenizarea se realizează cu
ajutorul vântului. Seminţele a numeroase specii vegetale, fie că sunt mici şi
uşoare, fie că sunt prevăzute cu diferite anexe ce le conferă flotabilitate
(puf, aripioare etc.) sunt transportate la distanţe mari cu ajutorul vântului
(păpădie, frasin, plop, salcie etc.). Răspândirea cu ajutorul vântului poartă
denumirea de anemocorie (anemos = vant, choros = împrăştiere).

9.6.1.1. Interacţiunea vântului cu alţi factori ecologici

Vântul determină în mare măsură regimul precipitaţiilor, influenţând
astfel în mod indirect dezvoltarea asociaţiilor vegetale. Acţiunea favorabilă
a acestuia se resimte atunci când aduce aer încărcat cu vapori de apă,
favorizând formarea precipitaţiilor. Vânturile uscate sunt dăunătoare mai
ales în perioada de vegetaţie. De asemenea, vântul influenţează şi repartiţia
zăpezii pe sol. Vara, în timpul arşiţei, vânturile reci au o influenţă favorabilă prin
scăderea temperaturii aerului şi a solului. Primăvara şi toamna, când datorită radiaţiei nocturne se
produce o răcire puternică a solului şi a plantelor, vântul poate reduce pericolul de îngheţ prin
amestecarea aerului răcit cu straturile de aer mai cald. Vânturile care aduc mase de aer rece
provoacă îngheţuri.
În mare măsură, vântul accelerează procesele de evaporare şi
determină reducerea umidităţii solului, ceea ce duce la diminuarea
proceselor de creştere a vegetaţiei, mai ales în regiunile secetoase.
Pe terenuri nisipoase, mobile vânturile transportă particulele de nisip
şi formează frecvent dune care acoperă şi sufocă vegetaţia.
24 | P a g e
Vânturile au o importantă funcţie de modelare a mediului. Prin
antrenarea particulelor de nisip acesta exercită o acţiune mecanică abrazivă
asupra stâncilor şi a rocilor în general, generând procesele de eroziune
eoliană. Tot datorită acestor proprietăţi prezintă o importantă funcţie în
procesele de degradare a rocilor şi de formare a solurilor.

FORMELE DE MIŞCARE ALE APEI

Mişcările maselor de apă se pot datora:
- fie greutăţii proprii a apei, deci atracţiei gravitaţionale, în care caz apa
se scurge pe un plan înclinat (cursul râurilor, pâraielor şi fluviilor).
- fie unei forţe mecanice exteme (de ex. vântul) care determină formarea
curenţilor şi a valurilor.
Curenţii oceanici sunt generaţi în principal de forţe de la suprafaţa
Oceanului.Vânturile predominante de la suprafaţa oceanelor tind să antreneze masele de apă de
la suprafaţă către vest la tropice şi către est în zona subtropicală.
Circulaţia curenţilor oceanici determină o repartizare mai echilibrată
a regimurilor termice la suprafaţa globului terestru, disipându-le dinspre tropice către cei doi
poli. Deplasarea curenţilor oceanici nu depinde exclusiv
de vânturi ci şi de aşa numita „circulaţie termohalină”, respectiv
concentraţia salină a mării.
Deşi nu reprezintă decât aproximativ 3% din greutatea oceanului,
concentraţia salină a apei prezintă o importanţă vitală deoarece determină
densitatea apei marine.Densitatea apei calde
creşte datorită concentraţiei mai mari de sare, motiv pentru care curenţii
oceanici de suprafaţă se scufundă în pofida faptului că au o temperatură mai
ridicată decât apele de profunzime.Mişcarea apei produce diferite efecte ce se răsfrâng şi asupra
organismelor vii dintr-un bazin dat. În zona litorală, o cantitate mai mare de
substanţe în suspensie se vor regăsi în masa apei. Pot apărea fenomene de
eroziune, de sedimentare şi de înmâlire. Încorporarea diferitelor gaze
atmosferice în masa apei este mai completă sub influenţa curenţilor etc.
În funcţie de durata şi constanţa deplasării maselor de apă se pot
disocia mai multe regimuri de deplasare a acestora, după cum urmează:
- mişcări cu regim constant – presupun deplasarea perpetuă a maselor de
apă, cum se întâmplă în cazul apelor curgătoare de suprafaţă (ape cu
deplasare gravitaţională), a curenţilor oceanici (de suprafaţă şi de
profunzime) şi a valurilor. Valurile mărilor şi oceanelor sunt provocate de
acţiunea vânturilor, în special a brizelor.
- mişcări cu regim periodic – circumscriu fenomenul de maree, generat
de forţa Coriolis şi de forţa de atracţie gravitaţională a lunii. La flux,
intensitatea acestor forţe scade, asfel încât apele oceanului planetar inundă
ţărmurile uscatului. Când intensitatea forţelor menţionate începe să crească,
apele se retrag treptat în cadrul unui proces denumit reflux.
- mişcări cu caracter de zgomot – prezintă caracter catastrofic şi sunt
reprezentate de valurile seismice (tzunami). Apar ca urmare a cutremurelor
subacvatice ce au loc pe fundul oceanelor. Au o viteză foarte mare de
deplasare şi o dezvoltare a undei în profunzimea maselor de apă.
Diversele forme de mişcare ale apei au o funcţie biologică foarte
importantă, în sensul că asigură o oxigenare corespunzătoare a apelor, o
dispersie relativ uniformă a elementelor nutritive şi condiţii pentru
dezvoltarea unor biocenoze acvatice complexe.
Viteza cursului de apă influenţează conformaţia peştilor.
Diferitele forme de mişcare ale apei, similar vânturilor au o funcţie
25 | P a g e
esenţială de remodelare a mediului. Manifestă o acţiune de eroziune, care
intervine în toate procesele majore de dislocare, fărâmiţare şi transport a
rocilor şi a particulelor minerale.

CURS 8

FUNCŢIILE ECOSISTEMULUI
10. FLUXUL DE ENERGIE ÎN ECOSISTEM
Structurile unui ecosistem sunt, fără excepţie, funcţionale.Funcţionarea acestor structuri şi a
ecosistemului luat în întregul său rezultă din complexul interacţiunilor ce se stabilesc între diferitele
specii şi între acestea şi factorii abiotici.Esenţa acestor funcţii constă în antrenarea energiei solare şi a
substanţelor nutritive minerale (factori abiotici) în circuitul biologic, unde se realizează transformarea
acestora în substanţa organică din structura organismelor vii ale biocenozei. Din această cauză, orice
ecosistem trebuie considerat ca o unitate producătoare de substanţă organică materializată în
organismele ce populează biotopul dat.
În orice ecosistem se disting trei funcţii esenţiale:
- Funcţia energetică a ecosistemului - constă în fixarea energiei
solare de către plantele autotrofe şi în transferul acestei energii la diferite grupe de organisme.
- Circulaţia materiei în ecosistem - Constă în circulaţia substanţelor nutritive anorganice şi
organice între speciile componente ale ecosistemului şi între acestea şi biotop.
- Funcţia de autoreglare - pentru ca funcţiile enunţate mai sus să se
poată desfăşura normal un ecosistem trebuie să aibă o anumită
stabilitate, respectiv o sumă de parametri structurali (o definită
structură a speciilor). Pentru aceasta, proporţiile între elementele
structurale (specii) trebuie să se păstreze relativ constante şi
echilibrate un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat.
Din această necesitate rezultă cea de-a treia funcţie a ecosistemului,
respectiv cea de autoreglare a stării funcţionale, care permite
menţinerea stabilităţii în timp a întregului sistem.
Toate aceste funcţii depind, în cea mai mare parte, de relaţiile dintre
populaţiile biocenozei fundamentate în mod special pe necesităţile trofice
ale acestora. Relaţiile trofice dintre organisme sunt cele care determină
prioritar o anumită structură de specii a ecosistemului.
10.1. NUTRIENŢII
Nutrienţii sunt substanţe preluate de către organismele vii din mediul
lor de viaţă, substanţe pe care le utilizează în cadrul procesului de nutriţie.
Prin nutriţie organismele îşi asigură substanţa şi energia necesare creşterii,
dezvoltării şi reproducerii. După tipul şi modul de procurare şi asimilare a
energiei, organismele se împart în autotrofe şi heterotrofe. Funcţia de nutriţie
se realizează în cadrul a mai multor procese cuplate: alimentaţie, digestie,
absorbţie, metabolism, respiraţie, stocarea substanţelor de rezervă etc.
Nutrienţii de care organismul trebuie să dispună în cantităţi relativ
mari sunt consideraţi macronutrienţi, iar cei care sunt suficienţi în cantităţi
modeste sunt numiţi micronutrienţi.
Unii nutrienţi sunt necesari tuturor organismelor, alţii în schimb sunt
esenţiali doar în nutriţia anumitor specii.
Fiecare specie are o abilitate specifică de a-şi asigura aprovizionarea
cu nutrienţi. Două specii ce vieţuiesc în cadrul aceluiaşi habitat pot exploata
surse de nutrienţi uşor diferite în funcţie de adâncimea de înrădăcinare. O
specie cu un sistem de rădăcini superficiale îşi va extrage nutrienţii din
straturile superioare ale solului, în timp ce o specie cu înrădăcinare adâncă
(pivotantă) va accesa nutrienţii din straturile mai profunde ale solului.
Nutriţia tuturor organismelor animale (heterotrofe) depinde, într-un

