Țara mea: mi-e dor și mă doare…

România.
Țara mea.
Țara noastră.
Cred că este cel mai greu, cel mai frumos, cel mai dureros subiect de discuție.
De ce?
Pentru că fiecare dintre noi o privește, o simte, o judecă din punctul lui de vedere, fiecare are o
perspectivă personală, proprie, rezultată din educație, din experiență, poate și din contactul cu
alte țări. Așa că asta am să fac și eu, o să vorbesc despre România de azi din perspectiva mea, a
unui un copil de 14 ani care știe mai multe decât credeți voi, adulții.
Da, poate că România de azi nu este țara tuturor posibilităților dar este țara în care m-am
născut, în care am copilărit și în care am învățat de la o vârstă fragedă că dacă vreau ceva
trebuie să lupt până la ultima suflare,chiar dacă este greu.
Este țara care azi mie îmi dă libertatea să gândesc și să îmi exprim punctul de vedere chiar dacă
nu sunt luată întotdeauna în serios. Avem o țară frumoasă, cu o cultură bogată și fascinantă.
Cel puțin așa o văd străinii, așa e România pentru cei care vin în vizită pe la noi. Așa văd ei,
cu uimire și admirație, munții nostri, marea, satele și orașele din locuri pline de istorie. Mulți se
întreabă de ce. Eu cred că ei, străinii, văd ce este mai frumos în țara noastră, în timp ce noi
vedem doar ce este mai urât și lipsit de importanță, sau poate asta vrem să vedem cu adevărat.
Ei bine, da, sunt multe lucruri urâte care nu merg… dar ideea e că le putem schimba, trebuie.
Eu când aud de România mă gândesc la o țară cu bune și cu rele. O țară despre care am
aflat la istorie că nu s-a lăsat cucerită și transformată, o țară cu un popor care s-a ridicat de
fiecare dată mai puternic, o țară în care noi, generația nouă, putem face ceva pentru
schimbare.
Dar o schimbarea adevărată, continua, în bine, nu să începem ceva apoi să renunțăm… sau
să ducem până la capăt ceva, un proiect care apoi să fie dat uitării sau să renunțăm fiindcă ne
dăm seama că, de fapt, nu e bine făcut sau nu e nevoie sau… Și așa, pierdem timp, bani și țara
se umple cu lucruri urâte care pătează locuri frumoase. E trist.
 De exemplu gara din orășelul în care locuiesc eu, Săveni.
A fost deschisă pe data de 5 IULIE 1991. Era frumoasă, elegantă și trenul parcă ne lega
de lume, căci orașul meu e destul de izolat. Pentru noi era deci ceva nou și bun, însă, la
puțin timp după vreo 4-5 ani de la deschidere, gara noastră a fost închisă și odată cu ea s-a
abandonat proiectul și a fost lăsată în paragină. Ceva cu calea ferată, alunecări de teren
într-o zonă de lângă oraș… Nu au mai reparat calea ferată, au oprit trenul, au închis gara…
și gata.
Și asta nu este singura situație, sunt mult mai multe de cât am crede. Locuri frumoase,
încărcate cu istorie sunt de multe ori lăsate în paragină și uitate de lume. Multe promisiuni,
știm să promitem dar fără fapte. Poate din acest motiv în prezent nimeni nu mai iubește
această țară. Mulți preferă să plece în alte țări pentru un trai mai bun,în timp ce alții
așteaptă o minune, o schimbare. Dar nimic nu este gratis și nimic nu se rezolvă la voia
sorții. Totul depinde de noi și doar de noi.
 „Trebuie să fim conștienți de faptul că suntem o forță uriașa, pentru că din materialul fragil
al cuvintelor putem clădi construcții arhitectonice ce vor încremeni mii de ani în amintirea
oamenilor și nu se vor împrăștia decât odată cu specia” spunea Eugen Lovinescu
(Memorii).
Poate că sună a ceva nu știu politic.. ,dar eu prin „viitor” mă refer la acea mână de
oameni vizionari. Acei oameni care acceptă trecutul și viitorul în limita folosirii acestora drept
o rampă… o gară, un punct de plecare. Multi îi vor considera nebuni,oameni fără viitor,când
ei înșiși sunt viitorul artei, literaturii, filosofiei, medicinei, etc. Dacă nu sunt ei atunci cum am
putea evolua ca societate?
Acestor oameni nu li se oferă posibilitatea de a-și expune ideile întotdeauna, poate
pentru că mulți prefer să nu facă nimic, să nu facă vreun efort. România va fi așa pentru mult
timp dacă acești oameni nu vor avea posibilitatea și nu vor fi lăsați să propună ceva nou.
Adică, fapte, nu vorbe. România este țara unde trebuie să se vehiculeze deviza „să nu crezi
până nu vezi”la fiecare colț de stradă.
Doar că trebuie să pornim de undeva.
Toate se fac prin muncă, prin perseverență… Prin luptă. Dar prin lupta intelectuală, nu cea care
se referă la violență pentru ca violența nu rezolvă nimic.
Iar acea luptă intelectuală este atunci când oameni care vor să facă schimbări în țară, o vor face
pe cale legală. Folosindu-ne de posibilitatea și de șansa, de dreptul de a lucre, de exemplu.
Învăț, muncesc, ajung sus în ierarhie ca să schimb ceva. Ca și medic, judecător , procuror,
professor arhitect, învățător, mecanic, vânzător, șofer, om de afacei etc.
Dacă toți suntem uniți, statul adică cei care ne conduc dar și toți oamenii din țara asta o să-și
dea seama că trebuie să facă… ce trebuie.
Eu vreau o schimbare, vreau să schimb ceva.
Și aș vrea să încep cu o gară mică, dintr-un oraș mic pentru ca acea gară să fie o poartă spre
schimbare.
Cîrligeanu Ecaterina-Ioana
clasa a-VIII-a,
Liceul Teoretic ”Dr. Mihai Ciucă” Săveni