26 | P a g e
fel ori altul, de prezenţa organismelor vegetale. Speciile erbivore
(consumatorii de rang I) depind în mod direct de plante pentru a-şi asigura
hrana deoarece acestea îşi procură necesarul de substanţe şi energie prin
consumul de ţesut vegetal. Carnivorele (consumatorii de rang II) depind
indirect de autotrofe, hrănindu-se cu animale erbivore ce consumă ţesut
vegetal.
Frecvent, asigurarea necesarului de substanţe şi energie (nutriţia)
este mai problematică în cazul organismelor erbivore decât pentru
carnivore. Succesul supravieţuirii erbivorelor depinde în primul rând de
calitatea hranei consumate şi în mult mai mică măsură de cantitatea
acesteia. În mod curent resursa de hrană vegetală este disponibilă din
abundenţă, dar calitatea slabă a acesteia poate afecta vigoarea, starea de
sănătate, capacitatea reproductivă şi longevitatea animalelor.
La majoritatea carnivorelor primează aspectul cantitativ al hranei şi
mai puţin cel calitativ. Carnivorele prezintă rar probleme de dietă, deoarece
ele consumă oganisme animale (erbivore) care au resintetizat şi înmagazinat
proteina şi alţi nutrienţi din ţesuturile vegetale. Carnivorele beneficiază de o
hrană a cărei calitate este net superioară celei consumate de erbivore, dar
aceasta este mult mai greu eccesibilă. Carnivorul îşi asigură hrana prin
intermediul actului de prădare, hrana sa fiind mobilă şi mult mai rară se
sustrage frecvent atacului iniţiat de prădător prin intermediul unor complexe
mecanisme de apărare. Prin urmare, în cazul prădătorilor prioritară este
cantitatea hranei accesate şi nu calitatea acesteia.
10.2. BIOMASA, PRODUCTIVITATEA ŞI PRODUCŢIA
Radiaţia solară asigură două forme esenţiale de energie pentru
biosferă:
- radiaţia calorică (infraroşie) - are o funcţie climatică esenţială asigurând
temperatura medie globală, circuitul apei în natură şi geneza curenţilor de
aer şi a curenţilor oceanici.
- radiaţia spectrului vizibil – energia acestei radiaţii este utilizată de plantele
verzi în procesul de fotosinteză, fiind convertită în compuşi chimici
stocabili.
Fluxul de energie printr-un ecosistem debutează cu fotosinteza
autotrofelor şi se continuă cu propagarea acesteia prin intermediul lanţului
alimentar de la un nivel trofic la altul.
Cantitatea de energie acumulată de un organism constituie
producţia biologică a organismului respectiv.
În funcţie de nivelul trofic, se distinge între producţia autotrofelor
(plante şi microorganisme fotosintetizante) care poartă denumirea de
producţie primară şi producţia organismelor heterotrofe (animale) care
constituie producţia secundară, respectiv producţia consumatorilor.
Energia convertită şi stocată de către organisme sub diferite forme
în ţesuturi, ca urmare a procesului de nutriţie, constituie biomasa
acumulată. Rata cu care se realizează producţia de biomasă, respectiv rata
de acumulare a biomasei, constituie productivitatea nivelului biologic (al
organismului, populaţiei ori a biocenozei).
10.2.1. BIOMASA
Ţesutul biologic care se acumulează într-o anumită unitate de timp la
nivelul unui organism, unei populaţii ori unui ecosistem este definit ca
biomasă. Populaţia dispune în permanenţă de o anumită cantitate de energie
înmagazinată ca biomasă. În zonele caracterizate printr-o alternanţă de
anotimpuri (zonele temperate, musonice, subtropicale etc.), o parte din
biomasa acumulată este reciclată sezonier sub formă de detritus (vegetaţie

27 | P a g e
ierboasă uscată, frunze etc.).
Biomasa este un parametru important deoarece oferă indicii asupra
stării, a caracteristicilor şi a evoluţiei unui nivel biologic. Spre exemplu,
stabilirea prin măsurători repetate la anumite intervale de timp a evoluţiei
greutăţii corporale a unui organism oferă indicii asupra stadiului de
dezvoltare a acestuia. Organismul tânăr aflat în creştere se află într-o etapă
de acumulare treptată de biomasă, pe când organismele mature prezintă o
greutate relativ constantă a biomasei. În mod similar, o fitocenoză cu o
productivitate ridicată denotă o biocenoză tânără pe când una cu o productivitate mică caracterizează o
biocenoză matură aflată în stadiu de climax ori una regresivă care se află în declin.
10.2.2. PRODUCŢIA PRIMARĂ
Producţia primară reprezintă energia acumulată (convertită) de
către organismele autotrofe (fotosintetizante şi chemosintetizante).
Constituie prima formă de conversie şi stocare a energiei într-un ecosistem.
Producţia primară dintr-un ecosistem este influenţată major de temperatură
şi de regimul de precipitaţii deoarece se bazează pe procesul de fotosinteză,
care este la rândul său puternic influenţată de aceşti factori de mediu.
În cadrul producţiei primare se disting două forme particulare de
producţie, respectiv producţia primară brută (PPB) şi producţia primară netă (PPN).
Producţia primară brută (PPB) reprezintă cantitatea totală de
energie solară asimilată de către organismul autotrof, motiv pentru care în
cazul autotrofelor fotosintetizante este echivalentă cu totalul energiei fixate prin procesul de fotosinteză.
Producţia primară netă (PPN) reprezintă cantitatea de energie care
rămâne stocată sub formă de materie organică, după ce o parte a acesteia a
fost utilizată de către organismul autotrof pentru menţinerea funcţiilor
vitale şi pentru efortul de reproducţie. Energia utilizată pentru reproducţie şi
menţinere este eliberată şi valorificată (cheltuită) ca urmare a proceselor de
respiraţie, astfel încât aceste pierderi de energie sunt definite ca şi costuri de
respiraţie.
Producţia primară netă (PPN) constituie cantitatea de energia
disponibilă pentru următorul nivel trofic, respectiv totalul energiei
disponibilă pentru organismele erbivore.
Teoretic, întreaga producţie primară netă (PPN) este disponibilă,
într-un ecosistem, pentru consumatorii de rang I (erbivore). Cu toate
acestea, mare parte a acesteia nu este valorificată.
Rata proceselor de conversie şi stocare a energiei de către plante constituie productivitatea
primară şi se determinată prin cuantificarea energiei acumulată pe unitatea
de timp.
Fitoplanctonul prezintă o producţie primară mai mare în apele reci
care sunt mai bogate în O2, azotaţi şi fosfaţi decât apele calde.
Cu toate că randamentul fotosintezei fitoplanctonului este mult mai mic comparativ cu cel al plantelor
terestre,aproximativ 90% din totalul fotosintezei este asigurată de fitoplanctonul
(alge şi diatomee) mărilor şi oceanelor planetei.
Din punct de vedere al biomasei, fitoplanctonul oceanului planetar
are o importanţă covârşitoare pentru biosferă constituind o rezervă de 500
miliarde de tone de resursă organică. Prin procesele de fotosinteză pe care le
realizează, fitoplanctonul are funcţie esenţială în reglarea cantităţii de O2
atmosferic. Prin utilizarea substanţelor organice şi minerale solvite în masa
apei în cadrul fotosintezei are de asemenea o funcţie deosebit de importantă
în procesele de autopurificare a apelor.
10.2.3. PRODUCŢIA SECUNDARĂ
Producţia secundară este circumscrisă procesului de acumulare a
energiei la nivelul consumatorilor (animale şi descompunători ca unele

28 | P a g e
specii de bacterii şi fungi.
Cantitatea de energie preluată de către erbivore (consumatori) din
producţia primară netă (PPN) a autotrofelor (producători) constituie
producţia secundară brută (PSB) şi este influenţată de o serie de factori, cum
ar fi: specia de erbivor, natura proceselor de hrănire, natura proceselor de
digestie şi densitatea populaţiei de erbivore.
Odată consumat, mare parte a ţesutului vegetal ingerat parcurge
tractul digestiv al erbivorului fără a fi complet digerat. Resturile nedigerate
sunt eliminate sub formă de excrete (fecale şi urină). Un cosaş (specie
poikilotermă) asimilează circa 30% din ţesutul vegetal pe care îl consumă.
Un şoarece (specie homeotermă) asimilează în jur de 85 - 90% din ceea ce
consumă.
Energia fixată sub formă de biomasă constituie producţia secundară netă (PSN) şi reprezintă energia
disponibilă pentru consumatorii de rang superior (carnivore).
Producţia secundară este limitată de cantitatea şi calitatea producţiei
primare nete şi de caracteristicile metabolice ale consumatorului.
În general, homeotermele beneficiază de o rată ridicată de asimilaţie,
dar prezintă în acelaşi timp costuri metabolice ridicate utilizând aproximativ
98% din energie în procesele de respiraţie. Homeotermele valorifică sub
formă de biomasă (PSN) circa 2% din energia preluată.
Energia convertită şi stocată de către plante este preluată şi se
propagă în ecosistem trecând de la un nivel trofic la altul în cadrul aşa
numitului lanţ trofic.
Relaţiile trofice din cadrul unui ecosistem pot fi deosebit de
complexe, realizându-se curent o serie de legături încrucişate între mai
multe lanţuri trofice. Speciile polifage spre exemplu, accesează un număr
mare de specii cu care se hrănesc şi ca urmare interferă într-un număr egal
de lanţuri trofice. Prin urmare, la nivelul ecosistemelor sunt constituite
reţele trofice, prin intermediul cărora se realizează fluxul de energie şi de
materie în ecosistem.
Din punct de vedere al funcţiei ecologice, organismele dintr-un
ecosistem pot fi: producători (organismele autotrofe) şi consumatori
(organisme heterotrofe).
În orice ecosistem producătorii primari formează baza tuturor
lanţurilor şi reţelelor trofice deoarece autototrofele sunt singurele care au
capacitatea de a converti energia radiată (energia solară) în energie chimică. Prin intermediul relaţiilor
de hrănire, respectiv prin consumul direct al indivizilor din nivele trofice inferioare, energia se propagă
de-a lungul lanţului trofic. Fiecare nivel trofic poate fi considerat un punct de staţionare
temporară a unei fracţiuni din energia totală a ecosistemului.
Verigile lanţului trofic sunt constituite din specii diverse care
prezintă un mod de hrănire similar.
10.2.4. LANŢURILE TROFICE MAJORE
Acestea se diferenţiază prin natura vie (biomasa) ori nevie
(sapromasa) a sursei organice primare de stocare şi transfer al energei,
configurându-se două lanţuri trofice cu particularităţi distincte:
- lanţul trofic de păşunat
- lanţul trofic de detritus
Lanţul trofic de păşunat - este specific ecosistemelor terestre,
reprezentând lanţul trofic clasic din ecologie. Defineşte procesul de
propagare a fluxului de energie pornind de la producători, (autotrofe)
continuând cu erbivorele (de exemplu, vite, iepuri, insecte, gazele, etc.) care
consumă producţia primară şi cu carnivorele care se hrănesc pe baza
producţiei secundare (a erbivorelor). Specific acestui lanţ trofic este faptul

29 | P a g e
că erbivorul se hrăneşte cu părţi vii (ţesuturi vii) ale organismului autotrof.
În cazul ecosistemelor terestre, doar o parte foarte mică a energiei
stocate în producţia primară netă (PPN) este valorificată prin lanţul trofic
păşunat. Spre exemplu, vitele de pe o păşune consumă doar 15% din totalul
producţiei primare nete realizată de fitocenoza respectivă; pe lângă aceasta
40% până la 50% din energia consumată este returnată ecosistemului sub
formă de excrete. Deşi în cadrul acestui lanţ trofic, erbivorele terestre
consumă partea cea mai consistentă a PPN, o parte a acesteia este
consumată şi de diferite specii ce populează masa solului (biocenoza
solului: insecte.) şi se hrănesc cu segmentele subterane ale
plantelor. PPN consumată subteran poate avea un impact major asupra
bilanţului energetic al lanţului trofic de păşunat.
Lanţul trofic detritivor este lanţul trofic dominant, sub aspectul
ponderii, în majoritatea ecosistemelor terestre şi în cele ale apelor de
suprafaţă. Acesta circumscrie calea majoră de propagare a fluxului de
energie din aceste ecosisteme.
În ecosistemele în care predomină lanţul trofic detritic doar o mică
parte a producţiei primare nete este consumată de către erbivore, majoritatea
producţiei primare nete fiind utilizată de către organismele detritivore care se hrănesc cu ţesuturi
vegetale şi animale moarte. Din punct de vedere
cantitativ, valoarea PPN propagată prin lanţul trofic detritic este substanţial
mai mare comparativ cu cea a lanţului trofic de păşune. Astfel, într-o pădure
de ploaie ecuatorială, 50% din producţia primară netă (PPN) este utilizată în
cadrul proceselor de întreţinere şi respiraţie, 13% este stocată sub formă de
ţesut vegetal nou (biomasă acumulată), 2% este consumat de erbivore şi
35% este preluat de lanţul trofic detritic.
Într-o pădure tipică de foioase, 55% din producţia primară netă
(PPN) se consumă prin procesele de respiraţie ale plantei, 3% este preluată
de erbivore, 20% se acumulează sub formă de biomasă vegetală şi 22% se
propagă prin lanţul trofic detritic.
10.2.5. PIRAMIDE ECOLOGICE
Piramida trofică este o reprezentare schematică a repartiţiei biomasei
în ecosistem sau a cantităţii de energie stocată la diferitele nivele trofice ale
ecosistemului.
Fiecărui nivel trofic îi corespunde câte un nivel al piramidei. Primul
nivel trofic este ocupat în mod obligatoriu de producători. Cel de-al doilea
nivel trofic aparţine erbivorelor, iar nivelele trofice superioare carnivorelor
de diferite ordine.
Unele specii ocupă un singur nivel trofic, altele în schimb pot ocupa
mai mult decât un nivel. În urma efectuării unui recensământ de detaliu al
fiecărui nivel trofic (al populaţiilor şi al indivizilor din fiecare populaţie) din
cadrul unui ecosistem se poate constitui piramida numerelor.
Aceasta va releva că speciile care stau la baza piramidei trofice
(heterotrofele) sunt reprezentate prin numărul cel mai mare de indivizi.
Speciile de la nivelurile următore descresc rapid din punct de vedere numeric pe măsură ce se avansează
către nivelurile superioare ale piramidei trofice. Disponibilităţile energetice din ce în ce mai reduse de la
un nivel trofic la altul fac ca speciile din vărful piramidei ecologice (prădătorii de
vârf) să fie reprezentaţi printr-un număr restrâns de indivizi în ecosistem.
Unele ecosisteme, cum sunt cele acvatice posedă producători primari
cu o biomasă foarte mică dar cu o productivitate foarte ridicată, fenomen ce
poate genera o piramidă răsturnată (inversă) a biomasei.
Prin însumarea biomasei vii de la fiecare nivel trofic al unui
ecosistem se realizează piramida biomasei. Aceasta se constituie într-o

30 | P a g e
măsură a cantităţii de energie prezentă la un moment dat pe fiecare nivel
trofic al ecosistemului.. În ecosistemele acvatice, în mod curent zooplanctonul reprezintă, majoritar
următorul nivel trofic, respectiv cel al erbivorelor.
O piramidă a energiei poate fi realizată prin măsurarea
productivităţii sau a ratei de acumulare a energiei la fiecare nivel trofic. Din
cauza ineficienţei transferului energetic de la un nivel trofic la altul, cantităţi mari de energie sunt
pierdute din lanţul trofic cu ocazia fiecărui transfer,
motiv pentru care disponibilităţile energetice ale fiecărui nivel trofic sunt
din ce în ce mai reduse.
În cazul lanţurilor trofice de păşunat piramida energetică are
întotdeauna formă triunghiulară sau piramidală deoarece fiecare nivel trofic
superior conţine mai puţină energie decât nivelurile care îl preced.
Piramidele energetice sunt importante deoarece relevă rolul fiecărei
populaţii în transferul de energie din cadrul ecosistemului.
10.2.6. EFICIENŢA ECOLOGICĂ
Eficienţa energetică a unui nivel trofic reprezintă cantitatea de
energie (exprimată în procente) preluată şi transformată în producţie netă,
proprie nivelului trofic în cauză, din totalul de energie disponibilă la nivelul
trofic precedent. Eficienţa ecologică relevă raportul dintre cantitatea de
biomasă produsă de către un nivel trofic şi cantitatea preluată şi încorporată
în biomasa nivelului trofic următor, reflectând în fapt eficienţa energetică a
ecosistemului.
Eficienţa energetică nu are o valoare absolută, ea diferă, uneori
substanţial, de la un ecosistem la altul. Descreşterea rapidă a energiei
disponibile pentru fiecare nivel trofic succedent se reflectă şi în scăderea
accelerată a numărului de verigi din lanţurile trofice.
Din totalul energiei solare incidente doar o mică parte, respectiv 1%
este preluată de plante şi utilizată în procesul de fotosinteză. Din această
cantitate de energie solară preluată (PPB), o parte însemnată se pierde ca
urmare a proceselor de respiraţie ale plantei şi doar o mică parte este
transformată în energia chimică stocată în organismul vegetal. În
continuare, cantitatea de energie disponibilă scade vertiginos, pe măsură ce
se propagă de-a lungul lanţurilor trofice.
Creşterea pierderilor prin respiraţie reprezintă aproximativ 21% din
productivitatea primară brută (PPB) la nivelul producătorilor (autotrofelor),
30% la nivelul fitofagelor (erbivorelor) şi aproximativ 60% la nivelul
carnivorelor primare. Creşterea pierderilor, de la un nivel trofic la altul, se
datorează activităţilor mai intense (soldate cu cheltueli mai mari de energie)
desfăşurate de erbivore şi carnivore comparativ cu producătorii. Pierderile
de energie nu se datorează numai pierderilor de căldură rezultată din
oxidări, ci şi datorită faptului că un organism cu cât este mai evoluat, cu atât
natura activităţilor sale este mai complexă şi solicită cheltuieli suplimentare
de energie (activitate locomotorie, activitate nervoasă, modificări
comportamentale etc.) Începând de la autotrofe către vârful lanţurilor trofice se constată nu
un simplu flux de energie ci o treptată transformare a acesteia din forme
simple, inferioare în forme superioare din ce în ce mai complexe (energie
nervoasă, energie psihică etc.).
Este semnificativă, de asemenea, creşterea eficienţei fiecărui nivel
trofic. Organismele evoluate sunt mai eficiente, prezentând mecanisme de
reglare mai complexe care le permit un randament mai eficient în utilizarea
surselor de hrană (energie).
Aspectul fluxului de energie nu este identic pentru toate
ecosistemele. În funcţie de structura sa, fiecare ecosistem prezintă un aspect

31 | P a g e
particular al fluxului de energie.
Există o mare variabilitate în ceea ce priveşte eficienţa ecologică,
aceasta diferind substanţial de la o specie la alta. În general, se apreciază că
aproximativ 10% din energia unui nivel trofic este transferată nivelului
trofic următor. Aproximativ 90% din energia oricărui nivel trofic este
cheltuită pentru menţinerea şi reproducerea indivizilor nefiind disponibilă
nivelului trofic următor.
Eficienţa ecologică limitează lungimea lanţurilor alimentare din
cauza pierderilor de energie ce au loc la fiecare transfer de la un nivel trofic
la altul.

CURS 9

11. CIRCUITUL BIOGEOCHIMIC AL MATERIEI

Circulaţia materiei în ecosistem este cunoscută sub termenul de
circuit biogeochimic, proces în cadrul căruia elemetele minerale trec din sol
în plantă şi de la aceasta la animal.
Elementele chimice prezente în materia vie poartă denumirea de
bioelemente. Compoziţia chimică elementară a materiei vii este comună
pentru toate vieţuitoarele, C, O, H, N, S şi P. Macrobioelementele sau bioelementele plastice se
întâlnesc în proporţia cea mai mare: O, C, H, N, P, S, Cl, Na, K, Ca şi Mg,
constituind peste 99% din totalul bioelementelor. Dintre acestea O, C, H, şi
N reprezintă peste 96% din masa celulelor. Bioelementele cu rol plastic
reprezintă componenţi principali care participă la edificarea structurii
diferitelor substanţe din organism, intrând în constituţia tuturor celulelor,
precum şi în compoziţia lichidelor biologice.
Circuitele biogeochimice pot fi de două feluri:
- circuite gazoase – rezervorul principal al elementelor este atmosfera
- circuite sedimentare – rezervorul principal al elementelor îl constituie litosfera.
Spre deosebire de caracterul unidirecţional al fluxului de energie în
ecosisteme, bioelementele prezintă un caracter ciclic în sensul că trec din
materia anorganică în materia vie şi invers. Fluxul de substanţă în ecosistem
se realizează în cadrul mai multor etape distincte:
- importul de substanţe anorganice (minerale) - în celula vegetală, sub
forma soluţiilor apoase preluate prin intermediul sistemului radicular din substrat.
- sinteza primară de substanţă organică - în celula vegetală, prin fotosinteză.
- acumularea substanţei organice - în corpul plantelor (acumulare de biomasă).
- distribuirea substanţei organice - în ecosistem, prin intremediul lanţurilor trofice.
- descompunerea substanţei organice moarte - prin intremediul descompunătorilor.
- mineralizarea substanţei organice - prin intermediul microorganismelor mineralizatoare.
Etapele esenţiale ale fluxului de materie în ecosistem sunt reprezentate de sinteza materiei
organice (conversia energiei radiate în energie chimică prin fotosinteză) şi descompunerea
materiei organice. La fluxul elementar al substanţei este suficientă participarea doar a
producătorilor şi a descompunătorilor..
11.1. CIRCUITUL CARBONULUI
Circuitul carbonului se află în strânsă interdependenţă cu fluxul de
energie al biosferei; reducerea chimică a carbonului la compuşi organici
constituie principalul mod de stocare şi transfer al energiei de la un nivel
trofic la altul. Cea mai mare cantitate de carbon se găseşte depozitată în
litosferă:
- roci calcaroase şi dolomite – se regăsesc sub formă de carbonat de

32 | P a g e
calciu şi de carbonat de magneziu
- depozite fosile de carbon organic – cărbune, petrol şi gaze naturale
Aceşti compuşi ai carbonului participă în mică măsură la circuitul
natural al carbonului. Rezerva reală de carbon antrenat în circuitul
biogeochimic se regăseşte în hidrosferă şi în atmosferă. De asemenea,
carbonul se regăseşte în:
- apele marine şi continentale –sub formă carbonaţi, bicarbonaţi şi CO2 dizolvat.
- atmosferă – conţine carbon sub formă de CO2 în stare gazoasă.
Bioxidul de carbon este preluat de către plantele verzi şi este utilizat
în cadrul procesului de fotosinteză ca donor de carbon. Acest element
prezintă o funcţie esenţială de stocare a energiei sub formă chimică.

Prin procesul de fotosinteză plantele verzi convertesc energia radiată în

energie chimică, context în care carbonul joacă un rol primordial în
realizarea fluxului de energie în ecosisteme. Rezerva de carbon din materia
organică (vie ori moartă) din mediul terestru este relativ mare.
Revenirea carbonului în atmosferă ori hidrosferă se realizează
sub formă de CO2 ca urmare a procesului de respiraţie al tuturor categoriilor
de organisme vii: producători primari, consumatori, descompunători şi
mineralizatori.
În concluzie, două procese biologice au un rol esenţial în realizarea circuitului carbonului în
natură: fotosinteza, prin care CO2 este preluat de organismele fotosintetizante şi este convertit în
substanţe organice şi respiraţia proces în urma căruia are loc eliberarea energiei din
substanţele organice, iar carbonul este restituit în atmosferă sub formă de reciproc.
Dacă apare o tendinţă de creştere a cantităţii de CO2
din atmosferă se activează două mecanisme naturale de diminuare a
concentraţiei acestui gaz:
- o primă cale este reprezentată de intensificarea proceselor de
fotosinteză şi prin aceasta creşterea consumului de CO2.
- cea de a doua cale se datorează creşterii tensiunii CO2 din
atmosferă care duce la sporirea cantităţii gazului solvit în apă, unde o
cantitate mai mare de carbonaţi este transformată în bicarbonaţi.
Circuitul carbonului în natură prezintă o serie de oscilaţii diurne şi
sezoniere. De asemenea, se constată că proporţia CO2 din atmosfera
diferitelor regiuni ale globului variază.
11.2. CIRCUITUL AZOTULUI
Circulaţia azotului se realizează în cadrul unui ciclu de mare
complexitate a cărui bună funcţionare este asigurată de rezerva uriaşă de
azot liber din atmosferă. Constituită în mod primar prin erupţii1e vulcanice, reprezentând 80%
din masa totală a aerului. Funcţionând ca o supapă de siguranţă, rezerva de azot atmosferic
alimentează constant ciclul biogeochimic al acestui element. Restul de 20%
este cuprins în structura humusului din sol, în organismele vii, precum şi în
unele sedimente de natură organică sau minerală. Funcţia biologică a
azotului este esenţială deoarece acesta intră în structura a numeroase
substanţe biologic active, cum ar fi: proteinele structurale, enzimele, acizii
nucleici (bazele azotate), alcaloizii, urea etc.
Azotul poate pătrunde în ecosisteme pe cale abiogenă şi pe cale biogenă.
Calea abiogenă
- fixarea fotochimică se realizează în straturile superioare ale
atmosferei sub influenţa radiaţiilor UV şi constă în fixarea azotului sub formă de nitraţi.
- fixarea electrochimică are loc în straturile inferioare ale atmosferei
sub acţiunea descărcărilor electrice (fulgerelor.
33 | P a g e
Aceşti compuşi ai azotului sunt preluaţi din atmosferă cu ploaia şi
sunt antrenaţi în sol.
-Calea biogenă
- microorganisme libere - sunt microorganisme fixatoare de azot
libere care pot fi aerobe ori anaerobe (Azotobacter, Klebsiella, Clostridium,
Rhodospirillum, Anabaena etc.). Pot fi întâlnite în sol, în apele dulci şi în apele marine.
- micoorganisme simbionte - sunt specii care trăiesc în simbioză cu diferite specii de plante.
Leguminoasele realizează simbioze specifice, în sensul că fiecare specie de leguminoasă
realizează simbioza doar cu o anumită specie de bacterie.
Microorganismele simbionte sunt cele mai importante din punctul de vedere al circuitului
azotului în ecosistemele terestre. Fenomenul de fixare biologică are loc cu amploare mai redusaşi
în mediul acvatic sau pe solurile umede, prin activitatea metabolică a algelor albastre.
O fracţiune din azotul proteic se elimină prin excreţie sub formă de compuşi mai simpli, altă
fracţiune mai mare ajunge în sol după moartea organismelor. Descompunătorii transformă
progresiv azotul până la amoniac, cu participarea unui şir lung de specii.
Amoniacul poate intra în ciclul de nitrificare ce se desfăşoară în sol, prin
activitatea bacteriilor. Speciile genurilor Nitrosomonas, Nitromonas şi
Nitrosococcus oxidează amoniacul în azotit, iar speciile genului Nitrobacter
transformă azotiţii în azotaţi accesibili din nou plantelor superioare.
O parte a azotului părăseşte circuitul ecosistemelor terestre fiind
transportat de apele curgătoare de suprafaţă în mări şi oceane.
Însă, cea mai mare parte se acumulează pe fundul mărilor şi oceanelor sub formă de sedimente.
11.3. CIRCUITUL METALELOR BIOGENE
Resursele de elemente metalice variază în limite extrem de largi,
reprezentând componente esenţiale ale masei terestre. Înzestrate cu o reactivitate
chimică ridicată, ele formează compuşi stabili incluşi în roci, sau se
regăsesc disociaţi sub formă de cationi în mediul acvatic.
Volumul de cationi din organismele vii şi circulaţia acestora prin
biosferă se limitează la cantităţi reduse. Cu toate acestea, ele reprezintă de
regulă elemente indispensabile pentru buna desfăşurare a proceselor vitale.
Unele dintre aceste elemente participă cu rol nutritiv şi osmotic la
echilibrarea soluţiilor mediului intern, aşa cum sunt sodiul pentru animale şi
potasiul pentru plante, altele ca siliciul sau calciul intră în alcătuirea
edificiului de susţinere a organismelor.
Procese fiziologice, cum sunt respiraţia, fotosinteza, creşterea şi formarea
germenilor de reproducere, sunt determinate de metaloproteine pe bază de:
fier (hemaglobina, mioglabina, clorocruorina), cupru (hemocianina,
ceruloplasmina, ascorbinochinaza), magneziu (clorofila, enolaza,
hexochinaza, carboxilaza), zinc (fosfataza alcalină, lecitinaze, carbozimaze,
aldolaze), cobalt (vitamina B12).
Eliberarea cationilor din sistemele vii are loc prin procesele de
excreţie sau prin descompunerea materiei organice moarte. În mediul
terestru, sursa principală de cationi biogeni este solul aprovizionat
permanent prin descompunerea rocii mamă.
11.4. CIRCUITUL APEI
Circulaţia tuturor elementelor geochimice este condiţionată în cel
mai înalt grad de circulaţia apei, fie că aceasta le include în molecula ei, aşa
cum este cazul oxigenului şi hidrogenului, fie că ea constituie mediul de
disociere sau dispersie a acestor elemente pe care le transportă în toate
învelişurile Pământului.Apa este cea mai abundentă substanţă de la suprafaţa Pământului
acoperindu-l în proporţie de71,7 % prin acumulări uriaşe ce formează mări şi oceane.

34 | P a g e
Cea mai mare cantitate de apă dulce se află sub formă de gheaţă în cele două mari calote din
Antarctica şi Groenlanda, o altă fracţiune este prezentă sub formă de vapori în atmosferă,
în general până la 5 000 m înălţime, iar restul, sub formă lichidă, la suprafaţa
continentelor sau în litosferă. Ca urmare a impactu1ui energiei solare apa realizează o circulaţie
complexă, parcurgând toate învelişurile exterioare ale Pământului prin intermediul unui ciclu
fizic vizând trecerea dintr-o stare de agregare în alta şi a unui ciclu chimic.
Din cantitatea de apă ce reprezintă consumul specific al plantei cea
mai mare parte este eliminată prin transpiraţie, servind în principal la
transportul substanţelor nutritive sau la termoreglare şi numai o mică parte
este utilizată ca materie primă în fotosinteză. Fotodisocierea apei în oxigen şi hidrogen mai
are loc în cantităţi reduse şi pe cale abiotică sub influenţa energiei razelor
ultraviolete sau în cadrul unor procese industriale.Activitatea umană legată de reducerea
suprafeţelor împădurite, dezvoltarea agriculturii şi industriei au ca rezultantă accelerarea
scurgerii înoceane şi perturbarea echilibrului hidric al unor regiunii continentale prin
aridizarea climatului.

CURS 13

18. EFECTELE GLOBALE ALE POLUĂRII MEDIULUI

18.1. ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ
Creşterea temperaturii medii globale alterează întregul sistem
climatic al Terrei, afectând viaţa de pe planetă. Ea aduce valuri de căldură
mai intensă, furtuni mai distrugătoare, recolte mai mici, topirea gheţurilor şi
creşterea nivelului mărilor. Printre domeniile cele mai afectate se numără şi
agricultura.
18.1.1. CAUZELE ÎNCĂLZIRII GLOBALE (EFECTUL DE SERĂ)
18.1.1.1. Sporirea emisiilor de carbon
La scară globală, bioxidul de carbon din aerul atmosferic are funcţie
deosebit de importantă din punct de vedere climatologic. Această funcţie se
circumscrie în esenţă proprietăţii acestui gaz de a reţine radiaţia calorică la nivelul atmosferei
terestre şi de a o împiedica să scape în spaţiul extraatmosferic, definind aşa numitul efect de
seră. Concentraţia normală a acestui gaz în aerul atmosferic, de 0,03%, asigură o temperatură
medie globală de aproximativ 15°C (14,69°C), făcând posibilă existenţa vieţii pe Terra în forma
pe care o cunoaştem în prezent.Utilizarea pe scară largă a combustibililor fosili (solizi, lichizi şi
gazoşi) asociată cu activitatea industrială din ce în ce mai activă şi mai
poluantă au dus la eliminarea în atmosferă a unor cantităţi enorme de CO2,
depăşind cu mult rata naturală de acumulare a acestui gaz în aerul
atmosferic. Se apreciază că 28% din rezerva atmosferică de CO2 se
datorează proceselor curente de ardere a combustibililor fosili.
În ultimii 20 de ani, concentraţia atmosferică de CO2 a crescut cu o rată fără precedent de 1,5
ppm anual. Deoarece capacitatea atmosferei de a fixa carbonul este constantă, pe măsură ce
creşte volumului emisiilor, plantele fixează un procentaj tot mai mic.
Concentraţiile atmosferice sporite de CO2 şi alte gaze cu efect de seră
captează o parte mai mare din căldura Soarelui, determinând creşterea
temperaturii globale. Aceasta la rândul ei este răspunzătoare de topirea
gheţarilor, ridicarea nivelului mărilor şi numărul sporit de furtuni
devastatoare.
Creşterea accelerată a concentraţiei CO2 a fost favorizată şi de distrugerea la nivelul planetar a
unor extinse suprafeţe de păduri şi zone umede. Fitocenozele, în general, şi cele forestiere în
special sunt singurele structuri naturale capabile să reducă semnificativ, prin procesul de
fotosinteză, concentraţia CO2 din aerul atmosferic.
O serie de alte gaze prezintă proprietăţi similare CO2, contribuind la
35 | P a g e
accentuarea efectului de seră. Activitatea antropică este responsabilă de
eliminarea în atmosferă a unor cantităţi imporatnte de oxizi nitroşi, metan şi
clorofluorocarburi, care alături de CO2 contribuie la accelerarea procesului
de încălzire globală.
Restrângerea suprafeţelor împădurite (despăduririle)
Suprafaţa globală a pădurilor reprezintă un indicator cheie al
sănătăţii planetei. O pădure intactă reciclează nutrienţii, regularizează clima,
stabilizează solul, descompune şi neutralizează deşeurile etc.
În întreaga lume, pădurile acoperă aproximativ 3,9 miliarde hectare,
reprezentând aproape o treime din suprafaţa uscatului.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
estimează că în ultimul deceniu al secolului XX biosfera a pierdut 94
milioane hectare de păduri. Ţările în curs de dezvoltare au pierdut 130
milioane de hectare, în timp ce lumea industrializată a câştigat 36 milioane
hectare ca rezultat al împăduririi suprafeţelor agricole degradate ori
abandonate. Pierderea anuală de păduri naturale din această perioadă, care
include despăduririle plus conversia unor păduri naturale în plantaţii de
arbori a fost de 16 milioane de hectare, din care 94% în zonele tropicale.
În anii '90, Brazilia a suferit cea mai grea pierdere de suprafaţă
împădurită, aceasta însumând 23 milioane de hectare. America de Sud în
ansamblu a avut pierderi totale de 37 milioane hectare. În Africa au fost
distruse 52 milioane de hectare de pădure. Sudanul, Zambia şi Republica
Democratică Congo sunt răspunzătoare de jumătate din suprafeţele
despădurite în Africa. În timp ce în Statele Unite s-au înpădurit circa 4
milioane hectare de păduri, Mexicul a pierdut mai mult de 6 milioane
hectare. Pierderile totale pentru America de Nord şi America Centrală au
fost de 6 milioane de hectare.
O campanie masivă de reâmpăduriri din China s-a soldat cu un câştig
anual de aproximativ 1,8 milioane hectare de pădure nouă. Concomitent sau interzis tăierile de
păduri, necesarul fiind asigurat din plantaţii şi din
importuri de produse forestiere din alte ţări. În Indonezia, unde în ultimul
deceniu s-au exploatat 13 milioane hectare de păduri, despăduririle s-au
accelerat, atingând în prezent o medie de 2 milioane hectare anual. De-a
lungul ultimei decade, suprafaţa împădurită din întreaga Asie s-a redus cu 4
milioane de hectare.
Institutul pentru Resursele Mondiale estimează că în următorii 10 -
20 de ani în jur de 40% din pădurile intacte ale lumii vor fi dispărut dacă
exploatarea fondului forestier continuă în ritmul actual.
Zonele lipsite de ecosistemele forestiere originare şi de habitatul asociat
suferă fenomene grave de eroziune în absenţa vegetaţiei care stabilizează
solul. Aceste terenuri îşi pierd rapid fertilitatea. Chiar dacă sunt
reîmpădurite cu plantaţii, funcţionalitatea unei plantaţii de monocultură este
departe de cea a unei păduri seculare, unde un număr mare de specii de
diferite vârste joacă fiecare un rol biologic particular, conferind o stabilitate
incomparabil mai mare ecosistemului.
18.1.2. EFECTELE ÎNCĂLZIRII GLOBALE
18.1.2.1. Creşterea temperaturii globale
Între anii 1880 şi 1930, temperatura medie globală din aproape
fiecare an a fost sub cea normală (pe care oamenii de ştiinţă o definesc ca
media intervalului 1950-1980). Din anii ´30, primul deceniu în care s-au
consemnat câţiva ani cu temperaturi peste medie, această tendinţă a început
să se schimbe.
36 | P a g e
Începând din 1977, temperatura medie globală a început să crească şi
de atunci a depăşit media normală în fiecare an. În anii '80, temperatura
medie globală a fost cu 0,26°C peste cea normală, iar în deceniul 1990,
temperatura medie globală a depăşit cu 0,40°C valoarea normală. În primii
trei ani ai noului mileniu, temperatura medie a fost cu 0,55°C peste normal.
Dacă această tendinţă de creştere accelerată se menţine, saltul din acest
deceniu va întrece substanţial creşterea din deceniile precedente.
Meteorologii arată că cei mai călduroşi 16 ani au fost consemnaţi toţi
după 1980. Faptul că cei mai călduroşi trei ani au fost înregistraţi în ultimii
cinci ani, demonstrează că temperatura globală creşte într-un mod din ce în
ce mai accelerat. Date fiind aceste creşteri record, previziunile Intergovernmental Panel on
Climate Change (IPCC) arată că până la
sfârşitul acestui secol temperatura medie a Terrei va creşte cu 1,4 - 5,8°C.
Măsura în care tendinţa de creştere a temperaturii globale va urma limita
inferioară sau pe cea superioară a previziunii nu poate fi încă estimată cu
precizie; având în vedere recenta accelerare a creşterii temperaturii globale
s-ar putea anticipa o traiectorie teoretică mai apropiată de limita superioară
(5,8°C).
18.1.2.2. Extinderea fenomenelor de deşertificare
Extinderea deşertului este un proces de mare complexitate desfăşurat
la scară globală, care încă nu este pe deplin înţeles şi explicat.
Deşertificarea poate fi definită ca procesul în cursul căruia se produce
degradarea mediului prin diminuarea resurselor lui naturale asociată cu
pierderea productivităţii biologice. Există mai multe faze ale procesului, iar
faza finală este cea a deşertului complet, cu producţia biologică nulă.
Deficitul ecologic fundamental cu care se confruntă omenirea în
momentul de faţă constă în pierderea solului ca urmare a fenomenelor de
eroziune.
Cercetările privind evaluarea riscului de deşertificare indus de om şi
aprecierea numărului de oameni afectaţi de acest proces au relevat o serie de
concluzii deosebit de grave. Astfel, utilizându-se patru categorii de
clasificare a riscului de deşertificare (scăzut, moderat, ridicat şi foarte
ridicat) s-a estimat că 11,9 milioane km2 de terenuri agricole şi păşuni sunt
expuse unui risc foarte ridicat de deşertificare. Studiile atrag atenţia că
aceste terenuri vor trebui protejate cu prioritate deoarece în lipsa unor
măsuri urgente de protecţie fertilitatea acestor soluri va fi ireversebil
compromisă. Acelaşi studiu relevă că 15,6 milioane km2 prezintă risc ridicat
de deşertificare, 8,6 milioane km2 risc moderat şi 7,1 milioane km2 risc
scăzut de deşertificare.
În prezent, deşerturile reprezintă aproximativ 6% din suprafaţa
uscatului, iar alte 28% sunt în curs de deşertificare.
Activităţile umane responsabile de procesul accelerat de deşertificare
constau în practici agricole improprii, suprapăşunat, despăduriri şi utilizarea
unor tehnologii industriale improprii. Necesităţile alimentare silesc
populaţiile locale să distrugă (prin exploatare şi cel mai adesea prin
incendiere) pădurile tropicale umede. Solul fiind sărac, după cîţiva ani de
cultivare acesta se degradează fiind părăsit şi este distrusă pădurea de pe alte
suprafeţe. Ca urmare, se degradează regimul hidrologic, se accentuează
eroziunea şi dispar ecosisteme de o mare complexitate.
18.1.2.3. Diminuarea resurselor de apă dulce
Lipsa tot mai acută a apei dulci reprezintă o altă problemă majoră a
deficitelor de resurse naturale cu care se confruntă omenirea în prezent.
37 | P a g e
Consumul de apă s-a triplat în ultima jumătate de secol. Indiciile cele mai
evidente ale deficitului major de apă în unele regiuni ale planetei constau în
secarea tot mai freventă a cursurilor de apă, a fantânilor şi dispariţia
accelerată a zonelor umede şi a lacurilor.
Un alt semnal de alarmă în privinţa deficitului tot mai acut de apă
constă în dispariţia zonelor umede şi a lacurilor. În Africa Centrală, lacul
Ciad şi-a micşorat suprafaţa cu aproximativ 95% în ultimele patru decenii.
Ploile reduse, temperaturile peste medie şi devierea unor cursuri de apă ce
alimentează lacul în scopul utilizării apei pentru irigaţii au contribuit la
secarea acestuia. În China, aproape 1000 de lacuri au dispărut numai în
provincia Hebei.
Criza de apă afectează în prezent aproape fiecare ţară din Africa de
Nord şi Orientul Mijlociu. Algeria, Egiptul, Iranul şi Marocul sunt obligate
să achiziţioneze de pe piaţa mondială 40% din necesarul lor de cereale. Pe
măsură ce populaţia creşte, în aceste ţări deficitare în resurse de apă
dependenţa de importul de cereale devine din ce în ce mai acută.
Unele sate au fost părăsite în lipsa apei accesibile
18.1.2.4.
Diminuarea recoltelor
Printre domeniile economice cele mai sensibile care acuză acut
efectele fenomenului de încălzire globală se numără agricultura. Plantele de
cultură asigură producţii eficiente din punct de vedere economic dacă cresc
la temperatura optimă sau aproape de aceasta, modificarea regimului de
temperatură afectându-le în mod direct. Chiar şi o încălzire minoră de 1 -
2°C în timpul sezonului de creştere poate reduce semnificativ recolta de
cereale în regiuni cheie pentru producţia de hrană.
Într-un studiu asupra productivităţii ecosistemelor locale, realizat de
Ohio State University se arată că pe măsură ce temperatura creşte, procesul
de fotosinteză se intensifică până la temperatura de 20°C. Rata fotosintezei
rămâne constantă până la 35°C, după care începe să scadă, iar la 40°C
încetează complet. Aceste date au fost confirmate de o serie de studii
ulterioare. Astfel, efectele temperaturii asupra fertilităţii orezului au fost
studiate în detaliu de savanţii de la International Rice Research Institute din
Filipine. Aceştia au arătat că fertilitatea orezului scade de la 100% la
temperatura de 34°C la aproape zero la temperatura de 40°C. Porumbul,
care în condiţii optime are o productivitate ridicată este extrem de vulnerabil
la stressul termic.
Unele studii privind evaluarea efectelor temperaturilor ridicate
asupra recoltelor de orez arată că în intervalul termic 30 - 40°C, pentru
fiecare grad Celsius cu care temperatura creşte în timpul înfloririi,
fertilitatea scade cu 10%, astfel încât la 40°C fertilitatea se reduce practic la
zero.
Consecinţele încălzirii globale vor consta în deplasarea zonelor cu
potenţial agricol spre nord, în Canada şi Siberia. Neajunsul ar consta şi în
faptul că solurile din aceste regiuni nu sunt prea fertile. De exemplu, în
SUA există o diferenţă foarte mare între solurile desebit de fertile de la sud
de Marile Lacuri şi cele de la nordul acestora. În pofida vastelor sale
întinderi de pământ, Canada produce mai puţin grâu decât Franţa; dacă
Canada este unul dintre principalii exportatori, aceasta se datorează exclusiv
populaţiei sale atât de mici în comparaţie cu vastitatea teritoriului naţional.
18.1.2.5. Topirea gheţurilor şi ridicarea nivelului mării
Raportului publicat în 2002 de Intergovernmental Panel on Climate
38 | P a g e
Change (IPCC) prognozează că în acest secol nivelul mării va creşte cu 0,09
- 0,88 metri ca rezultat al încălzirii globale şi a topirii gheţarilor. Noi studii
indică o topire a crustei de gheaţă a Pământului mult mai rapidă decât au
presupus oamenii de ştiinţă.
Topirea gheţarilor ia amploare peste tot în Anzi, gheţarul Qori Kalis
din Anzii Peruvieni micşorându-se de trei ori mai repede în fiecare din anii
1998 - 2000 comparativ cu perioada dintre 1995 şi 1998. Se estimează că
marea calotă Quelcaya din Anzii Peruvieni va dispărea complet în intervalul
2010 - 2020. Gheţarul Antisana din Ecuador, care furnizează jumătate din
apa capitalei Quito, s-a micşorat cu aproape 100 metri în ultimii opt ani. Se
estimează că în următorii 15 ani, 80% dintre gheţarii Americii de Sud vor
dispărea, afectând grav ţări ca Bolivia, Peru şi Ecuador care se bazează
aproape exclusiv pe gheţari pentru a-şi asigura necesarul de apă.
Studiile asupra muntelui Kilimanjaro arată că între 1989 - 2000 cel
mai înalt munte al Africii a pierdut 33% din învelişul său de gheaţă. Se
prognozează că în următorii 15 ani formaţiunea sa glaciară ar putea dispărea
complet. Vasta masă de zăpadă şi gheaţă din Himalaya se restrânge şi ea. Deşi
nu sunt disponibile date amănunţite, gheţarii studiaţi indică o retragere
accelerată. Reprezentanţi ai Union Internationale des Associations
d'Alpinisme au atras atenţia asupra faptului că gheţarul care se termina în
dreptul taberei de bază de unde Edmund Hilary şi Tenzing Norgay au pornit
în istorica lor ascensiune a Everestului din 1953 s-a retras cu circa 5
kilometri. Fenomenul este deosebit de acut în Nepal, India şi Bhutan şi întro
mai mică măsură în Tibet.
Efectele creşterii temperaturii sunt vizibi1e la ambii poli ai
Pământului. Un număr mare de articole prezentate la Conferinţa Anuală a
American Geophysical Union (AGU) din decembrie 2002 au prezentat
evoluţii dramatice în ceea ce priveşte procesul de topire a gheţurilor. S-a
relevat faptul că în vara lui 2002, suprafaţa de gheaţă care acoperă Oceanul
Arctic s-a restrâns la cea mai mică valoare, observată din 1978, când au
debutat studiile.
Pe lângă faptul că se restrânge ca suprafaţă, gheaţa de pe Marea
Arctică s-a subţiat cu 42% în ultimii 35 de ani, de la o medie de 3,1 la 1,8
metri. Acest fenomen a dus la înjumătăţirea masei de gheaţă depozitată în
calota glaciară arctică. Oamenii de ştiinţă norvegieni prognozează că în
decurs de câteva decenii, Marea Arctică ar putea fi complet liberă de gheţuri
pe timpul verii.
Dacă se întâmplă acest fenomen, el nu va afecta nivelul mării,
deoarece gheaţa este deja în apă. În schimb, va altera balanţa termică a
Arcticii. Lumina solară este reflectată în spaţiu în proporţie de aproximativ
80% de gheaţa şi zăpada arctică şi doar 20% este absorbită sub formă de
căldură. Dacă lumina solară vine în contact cu uscatul sau apa liberă, numai
20% va fi reflectată în spaţiu şi 80% va fi convertită în căldură, ducând la
creşterea temperaturii globale. Acesta este un exemplu de feedback pozitiv,
un fenomen în care o tendinţă se autosusţine şi se autoalimentează.
Topirea învelişului de gheaţă al Groenlandei prezintă o problematică
similară. Pe o suprafaţă de 686 000 kilometri pătraţi (aproximativ o treime
din suprafaţa totală), învelişul de gheaţă al Groenlandei se topeşte mai
repede decât în orice altă perioadă pentru care există înregistrări.
Perspectiva unor veri arctice mult mai calde este îngrijorătoare,
deoarece Groenlanda este situată în parte dincolo de Cercul Polar. Se
apreciază că dacă tot stratul de gheaţă de pe această insulă s-ar topi, nivelul
39 | P a g e
mării s-ar înălţa cu şapte metri. Dacă stratul de gheaţă din Groenlanda
dispare, sute de oraşe de pe coastă se vor afla sub nivelul mării, la fel şi
câmpiile inundabile şi deltele fluviilor din Asia cu toate orezăriile lor. Multe
state insulare vor înceta să mai existe.
La celălalt capăt al Pământului, stratul de gheaţă al Antarcticii are o grosime medie de 2,6
kilometri şi conţine peste 90% din apa dulce a
planetei. În acest caz, preocupant nu este stratul de gheaţă care acoperă
continentul, ci banchizele care se extind dinspre continent în mările
înconjurătoare şi care încep să se desprindă într-un ritm alarmant.
Banchizele care înconjoară Antarctica sunt formate prin curgerea
gheţarilor de pe continent către altitudini mai joase. Curgerea gheţurilor este
alimentată prin formarea de noi gheţuri pe continent şi culminează cu
desprinderea banchizelor de la marginea exterioară şi formarea de
iceberguri. În 2000, un iceberg enorm, de aproximativ 11 000 km2 s-a
desprins de banchiza ROSS.
În noiembrie 2001, comunitatea ştiinţifică a fost alertată de un
cercetător de la lnstituto Antartico Argentino care a remarcat primăvara
neobişnuit de călduroasă şi accelerarea cu 20% a curgerii banchizei. În
martie 2002, partea nordică a banchizei Larsen B a căzut în mare, fiind
urmată în scurt timp de desprinderea unei bucăţi enorme de gheaţă (5500
km2) din Gheţarul Thwaite.
De-a lungul Peninsulei Antarctice, în vecinătatea banchizei Larsen,
temperatura medie a crescut cu 2,5°C în ultimele cinci decenii. Temperaturile
mai mari au dus la topirea gheţii pe suprafaţa banchizelor. Oamenii
de ştiinţă consideră că pe măsură ce apa de topire de la suprafaţă se
infiltrează în crăpături, slăbeşte gheaţa, făcând-o vulnerabilă la noi fracturi.
Banchizele fiind deja în apă, desprinderea lor de masa continentală
nu afectează nivelul mării. Preocupant este faptul că fără banchizele care
frânează curgerea gheţii (valoarea normală de deplasare este de 400-900
m/an), această curgere s-ar putea accelera ducând la subţierea stratului de
gheaţă la marginile Antarcticii. Observaţiile recente au arătat că după ce
banchiza Larsen A s-a desprins, viteza de curgere a gheţarilor din amonte sa
mărit de cel puţin două ori. Concluzia acestor observaţii este evidentă şi
anume acumularea gazelor cu efect de seră determină desprinderea
accelerată a banchizelor antarctice. Topirea accelerată a gheţii, concomitent
cu creşterea accelerată a temperaturii globale după 1980 este îngrijorătoare
pentru regiunile joase ale statelor cu ieşire la mare şi pentru statele insulare.
Se consideră că creşterea cu un metru a nivelului mărilor şi oceanelor lumii
ar inunda jumătate din orezăriile Bangladesh-ului. Orezăriile din luncile
inundabile ale altor fluvii din ţările asiatice ar fi de asemenea afectate,
incluzând India, Thailanda, Vietnam, Indonezia şi China.
Center for Environmental Sciences de la Universitatea Maryland
SUA estimează că pentru fiecare creştere cu un metru a nivelului mării, linia
ţărmului se va retrage în medie cu 1500 metri.
Expansiunea oceanelor ca urmare a topirii gheţurilor a devenit un
indicator supravegheat atent, constituind o tendinţă ce ar putea obliga la o migraţie umană de
dimensiuni inimaginabile într-un viitor nu prea
îndepărtat.

CURS 14

18.2. EXPLOZIA DEMOGRAFICĂ

40 | P a g e
Populaţia globului a depăşit 6 miliarde de locuitori la sfârşitul
secolului trecut. Ratele de creştere a populaţiei au înregistrat o evoluţie
vertiginoasă după al doilea război mondial, pe măsură ce s-au îmbunătăţit
serviciile de asistenţă medicală şi performanţele productive din domeniul
agricol. După ce a atins o rată maximă de 2,1% în jurul anilor ´70, creşterea
anuală a populaţiei globului a scăzut treptat până la 1,3% în 1999. Chiar
dacă creşterea globală a populaţiei prezintă o tendinţă de încetinire, există o
importantă disparitate între ratele de creştere ale diferitelor ţări. La nivel
global, populaţiei umană continuă să crească din punct de vedere numeric.
În cea mai mare parte a lumii aflată în curs de dezvoltare, unde
trăiesc aproape 5 miliarde de oameni, populaţia continuă să crească rapid.
Chiar şi în condiţiile scăderilor anticipate ale ratei natalităţii în societăţile
dezvoltate se estimează că în 2050 populaţia statelor aflate în curs de
dezvoltare va depăşi 8,2 miliarde de oameni. Şase ţări sunt răspunzătoare de
peste jumătate din creşterea anuală a populaţiei globului: India (16
milioane), China (9 milioane), Pakistan (4 milioane), Nigeria (4 milioane),
Bangladesh (3 milioane) şi Indonezia (2 milioane).
Cele 48 de ţări clasificate drept cele mai sărace state ale lumii au rate
de creştere ale populaţiei chiar mai mari. Dacă tendinţele actuale continuă,
populaţiile însumate ale acestor state vor ajunge să se tripleze la jumătatea
secolului, crescând de la 658 milioane cât au în prezent la 1,8 miliarde
locuitori. Printre ţările cu rate ale natalităţii extrem de ridicate (şapte copii
sau mai mult per familie) se numără Afghanistanul, Angola, Burkina Faso,
Burundi, Liberia, Mali, Niger, Somalia, Uganda şi Yemen.
Rata natalităţii se află într-un raport invers proporţional cu nivelul de
educaţie al femeilor şi cu numărul locurilor de muncă disponibile pentru
femei. Cu cât femeile sunt mai instruite, cu atât ele au un număr mai redus
de copii. Educarea populaţiei prin intermediul serviciilor de planificare
familială şi accesibilizarea acestor servicii ar putea reduce semnificativ rata
demografică şi gradul de sărăcie a populaţiei globului.
Aproape o treime din populaţia actuală a globului are o vârstă de sub
14 ani. Cea mai numeroasă generaţie de tineri din istoria umanităţii a atins
sau va atinge în curând vârsta reproductivă, intensificând procesul
demografic. Resursele mediului fiind finite, explozia demografică exercită
cea mai accentuată presiune asupra ecosistemelor naturale şi asupra
mediului în ansamblul său.
18.3. PLOILE ACIDE
Apa necontaminată din precipitaţii prezintă un pH de aproximativ
5,6. În mod uzual, prin ploi acide sunt definite precipitaţiile cu un pH mai
scăzut de 5,6. Caracterul acid al apei din precipitaţii se datorează reacţiilor
chimice dintre diferiţi aerosoli (poluanţi atmosferici) şi apă. Activităţile
industriale sunt responsabile de poluarea intensă a atmosferei terestre cu
cantităţi importante de dioxid de sulf şi oxizi ai azotului. În cadrul unui
proces natural de epurare a aerului atmosferic aceşti poluanţi sunt preluaţi şi
eliminaţi prin solvire cu ajutorul apei din precipitaţii. În contact cu apa,
poluanţii intră în reacţii chimice complexe, în urma cărora se transformă în
acid nitric, acid sulfuric şi diferite săruri sulfat şi nitrat, care alterează pH-ul
precipitaţiei.
Sursele antropice majore de compuşi ai sulfului şi azotului implicaţi
în fenomenul ploilor acide sunt autovechiculele cu combustie internă, unii
fertilizanţi agricoli, marile centrale termoelectrice pe bază de combustibili
fosili etc.
41 | P a g e
Precipitaţiile cu caracter acid afectează ecosistemele terestre şi în
mod special pe cele acvatice. Acestea din urmă prezintă o capacitate relativ
redusă de tamponare a apelor acide, suferind o modificare rapidă a pH-ului.
Biocenozele acvatice încep să acuze efectele de pesimum ecologic la valori apropiate de pH 4,
speciile mai sensibile fiind eliminate din ecosistem. În
general, organismele tinere prezintă sensibilitate accentuată. Adulţii suportă
mai bine reducerea pH-ului dar frecvent le este afectată capacitatea
reproductivă. Acidifierea ecosistemelor acvatice determină reducerea ratei
de creştere şi dezvoltare a planctonului. Urmare a acestui fapt este grav
afectată productivitatea organismelor de la baza lanţului trofic, efectele
propagându-se în întrega biocenoză acvatică, perturbând ecosistemul în
întregul său.
Precipitaţiile acide distrug ţesuturile exterioare cu funcţie de
protecţie a organelor vegetale (cuticula frunzelor şi tulpinilor), provocând
frecvent defolierea arborilor, distrugerea lujerilor şi debilitarea vegetaţiei,
plantele devenind mai sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor.
18.4. DIMINUAREA STRATULUI DE OZON PROTECTOR
Scutul sau stratul de ozon protector este un strat de ozon (O3, formă
moleculară a oxigenului având capacitate oxidativă ridicată) localizat la
altitudini de peste 15 km în atmosferă. Stratul de ozon prezintă funcţie
ecologică deosebit de importantă deoarece filtrează radiaţia solară reflectând
în spaţiul extraatmosferic mare parte din radiaţia ultravioletă potenţial
nocivă pentru organismele vii, protejând astfel biosfera de supraexpunerile
la radiaţii ultraviolete.
Descărcările electrice (fulgerele) creează condiţiile primare necesare
genezei moleculelor de ozon (O3) care se formează pe baza moleculelor de
O2 atmosferic, gaz ce se găseşte din abundenţă în atmosferă. Totodată, în
atmosferă au loc curent o serie de reacţii chimice ce implică în mod
particular atomii de hidrogen şi nitrogen care reacţionează cu moleculele de
ozon, descompunându-le. Prin urmare, în condiţii naturale se realizează un
echilibru între rata de formare şi cea de descompunere a ozonului, cantitativ
aceasta menţinându-se la un nivel relativ constant.
Activitatea industrială este responsabilă de eliberarea în atmosferă a
unor cantităţi importante de substanţe poluante care afectează grav
integritatea stratului de ozon. Principalul element responsabil de diminuarea
stratului de ozon este clorul, care ajunge în straturile superioare ale
atmosferei prin intermediul unor compuşi moleculari, în majoritate de
natură antropică. Un efect deosebit de nociv îl prezintă clorofluorocarburile
(CFC), substanţe de sinteză chimică ce intră în componenţa sistemelor de
refrigerare, fiind utilizate ca propelanţi în dozele de spray, ca solvenţi
industriali etc. Efecte similare CFC-urilor prezintă tetracloridcarbonul,
utilizat pe scară largă ca solvent industrial şi ca agent de curăţare. Gazele de ardere eliminate ca
urmare a proceselor de combustie a carburanţilor fosili
conţin cantităţi importante de oxizi nitrici responsabili la rândul lor de
diminuarea stratului de ozon. Ajunse în atmosferă, aceste produse suferă o
serie de reacţii de transformare şi descompunere ce duc în final la eliberarea
clorului. Atomul de clor acţionează ca un catalizator, intrând în reacţie cu
ozonul, pe care îl descompune.
În ultimele decenii, concentraţia globală a stratului de ozon s-a
diminuat grav. Nivelul acestuia deasupra Antarcticii a scăzut cu aproape
40%
Diminuarea ori pierderea acestui scut protectiv implică efecte grave
42 | P a g e
asupra sănătăţii organismelor vii. Reducerea cu 1% a stratului de ozon
generează o creştere cu 2% a radiaţiei ultraviolete incidente la suprafaţa
pământului, efectul biologic concretizându-se printr-o creştere cu 5 – 7% a
incidenţei diferitelor forme ale cancerului de piele. Expunerea la doze
crescute de radiaţie ultravioletă generează creşterea frecvenţei cazurilor de
cataractă şi o slăbire generală a sistemului imunitar al organismelor terestre.
În ecosistemele acvatice, expunerea prelungită la doze sporite de
radiaţie ultravioletă afectează în primul rând fitoplanctonul. Efectele
constau în perturbarea gravă a a lanţurilor trofice marine ca urmare a
alterării proceselor de fotosinteză şi a reducerii semnificative a
productivităţii primare şi a turnover-ului din aceste ecosisteme. Efecte
similare au fost decelate şi la plantele terestre, radiaţia ultravioletă în exces
alterând capacitatea de fotosinteză şi implicit producţia primară a fitocenozelor.
18.5. POLUAREA BIOLOGICĂ
Introducerea de specii noi în biocenoze are de cele mai multe ori
efecte devastatoare asupra ecosistemelor. O specie pătrunsă într-o biocenoză
nouă, în lipsa duşmanilor naturali şi ca urmare a condiţiilor prielnice oferite
de ecosistem se înmulţeşte exploziv provocând frecvent ruperea echilibrului
ecologic, periclitarea altor specii, şi uneori adevărate catastrofe economice.
Buna funcţionare a ecosistemelor naturale este de foarte multe ori dereglată
atât prin introducerea sau eliminarea unor specii cât şi prin modificarea
mediului natural al biocenozei.
Speciile vegetale şi animale care sunt introduse prin intervenţie
antropică în ecosisteme diferite de cele de origine şi care au capacitatea
adaptativă de a valorifica noul habitat în detrimentul speciilor autohtone
(native) poartă denumirea de specii străine (alohtone).
Speciile străine care prezintă o creştere numerică explozivă şi o
distribuţie rapidă ocupând spaţii foarte vaste poartă denumirea de specii
invazive. Creşterea numerică exagerată a speciilor invazive se datorează pe
de o parte condiţiilor de biotop optime iar pe altă parte lipsei controlului
exercitat de populaţiile naturale de prădători care în noile habitate lipsesc.
Specia invazivă exercită un efect deosebit de negativ asupra speciilor
autohtone cu care interacţionează deoarece în lipsa unui proces de
coadaptare acestea nu dispun de mecanisme de apărare eficiente.
În prezent, acest fenomen capătă o amploare din ce în ce mai mare,
amplificându-se rapid datorită proceselor de globalizare a comerţului,
transporturilor şi turismului. Poluarea biologică este considerată una dintre
cele mai mari ameninţări la stabilitatea şi inegritatea ecosistemelor naturale.
Speciile invazive provoacă un rapid declin al structurii de specii a
biocenozei, restrângerea habitatului speciilor autohtone, modificarea
proceselor ecologice naturale, modificarea structurii lanţurilor trofice,
introducerea unor agenţi patogeni şi paraziţi noi şi extincţia unor specii
native.

43 | P a g e